Sub apă sau Vraja primei lecții de înot

vraja primei lecții de înot femeie la malul mării

Cu brațele întinse, cu picioarele relaxate, cu fața în jos, privesc cerul lichid din jur. S-a răsturnat lumea și eu plutesc pe tavanul ei. Nu mult, zece secunde, alteori douăzeci, apoi revin la poziția verticală, cu picioarele pe fundul betonat albastru al bazinului. Trag aer printre apa prelingându-mi-se de pe față, Gaby e lângă mine, încântată de progres. Ridic ochelarii peste cască și îmi simt ochii râzând din tot sufletul lor îngrozit cândva de apă. Mi-a luat vreo zece minute să trec de la groaza de o viață la visat cu ochii deschiși sub apă… Un vis aievea, o euforie ce îmi inundă încontinuu mintea. Nu știu cât va ține, când va deveni o banalitate, dar e un sentiment minunat. A meritat să aștept, să amân, să fiu pregătită mental.

...citește mai departe ↑

[Jurnal în mișcare 12] 2025 sub lupă

sub lupă

Îmi place să las bilanțul anual pe ultimele zile din decembrie deși observ că multă lume începe din noiembrie. Poate că aștept să se mai întâmple ceva definitoriu. Poate că mă tem să trag linie și să fiu sinceră cu mine. Sau doar mi-e greu să trag concluzii în lipsa unor dorințe clare. Ceea ce eu NU mi-am propus la început de an.

Cert este că 2025 a curs de la sine, fără vreun eveniment extraordinar, un an în care treptat am început să iau pauză de la „prea multa dramă”. Probabil că era timpul, că ultimii patru ani aici plus cel în România, de dinaintea plecării, m-au consumat destul și spiritul de supraviețuire s-a activat. Cert e că nu m-am opus liniștirii. Nu spun că am găsit răspunsuri, dar măcar încep să fiu dispusă pentru ele…

...citește mai departe ↑

Patru ani de Elveția

Alstaetten Valea Rinului viata in Elvetia

Azi se împlinesc patru ani de Elveția, patru ani ca un ciclu școlar la sfârșitul cărora nu există vreo diplomă, ci un sentiment că am răzbit… cu bine. Pentru cineva care nu și-a dorit niciodată să emigreze, nici măcar în mult dorita Elveție, pentru cineva care suferă cronic de singurătate, pentru cineva care nu știe să păstreze legăturile după plecare, în fine, ați prins ideea, pentru cineva ca mine e mare lucru să pot scrie că am răzbit.

Că am supraviețuit depresiei, rupturii, neputinței, nevorbitului și câte altele, că deși m-aș întoarce și mâine acasă, că deși aici sunt și voi rămâne o străină, mă regăsesc în multe elemente din cultura elvețianului de rând*. Nu știu dacă e suficient pentru o ancoră, așa cum mi-a fost natura dintotdeauna, dar cu familie cu tot strâng trei puncte de echilibru.

...citește mai departe ↑

[Jurnal în mișcare 11’25] Aniversări și primele ninsori

alergare Valea Rinului

Cu excepția mea, în noiembrie le aniversez pe toate: copila, soțul, relația, blogul. Încă învăț să mă bucur de fiecare aniversare, să prețuiesc mai conștient ce am. E luna în care nu plecăm pe nicăieri, în care se simte liniștea, mai ales cea emoțională, dinaintea sărbătorilor. E luna în care îmi permit să n-am niciun plan sportiv, în care devin mofturoasă și fug de primele ninsori, de potecile alunecoase, refugiindu-mă pe lunca însorită. Noiembrie e despre adaptarea la mirosul iernii, ultimele drumeții uscate, dar și despre mobilizări pe final de an: ce mai pot drege înainte de-a accepta că a mai trecut unul?!?

...citește mai departe ↑

17 ani de blog

blog 2008

Acum 17 ani pe 17 noiembrie 2008 scriam prima postare pe acest blog. Erau în vogă blogurile cum sunt în prezent video-urile. Nu exista facebook, a apărut abia în 2004, însă nu era prea popular în România. Dar se scria și se citea, mai ales pe forumuri. Altă lume, știu. Am început Meet the sun-ul din dorința de-a avea ceva al meu, după despărțirea de o viață care intrase în conflict cu maturizarea mea. A trebuit să fie un blog anonim, să nu fiu „găsită”, lucru care evident s-a întâmplat dar care, în timp, n-a mai contat. După ani și ani, Claudia încă scrie pe blog.

Cu alte cuvinte, am trecut proba timpului, eu chiar sunt o bloggeriță, o povestitoare, n-am fost doar la modă, ci mi-am urmat firea, menirea, pasiunea, m-am scos din depresii, mi-am alinat singurătățile, mi-am dresat demonii, și-am povestit, oh, câte am mai povestit! Pentru mine am scris și scriu, sau pentru cine mai are nevoie, un scris de plăcere sau de durere, terapeutic sau extaziat, un exercițiu de voință uneori, parte din viața mea indiferent unde o trăiesc și cum.

...citește mai departe ↑