Desiree's Blog

Drumul era lung şi plăcut. De această dată, cineva păşea pe acelaşi drum cu Cătălin. Era Alina, care simţea că poate da oamenilor o nouă şansă, mai exact celui de lângă ea. Sau, cine ştie? Poate tuturora…important era că acum avea încredere.
Afară vremea se schimbase. Apusul de soare mânuia culorile ca un păpuşar iscusit. Cerul era senin, vibrant. Se simţea un vânt slăbuţ, vântul schimbării.
Există unele evenimente care ne schimbă viaţa. Nu înseamnă că, întotdeauna, luăm evenimentele ca atare, dar ele ne forţează să ne uităm în sufletul nostru, să ne răscolim. Astfel, aflăm despre noi lucruri pe care nu le cunoşteam. Aflăm că putem să depăşim momente pe care nu credeam că le putem depăşi, că avem păreri şi opinii, că avem oameni în jurul nostru. Îi avem, pur şi simplu. Sunt alături de noi când nu am fi crezut, gata să ne îndrume pe cărările sufletului nostru. Pentru că omul nu se poate descurca singur, de aceea i-a fost creată perechea.
– Tu ai înţeles ce legătură avea tot ce a zis acel bărbat cu noi?
– Hmm…nu. Nu chiar. Dar, poate că nici nu trebuie? Cel puţin nu acum, Alina. Oricum, vom avea destul timp de gândire de acum înainte.
– …Ne vom mai întâlni?
– Tu crezi în destin?
– Până acum nu credeam…dar acum cred că încep să cred…ori în destin, ori într-o forţă care ne ajută pe noi, cei rătăciţi…dar, cred că e aproape acelaşi lucru, nu?
– Probabil…tot ce ştiu e că azi nu ne-am întâlnit degeaba. Iar dacă destinul există, trebuie să-l ajutăm şi noi.
Cătălin îi zâmbi Alinei. Aşa, păşind împreună, frunzele copacilor se mişcau odată cu ei. Vântul păşea odată cu ei. Avea un iz de schimbare.

THE END

Posted in By me, Proza in Romana
Tags: nuvela, poveste, vant

De după tejghea, Cătălin a observat cum un barbat pe care nu puteai să-l încadrezi unei categorii de vârstă se îndrepta spre el. Sau spre fata din spatele lui? Instinctiv, s-a uitat la ea. Exact în acelaşi timp, şi-a îndreptat şi ea privirea spre el. S-au privit adânc, apoi, ruşinaţi, au întors capul spre bărbat. Privirea lui părea să spună: “Priviţi-vă, nu vă fie teamă. Timpul e prea scurt pentru îndoială…”
– Copii, ia faceţi-mi şi mie loc la o masă cu voi, că vreau să vă spun ceva. Băiete, ia vino tu la masă aici.
Cătălin se ridică de pe scaun şi se îndreptă spre masa Alinei. Se aşeză în faţa ei, iar bărbatul între ei, la masa rotundă.
– Întâi de toate, cum vă numiţi?
Astfel, cei doi au aflat cum îi cheamă. Schimbau priviri piezişe, complice, probabil datorită apropierii de vârstă. Conştientizau că seamănă.
– Ştiţi ce este tinereţea, în timpurile astea? Este ceva rar… nu mai vezi tineri, vezi doar copii, adulţi şi copii care încearcă să fie adulţi. Copii cu grija lucrurilor materiale, cu stresul competitivităţii. Toţi vor să aibă ce-şi doresc, şi ce îşi doresc sunt lucrurile pentru care ar putea fi invidiaţi, dar nu vor să le merite. Vor doar să le aibă. Şi, mai cu seamă, îşi doresc să aibă dreptate. Dar ştiţi ce nu ştiu ei?
Bărbatul reuşise să le acapareze atenţia şi să le dea senzaţia că ei colaborează, nu doar participă. Dar fuseseră luaţi pe nepregătite, nu înţelegeau aproape nimic din conversaţie. Poate că nici nu trebuia să înţeleagă ceva, acum.
– Ei nu ştiu multe…defapt noi nu ştim multe, spuse Cătălin gânditor.
– De fapt, e doar un singur lucru pe care ar trebui să-l ştie şi nu-l ştiu: că nu e important. Nu e important să ai, să deţii, pentru că lucrurile materiale sunt trecătoare. Azi le ai, mâine nu. Vine o nenorocire şi te curăţă de tot materialul pe care îl ai. Şi atunci cu ce rămâi?
– Cu nimic! răspunse prompt Alina.
– Nu e chiar aşa…rămâi cu tine însuţi! Rămâi cu ce ai acumulat pe plan spiritual, rămâi cu gândurile tale, cu ideile tale, cu experienţele prin care ai trecut. Ideile se pot materializa, se pot dezvolta. Vedeţi de ce lucrurile materiale sunt cele efemere, şi nu ideile, care doar par trecătoare? Ideile pot schimba oameni, pot schimba destine. Lucrurile materiale doar creează impresia asta. În final, vor accentua doar egoismul oamenilor, şi dorinţa de a avea. Dar o idee, un gând pus în aplicare la momentul potrivit, poate să schimbe viaţa omului. Nu trebuie să existe frica de eşec, ci doar frica de a face rău. Căci, până la urmă, noi ne suntem cele mai de preţ avuţii.
Aici, Alina a simţit nevoia să intervină. Răul, deşi nu era necesar, era prezent în vieţile tuturor. Şi, la urma-urmei, te călea.
– Nu vă supăraţi, dar nu cred că este adevărat tot ce spuneţi…
– Adevărul meu nu e acelaşi cu al tău. Dar fiecare are dreptate în felul lui. Adevărul absolut, totuşi, îl conţine şi pe al meu şi pe al tău. Important este ca, în final, să crezi. Pentru că doar atunci când crezi în ceva cu adevărat, acel ceva există.
– Dar de ce ne spui nouă toate astea?
– Cătălin, eu m-am uitat la voi, şi am inţeles că aveţi nevoie de ajutor. Sunteţi două persoane care se pot ajuta, pentru că sunteţi diferite în acelaşi fel. Vă puteţi sprijini unul pe celălalt, numai că nu ştiaţi asta. Ehh şi uite că începe să se însereze. Nu trebuie cumva să ajungeţi acasă? Şi în plus, e păcat să ratezi un astfel de apus…
Cu aceste cuvinte spuse, bărbatul se ridică şi plecă pe uşă. De după tejghea, barmaniţa lăsă să scape un chicotit. Alina şi Cătălin plecară.

Posted in By me, Proza in Romana
Tags: nuvela, poveste, vant

De dupa tejghea, barmaniţa îi privea amuzată, alături de un barbat peste care trecerea timpului nu lasase semne, în afară de părul său cărunt.
– Uite-i şi pe copiii ăştia. Pe băiat îl ştii şi tu, a tot venit pe-aici. Fata, însă, e o figură nouă. Au nevoie de un Cupidon. Hahaa…Nu vrei să le fii tu Cupidon?
– Nu au nevoie de Cupidon, măi Ana. Au nevoie, mai degrabă, de un Moise, care să-i conducă spre ei înşişi. Un lider spiritual, dacă pot să spun aşa…
– Nu ştiu ce m-aş face fără tine aici, poliglotule. Cred că n-aş mai avea niciun client, la modul în care sunt în stare eu să citesc oamenii. Şi tot nu mi-ai zis. Ai de gand sa schimbi două destine azi, sau o să-i laşi să se chinuie, ca şi pe cei de săptămâna trecută?
– Cred că o să-i ajut. Cei de săptămâna trecută erau meniţi să-şi găsească singuri drumul. Până la urmă, toţi cei care calcă pe-aici au nevoie de ajutor. Pe cei care nu îi ajută localul acesta să îl găsească, îi ajut eu sa îl descopere. La urma urmei, localul, eu … suntem surse de inspiraţie. Ştii că ajutorul se află în noi înşine, ne trebuie doar un imbold, ca să-l găsim…
– Ai de gând să-i ajuţi, sau o să-i laşi să facă febră musculară la gât?
– Mă duc, mă duc … of bătrâneţile mele…
– Ei, bătrâneţi. Araţi la fel ca în facultate, mai putin faptul că ai părul grizonant. Cum de ai reuşit tu să păcăleşti timpul ăsta optzeci şi patru de ani? De m-ai învăţa şi pe mine…

Posted in By me, Proza in Romana
Tags: nuvela, poveste, vant

Există anumite locuri interesante, însă numai pentru noi. Locuri care ne fac să ne simţim diferit pentru că sunt diferite, ori datorită decorului ori persoanelor întâlnite acolo. Aici putem fi noi înşine, putem să ne descoperim, iar viaţa noastră nu mai e niciodată aceeaşi după întâlnirea cu locurile acestea. Astfel, ajungem să ne cunoaştem şi să ne întelegem.
De obicei, localul era liber. Complet gol. De aceea îi plăcea lui Cătălin. Era o oază de linişte sufletească. Dar astăzi, avea s-o împartă cu cineva. Nu îi surâdea ideea, mai ales că îşi dorea singurătatea cu orice preţ. S-a aşezat la masa lui obişnuită, nu înainte de a-şi lua un suc. Se aşezase cu spatele la ea, nu vroia să fie distras. Vroia să îşi facă puţină ordine în gândire.
Paşii au adus-o pe Alina în acest local ascuns şi pustiu. Pentru ea, era o schimbare binevenită de atmosferă şi nu-i venea să creadă că, deşi era atât de pustiu, simţea voluptatea cunoaşterii în atmosferă. Nu ştia ce va cunoaşte, dar, pe moment, sentimentul era unul plăcut şi interesant. Îi ascuţea toate simţurile şi, în acelaşi timp, o moleşea. Atunci s-a petrecut lucrul pentru care paşii o ghidaseră acolo, deşi ea încă nu ştia asta.
Alina l-a observat imediat. Era atât de ascuns localul încat nu credea că mai ştie cineva de el. Dar acest băiat nu părea pierdut, ci chiar opusul. Deşi erau unul cu spatele la celălalt, Alina se tot întorcea să-l priveasca. Părea un om interesant. Cătalin, deşi încerca, nu-şi putea stăpâni curiozitatea. Vroia, prin priviri scurte, să o cuprindă pe toată. Asincronizarea cu care se priveau nu putea fi mai perfectă. Un ochi interesat ar putea s-o asemuiască unui joc de scenă. Se priveau, iar fiecare încerca să-şi dea seama de ce era celălalt aici. Toată osteneala, când câteva cuvinte ar fi fost de ajuns…

Posted in By me, Proza in Romana
Tags: nuvela, poveste, vant

Alina nu mai putea să reziste aşa. Gândurile ei erau prea monotone, simţea o nevoie acută de schimbare. Trebuia să facă ceva, să meargă undeva. Poate îi trebuia un alt punct de vedere, o altă perspectivă. Fără să mai stea pe ganduri, s-a îmbrăcat şi a plecat. Nu ştia încotro s-o apuce. Brusc, Bucureştiul reprezenta un ocean de necunoscut. Aşa că s-a urcat în primul autobuz care i-a ieşit în cale, un autobuz care să o ducă, spera ea, spre ceva nou. Poate spre cunoaşterea de sine.
Abia pe drum a observat cât de ciudată era vremea. Deşi era un început de mai, afară aducea a un noiembrie uscat şi noros. Desigur, doar aspectual. Frigul nu se făcea simţit. Parcă vremea amorţise odată cu gândurile ei. Şi tocmai în momentele în care nu simţea că are gânduri al căror fir poate fi întrerupt, o voce bătrânicioasă intervine deranjant:
– Dacă mai trăia mămicuţa mea… am ajuns eu acum la patruş’patru de ani să am grijă de tata meu. Are şaiş’opt de ani şi vrea iar sa se insoare…a omorat două neveste şi acum vrea s-o omoare şi pe-a treia. Am ajuns eu, femeie bătrână, să dau anunţuri la matrimoniale şi la televiziuni, vă vine să credeţi aşa ceva? O să fac şi asta, că deh, e tatăl meu, deşi el nu vrea să mă recunoască. Şi săracul soţ al meu, Dumnezeu să-l odihnească, de când n-am mai fost la mormântul lui…haaahahahaha o să mă duc mâine, o să mă îmbrac în rochie de mireasă şi o să dansez pe mormântul lui o populară….ihiii…
Deşi nu mai putuse rezista în liniştea de acasă, nici animarea de care era în stare acea femeie nebună nu-i era pe plac Alinei. Aşa că, fără să îndrăznească să-i asculte povestea de viaţă până la capăt, coborî la prima staţie. Coborâse la Romană. Nu-i plăcea haosul de acolo, aşa că a lăsat paşii să o călăuzească pe străduţele ceva mai liniştite de lângă Amzei, spre un loc care, spera ea, să o inspire. Dar nimic nu o putea pregăti pentru ceea ce a găsit.

Posted in By me, Proza in Romana
Tags: nuvela, poveste, vant