Un pas mereu e-n căutarea celuilalt.
Precum şi mâna ce bâjbâie
Şi sărutul ce cheamă
Şi pielea ce găseşte
Acel fior delice în gustul contopirii…
Şi gustul contopirii
Ce conturează plăcerea
Arzând în lumini difuze
O şoaptă.
Șirul căutării
Dualism
Antimateric,
Anihilatic seniment.
Desculțul orb vedeam
Cum inimi căuta în astre
Și nici el, nici eu nu le găseam.
Lumini
Difuze
Transcede orbul
Tot căutând feblețea,
Cu ochiu-n palma strânsă
Și-un ochi arzând în loc de stea.
Purtam,
Simțeam,
Drumuri infinite
Apăsând umerii goi
Între stea și priviri șoptite
Stam singuri privind în cosmos, eu și noi.
Să nu te-ntorci…
De-aș mai simții vreodată
Un dor de dulcea ta esență
Acum cunosc ca niciodată
Infecta ta prezență.
Și dacă o dorință am
Să-mi curme suferința
E să uit că tu exiști
Chinuindu-mi existența.
Iar de-ar fi vreodată,
Pierdut să te-ntorci la mine
Zeii drumul să ti-l ardă
Să nu aud nicand, nicicum de tine
Căci fericirea-mi simplă
Și ultima speranță,
Stă în a-ți uita de nume,
De atingeri și de viață.
Obscuritate nocturnă
joi, 4 iunie 2015 at 11:10
Nimic din ceea ce caut
Nu există;
O stea nefinisată.
O rază de-ntuneric.
Un leagăn gol
În parcul plin de copii,
În deşertul plin de mumii
O piatră rară
Straniu filozofală.
O oază de tăcere
Şi starea de şoaptă
Vise cu chip de fata.
Bezna născută-n lumină
Şi-un orb ce simte culoarea…
Prețioasa vedere
A celui ce n-a ştiut să vadă
Prețioasă inima,
Celui ce a pierdut-o.
Şi întreb
Chiar mi-e dat sa nu aflu
Ceea ce nu există?
Să nu calc eu
În neştiutul loc?
Unde de mult aşteaptă
Neştiuta himeră:
Lumina diurnă
Ce limba de foc o adie?
Sau lumina de lună
Născută în vise şi dor?
Lipsindu-mi
Vocea fericirii, decând ai plecat e mută.
Trist, de zile a stat orologiul…
Mut și el.
Petalele ultimei flori
Ce ultimele zile mi-a înseninat,
În astă după-amiază neagra,
De viață s-au înstrăinat.
Și fara să te mai am acum nu mai am nimic
Căci în ce eu nu știam, tu te aflai.
Și-n ce n-am să mai știu, de-acolo-mi zâmbești,
Și-n ceea ce n-am să mai fiu, îți simt lipsa neîncetat
Și tot ce azi mă mai înconjoară totu-i neexistent…
Și existența-mi toata te caută,
Atât de disperat.
Astăzi
Atâta timp am alergat, tălpile mele știu
Am alergat sufetul tău, încercând atât să-l prind
Am alergat și gâfâit, ca să ajung la Azi.
Azi nimic din ce am prins, nimic nu a rămas.
Și Azi atâta îl blestem, cum îl blestem pe Ieri
Și tot ce vreau acum e Mâine, să-l blestem la fel.
Și alerg acum zadarnic, sufletu’napoi să-ți chem.
Dar degeaba alerg acum, căci doar Astăzi nu e Ieri.
Și nici Maine nu e Azi, dar e la fel de rece.
Iar chiar de-ar fi ca într-un vis, în zori s-apari tu iară’
Suflet de-ntors la mine n-ai…
Căci doar Astazi nu e Ieri
Cum nici Mâine nu e Azi.
Crima
Sângele mi-l scurg
Pe brațul tău teribil,
Prin pori îti intru-n gând
Și vina-ți încerc să-nlătur.
Mirosul meu metalic,
Sau al crimei iz terific
Îmbată-ncet conștiința-ți
De criminal mirific.
Și-n al meu ultim ceas
Strânsa-n gheara-ți rece
Inima se zbate
Gura să-ți înece.
Înecată-n sânge
Limba ta se scaldă
Și frenetic tu săruți
Corpu-mi lipsit de vlagă.
Îmi lași ușor parfumul
Spre Zenit să piară
Și nemuritoru-mi suflet
Îl iei captiv, ca pradă.
Primăvara și așa-zisele „noi începuturi”
Primăvara asta simt nevoia de exprimare. Să strig, să zbier in gura mare și să împărtășesc ce nu „mă lasă să dorm noaptea”. Nu cred că e nevoie de o „introducere”, dar trebuie să spun că mereu mi-a fost prea rușine (cred) sau lene (ceva mai plauzibil) să țin un blog în care să îmi expun doleanțele.
Dar toate au un început.
Adevarul despre mine este că am avut mereu tendința de a mă „scărpina invers”, încă decand am învățat să mă scarpin, iar talentul ăsta nu m-a adus nicăieri prea frumos. Dar cum spuneam, primăvara și noile începuturi…
Viața mea exuberantă aparent m-a adus și la întocmirea unui blog care nu va prezenta un interes prea mare mai pentru nimeni (anunț de pe acum, daca am pe cine), dar orice formă de exprimare poate merită o șansă.
Inclusiv lamentarea online.
Winter is all over you 