Vestea nr.6 (iulie-decembrie 2019) PDF 

VESTEA DE MEHADIA.

Nadăjduim, ca prin schimbările noastre, gândite în mare măsură pentru a veni in sprijinul unei mai largi categorii de cititori la nivel local, punând accent, în acest sens, pe viața comunității noastre, pe istoria și cultura tradițională locală, să putem oferi în continuare cititorilor noștri aceeași plăcere în lecturare.

REDACȚIA

Pentru accesarea publicației, în format pdf, faceți click pe imaginea de mai jos:

A început NOUL AN ŞCOLAR, la deschiderea căruia am participat, graţie invitaţiei domnului profesor Mihai Feneşan, directorul Liceului Tehnologic „Nicolae Stoica de Haţeg”, din Mehadia.

O baie de elevi, părinţi şi profesori, a ascultat cuvântul domnului director, care a făcut o analiză succintă privind realizările şcolii, ce cu onoare şi probitate profesională o conduce, precum şi avansurile privind perspectivele şcolii în Anul Şcolar 2010 – 2011.

În calitate de primar, de conducător al obştii săteşti, cu prerogativele ei, pe agenda primăriei, voi căuta să sprijin, legal, proiectele şcolii şi ale cadrelor didactice, intenţionate de-a înfăptui un învăţământ modern şi eficace, vizând educarea şi formarea tinerei generaţii în sprijinul umanismului democraţiei actuale. Sunt profund conştient de atributele suverane şi nobile ale şcolii şi implicit ale învăţământului. Fie binecuvântată strădania dascălilor noştri, care sunt nişte eroi pe acest tărâm adesea presărat cu obstacole greu de trecut, aşa cum, în faza actuală, obstacole sunt reducerea salariilor şi veniturilor celor din învăţământ.

Am spus-o la deschiderea Anului Şcolar 2010/2011, o mai spun şi în acest editorial: vă admir domnilor dascăli, vă respect munca dumneavoastră, deloc uşoară, voi încerca să fiu alături de dumneavoastră, să vă sprijin acţiunile ce concură la educarea copiilor noştri din Mehadia şi din satele arondate, Plugova, Valea Bolvaşniţa şi Globu-Rău. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!

Duminică, pe cinci septembrie 2010, a avut loc venerarea Centenarului Fanfarei din satul Valea Bolvaşniţa, sat arondat patriarhalei comune Mehadia, păstorită de primarul IANCU PANDURU.

La propunerea Societăţii Literare „Sorin Titel” din Banat, domnul primar Iancu Panduru a dovedit din nou (pentru a câta oară?!) sensibilitate faţă de cultul înaintaşilor, de receptare şi conservare în eternitate a memoriei înaintaşilor, care au semănat binele şi frumosul grav, autentic, pe cărările spiritului românesc. În consecinţă, domnul primar Iancu Panduru, sprijinit de Consiliul Local al primăriei Mehadia, a demarat în timp util organizarea şi desfăşurarea serbărilor Centenarului Fanfarei din Valea Bolvaşniţa, evident, cu eforturi financiare demne de invidiat, în actuala etapă pauperă ce trece peste satul românesc.

În cele ce urmează, redăm pe scurt filmul serbărilor de la Valea Bolvaşniţa.

La ora douăsprezece şi ceva, a sosit în Valea Bolvaşniţa fanfara din Coştei (Voivodina de Serbia), douăzeci şi cinci de fanfarişti, în uniformă de paradă, având în fruntea ei pe vajnicul instructor şi dirijor domnul ION ROTARU CORDÂN. Prin grija primarului Iancu Panduru, fanfara din Coştei de Serbia a sosit în Valea Bolvaşniţa cu autocarul, închiriat de la firma Cionca din B. Herculane, în întâmpinarea ei ieşind la Vama Naidaş, vechiul grănicer, Lt. Colonel Nicolae Danciu, fiul adoptiv al Mehadiei, redactorul-şef al gazetei, un vechi prieten al maestrului Cordân.

S-a dezvelit placa întru comemorarea fanfarei din Valea Bolvaşniţa, placă montată pe frontispiciul Căminului Cultural, dezvelirea s-a făcut de dl. primar Iancu Panduru şi de către domnul deputat inginer IOAN TABUGAN, care ne-a onorat cu prezenţa pe tot parcursul serbării. A urmat sfinţirea plăcii de către un sobor de preoţi, din care au făcut parte preacuvioşii părinţi Dumitru Cristescu zis Orza, Petrică Zamela, doctor în teologie, preot Dumitru Băşulescu, fiul satului, părintele Ciprian de la Mehadia.>>>>>>>>>

Să explici unei comunităţi ce este aceea o fanfară, când obştea respectivă beneficiază de multă vreme de binefacerile unei astfel de formaţii instrumentale, este un lucru nefiresc. Şi, totuşi, pentru cei care încă nu cunosc sensul noţiunii precizăm că „fanfara” este un ansamblu de instrumente muzicale de suflat din lemn şi din alamă la care se adaugă şi cele de percuţie care au rolul de a marca tempo-ul, mişcarea, măsura cântecelor compuse de muzicieni în acest scop.

Repertoriul specific fanfarelor este alcătuit din: marşuri, dansuri şi prelucrări de muzică populară, cântece de paradă, potpuriuri din opere etc.

Potrivit cu scopul urmărit, aceste alcătuiri pot fi: militare sau ostăşeşti, populare sau „civile”, neoprotestante ş.a.

Vizavi de grupările corale, formaţiile camerale, orchestrale de muzică populară sau simfonică, fanfarele au o sonoritate amplă, puternică, de unde şi o atmosferă de măreţie, de fastuos, ce se degajă în rândul ascultătorilor. Tocmai datorită „sonorităţii ample”, formaţiile de acest gen se manifestă de cele mai multe ori în aer liber, mai rar în incinta unor lăcaşuri de cult sau instituţii de cultură. Atmosfera de „fast” o dă şi strălucirea instrumentelor muzicale din alamă şi uniforma purtată cu mândrie şi demnitate de fanfarişti.>>>>>>>>>

Belşugul de înţelepciune acumulat în miraculoasa memorie a locuitorilor acestei vetre străbune, numită „tradiţie”, prin varietăţile de formă ale culturii concretizată în obiceiuri, datini, legende, credinţe şi neîntrecută creaţie populară transmisă prin viu grai din generaţie în generaţie, dovedeşte faptul că aici a existat permanent un izvor nesecat de cultură, de dragoste şi credinţă.

Oamenii acestei vetre adaptându-se la acest izvor au primit permanent imboldul de a comunica, voinţa de a intra în contact cu realitatea atât de variată, de a şti, de a afla, de a învăţa, iar prin tezaurul de poveste adunat în ungherele cugetelor, încă din copilărie au contribuit la desăvârşirea acestui spaţiu divin, numit «VALEA-BOLVAŞNIŢA».

Din mijlocul acestui sat în care oamenii şi-au manifestat din totdeauna prin cântec bucuria de a trăi, au răsărit două talente care au ridicat la rang de artă comorile melodiilor noastre de veac. Este vorba despre fondatorii fanfarei din satul de pe malurile râului Lubiana: Corcescu Vasile zis «Corcea» şi Blidariu Gligore zis «Moş Burtă».

Astăzi, sărbătorim cu aleasă bucurie un centenar de când pentru prima dată au răsunat glasurile melodioase ale fanfarei satului, care aduceau oamenilor în suflet bucurie şi le aminteau ca pe pământul acesta secular din totdeauna cântecul l-a însoţit pe om în toate manifestările importante ale vieţii sale.

Devotat tradiţiilor noastre Corcescu Vasile zis Corcea a înfiinţat în 1910 Fanfara satului Valea-Bolvaşniţa, alături de care s-a remarcat tânărul Blidariu Gligore zis Burtă, care de mic copil a dovedit o înclinaţie deosebită în receptarea cântecului nostru descifrând tainele trompetei la o vârstă fragedă de numai 12 ani.>>>>>>>>>

Strămoşii noştri daci şi-au asociat dârzeniei în luptă şi efectul produs de sunetele pe care le produceau stindardele lor de luptă.

Câtă dreptate avea marele nostru poet naţional M. Eminescu când punea în gura gloriosului domnitor Mircea cel Bătrân cuvintele: „Tot ce mişcă în ţara asta, râul, ramul etc.”, dovedind prin aceasta că strămoşii noştri îşi întăreau convingerile şi speranţele bazându-se şi pe ce Dumnezeu le punea la îndemână…

Reverberaţiile cântecului patriotic le găsim chiar şi-n cântecele de jelanie, bocete, când mamele, soţiile, îşi plâng suferinţa produsă de prinderea celor dragi, în bătălii cu duşmanii, transmiţând urmaşilor dorinţa de a nu renunţa la luptă.

Înfiorare de vâlvătaia cântecului, potop de durere în suflet desprindem şi din cântecele de „cătănie” ale lui Grigore Leşe.>>>>>>>>>

Adept al poeziei chtonice, aşadar al orientării tradiţionaliste în literatura interbelică, Grigore Bugarin s-a născut în 1910 la Ohabiţa, jud. Caraş-Severin. A studiat la Caransebeş, unde a absolvit Şcoala Normală, devenind învăţător. A funcţionat la Revizoratul Şcolar din Lugoj, ulterior la Inspectoratul Regional din Timişoara. S-a remarcat publicând versuri şi diverse articole în „Seminicul” (Lugoj), „Vestul” (Timişoara), „Banatul literar” (Caransebeş), „Luceafărul”

Volumul de debut al lui Grigore Bugarin, Simfonia rustică, degajă o prospeţime încărcată de miresmele telurice. Poetul retrăieşte intens amintirile copilăriei, ce i s-au imprimat în conştiinţă întocmai cum lăsau urme cândva în glia reavănă opincile tatălui şi ale mamei: „Îmi încălzesc amintirile / In vatra focului copilăriei mele / Să păzească urmele făcute de opincile părinţilor / îmi stau gândurile veghe / Şi plâng, proptindu-mi fruntea de loitra carului / Atunci când mă revăd revenind din ţarină / Ghemuit în şireghe”. (Acord).>>>>>>>>>

“Poeţii-s cremene şi iască,

Ei ard ca soarele de vara.

Poeţii nu ştiu să trăiască,

Poeţii ştiu doar să nu moară”

Ion Ghera

“… a venit din mugurul vorbei săteşti izvodind în fructul poeziei ca un miracol; recitator neîntrecut în straiul său din zona de munte cu clăbăţ şi sârmă tricoloră, chimeşă cu pumnaş şi mânişi cosuce cu arămiz, cu izmene largi legace-n în obiele roşii, cu vrâste negre şi cu pişioareli-n optaşi din piele de vital”; un paure mândra ca taţi oamenii de pă la noi” – aşa îl caracterizează prof. Ştefan Pătrat în prefaţa singurei cărţi de poezie în grai a lui Păun Fara-Racolţ “Pişă-m ştrimfii dă vă mint” – apărută la colecţia “Grai bănăţean” apărută la Editura Dacia Europa Nova din Lugoj în 1998.

Poetul dialectal Pătru Fara-Racolţ s-a născut ta 15 septembrie 1944 la Bratova, comuna Târnova, jud. Caraş-Severin într-o familie de ţărani. Nu a fost un intelectual umblat prin şcoli cu nume mari, a fost un paure care a urmat şcoala primară şi gimnaziul la Târnova, Şcoala profesională la Reşiţa, fiind ulterior angajat la UCM Reşiţa. A cochetat cu graiul prin participarea la diverse concursuri de recitare de la Caransebeş, Lugoj şi Bocşa, apucându-se apoi de scris şi devenind membru al cenaclurilor literare “La Coşmândre” şi “Nechifor Mihuţa” din Caransebeş, şi al cenaclului “Paul Târbăţiu” din Bocşa. A fost colaborator al mai multor posturi de radio din ţară. Este cuprins la culegerile “La Coşmândre” volumele I – IV, editate în anii 1998 – 2002 la editura Ionescu din Caransebeş şi la editura Tibiscus din Uzdin (Serbia), în antologia poeziei în grai bănăţean de Ştefan Pătruţ, editura Dacia Europa Nova, Lugoj în 1999, la cele două volume “Bădia Mihuţa şi urmaşii” (vol. I – 2001, vol. II – 2002) apărute la editura Mirton la Timişoara iar postum şi în culegerea “Poezie ta grai bănăţean”, vol. I ediţie în grai de Aurel Turcuş apărută la editura Orizonturi Universitare din Timişoara în 2009.

>>>>>>>

Donaţii am mai primit şi din partea domnilor: prof. Ion Ciorobară (Lugoj), scriitor Ion Marin Almăjan (Timişoara), prof. Doru Dinu Glăvan (Radio Reşiţa), dr. Carmen Nemoianu (Timişoara, ruda regretatului preot Traian Nemoianu). Urmează să mai primim un lot de carte valoroasă din biblioteca celui care a fost prof. univ. dr. Evseev. Le vom păstra cu pietate. Aşteptăm şi alte donaţii.

În prezent, în biblioteca privată „Casa Cărţilor” domină cartea pe spaţiul literelor bănăţene. În viitor, prin mijloace proprii, voi căuta să procur carte şcolară, în această enclavă spirituală îşi vor da întâlnire clasicii literaturii române: Eminescu, Caragiale, Creangă, Coşbuc, Slavici, Vlahuţă, Galaction, Ibrăileanu, Sadoveanu, Brătescu-Voineşti, Brăescu, Elena Farago, Elvira Bogdan şi alţii, apoi clasicii din noua generaţie, amintindu-i pe: Nichita Stănescu, Marin Preda, Marin Sorescu, Damian Ureche, Ion Alexandru, Octavian Doclin, D. Sârbu, Tomozei, Velea, Rebreanu etc.

Biblioteca privată „Casa Cărţilor” va funcţiona (dimineaţa şi după-masa) în sezon estival, respectiv din 15 iunie şi până la 15 septembrie, an de an. Ea va sta la dispoziţia cititorilor tineri şi bătrâni, prioritar tineretului provenit din familii sărace, cărţile urmând să fie lecturate doar în spaţiul destinat bibliotecii.

Amintesc că primul cititor al bibliotecii, în faza organizării, a fost studenta Dana Oprescu, care a găsit în biblioteca noastră, ceea ce n-a găsit în Timişoara, material documentar pentru o lucrare de sinteză privitor la presa din Banat. Ne bucură această modestă reuşită.

>>>>>>>>

(C. Brediceanu)

Coriolan Brediceanu s-a născut la 23 dec. 1949 în casa „maistorului” săpunar Vasile Brediceanu din Lugoj, adevărat centru spiritual al Banatului acelor timpuri. A crescut într-un mediu favorabil devenirii sale intelectuale, mai ales după ce, în 1862, Emanoil Gojdu a fost instalat comite suprem al comitatului Caras, cu reşedinţa la Lugoj. Acesta, cuvântează la 1910 Valeriu Branişte, „a căutat se creeze aici în Lugoj o clasă selectă de intelectuali români aleşi din toate părţile ţării ca aşezându-i în Caraş să se formeze aici […] o clasă puternică de intelectuali devotaţi neamului…” (Valeriu Branişte, Coriolan Brediceanu, discurs, Lugoj, 1911, p.10)

Pe când avea doar 12 ani, tânărul vlăstar al familiei Brediceanu participă la aşa-numita mişcare a „libriştilor”, care, în spiritul unor legi de conjunctură, militează în urbea de pe Timiş pentru introducerea limbii române ca limbă oficială în comitat.

Coriolan Brediceanu a urmat clasele primare la şcoala confesională ortodoxă română din oraşul natal, iar cursurile învăţământului secundar la Lugoj, Arad şi Beiuş, în acest din urmă oraş luându-şi bacalaureatul în anul 1867. Alege să studieze ştiinţele juridice la Academia de Drept din Pojon (Bratislava), prilej de a lua contact în acest mare centru cultural cu reprezentanţi ai diferitelor naţionalităţi din fosta monarhie habsburgică, dornice de emancipare de sub tirania stăpânirii bicefale. În anul 1872 se reîntoarce la Lugoj, oraş în care spiritul românesc pulsa cu vigoare, în calitate de candidat de avocat iniţial, luând contact cu marii oameni politici ai vremii, Al. Mocioni, V. Babeş, C. Rădulescu etc. În umbra lor s-a format ca viitor susţinător marcant la cauzei naţionale în confruntările acerbe cu oficialităţile statului maghiar.>>>>>>>>>

Scriitorul bănăţean Nicolae Danciu-Petniceanu rămâne un credibil şi luminat patriot, nu numai în romanele şi estetica sa ci şi prin importanta carte dedicată inegalabilului om al luminilor, Paul Iorgovici (1764 – 1808) acest coautor al primului ziar din presa românească şi primul cercetător al lingvisticii Observaţii de limbă românească, tipărită la Buda, în 1799, în alfabet chirilic.

Scriitorul pătrunde pertinent în hăţişurile informaţiilor despre originea familiei marelui cărturar, cu rădăcini solide în neamul lui Brâncoveanu, trăitoare în Vărădia de Banat, din anul 1740. Pavel (Paul) Iorgovici este al doilea fiu al teologului Marcu Iorgovici-Brâncoveanu.

Vom urmări pe filologul Paul Iorgovici aşa cum ni-l prezintă autorul, din perspectiva ideilor şi soluţiilor privind gândirea lingvistică românească, al saltului asupra cercetării acesteia prin teorii lingvistice universal-valabile.

Toate ideile lingvistice ale lui Paul Iorgovici, formarea limbii literare comune tuturor românilor, teoria derivării, au fost valorificate de către filologii din Ţara Românească şi Moldova, făcându-l să se proiecteze în posteritate.

Autorul cărţii surprinde preocupările lingvistice ale lui Paul Iorgovici încă din tinereţe, când, în Jurnal, constată că „limba latină prezintă (…) unitate de spirit (…) şi o continuitate etnică”, exprimă „noţiuni şi idei de înaltă specialitate” şi că „limba română (…) îşi are (…) rădăcina în Dacia Felix”.

Paul Iorgovici avea idei comune cu Immanuel Kant privind egalitatea cetăţenilor, toleranţa religioasă, libertatea gândului, direcţia comună a limbii şi a culturii etc. încă din perioada studenţiei în filosofia dreptului sacru.>>>>>>>>>

Înainte de toate aş dori să reproduc descrierea localităţii Valea Bolvaşniţa făcută de Nicolae Iorga în Revista Fundaţiilor Regale, 1939, în urma vizitei făcute pe aceste meleaguri în vara anului 1939: Satele înşirate de-a lungul îngustei şosele româno-austriacă, cu acelea care se ascund peste bolovănişurile teribile, de unde unul din ele poartă chiar numele de Bolvaşniţa, prin fundul uneia din văile unde se trăieşte în parte după datine arhaice, şi apoi, partea care, la ieşirea din strâmtoarea pietrei şi din răcoarea lungilor păduri, se răsfaţă la soare, întinzând, lângă livezi de pruni sau şi de meri, câmpii de porumb, ba, ici şi colo şi de grâu, regiune întru totul asemenea cu acea plan a pe care o stăpâneşte Statul vecin, Serbia.

Căpitanul Ilia Blidariu, viitor cavaler, s-a născut în anul 1829 la Valea Bolvaşniţa. Primii ani de scoală îi face în satul natal şi la Mehadia, după care îi continuă la Caransebeş.

În anul 1847 a primit gradul de caporal în regimentul de graniţă Nr. 13 din Caransebeş. La 1 ianuarie 1849 obţine gradul de locotenent. În 1854 este transferat la regimentul de graniţă Nr.12 din actualul Banat sârbesc şi avansat la gradul de locotenent major. Tot aici în anul 1866 este avansat la gradul de căpitan.

În urma unor inundaţii, el organizează construirea unor diguri, care au salvat de la inundaţie mai multe localităţi din apropierea Petrovaradinului, obţinând distincţia ordinului Coroanei de Fier Clasa a III-a.

Faptele sale au fost răsplătite prin rangul de cavaler la 18 februarie 1872. Se pensionează pe caz de boala şi se stabileşte la Mehadia.>>>>>>>>

O după-amiază liniştită a zilei de 9 iunie 2010. Brusc, Muntele îşi acoperă creştetul semeţ cu zăbranic de nori negri. Râul îşi opreşte, parcă nedumerit, murmurul undelor sale înspumate. O linişte nefirească învăluie întreaga natură. Doar vântul pleacă mai departe să spună tuturor îndurerata veste. Cel care cântase cu atâta gingăşie frumuseţea de dincolo de fire a naturii din acest mirific colţ de ţară, POETUL, a plecat prea devreme în Marea Călătorie.

Poetul şi prozatorul Sabin Opreanu s-a născut pe 16 martie 1946 în Băile Herculane, având însă puternice rădăcini dinspre partea mamei în Mehadia (era nepotul cunoscutului pictor-zugrav moş Nema).

A debutat în iarna lui 1965, pe când era elev la liceul din Mehadia, în reviste „Orizont” din Timişoara împreună cu Şerban Foarţă. Debutul editorial are loc relativ târziu, în 1977, cu volumul de versuri „Sunetul zăpezii”, după ce mai bine de un deceniu a fost o prezenţă constantă în paginile revistelor din vestul ţării. Cartea s-a bucurat de o unanimă apreciere, atât a criticii literare, cât şi a cititorilor: „Sabin Opreanu este un poet de o fermecătoare puritate, al cărui timbru liric are ceva din sunetul zăpezii, cum ne sugerează el însuşi în această carte a primei înfăţişări” (Anghel Dumbrăveanu).>>>>>>>>>

Despre presa din Bocşa nu sunt foarte multe de spus, cel puţin dacă nu efectuezi un studiu aprofundat. În Bocşa n-au apărut atât de multe periodice ca în alte centre importante. Pentru a ne face o idee despre ziarele care s-au perindat prin Bocşa, avem la îndemână materialul pus la dispoziţie de criticul şi editorul Gh. Jurma în câteva dintre scrierile sale, începând cu volumul «Presa şi viaţa literară în Caraş-Severin» , volum apărut în 1978 la Reşiţa.

Din acest volum aflăm că: prima gazetă caraş-severineană a fost Privighetoarea din 1882 şi a apărut la Bocşa Montană, de unde, după o lună, se mută la Reşiţa. Gazeta apare un an de zile (proprietarul este Simeon Pocreanu).

În 1920 Cassian Munteanu a editat Gazeta Bocşei din care au apărut doar câteva numere. Scriitorul grav bolnav era internat la sanatoriul din Bocşa. Aici redactează singur această publicaţie prin care îşi susţine candidatura în alegerile pentru primul Parlament al României Mari.

Gazeta Drum nou pe care o înfiinţează aici scriitorul şi publicistul Mihail Gaşpar în 1923 apare în două etape: 1923 -1938; 1946 – 1947; în prima etapă este condusă de Mihail Gaşpar, după moartea acestuia este preluată de Ilie Rusmir la Oraviţa, apoi readusă de fiul lui Gaşpar, Ionel, la Bocşa, apoi transferată la Craiova.

Ziarul Lumina Caraşului apare în 1929 întâi la Reşiţa, apoi, de la nr. 11, editorul Mihai Velceleanu va beneficia de o tipografie proprie şi redacţia se mută la Bocşa. Din 1935 îşi schimbă denumirea în Curentul nou şi apare până în 1947. Ziarul se subintitula «politic – independent, informativ şi de apărarea intereselor poporului».>>>>>>>>

O interesantă carte şi bine documentată despre istoria tezaurului României a apărut la Editura „Călăuza” v.b., 2004, cu titlul „Din istoria unui tezaur” (Restituiţi României tezaurul său!), semnată de Petru Olosu, original din oraşul Brad, dar stabilit în Bucureşti. Această lucrare se constituie într-un strigăt pentru dreptate, fiindcă, cum spunea Heraclit în „Fragmente”, „Dreptatea e luptă”, acest lucru îl face şi autorul, luptând cu condeiul şi adevărul istoric oglindit în documentele vremii.

Apărută în condiţii grafice deosebite, cum de altfel ne-a obişnuit această editură, cartea este scrisă cu acribia istoricului care „relatează pentru prima dată cum s-a trimis tezaurul României la Moscova în 1916″ („Cuvânt înainte” de Valeriu Bârgău), enumerând obiectele de valoare şi de patrimoniu trimise, actele întocmite în acea perioadă tulbure de către Banca Naţională a României, pe de-o parte, şi guvernul imperial al Rusiei, de cealaltă parte. Alături de aceste documente de o inestimabilă valoare documentară şi juridică publicate, sunt evidenţiate şi „asigurările oferite de marile state ale Europei că Tezaurul României se va întoarce în ţară”.

În acest an se împlinesc nouă zeci şi opt de ani de când tezaurul României a fost încredinţat delegaţiei Rusiei Imperiale (14/29 decembrie 1916), urmând ca acesta să fie restituit ţării noastre după încheierea Primului Război Mondial. Până în prezent, aşa cum subliniază, încă de la început autorul, „acest tezaur nu a fost restituit decât în foarte mică parte”, („Cloşca cu puii de aur” şi nu completă), nesemnificativ faţă de marile valori rămase, încă, în seif-urile Kremlinului. Păcat că guvernanţii de atunci nu au învăţat din lecţia istoriei că Rusia întotdeauna sub masca „bunului vecin” a avut întotdeauna faţă de poporul român, şi nu numai, o atitudine acaparatoare şi de expansiune. >>>>>>>

În urmă cu şapte ani, cu voia lui Dumnezeu şi prin graţia fiicei şi a ginerelui meu un nou vis al copilăriei mele s-a împlinit.

După ce acum cincisprezece ani am avut şansa să vizitez Ţara Sfântă, iată-m în drum spre Elada, patria lui Homer şi leagănul civilizaţiei universale.

1 mai 2003, ora 4 dimineaţa, sub un cer înstelat, împreună cu fiica şi nepoţelul meu, pornim spre Thesalonic, pe ruta Belgrad – Nis – Sofia.

La orele 8 intrăm în Belgrad, capitala ţării vecine oferindu-ne prilejul de a ne edifica asupra ororilor provocate de războiul absurd cu care s-a confruntat la sfârşitul mileniului doi.

Din Belgrad o pornim spre Nis parcurgând autostrada modernă ce lega cele două oraşe Jugoslave, un traseu ce oferă turistului prilejul de a admira frumuseţea peisajului şi bucuria de a savura în linişte o cafea pe terasa unei vile superbe transformată în han turistic, mană cerească pentru proprietarii lor.

Înainte de a ajunge la Nis ne oprim şi noi la un asemenea popas pentru a savura câte o cafea turcească şi a lua un mic dejun.

De la Nis, în loc să ne îndreptăm spre fosta Macedonie sârbească, azi republică independentă, considerând că drumul este mai scurt şi din dorinţa să vizităm şi capitala SKOPLIE, oraş cu rezonanţă istorică.>>>>>>>>

Ultimul volum al prolificului şi talentatului prozator Nicolae Dnaciu Petniceanu scoate la iveală o altă faţă a mereu truditorului în ale slovei scrise.

În mod surprinzător, scriitorul pare a renunţa la tematica tradiţională a scrierilor sale – evocarea marilor personalităţi ale Banatului – şi se opreşte asupra evocării universului infantil.

Eroii povestirilor sale sunt copiii din Valea Sfârdinului, sat de legendă, care trăiesc într-o perioadă zbuciumată a istoriei noastre, aceea a ultimului război.

Copiii prozatorului, copii ai unor familii sărace, sunt surprinşi în strânsă legătură cu viaţa satului, dar mai ales cu cea a familiei, eroii sunt văzuţi aproape în permanenţă în mijlocul celor dragi. Alături de părinţi, ei trăiesc într-un univers mai rar semănat de bucurii, căci viaţa este grea şi ei sunt sprijin de nădejde în casă. Şi totuşi, copilăria le este înseninată de fapte aparent banale.

Copilul Niculiţă se bucură privind la jocul „jucăriei vii”, un iepuraş, alteori de cartea primită de la „donvăstori” Ciobanu, iar bucuria lui este deplină când primeşte un dar de la un soldat rus – o bonetă – îl face să se simtă deosebit de tovarăşii de joacă.>>>>>>>

Primarul şi consiliul Local, Executivul Primăriei Mehadia se preocupă de punerea în realitate a propunerilor făcute de consilierii noştri, aşa cum s-a făcut propunere pentru a evoca tragedia de la Mehadia ce s-a petrecut în zilele de 13 – 14 iunie 1910, când ploile torenţiale au luat în şuvoiul lor 22 de case de pe Mala Mică şi a ucis nouă fiinţe umane.

Cu toată criza financiară ce bântuie cu asprime, au luat măsuri de confecţionarea unui Monument Funerar, ce va fi montat şi sfinţit în preajma Pieţei Agro-Alimentare.

În context cu această măsură de respect faţă de tragedia consătenilor noştri, ne-am bucurat de sprijinul afectiv al preoţilor noştri, ca să realizăm şi un parastas, după cinul  strămoşesc. (În “Vestea” viitoare, vom publica un reportaj şi fotografii de la dezvelirea şi sfinţirea monumentului.)

Primar IANCU PANDURU

Denumirea regiunii nu are nicio legătură cu originea, etnia, limba sau religia locuitorilor săi, aşa cum se întâmplă în multe alte locuri. Originea regionimului Banat este şi acum controversată. Unii susţin că ea ar proveni din rădăcina unui verb ce apare la mai multe neamuri germanice, ban, care înseamnă a proclama sau a anunţa. De-acolo a trecut în latina medievală, sub forma bannum, care înseamnă – la neamurile france, de exemplu – proclamaţie, dar şi districtul asupra căruia respectiva proclamaţie urma să aibă efecte.

Alţii consideră că ban provine din persană, unde înseamnă stăpân. Din acea limbă, el ar fi fost preluat de avari şi adus în zona Pannoniei, unde aceştia au stăpânit în secolele VI-VIII. Tot de avari este legată şi o altă interpretare, conform căreia originea cuvântului ban ar veni de la numele unui mare comandant militar, Bajan Khagan Aceste opinii sunt contrazise de cei care cred că ban vine dintr-o veche rădăcină proto-indoeuropeană, bha, care înseamnă a vorbi. În sfârşit, o altă opinie acordă termenului ban o origine slavă. Funcţia de ban ar fi existat la slavii sudici, în zona Croaţiei şi Bosniei, încă înainte de venirea maghiarilor, care l-ar fi preluat de la slavi.

Indiferent de originea lor – germanică, proto-indoeuropeană, persană, avară sau slavă -, termenii ban şi Banat au fost folosiţi în Evul Mediu sud-est-european pentru a desemna o funcţie militar-administrativă, respectiv teritoriul asupra căruia acea funcţie se exercita. În partea de sud-est a Europei au existat, în acea vreme, mai multe Banaturi. În Croaţia se aflau demnitari denumiţi Ban, ca şi în Bosnia, al cărei teritoriu constituia o Banovina. În zonă, termenul Ban pare să fi desemnat ceea ce pentru spaţiul germanic era un Markgraf, conducătorul unui ţinut de graniţă, cu importante atribuţii militare.

În Evul mediu, între regatul Ungariei şi principatul Valahiei era aşezat Banatul de Severin, care s-a aflat când sub suzeranitatea regilor maghiari – care, probabil, i-au dat numele -, când în stăpânirea principilor valahi. În el era cuprinsă doar partea de sud-est, dinspre Dunăre, a Banatului de mai târziu, din vremea stăpânirii austriece.

După înfrângerea armatelor ungare la Mohacs, în 1826, ţinutul dintre Mureş, Tisa, Dunăre şi Carpaţi, organizat până atunci în mai multe comitate ungare, a intrat sub stăpânire otomană. Războiul dintre habsburgi şi otomani din anii 1816-1818 a adus regiunea sub stăpânirea Curţii din Viena.>>>>>>>IULIAN LALESCU:,,Banatul ca denumire”

– Ziua de naştere a scriitorului şi a omului de cultură Nicolae Danciu Petniceanu;

– Dezvelirea şi sfinţirea plăcii aniversare a publicaţiilor „Vestea” şi „Eminescu”;

– Două decenii de la formarea Societăţii „Sorin Titel” din Banat;

– Venerarea apariţiei numărului 40 al gazetei „Vestea”;

– Patru decenii şi jumătate de activitate culturală prestată de Nicolae Danciu Petniceanu;

– Cinci decenii de căsătorie ale lui Nicolae Danciu Petniceanu cu „Prinţesa Ana de Mehadia”;

– Lansarea ultimelor apariţii editoriale ale membrilor Societăţii „Sorin Titel” din Banat („A sosit domnul Eminescu”, „Între falii culturale” şi „Un căţelandru muşcând dintr-un nor”).

Manifestarea desfăşurată la casa familiei N. D. Petniceanu, nr. 389, a fost onorată de prezenţa primarului Iancu Panduru şi întregul colectiv al primăriei, secretar Panduru Gheorghe, viceprimar Stângu Traian, consilieri Crâstoi Victor şi Blidariu Ion. De asemenea au mai participat profesori, ingineri, oameni de cultură, scriitori şi poeţi. Activitatea a debutat cu cuvântul de bun venit al amfitrionului N. D. Petniceanu – bardul de la Mehadia, continuându-se cu dezvelirea plăcii aniversare, alături de alte 32 de plăci comemorative şi aniversare puse de N. D. Petniceanu în întreg Banatul, vizitarea salonului cu o expoziţie de carte rară, picturi reprezentând tablouri ale unor mari scriitori români şi fotografii ce reprezintă viaţa culturală a Banatului. O sală plină aşa cum este sufletul autorului, un scriitor împlinit. S-a continuat cu discursurile participanţilor. Cu delicateţea care îl caracterizează a vorbit primarul Iancu Panduru (fondator al revistei „Vestea” alături de N. D. Petniceanu), care se consideră un om norocos pentru că l-a cunoscut pe Nicolae Danciu Petniceanu cu care a realizat zeci de acţiuni culturale, adeverindu-se zicala „omul sfinţeşte locul”. Rând pe rând, cei prezenţi povestesc despre scriitor cu dragoste şi respect, vorbele fiindu-le sorbite cu nesaţ de ascultători. >>>>>>Pavel PANDURU:,,Agapă scriitoricească la apa Sfârdinului”

Într-una din ocaziile prilejuite de lansarea volumului „Cu Timpul, peste timp”, spuneam despre Gheorghe Jurma că „Dacă nu exista, inevitabil trebuia inventat. Chiar dacă unii dintre noi l-am fi inventat cumva mai altfel pe ici, pe colo, prin părţile esenţiale”. Şi mai ziceam, în cercuri restrânse, cu gândul la inflaţia de doctori în te miri ce, cu îndreptăţită revoltă: „Uite-I pe dl Jurma. N-ar nici un titlu de doctor. Deşi merita vreo două, dacă nu mai multe, asemenea titluri: in Eminescologie, în Cultura Banatului, în…”.

Dar câte n-am zis eu sau alţii despre Gheorghe Jurma. Şi câte n-ar mai fi de spus. Bune, extraordinare şi mai puţin. Ţinând seama că în 5 februarie împlineşte şase decenii de viaţă, să mergem pe bune. Nu ştiu care o fi părerea cititorilor, dar cu, de data asta, sunt de acord cu mine. Pentru că multe ne apropie. Sau ar fi putut să ne apropie. Altele ne-au despărţit şi încă ne despart. Din păcate.

S-a născut la Bobda, un sat din pusta timişeană, la 5 februarie 1945. Vremea rece şi-a pus amprenta pe o fire mai rece. înclin să cred că, asemeni filozofului chinez Confucius, el s-a născut cel puţin matur. Deşi o casă modestă, o bunică ocrotitoare, un popă cu deschidere spre carte şi multe asemenea nu puteau să nu influenţeze devenirea viitorului cărturar. Absolvent al Liceului de Arte din Timişoara, se exersează încă, din când în când, cu câte un portret eminescian. Absolvent al Facultăţii de Filologie Timişoara (1969), ca filolog cu vocaţie reală, nu se cramponează nici de cercetare, nici de vreun post de uşier pe la catedrele universitare. Pleacă din oraşul de care oricare altul ar fi ţinut cu dinţii. Şi vine la Reşiţa, care pe-atunci nu părea să simtă nevoia unor oameni ca Jurma. O falsă şi superficială impresie! Pe lângă focul oţelăriei şi furnalelor, tocmai de un om ca Jurma Reşiţa nevoie mare avea. De ştiinţa lui de carte şi de vocaţia lui de mentor. îi era necesar cenaclului literar „Semenicul” şi celor care aveau să se formeze ca scriitori aici. Viitoarea revistă „Semenicul” îşi aştepta naşul, pentru a-şi impune numele în cultura română. Ceea ce a reuşit şi prin aportul strălucit a! lui Gheorghe Jurma (nu mă refer aici ia „privatizarea” din ultimii ani). în 35 de ani de Reşiţa, scriind şi inovând în spirit, Jurma şi-a dovedit vocaţia ele şef de şcoală literară, de făcător de cărţi şi reviste. Presei cotidiene şi săptămânale („Timpul” şi „Flamura”) i-a dat doar atât cât trebuie.>>>>>>>Nicolae Sârbu:,,Un necesar şi emblematic cărturar”

– În anii 1867 şi 1868, Mihai Eminescu e prezent în Banat, în ipostaze diferite, prima dată vine din Ardeal în căutarea fratelui Nicolae, care făcea practică avocaţială într-un birou privat, la un anume evreu, a doua oară vine în calitate de secretar particular al directorului Mihail Pascaly şi de sufleur II în trupa de teatru bucureşteană. Care era viaţa culturală în oraşele bănăţene, Lugoj şi Timişoara unde a dat spectacole echipa de teatru?

– Mihai Eminescu era doar un sufleur şi un debutant în poezie. Poeziile debutantului nu sunt extraordinare, raportate la ceea ce a scris Eminescu mai târziu şi la evoluţia literaturii române. Prin urmare n-are rost să ne entuziasmăm atât de tare că Eminescu a poposit într-un loc sau în altul. Era la începutul creaţiei literare, al drumului către ceea ce el a devenit ulterior, când s-a cultivat, s-a dezvoltat spiritual. Noi acordăm mare importanţă acestui moment datorită unui binecunoscut efect retroactiv pe care istoria literară îl produce, după ce ştim capătul, culmea, produsul final. În timp, pe măsura creşterii şi aprecierii poetului, s-a dezvoltat un cult faţă de Eminescu şi e bine acest lucru. În vremea tinereţii sale, singura cetate care l-a impresionat pe Eminescu a fost Blajul, ocazie cu care Eminescu descoperă importanţa Ardealului pentru cultura şi istoria românilor. Mai târziu, doar Nicolae Iorga l-a depăşit în această idee de-a aşeza pentru toată istoria românească Ardealul drept inimă ce pulsează nu doar sânge, ci pulsează energie şi asigură României un viitor. Ar trebui totuşi să mă corectez şi să adaug imediat că Nicolae Bălcescu a fost primul care a pus Ardealul în centrul istoriei românilor, iar în istorie au mai făcut-o mulţi, sesizând tocmai locul său central (G. Călinescu în celebra sa Istorie…, dar şi un Nicolae Balotă, spre exemplu, dacă-mi amintesc bine).

În ceea ce priveşte Lugojul şi Oraviţa, acestea reprezentau nişte centre româneşti, lucrul, la vremea respectivă, fiind foarte important vizavi de ceea ce spuneam mai înainte, dar în ce priveşte Timişoara de la vremea aceea nu cred că era un oraş în care să pulseze viaţa românească tot atât de energic, precum în Caransebeş, Lugoj, Oraviţa. >>>>>>>Despre Banat Şi Eminescu- în dialog cu cărturarul cărăŞean Gheorghe Jurma