„Așa grăiaște și Atanasie în tâlc ce-au scris kъ Galatomь, că numai credința are puteare a ispăsi. Așa Ioan Zlatoust, în omilia 2, kъ Rimlĕnomь, zice: «Nu cu sudorile, nici cu munca veri descumpăra pre ispăsenie, ce den mila dumnezeiască, ce de sus iaste, în cinste trebuiaște a lua: numai aceaia una veri aduce de la tine: să crezi»; așijderea în 7 omilie; așa Vasilie, în omilia ce-au scris despre smerenie, grăiaște.”

În continuarea cercetărilor întreprinse până acum, demonstrez că autorul Cazaniei I s-a folosit nu doar de comentariul la Matei al lui Wolfgang Musculus, ci și de lucrarea sa dogmatică, Loci communes (1563), din care a preluat citatele din Atanasie, Ioan Hrisostomul și Vasile cel Mare. Contrar concepțiilor vehiculate de P.P. Panaitescu, folosirea de către autorul Cazaniei I a citatelor patristice nu indică în mod necesar apartenența sa la spațiul ortodox, ci poate fi explicată ca efect al familiarizării sale cu lucrări de dogmatică protestantă precum cea scrisă de teologul reformat Wolfgang Musculus.

Detalii despre volum găsiți AICI.

Acel Isus pe care vor să-L „dovedească” istoricii, dar în care nu crede nimeni, nu există! Chiar și cel care vrea să-L cunoască pe Isus al istoriei și să descopere lucrarea, calea și destinul Lui, depinde și de mărturia primilor adepţi: de amintirile care le-au hrănit credinţa, de credinţa care le-a însufl eţit amintirile, de viaţa lor spirituală care a fost marcată profund de Isus. Acesta este și modul în care noi, cercetătorii biblici, citim astăzi Evanghelia după Marcu. Cartea lui Amiel Drimbe este un bun exemplu în acest sens… Cititorii români au astfel parte de o monografi e care le prezintă stadiul actual al cercetării în studiile biblice, deschizându-le totodată calea de acces către una dintre cele mai importante mărturii literare din istoria creștinismului timpuriu. (KARL-WILHELM NIEBUHR Profesor emerit de Noul Testament Universitatea „Friedrich Schiller” din Jena)

Găsiți cartea AICI, pe site-ul Editurii Ratio et Revelatio.

Ori de câte ori citesc relatarea lui Luca despre nașterea Domnului, zăbovesc mai mult asupra urării pe care o fac îngerii care le aduc păstorilor vestea bună a nașterii unui Mântuitor.

δόξα ἐν ὑψίστοις θεῷ
καὶ ἐπὶ γῆς εἰρήνη
ἐν ἀνθρώποις εὐδοκίας.

Adică:
„Slavă în înălțimi lui Dumnezeu
și pe pământ pace între oamenii plăcuți Lui.”

Mă interesează în mod deosebit al doilea hemistih și referirea la „pace”, fiindcă sunt conștient că Europa noastră, care s-a bucurat de pace vreme de aproape 80 de ani, este un spațiu excepțional. Când mă uit la politica pe termen lung a Rusiei și la ambițiile ei expansioniste, mă întreb dacă pacea va mai domni multă vreme pe continent. Numai Dumnezeu știe ce ne rezervă următorul deceniu.

În orice caz, pentru oamenii din primul secol, pacea de lungă durată a fost o experiență foarte rară. Nu e de mirare, așadar, că îngerii le urează păstorilor „pace pe pământ.” Trebuie însă observat că pacea vestită de îngeri nu este proclamată în mod general, peste tot pământul, ci, după cum voi arăta mai jos, numai peste anumiți oameni, cei bineplăcuți lui Dumnezeu.

Pentru a demonstra „caracterul selectiv” al păcii vestite de îngeri, voi analiza în detaliu maniera în care s-a transmis secvența en anthrṓpois eudokías (ἐν ἀνθρώποις εὐδοκίας) din antichitate până la noi. De asemenea, voi arăta că în cele mai multe versiuni românești ale Bibliei, de la Coresi la NT Vatoped, în Luca 2:14 s-a strecurat o greșeală: urarea îngerilor nu conține trei elemente coordonate („slavă… pace… bunăvoire”), ci două elemente (slavă și pace), termenul eudokía fiind subordonat termenului „pace.”

Greșeala pe care o voi analiza a apărut de fapt chiar în manuscrisele grecești, atunci când unii scribi nu au mai înțeles sintagma en anthrṓpois eudokías (ἐν ἀνθρώποις εὐδοκίας), lit. „între oamenii bunăvoinței” (vom vedea mai jos sensul corect al expresiei), și s-au simțit datori să „corecteze” formularea lucanică. În virtutea acestui păgubos reflex „ameliorativ” (care probează veridicitatea zicalei că un strop de cunoaștere este mai periculos decât ignoranța), unii copiști au renunțat la genitivul eudokías în favoarea nominativului eudokía, care a ajuns astfel să fie coordonat sintactic cu dóxa („slavă”) și eirḗnē („pace”).

Și dacă tot i-am criticat pe unii copiști greci, să ne arătăm aici respectul față de Vulgata, care în acest loc a transmis corect textul biblic: „et in terra pax in hominibus bonae voluntatis.”

Am sondat în grabă tradiția biblică românească și am fost surprins să văd că forma eronată a textului s-a transmis până în cele mai recente versiuni, inclusiv în NT Vatoped, publicat în 2022.

Specialiștii în critica textului au fost conștienți încă din sec. XVI că lecțiunea corectă a textului biblic este ἐν ἀνθρώποις εὐδοκίας. Theodore Beza spune clar acest lucru în amplul comentariu din diglota publicată în 1560. Deși nu găsise în manuscrisele grecești o atestare a genitivului eudokías, biblistul reformat era de părere că textul din Luca 2:14 trebuie divizat logic în două segmente: Gloria in coelis altissimis Deo, & in terra pax, in hominibus dilectis, uel complacitis.

Deși nu beneficia de toate instrumentele de care dispune biblistul secolului XXI, Beza avea un atu remarcabil: cunoștea limba ebraică. Exegetul reformat constata la 1560 ceea ce unii bibliști moderni nici acum nu pricep: Occasionem autem falsae interpretationi praebuit non tam diuersa lectio, quam ignoratio idiotismi Hebraeorum. În traducere liberă: „Interpretarea greșită (a textului din Luca 2:14) a fost prilejuită nu atât de lecțiunea diferită, cât de necunoașterea felului de a vorbi al evreilor.”

Bun cunoscător al structurilor gramaticale specifice limbii ebraice, Beza mai face următoarea afirmație: „Hebraeus autem nemo est qui nesciat solere adiectiuorum loco uti genitivis appellationum. Sic filii promissionis, electionis, uasa irae, uasa misericordiae, uasa electionis Hebraice dicuntur ii, quibus Deus destinauit promissiones, quos elegit, in quos iram uel misericordiam decreuit exercere, quorum opera in rebus magnis uti constituit.”

Așadar, orice evreu știe că un substantiv în genitiv (în cazul de față, eudokías) poate fi folosit cu valoare adjectivală. Deși exegetul reformat nu menționează referințe biblice pentru exemplele pe care le dă („filii promissionis, electionis, uasa irae, uasa misericordiae, uasa electionis”), putem indica noi unele secvențe comparabile: τὰ τέκνα τῆς ἐπαγγελίας (Rom. 9:8), σκεῦος ἐκλογῆς (Fapte 9:15); σκεύη ὀργῆς (Rom. 9:22), τέκνα ὀργῆς (Ef. 2:3), σκεύη ἐλέους (Rom. 9:23).

Beza știe bine că „vas al alegerii” (expresie folosită de Dumnezeu pentru a-l descrie pe Apostolul Pavel în Fapte 9:15) înseamnă „vas ales (de Dumnezeu).” La fel, „vase ale mâniei” sunt „vase peste care se revarsă mânia lui Dumnezeu.”

Dar să revenim la Luca 2:14. În aceeași logică, „oameni ai bunăvoinței” înseamnă „oameni peste care se revarsă bunăvoința lui Dumnezeu” sau „oameni care Îi sunt bineplăcuți lui Dumnezeu.”

În tradiția biblică românească, primul tălmăcitor care exprimă corect înțelesul originar din textul lui Luca este Dumitru Cornilescu. În ediția din 1920, traducătorul recurge la următoarea parafrază: „pace pe pămînt între oamenii peste cari se întinde bunăvoința Lui.” Nu mi-e clar cum a ajuns traducătorul la acest înțeles, fiindcă versiunea Segond, din care se inspiră adesea, are o soluție diferită: „Et paix sur la terre parmi les hommes qu’il agrée!” Lexiconul Thayer, despre care știm că a fost utilizat de Cornilescu, are următoarea glosă: ἄνθρωποι εὐδοκίας, men in whom God is well pleased.

Mai jos un mic dosar „de problemă”:

• Coresi: Salva întru nalt Dumnezeu și la pământ pace, în oameni bună vrere.
• NT1648: Slava lui Dumnezău întru ceriuri înalte și pre pământ pace, întru oameni bună voe.
• Biblia 1914: Slavă lui Dumnezeu întru cei de sus și pre pământ pace, între oameni bunăvoire.
• Cornilescu 1931: Slavă lui Dumnezeu în cele prea înalte și pe pământ pace, în oameni bună plăcere.
• Galaction 1938: Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni binevoire!
• Anania: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire!”
• Biblia sinodală: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!
• NT Vatoped 2022: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, întru oameni bunăvoire!

Deși nu speram să mai văd publicat volumul care include peste 550 de scrisori și documente din arhiva SBB, acesta a apărut totuși, datorită eforturilor lui Teofil Stanciu, directorul Editurii Decenu.eu. Îi mulțumesc pentru disponibilitatea de a face acest efort semnificativ.

Pentru cei interesați, menționez că ediția a treia a cărții despre Cornilescu este disponibilă pentru achiziție pe site-ul Editurii Decenu.eu (AICI).

Prima ediție a cărții a apărut în 2014, la Editura Logos, din Cluj-Napoca.

Revista se găsește la chioșcurile de ziare (câte mai există). Peste o lună va fi disponibilă și online, pe site-ul https://revisteaua.ro/arhiva/

Fără-ndoială, în spatele derapajului algoritmilor FB se află o mică armată de trolli care a raportat postarea, pentru ca ea să fie pusă la index. Fiindcă nu poate FB cenzura cât putem noi posta, o reiau mai jos.

***

Iată o conferință ce pornește de la o întrebare al cărei răspuns este evident: „Mai aproape” sau „Foarte aproape”.

Dar de ce ar plăti cineva 200 de lei pentru a participa la o conferință în urma căreia nu va putea descoperi nimic în plus față de ce le-a spus Isus Hristos (gratis!) ucenicilor, atunci când aceștia s-au arătat obsedați de curiozități similare?

„Cei ce erau adunați L‑au întrebat, zicând: «Doamne, în vremea aceasta ai de gând să restaurezi Împărăția lui Israel?» El le‑a răspuns: «Nu vă este dat vouă să știți vremurile sau soroacele pe care Tatăl le‑a hotărât prin autoritatea Sa. Ci voi veți primi putere când Se va coborî Duhul Sfânt peste voi și‑Mi veți fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria și până la capătul pământului.»”

Isus nu a spus: „Ci voi veți primi o putere nemaipomenită de a face speculații apocaliptice fără temei” sau „Voi veți primi o putere strașnică de a răstălmăci Scriptura cu ajutorul realităților geopolitice și viceversa”. Hristos le-a făgăduit ucenicilor Lui puterea de a fi martori ai Veștii Bune aduse de Hristos. Or, această Veste Bună înseamnă, mai cu seamă eliberarea de forțele care s-au înstăpânit tiranic asupra omului (cf. splendida formulare din Evrei 2:15, care identifică unul dintre acești tirani: „și să‑i elibereze pe cei care, prin frica morții, erau ținuți în robie toată viața lor”).

În mod curios, cu toată atenționarea severă făcută de Hristos, pe unii dintre noi ne roade aprig curiozitatea de a trage vălul de peste palantír-ul divin, pentru a încerca să vedem cum arată finalul istoriei.

Organizatorii unor astfel de conferințe sunt și ei sub stăpânirea tiranică a istoriei, care nu pare să mai aibă răbdare. Stringența evenimentelor care ne duc inevitabil către final nu le dă odihnă. Evoluția inexorabilă a situației din Orientul Mijlociu i-a pus cu spatele la zid și îi obligă să vorbească. Au lucruri tainice și fatale pe care vi le vor împărtăși. Puteți fi unul dintre aleșii care vor beneficia de această cunoaștere specială, pentru numai 200 de lei. Să vi se bată genunchii și să vi se tulbure deci inima la gândul că nu dețineți (încă) știința ezoterică pe care v-o pot revela vorbitorii care țin încontinuu mâna pe palantír-ul din anticamera paradisului.

(În paranteză fie spus, mă simt dator să intervin public pentru a corecta informațiile difuzate public, fiindcă aici nu se mai aplică îndemnul din Matei 18:15, care zice „dacă fratele tău a greșit împotriva ta…” Când greșeala este împotriva adevărului și împotriva câtorva mii de ascultători care nu au niciun filtru academic, corectarea ei nu se face în privat.)

De altfel, la începutul emisiunii respective invitatul ne-a și cerut să luăm foaie și pix, fiindcă lucrurile pe care urmează să le spună sunt foarte importante. Asta am și făcut. Am notat cu mare grijă ce s-a afirmat, ca să pot comenta „la cestiune”.

Florin Antonie: „În timpul acestei procesiuni de Paște sunt câteva repere pe care dacă sunteți curioși să le citiți sunt înregistrate într-un manual pe care evreii îl păstrează cu sfințenie. Se numește Haggadah. Este un manual destul de gros, în care se explică ad litteram și cu lux de amănunte fiecare parte a ceremonialului de Paște. Un ceremonial în care întâlnim vin, întâlnim pâine, ierburi amare, tot felul de elemente care să țintească spre istoria trecută și prezentă a poporului evreu, dar și către parametrii viitori ai acestei istorii.”

Corectare: Colecția de texte numită „Haggadah”, folosită de evrei ca „scenariu” pentru „seder” (masa de Paște) nu exista în primul secol, când a sărbătorit Isus Paștele cu ucenicii. Textul s-a cristalizat mai târziu și a tot crescut de-a lungul timpului. Evident, în Haggadah de Paște actuală există elemente vechi care coboară până în primul secol creștin. La fel de adevărat este însă că unele elemente au continuat să se adauge până în secolul al optulea, când Haggadah capătă formă scrisă. Fiindcă iudaismul a avut mai mulți poli de reflecție, există mai multe Haggadoth, însă cea care stă la baza versiunii moderne este de proveniență babiloniană.

Florin Antonie: „În timpul acestei festivități de Paște, elementul central mulți consideră că este mielul. Dar dacă mergeți într-un astfel de ceremonial veți vedea că la masa de Paște la evrei în timpul ritualului mielul este reprezentat doar de un os, un os ars în cuptor care se numește dzeroah (sic!). Dzeroah care este un derivat din ceea ce găsim în Is. 53 („Cine a cunoscut brațul Domnului…”), fiindcă dzeroah se traduce din braț. Brațul care a făcut și a modelat prima dată materia…”

Aici sunt necesare mai multe corectări.

Prima are de-a face cu elementul central al mesei pascale. Este evident că astăzi, când evreii nu mai sacrifică un miel sau un ied de Pesah, acest element (care era în centrul mesei pascale) a fost redus la o evocare simbolică. Pastorul Antonie comite un anacronism flagrant dacă își imaginează că un evreu din primul secol serba Paștele urmând cu sfințenie „scenariul” din care citește evreul modern. Am participat eu însumi de câteva ori la masa pascală ținută după tipicul Haggadei și cunosc „procedura”. Sunt multe elemente care nu se regăsesc nici în tradiția biblică, nici în cea rabinică.

A doua corectare vizează ebraicul zeroaˁ (care are un ain la final, deci nu poate fi pronunțat dzeroah!). În limbaj biblic termenul zeroaˁ e folosit într-adevăr cu sensul de „braț” (zeroaˁ ˀAdonay „brațul Domnului”, Is. 53:1), dar el acoperă o paletă mai largă de realități, pentru a denumi inclusiv ceea ce noi numim „spată” sau „picior” (în cazul unui animal de jertfă, ca în Num 6:19 sau Deut 18:3). Așa se explică de ce până astăzi acel os prezent pe platoul de Seder poartă numele de zeroaˁ. Apelul la Isaia 53 este un semn ca pastorul Antonie nu stăpânește minime noțiuni de semantică biblică.

Să vedem ce mai zice pastorul Antonie.

„Elementele fundamentale la masa de Paște: unul dintre ele este pâinea. Sunt practic trei pâinițe care se pun împreună într-un container special și cea din mijloc se frânge în două. Se numește afikoman, se ascunde până la expirarea (sic!) ritualului de Paște și este scoasă afară. Toate lucrurile acestea au fost împlinite de Domnul Isus Hristos. De unde știm? Sunt înregistrate istoric. Din moși-strămoși evreii făceau lucrul acesta.”

Corectare: Aici, din păcate, avem ignoranța în toată splendoarea ei; impozantă precum coada păunului, dar la fel de specioasă. Orice lucrare serioasă despre Haggadah (vezi de exemplu comentariul lui Joseph Tabory, JPS Commentary on the Haggadah: Historical Introduction, Translation, and Commentary, Philadelphia, The Jewish Publication Society, 2008) îți spune că abia în secolul al XIII-lea acea bucată de azimă (ebr. „mața”) consumată la încheierea mesei a ajuns să poarte numele de afikoman. Dar în sec. XIII suntem la capătul unui lung proces care a dus la schimbarea înțelesului pe care l-a avut termenul afikoman în perioada veche.

În Mișna, corpus legislativ iudaic sistematizat în primele decenii ale sec. al III-lea d.Hr., găsim termenul afikoman folosit cu alt sens.

Textul mișnaic din Pesahim 10.8 zice așa:

וְאֵין מַפְטִירִין אַחַר הַפֶּסַח אֲפִיקוֹמָן

Semnificația acestei recomandări și a termenului afikoman a dat multe bătăi de cap specialiștilor. Unii traduc așa: „Nu trebuie să urmeze după pesah (=masa cu mielul pascal) un afikoman.”

Cel mai probabil termenul ebraic אֲפִיקוֹמָן este adaptarea secvenței grecești ἐπὶ κῶμον („la chef”, „la banchet”, „la petrecere”). Cu alte cuvinte, în viziunea rabinilor din perioada Mișnei, Pesahul e o sărbătoare solemnă, care nu admite în prelungirea lui chemarea afikoman „la chef”. (Mai sunt și alte soluții propuse pentru elucidarea termenului buclucaș. Puteți citi, de exemplu, H.L. Strack, Pesahim – Der Misnatraktat Passafest, ad loc.)

Ar mai fi de comentat vreo câteva lucruri din expozeul lui Florin Antonie, dar mă opresc aici (deocamdată). Poate într-o postare viitoare voi face un pic de lumină în chestiunea celor patru pahare de vin folosite în timpul mesei pascale.

Îi recomand din nou lui Ciprian Luca să-și ia în serios misiunea de a informa corect publicul evanghelic căruia i se adresează. Transmiterea de informații care sunt în mod evident false este un deserviciu adus Evangheliei lui Hristos.

Nu mai știu câți ani au trecut de la discuția avută cu pastorul Cristian Roske (trecut între timp la Domnul), care îmi povestea o scenă petrecută în februarie 1989 la sediul redacției revistei bisericești „Cuvântul Adevărului”. Ioan Ceuță, personaj despre care se bănuia încă de pe atunci că este în strânsă legătură cu Securitatea lui Ceaușescu, îl amenința pe pastorul Roske că va face curățenie „cu măturoiul” în redacția revistei.

În decembrie 1989 a venit Revoluția, care a măturat de la putere o parte din personajele toxice ale epocii de tristă amintire, dând peste cap planuri și socoteli deșarte. Inventat și promovat de Securitate pentru a prelua conducerea Bisericii Penticostale, fratele „Pișto” și-a văzut planurile răsturnate. În iureșul evenimentelor de la începutul sinistrului anul 1990 au ars dosarele multor colaboratori sau lucrători ai fostei Securități. A ars și dosarul fratelui „Pișto”, care avea astfel șansa de a se reinventa în ipostaza de lider religios pentru „vremuri noi”. Dacă ar fi fost să-i dăm crezare, fratele „Pișto” rezistase în furnalul totalitarismului comunist cu o credință mai mare și decât cea a tovarășilor lui Daniel, pe care biblicul Nebucadnețar i-a aruncat în cuptorul încins pentru vina de a fi refuzat să se închine chipului de aur din Valea Dura.

Cu acest portret ajustat după vremuri și împrejurări, la începutul anilor ’90 Ioan Ceuță a reușit să atragă resurse financiare importante din partea Assemblies of God, a întemeiat un Institut Biblic și a ctitorit un campus universitar de invidiat. Pe scurt, și-a creat aura omului căruia Providența însăși îi înlesnește urcușul pe treptele abrupte ale piramidei succesului.

Totuși, pentru a putea pune în practică ambiția de a acredita Institutul Biblic înființat la jumătatea anilor ’90, Ioan Ceuță avea nevoie el însuși de niște galoane academice. Titlul academic pe care îl obținuse în 1990 în Statele Unite la Columbia Biblical Seminary (South Carolina) era din categoria „doctor of ministry”, așadar un doctorat pastoral, care nu corespundea exigențelor prevăzute de legea românească. Am văzut teza și am descris-o cândva pe blogul personal. Nu mai reiau aici chestiunea.

Dornic să remedieze acest mare neajuns din propriu său CV, Ioan Ceuță s-a înscris la doctorat în România și în anul 2000 a devenit doctor al Universității din București. Era epoca în care pentru candidații cu pârghii de influență și cu bani obținerea unui doctorat era floare la ureche. Titlurile academice se puteau culege mai ușor decât ciupercile. Totuși, nu puține dintre tezele „culese” în perioada asta au devenit între timp veritabile pietre de moară la gâtul impostorilor care s-au căpătuit academic prin furt. Acum bombele amorsate în bezmeticii ani post-revoluționari ticăie neliniștitor în depozitele Bibliotecii Naționale sau ale bibliotecilor universitare din țară. Doamna Emilia Șercan încă nu descoperise această „bonanza” jurnalistică, deci membrii frățiilor pseudoacademice puteau lucra în tihnă. Unii păreau imposibil de stăvilit.

Ioan Ceuță a găsit un coordonator de teză, în persoana prof. Dumitru Popescu, fost rector al Facultății de Teologie Ortodoxă din București. Comisia de validare a tezei era compusă din Isidor Mărtincă (catolic), Ioan Ică Sr. (ortodox) și Vasile Talpoș (baptist).

După cum își aduc aminte foarte bine oamenii care se aflau în preajma dlui Ceuță la acea vreme, susținerea tezei de doctorat a avut loc în secret. Conform programului anunțat, ședința publică trebuia să aibă loc la ora 15.00, dar programul a fost schimbat în ziua evenimentului, susținerea tezei având loc la ora 10.00, pentru a zădărnici participarea eventualilor curioși care, cunoscând calibrul intelectual real al candidatului, ar fi fost foarte interesați să-l vadă pe doctorand prezentând cu aplomb o teză la care autorul contribuise doar cu numele. Din câte îmi aduc aminte, și în cazul Elenei Ceaușescu susținerea tezei de doctorat a avut loc în mare taină, după schimbări survenite în ultimul moment, pentru ca savanta de renume mondial să fie cruțată de emoțiile intense presupuse de înfruntarea cu ezoterica temă a polimerizării stereospecifice a izoprenului.

Pentru a urca treapta de conferențiar, Ioan Ceuță mai avea nevoie de alte cărți. O mică armată de negrișori s-a pus pe încropit o carte de omiletică, publicată în final sub titlul „Arta de a predica” (Editura Lumina Evangheliei, 2000). Un titlu mai potrivit ar fi fost „Arta de a plagia”, fiindcă lucrarea este o compilație din fragmente prost traduse, extrase din cărți publicate în limba engleză. Expresiile trase la indigo după original, topica „englezită” și numeroasele greșeli de traducere fac această lucrare inutilizabilă. În plus, unele greșeli creează efecte comice nedorite. Despre Augustin citim că „predica de obicei fără notiție, iar predicile lui au fost înregistrate de secretarele lui din audiență”. Nu-ți trebuie program anti-plagiat sofisticat ca să descoperi imediat că originalul englezesc zice așa: „Augustine’s preaching was usually without notes, recorded at the time by secretaries in the audience” (Wayne McDill, „The Moment of Truth: A Guide to Effective Sermon Delivery”, p. 136). „Secretarii” din engleză (în fapt, niște stenografi, nu secretari în sensul modern al termenului) au devenit, prin traducere „secretare”, iar „audience” a devenit „audiență”. Secțiunea despre Augustin se încheie apoteotic: „lucrarea lui ca pastor și predicator a avut o adâncă penetrare interioară în natura umană și divină.” Cam ăsta este spiritul întregii cărți.

În 2010, când a apărut lucrarea „Răscumpărarea memoriei”, scrisă de pastorul Vasilică Croitor, cel mai virulent detractor al demersului propus de această carte-manifest a fost – ați ghicit! – pastorul Ioan Ceuță, care anunța așa într-o scrisoare dată publicității: „Noi, Adunările lui Dumnezeu din România ca organizație penticostală, îi vom intenta proces lui Vasilică Croitor și Editurii și vom cere daune morale. Deja am discutat cu mai mulți avocați legat de procesul care va avea loc.”

Din motive evidente, mult trâmbițatul proces n-a mai avut loc. Praf și pulbere s-a ales de amenințările domnului Ceuță, cum praful s-a ales și de ambițiile sale academice. Nicio surpriză însă, fiindcă orice demers construit pe impostură este condamnat să se prăbușească.

Domnul Ceuță se dorește a fi liderul unui nou cult religios, al nouăsprezecelea, iar afișele pe care le-a dat publicității anunță deja public înființarea lui, în ciuda faptului că Secretariatul de Stat pentru Culte încă nu a publicat decizia de recunoaștere. În orice caz, faptul că în România este în curs de înființare un cult condus de un personaj care, potrivit analizei CNSAS, are în mod oficial eticheta de colaborator al fostei Securități nu poate fi de bun augur.

P.S. Decizia emisă de CNSAS poate fi atacată în instanță de dl. Ioan Ceuță. Din informațiile pe care le dețin, în peste 90% din cazuri instanța menține decizia stabilită de Colegiul CNSAS.

Pentru comenzi, vizitați site-ul Editurii Ratio et Revelatio (AICI).

Reforma protestantă a modelat decisiv spațiul religios, cultural și politic al Europei Apusene. Deși tributari surselor clasice și patristice, reformatorii le-au reinterpretat critic, în funcție de propriul context, formulând răspunsuri noi la întrebările și problemele specifice secolului al XVI-lea.

Influența culturală a Reformei în Transilvania a însemnat, în practică, înțelegerea că orice limbă poate fi vehiculul revelației dumnezeiești și că în biserică „mai bine e a grăi cinci cuvinte cu înțeles, decât zece mii de cuvinte neînțelese în limbă străină”.

Reforma protestantă și-a făcut simțite efectele în Transilvania la doar câțiva ani de la publicarea de către Martin Luther, în 1517, a celebrelor sale teze privitoare la practica indulgențelor. Dinspre Wittenberg, ideile și toposurile protestante au pătruns în orașele transilvănene (Sibiu, Brașov), producând mutații importante în mentalul clericilor și al enoriașilor racordați la noile mentalități. Nu întâmplător, Sibiul și Brașovul sunt centrele tipografice în care apar primele tipărituri românești. Sub patronaj luteran se vor tipări primul catehism românesc, primele versiuni românești ale Evangheliilor, prima traducere integrală a Apostolului (Faptele Apostolilor și Epistolele Noului Testament) și prima versiune completă a Psaltirii. După ascensiunea politică a calvinismului în Transilvania, membri ai nobilimii maghiare, superintendenții Bisericii Reformate maghiare sau chiar principele însuși se angajează în acțiuni de patronaj cultural care îmbogățesc lista tipăriturilor românești, după cum urmează: prima carte de predici (Tâlcul evangheliilor), prima carte de slujbe (Molitvelnic românesc), primul efort de traducere a Vechiului Testament (Palia de la Orăștie, cuprinzând Geneza și Exodul), noi ediții ale Psaltirii, prima versiune integrală a Noului Testament (Alba Iulia, 1648). Lucrarea de față se concentrează asupra acestui monument tipografic, alocând secțiuni ample surselor care au alimentat conținutul teologic al amplelor prefețe ce însoțesc textul biblic propriu-zis.