| CARVIEW |
că am tăiat un cer şi-n pielea unui urs mi-am aflat culcuşul, când, seara,
de-o dungă roşie lăsată pe case, se făcu mistreţ
grăbit să mă frângă cu colţii-i.
2.Nu se-ntâmplă astea de adevărat,
mi-ai spus. În mine-i un început
de zi, iar tu, bătrân peşte din adânc, ai solzi cărunţi şi aripioarele
ca foiţa de ţigară: fundu de mare-i culoare de corb,
potecile-s sânge negru; şerpuiesc reptile mici de-a văilor
ce-s stele de mare îngropate-n nisip şi se mai vede acolo
numa vârful munţilor colorat în alb şi negru..
3.Aşa au stat zilele- soarele mugea de torsul unui fag,
căsuţele pluteau a vis, siluete de cenuşă şi vagi umbre de jar, pe când
treceam cu mâna spre frunte grele-ntrebări despre
cuibul de turturele-n care
musteţiile Gri-ei cădeau acoperiş şi-n parpalacul maaaare
al tatii-n dormeam totuşi iarnă de iarnă atât de fericită.
………………………………………….
]]>să intre-n pădure, un animal rănit
forţat să se ascundă în mijlocul
acestui for de oameni verzi. .
Acum, ştiu, în faţa mea nimic
nu vorbeşte ori tace, nimic nu-şi ştie
ascunde mirarea când între copaci
pitici cerul mat se-ntinde – aerul
coboară alb şi greu iar sunetul unui
cioc lovit de apă îmi spune-n limba
lui cât mă iubeşte.
E o structură ce-mprumută ideii
carnea florii, mirosul de pană
grăbit să-ngroapă acestora ştiinţa
nării.
Ai să strănuţi, piedică să-nţelegi,
legătură să simţi, eşti o structură
ce-mprumută pădurii carnea emoţiilor,
aproape una cu iubirea, în faţă
a tot, acest stol de raţe bej.
]]>
Dar în curând, eu văd înainte a tot ce cunosc, acestea-s foarfecile vederii, cupaj în lumină, fum lipit de glezne, o rană îmi ştiu deschide ca să văd în faţă a tot ce pot, stă mâna cea cu largi inele-mi-e să muşc dintre-o roză şi să nu-i las glasul când ştiu în ce culori se-ntunecă cerul acestor petale. ]]>
cusăturilor largi- mă-ntreb câtă imitaţie intră
şi iasă cu fiecare, cât e sau nu joc secund călcat cu
fierul încins.
Cu asta, nu-ţi angaja lacrimile-n mersul tristeţii;
ceasurile împrietenite, deşertul întins între coaste
– vasele se îneacă în tine când e vorba să mesteci
cu gura deschisă stropii scurşi din tavan.
Cum priveşti la acele puse şi luate de pe ore, la
inima lor, la sângele bătut penelop sub piele şi
clipa înfăşurată strâns în metalul rece, ridică-te stins
din somn şi păşeşte că şi azi de-ar fi ţi-aş înnoda
coarda din care ţi-am cântat.
Fii duşmanul meu, deflagraţia unui cer de mercur,
fii curba timpului însuşi, plapuma îngustă şi aspră
pe care dorm cu faţa în mâini.
[întoarcerea orelor]
Eşti roşu-n obraji, stomacul ţi-e tare şi de-ai
prinvi-năuntru, zilele că ard ca focuri- lumina că merge
pe apă, ţevile de scurgere se unduiesc în forme de
otravă pentru toţi aceşti şoareci-n-ai mai ţine de
aceste lacrimi să crapi vrejul întins de ele, tibia verde
de smarald, carapacea groasă în care te scalzi.
Alerg între gale ofilite deasupra cu gâze, unghiile s-au răsfirat în evantai de toamna roşie – păpădiile le-am trecut prin nas la-nceput când rostruri de lână am atârnat de colţurile casei şi cu mersul meu dibaci am luat firele ei în pana cu care bat aerul în zbor.
‘I’ll be ok’, striga mâna pe spate rezemată ‘at least my defense is over and the grass reeves me to its core as the nimbus that i crap with my wings is also me’ vina mea e că n-am ţesut în tine inimă, umbra se lasă perie pe marea ce-o ţin venele tale: stele au căzut în nisip şi ziua plânge pe oasele lor sfârmate.
Mă gândesc răzleţ, pe trepte de nimfe m-am îmbăiat când cerul bătea în mine şi păsările cântăreau dedesubt
penele mele de aţă, o sumă şi aş trece prin alifiile tale
– tai ascuţit din mine când am văzut prin gaură firizul împlântat în caişi ‘i’ll be ok’ striga mâna rezemată pe spate,
şi i-am spus că de-oi muri, liniştea mea o s-o sting dinainte pe bunele ţinte din pieptul tău, sâmburi trimişi demult în nori cu aceste gânduri.
sau n-o cheamă nicicum- o strângere o mână
zdrobită, sunt un chip încercat de fericire.
I-a lăsat pe amândoi o vreme bună; şirul de
tălpi care le-a fost dat, o viaţă prinsă în ace.
Pătrează începutul! nu pune detaşarea cu venele
zăcute de tăcere, miezul dulce al pielii cu sarea
apelor ei altfel îngheţate. Iarna îmi mângăie părul,
obrazul înţărcat de sobă, buzele aspre gata să urle.
Vin înapoi la primul colţ fără lumină, n-o să mă
adun în mine de bezna care ascute tăişul îngerilor
pe demoni.
Tu îmi mângăie timpul, drăgălaşa privire suită în
cer pe lună! praful micuţelor mori care toacă acolo
grâu şi scuipă aici pâmântul, maţele stricate ale
maşinii.
Pe lume o cheamă Mel sau n-o cheamă nicium
– lazărul foiţelor ei e mişcarea braţelor mele,
deschiderea lor e ca cea a numerelor:
avionul plat şi negru, podul buzelor ei, spart.
(insectar..)
]]>Când înţeleg- copiii stau pup în iarbă, se murează peste vârfuri subţirile lor glasuri şi m-apuc în tivul lor să pun ac în ac firul verde, căptuşeala care o să-i ţină pe toţi în învelişul bun al mamei.
Poate fi-n umbra mea- răzbate ploaia-n sat, trec micuţele păsările din copac în copac şi liniştea îngână acoperişurile inundate-când îmi ceri mâna şi lumina ţi se sucombă pleoapelor, mă resemnez aurului ce-ţi adăposteşte paşii, căruntului izvor ce-ţi curge înăutru.
desenat de mami
Nicio minciună nu potriveşte mai bine adevărul- o dată în cursul mic ce adună-nceputul şi sfârşitul, se întind o dată palmele reci către foc şi dogoarea lui nu vede nimic în care
să-mpungă cu tăişu-i. O dată, în cursul ăsta, mă prinde înţelepciunea în pieptul tău că nu se mai numeşte nicio teamă care să-mi sape obrajii- mă voi fi uitat acolo privind la ape cum spală malul şi umflă peştii, spunând că n-am fost niciodată suficient de mici sau îndeajuns de mari să legăm punţile peste el.
]]>