Povestea a început când eu aveam 16 ani, el cu jumătate de an în plus. Copii eram și nu știam ce-i aia realitate, trăiam în globul nostru de cristal, fiecare în globul lui evident, al meu avea sclipici și floricele, al lui iarbă verde, pe scurt crescuți și educați cu alte valori și credințe.

Eram în aceeași clasă și prima despărțire a fost după trei luni, pe 1 aprilie ca o glumă de care se amuza doar soarta. Mi-a spus că are nevoie de o pauză, că nu credem în aceleași lucruri, că vedem lumea altfel și nu ne putem întelege. A fost dureros, ca orice ” primă dată” trăită intens. Totuși nu ne-am vazut și  nu am vorbit cât timp am fost în vacanța aceea, de Paște cred că era.

Când am început din nou orele, ne-am împăcat. Între noi era ceva mai special decât genul ăsta de iubire adolescentină superficială actuală pe care o văd tot mai des la copiii care nu au nici buletin. Ca o explicație, ne plăcea să ne plimbăm, pur și simplu. Să stăm ore întregi să vorbim, să povestim, pentru noi era ceva special.

Dar în cei trei ani am tot repetat rolurile, ne-am despărțit de multe ori și din motive diferite. Ne plăceam dar nu eram compatibili, cred însă motivul nu îl știu. În același timp creșteam, ne făceam planuri de viitor, am părăsit liceul drag, am dat admiterea la facultate și ne-am mutat în București. Peste noapte am devenit adulți.

Încet dar imperativ între noi se instala tăcerea. Ca adulți vedeam viața împreună dar și separat. Nu știam ce cale să alegem. Ne știam de mult prea mult timp, parcă dintotdeauna. Am fost împreună în fiecare moment important timp de 4 ani și ceva, ne iubeam dar nu știam să catalogăm ce fel de iubire era între noi. Confuzie…..

Într-o seară urâtă de iarnă am luat decizia grea și ne-am despărțit. A fost mai dureros ca prima oară…aveam prieteni noi, aveam și o viața separată dar tot era greu…până ce treptat se umplea golul….gândeam limpede și eram convinsă că asta a fost cea mai bună decizie pentru amandoi….

Dar acum, mă credeți sau nu m-am lovit din nou de acel val de confuzie, deși cale de întoarcere nu mai există nici dacă am vrea noi să o găsim….ar fi prea greu pentru amandoi…

Deși, cândva visam să ne căsătorim…

Iris.

Nu vreau litoral, nu vreau Vama iar altă staţiune nici atât, nu vreau aglomeraţie, nu vreau prăjituri, nu vreau soare.

Am vrut soare mult timp, te-am vrut pe tine şi mai mult timp…astăzi mă vreau pe mine, vreau să ma redescopăr, să îmi recunosc dorinţele şi planurile de viitor…

Vreau să mă retrag aici:

Ne vedem pe 2 mai…i-am scris pe biletul prins de cana cu buline şi fără toartă…

 fotografiile le-am luat de aici.

Iris.

Când mi-a fost greu, când am vrut să plâng, când eram dezamagită de cel ce mi-a promis clipe de fericire dar m-a lăsat singură şi înlăcrimată, aşteptând într-un colţ( şi când am fugit şi mi-am găsit liniştea m-a acuzat)….mereu am avut imboldul de a scrie, de a scurge din mine orice fărâmă de emoţie….mereu aşa, niciodată altfel.

Sunt o persoană complicată şi o ştiu prea bine, nu mă deranjează asta prea mult, m-am obişnuit cu mine. Fiecare virgulă este importantă, fiecare frază trebuie împachetată cu grijă şi plasată la locul său, fiecare cuvânt are o importanţă. Deci, sunt un 4 în 1, de caramel cu vise, spumă de speranţe şi provocari…

Nu e o surpriză când seara nu pot să adorm şi cu o mână de-a lui în julul meu, cu capul pe pernă şi cu respiraţia înceată pe fundal nu pot întrerupe avalanşa de gânduri ce se zbat pentru o rezolvare cât mai plauyibilă.

De altfel nu aş încerca să mă justific pentru că asta e parte din mine. Lucrurile normale nu-mi sunt caracteristice, nu mie. Nu aş putea să dau formă şi sens unor fapte banale( ele sunt doar lucruri simple care fac viaţa mai frumoasă, banale în niciun caz).

Dar aici nu vreau să vorbesc despre momentele liniştite, plăcute pe care le are un om normal, ci despre toate trăirile intense, aroma fricii şi nesiguranţei şi speranţa de care mă agaţ acum neconsolată şi incapabilă să încep o conversaţie. Despre micile “incidente” încărcate de semnificaţie, care într-un fel sau altul, mai uşor sau mai intens îmi lovesc sinapsele şi nu-mi dau pace.

Îmi curg prin vene. Aceasta este doar o rătăcire, un preambul la tot ceea ce va urma. Liniştea prevesteşte doar o furtună.

Iris.

De când eram mică, Crăciunul a fost sărbătoarea mea preferată. Era perioada din an în care împodobeam bradul, primeam cadouri de la Moș Crăciun, aveam vacanță, era zăpadă și mă dadeam cu sania.

Au fost sarbători fericite și sărbători mai puțin fericite, sărbători pline de emoție și sărbători în care am fost tristă, am plâns și am mers mai departe sperând ca noul an să fie mai bun.

De câțiva ani Crăciunul este sufrageria lui, sufrageria lui unde sunt prăjituri, miros de brad și pași de dans. Ba eu supărată, ba el supărat pe mine ba amândoi nu ne mai găsim locul. Dar de fiecare dată, fereastra larg deschisă ne-a oferit sprijin, brațele lui îmi înconjoară mijlocul subțire, posesiv dar în același timp grijuliu.

Un sărut moale și nici unul nu mai statea pe margine, umpleam camera de armonie și simpatie. Și așa a trecut un Crăciun, doua, trei dar magia s-a sfârșit, fereastra s-a spart iar brațele lui nu-și mai găsesc locul pe mijlocul meu.

Anul ăsta ne uităm lung unul la altul ca și cum celălalt nu mai are loc în sufrageria mică. Eu îmbrăcată într-o rochie roșie cu spatele dezgolit, el o cămașa neagră simplă, parcă suntem într-unul din filmele lui Chaplin la care oamenii ar putea să se uite fără să râdă și să plângă sistematic. Nicio șansă.

Și așa trec anii. Din viața mea dispar oameni și le iau locul alții noi. Al iubit, alt grup de prieteni, alte evenimente, alte camere și ferestre. El nu mai e și totuși când îl văd după luni în care nu știm nimic unul de celălalt, parcă sapă tunele prin mine, ocolind drumurile pe care știe că nu mai are nicio șansa și desenează altele noi. Îmi plantează ca un grădinar priceput sâmburele îndoielii. Întunecat, irațional, tulburător crește în mine deși în jurul mijlocului meu stau alte brațe. Magie, sclipici și praf de stele îmi colorează pleoapele în roșu și verde.

Acum un alt  EL are grijă de mine, cu el sunt rațională, complicată dar frumoasă, feminină, fragilă. Nu mai e loc de confuzie și pasiune mult prea tulburătoare. Totul curge calm, lent potrivindu-și pașii după ai mei.

De Crăciunul ăsta îmi doresc pace, liniște, iubire și prieteni sinceră…

Un Crăciun fericit vă doresc!

Iris.

…la norii îngrămădiți pe cer, la ploaia nerăbdătoare, la balți sparte de pași grăbiți, la priviri nemângâiate, chipuri răsfățate de picăturile reci.

La frunzele care cad, la doi îndrâgostiți și o banca pe jumătate ruptă, la sărutul de dimineață al iubiților, la despărțirea tandră când fiecare se îndreaptă spre locul de muncă și promisiunile din priviri că la sfârșitul zilei se vor pierde unul în îmbrățișarea altuia.

La umbre lente, calme, la frici si teamă, la palme transpirate si emoție, la primul sărut, la primul trandafir primit, la prima dragoste, la plimbările lungi prin parc și prima decepție.

Și foșnetul vântului, pisica dormind leneșă, la mine leneșă și cu mii de gânduri și fluturi în stomac. La un nou început, la el, la părul foșnind pe față și mirosul de gogoși cu fineti, cafea și îmbrățișări calde, la potrivire și viitor, din nou teama și fericirea în același timp.

La micul dejun…

Iris.

…ce ne spunem atunci când nu ne vorbim?

….nu închid ochii, zâmbesc fals și doar cu motiv. Îl privesc cu teamă, teamă de mine și de greșelile pe care le-aș putea face, teamă că în el se dă aceeași luptă ca în mine. Poate că sunt prea egoistă să sper că el mă place mai mult decât arată, vrea să fiu lângă el mai mult decât îmi dau eu seama și nu se gândește la altceva în timp ce mă privește în ochi și îmi zâmbește înțelegător și calm.

Mă simt vinovată și pentru simplul motiv că sunt momente când mă îndoiesc, mint că nu mă gândesc la nimic și am lacrimi în ochi degeaba.

Mă pierd într-o ceașcă de cafea cu scorțișoară și îmi trec toate sentimentele de vină. Îi notez în gând sistematic toate defectele, îmi alimenteaz îndoielile din acea negură în care înot. Vreau să surprind totul în palmă, să visez la lumină să mă hrănesc cu praf de stele. Nu vreau să îi ghicesc sentimentele, vreau sa le știu.

Mă pierd între exagerare, paranoia și realitatea a ceea ce simt. Nimic nu apare fără un măr al discordiei și el e cât se poate de dulce și amăgitor.

Îmi iau umbrela si fug în ploaia deasă, picaturile reci spală îmbrățișarea caldă, promisiunile șoptite, respirația caldă…și le imprima pe asfaltul murdar. Le simt sub pașii ușori și ma doare…vreau sa le strâng în palmă, să fug cu ele dar nu pot sa le mai strâng laolaltă . . .

Iris.

după o lunga perioada de absență am strâns în mine o mie de cuvinte agitate, le-am împachetat într-un ambalaj atractiv și le-am purtat semeț în buzunarul de la sacou. Se mai auzea din când în când un țipăt, un râs colorat sau o văicăreală. De fiecare dată o bătrânică curioasa se întorcea spre mine cu un zâmbet înțelegător sau mai puțin.

Agitație mare în lumea, schimbări de tot felul, frumoase altele mai puțin, prietenii pierdute și altele devenite mai trainice, iubire veche, iubire noua, dans, ploaie și soare apoi un curcubeu.

Adevărul e că a fost nevoie de puțina ordine în viața mea, m-am înarmat cu un Mister Proper, Clean, Domestos și alte produse de curățat și am început un lung proces de deratizare.

Facultate, noi proiecte, teme, job-uri mi-au furat din timp, chef și inspirație.

Acum m-am aranjat puțin, mi-am mutat sufletul în casa noua cu draperii roșii și raze de soare prin geam și sunt gata pentru un nou început.p

Vă salut cu drag,

Iris.

Aici imaginația mea a simțit nevoia să intervină și un gând îndeajuns de îndrăzneț mi-a încolțit în minte și anume că voiam să mă sărute. Dar ochii lui mă priveau atât de intens încât brusc m-am simțit rușinată, parcă ar fi știut la ce mă gândeam. Doar imaginația o mai simțeam, ochii nu, urechile nu, buzele nici atât. Am ieșit și ne-am plimbat câteva ore povestind tâmpenii, eu povestind gânduri simple ca să îi fur zâmbetul plăcut, el povestioare hazlii că să imi ridic privirea spre el. Din când în când mai simțeam gustul prajiturii pe buze și amintirea dilicioasă a privirii lui intense.

Marți ne-am dus la concert Vama și am fredonat toate melodiile. Miercuri m-a ținut de mână și în timp ce străbăteam mulțimea ca un cuțit ce tăia ușor un fruct moale, eram conștienta doar de senzația de căldură și siguranță pe care mi-o oferea mâna lui. Când m-am trezit din reverie aș fi vrut să fug, ne-am așezat pe o bancă și a început să ploua. Picăturile reci pe pielea mea mi-au oferit senzația de liniște pe care o căutam.

Joi încă ploua…a vrut să îmi arate unde stă dar n-am vrut să știu, am stat la o cafenea cu o ceașca de cafea pe care am împărțit-o mai mult să avem senzația că avem ceva comun. Eu pândeam emoțiile lui pe sub pleoape, el era atent la gesturile mele.

Vineri era soare și am vrut să mă dau în leagăn. Mă simțeam copilă. El îmi făcea poze, eu zâmbeam, mă strâmbam, îmi așezam mâna sub bărbie sau picioarele sub mine. Avea peste 100 de poze care derulate păreau un film, parcă momentele se legau printr-un fir imaginar.

Sâmbătă ma gândeam la el, la cărți și creioane de colorat, fotografii și leagăne, prăjituri și mâini împreunate. Nu prea voiam să înteleg ce înseamnă toate astea, le trăiam și atât. Îmi ajungea așa, nici măcar nu ne sărutam dar într-un fel eram împreună.

La asta mă gândeam și  dumincă seara așezată în fotoliul meu preferat. Adunam toate informațiile pe care le aveam apoi mă plimbam aiurea prin cameră …în curând avea să tracă de 12…să vină luni și să se termine.

Iris.

Închide ochii. Imaginează-ți. Întinde mâna și atinge-mi obrazul stâng.

„Stai serioasa. De ce clipești? Nu clipesc, doar îmi îngădui secunde de visare. Întinde-mi palma. Mă gâdili. El insistă. Ea se răzbună. Hai suflă ( mii de baloane de săpun s-au răspândit în camera luminoasă). Aaa… s-au spart( și buza de jos s-a prefăcut tristă). Of, of vino încoace( și brațele lui au înconjurat-o ca o ploaie de vara târzie).

La ce te gândești? La nimic, ascultam cum respiri.”

Iris.

Iris.