Dis de dimineata, facem bagajele si anuntam receptionerul de la Hotel Pantheon ca vom pleca înca de azi. Pregatim si un text, în cazul în care comenteaza ceva în legatura cu plecarea noastra neplanificata (ne angajasem sa stam sase nopti). Nu este nevoie, omul e foarte întelegator, ba chiar ne înapoiaza restul de 20 de euro, din cei 200 platiti aconto, fara comentarii. In biroul „administrativ” asteapta deja o fata, calare pe niste bagaje imense. Ne luam la revedere de la omul nostru si îi dorim o zi buna fetei – despre noapte nu garantez.
La 10.10 suntem în tren, dupa un sprint pe peron. Gara are un peron Est si un peron Vest, cu aceleasi linii, 1, 2 si 3. Noi ne aflam la terminalul Est, si plecarea este de la Vest. Trenul de la peronul „Ovest” este, dupa cum descopera amuzat L., un „motor”, adica un tren fara locomotiva, care se conduce ca un autobuz (si polueaza întocmai). Sunt cu totul doua vagoane, cu scaune din vinilin, care garanteaza o transpiratie abundenta. Aproape toate scaunele sunt ocupate. Toata lumea pare sa se cunoasca. Controlorii (patru!) se saluta cordial cu diversi pasageri si viceversa. Seful controlorilor, cu ochelarii pe vârful nasului, ne arunca un „buongiorno”, ne taxeaza biletele si ne spune ca el are doi nepoti într-un oras vecin cu Sampieri, si ca i se pare mai frumos acolo. Adauga: „Parerea mea!”, si pleaca zâmbind.
Facem multe opriri. In gara din oraselul Noto, tot personalul coboara si fumeaza pe peron. Asteapta ceva. Ne întrebam ce se întâmpla, daca e vreo defectiune. Dupa 20 minute, apare o domnisoara cu doua sacose mari, si se urca în primul vagon. Se pupa cu toata lumea, mai putin cu noi. Este verisoara conducatorului de tren. O sirena fluiera, si pornim.
Trecem prin Avola, Noto, Ispica, si pe masura ce coborâm spre coasta sudica, garile sunt din ce în ce mai mici si mai dezolante. In jur, livezi imense de portocali si sere albe. Cineva striga: „Sampieriiiii”. Luam bagajele. Doi dintre controlori ne observa si discuta: „Ti-am spus ca coboara aici!”. „Si nu-i luam înapoi?”. Citesc o mirare nemarginita pe chipul individului în camasa albastra. „Treaba lor, coboara unde vor”, concluzioneaza primul, râzând cu înteles.
Inteles pe care nu îl prindem decât odata coborâti în gara. Tehnic, este o halta. Practic, este o cladire rozalie, parasita, plina de grafitti si duhnind a pipi. La câteva sute de metri, trei tulumbe de pompieri sting un incendiu izbucnit pe câmp, si norul de fum ne gâdila narile. In afara de gara rozalie, nu mai exista nici o cladire cât vedem cu ochii. Suntem în desert. Ciulini uscati sunt fugariti de vânt, rostogolindu-se spectaculos pe pamântul arid, printre cactusi masivi. Trenul dispare în zare, si eu fluier cântecul lui Morricone din „Il buono, il brutto, il cattivo”, gândindu-ma ca un cal nu ar fi tocmai de lepadat acum, departe de civilizatie si de orice Saloon cunoscut. Incredul, ramas fara cuvinte, privesc pustiul nemarginit si fotografiez gara, acest momument al inutilitatii. Ma gândesc la Clint Eastwood: a trecut el oare si prin Sampieri, pentru un pumn de dolari? A. ma întrerupe din reverie: „Lasa pozele si vorbeste cu asta cu masina, ca pleaca si el”.
Intr-adevar, în spatele garii se gaseste un Fiat rosu cu trei oameni: un ins mai vârstnic si doi tineri, sositi si ei cu trenul nostru. Il întreb pe primul cu ce se poate ajunge în oras, si daca stie vreun han pe aici („albergo”, cum altfel sa îl traduc, mai ales în desertul asta cu ciulini dusi de vânt si cactusi în flacari?). Râde si el, râd si tinerii. Hotarât lucru, am valente comice nebanuite. Tânarul, blond, înalt, ne spune ca orasul este destul de departe, ca nu circula nimic spre el si ca nu e sigur ca putem gasi un loc liber în perioada asta la hotel. Probabil am o figura disperata, pentru ca blondul îi spune celui mai în vârsta (tatal sau, dupa cum vom afla) sa ne duca pe noi cu masina, si îsi scoate în acest scop propriile valize din port-bagaj. Tatal aproba, prietena blondului de asemenea. Le multumesc din suflet, si chem gasca la îmbarcare; întreb totusi ce vor face ei, si tânarul raspunde relaxat: „stam pe aici, ne duce cu transportul urmator!”.
Fiatul rosu depaseste tulumbele de pompieri si avanseaza pe drumul asfaltat, însa nisipos. Ii zic omului de la volan ca este providential, ca nu stiu ce ne-am fi facut fara el. Duce mâna la gât, scoate un medalion de aur: „Stii ce e asta? Este Sfânta Maria delle Grazie, poarta noroc. Si uite, aici – ne arata o capela de piatra alba pe marginea drumului – e tot ea!”. Aflam ca este din Torino, ca sotia lui e nascuta aici, si ca au o casa de vacanta în Sampieri. Ne lasa într-o intersectie la intrarea în orasel, sfatuindu-ne sa întrebam la magazinul de ziare si tigari în legatura cu cazarea, sau si mai bine la jandarmerie, „ca e obligatia lor sa ajute…”. La „tabacchi”, vânzatoarea poarta o discutie interminabila cu doi clienti, si nu pare sa se sinchiseasca. Iesim si coborâm catre un hotel de trei stele, zarit ceva mai jos. Din pacate, este ocupat pâna la sfârsitul lui august. Iesim în parcare, si gasim un indicator, anuntând proximitatea unui „Bed and breakfast”. A&L merg pe marginea drumului, sa vada despre ce e vorba, eu si A. ramanem cu bagajele. O dubita neagra se apropie de noi si, prin geamul deschis, un individ brunet si bronzat ne întreaba – cred – ce cautam.
* Observatie: avansând spre Sud, dialectul sicilian se face tot mai aspru si de neînteles, mai ales la debit maxim.
Cu o mâna pe portiera, îi spun soferului ca suntem în cautarea unui hotel. Se strâmba, coboara din masina, si zice, framântat: „Ooo, în perioada asta nu e nimic liber pe aici. August e plin!” Se gândeste, în timp ce este claxonat din spate de un break gri care încearca sa iasa din parcare: „Dar puteti sa stati la cort! Aici, pe plaja. Este sarbatoarea sfântului Lorenzo, si de joi pâna luni se aseaza corturi pe plaja, se face focul, e frumos si e mai ieftin. 60 de euro pe zi!” Ii spun ca ar fi o solutie buna si asta, daca e ceva sigur. „Cum sa nu, zice, stai ca vedem imediat”. Scoate un telefon mobil fabricat prin ’80 si suna undeva. Intre timp, întreaba: „De unde sunteti?”. România. „Aaaa, România, foarte bine. Eu am treaba toata ziua numai cu români.”. O voce de femeie îi raspunde la telefon. Ii spune sa pastreze cortul cu patru locuri pentru niste „ragazzi”: „sunt români, de treaba, ca noi”. E o garantie, nu gluma.
Se întorc si L&A. Le spunem noutatile. Italianul e cu telefonul în mâna, noi ezitam, fetele nu vor la cort, ca e nesigur cu atâtea bagaje, nu poti sa faci nimic, nici plaja nici sa vizitezi, nu e buda, alea-alea. Adevarat. Ii spunem omului ca pâna la urma nu ramânem la cort, si întreb timid daca ne poate duce pâna la Pozzallo, la zece kilometri, unde am avea si statie de tren si o oferta mai generoasa de hoteluri. Cugeta, apoi deschide portiera din spate, muta niste cutii de carton si zice, vesel: „Urcati!”. „Il piccolo al fronte”. „Il piccolo”, adica micutul, este L., cel mai solid dintre noi; se instaleaza pe cel de-al doilea scaun din masina. Noi, ceilalti trei, ne întindem pe mocheta cenusie din spatele dubitei, alaturi de câteva cutii cu mingi albe si portocalii „Mondo”. Mi-amintesc cu nostalgie ca am avut una la fel în 1990, când aparusera imediat dupa Revolutie, la magazinele „Materna”, primele mingi occidentale, inscriptionate cu mascota campionatului mondial de fotbal din Italia si cu sigla „Mondo” în rosu-alb-verde. Acum, pe baloanele din masina scrie „Made in China”, si plasticul pare diferit. Deh…
Plecam, în tromba. Binefacatorul nostru nu pare foarte preocupat de soarta celor din spate. Este putin surd, si pune un CD cu muzica napolitana la maxim. Da din cap pe ritm, si zâmbeste la noi: „E? E? Asta e adevarata muzica napolitana!”. Boxele sunt la nivelul urechilor noastre. Macar nu mai auzim uruitul motorului. Sau orice altceva.
Se pare ca nu mergem spre Pozzallo. Intram pe poarta unui mic satulet, cu case în stil arab. Este un complex turistic, cu piscina, magazine, restaurant, bungalowuri individuale, totul viu colorat. „Sa vedeti aici, e foarte frumos!”, zice omul, si scoate capul pe geam sa întrebe o femeie unde e receptia. Aceasta îi arata un drum la stânga. El o ia la dreapta, si ajungem pe o colina vecina, plina de gunoaie. Drumul este pietruit, ne zdruncinam serios. Brunetul înjura, si gaseste pâna la urma drumul de întoarcere. Trece iarasi prin fata femeii, si spune cu voce joasa: „Imbecila, trebuia sa spuna ca e la stânga”.
La receptie, L. afla ca exista camere, dar costa 680 de euro pentru patru nopti. Mi se pare excesiv, si amicul nostru ne aproba: „E mult pentru niste tineri”. Am fi si foarte izolati aici. Plecam spre Pozzallo, finalmente. Soferul loveste frenetic casetofonul, care refuza sa cânte. Ii spun ca am si eu la Peugeotul meu preistoric aceeasi problema, si râde, apoi începe sa fluiere. Se opreste privind la sosea, si îi termin eu cântecul, fluierând. Se întoarce: „Aaa, o stii p-asta! Bravo!”.
La doi kilometri de Pozzallo, pe autostrada, se încrunta. Injura, nemultumit. Nu mai e benzina. Trage pe dreapta, într-un refugiu. Zic, pe româneste, pe când coborâm din Fiatul ruginit: „Ne face figura cu terminatul benzinei?”. Suntem toti sceptici, ne sprijinim de parapet si privim atenti în jur. Sicilianul nostru suna un amic, îl roaga sa ia benzina de zece euro si sa vina. E mai relaxat. Se pare ca se pregatea sa mearga sa puna benzina când ne-a întâlnit si apoi a uitat, iar indicatorul e defect. O întreaba pe A. daca îi mai trebuie sticla de apa. Sticla este goala, asa ca o taie cu un ciob si o aseaza cu gâtul în rezervor. Suna din nou pe mobil. Prietenul a gresit drumul. Ofteaza, si îsi clatina capul: „Cum dracu’ am uitat de benzina?”. Ii raspund ca a fost dragut cu noi si ca va fi placerea noastra sa-i platim benzina, la sfârsit. Se scutura tot – în nici un caz, daca voia bani ne cerea! „Daca poti ajuta pe cineva, trebuie sa ajuti”, adauga. Ii multumim.
Aflam si cum îl cheama. I se spune Il Napoletano, îl stiu toti. De fapt se numeste Andrea, dar este din Napoli, si lumea îi zice Il Napoletano. Il întrebam despre Napoli. E murdar, sunt multi delincventi. Aici e liniste, se poate munci. Acolo îti fura geanta pe strada. Da din cap ferm: „Sa nu mergeti!”. „Mai bine la Salerno, acolo e frumos”.
Exact înainte sa vina amicii cu benzina, ne destainuie ca a fost în România în anii 90, cu 1000 de dolari. „Mi-au spus ca cu 1000 de dolari pot sa cumpar un apartament! N-am avut ce face cu banii, la sfârsit i-am facut cadou”. Se va reîntoarce peste câteva luni, sa viziteze castelul Bran, cu prietenii.
„Ah, si… chiar acum am în baie patru români!”. Facem ochii mari: „Poftim?”. „Da, pun gresie si faianta, sunt dintr-un sat vecin”.
Odata transferata benzina din canistra în rezervor, masina porneste la cheie. A treia, mai precis. Parcurgem ultimii doi kilometri, si dubita se opreste într-o piateta cu palmieri din orasul Pozzallo. In stânga este litoralul, în dreapta o cafenea cu umbrelute. Ne luam la revedere calduros, si facem o poza împreuna cu Andrea, care ne repeta: „Distrati-va cât sunteti tineri!”. Promitem.
Operativ, ne împartim pe grupe: eu si A. vom merge sa cautam cazare, L. si A. vor pazi bagajele, asezati pe o banca din piateta cu palmieri.
Orasul este extraordinar – cea mai frumoasa statiune vazuta pâna acum, chiar si în comparatie cu Taormina. Strazile sunt trasate cu rigla si se intersecteaza la intervale regulate, semn ca este un oras atent sistematizat. In curând ne descoperim prinsi într-un labirint fara rost; încercam strada dupa strada, toate hotelurile, motelurile, bed and breakfasturile cu firma la strada. Biroul de turism este închis. La un motel, o fata miloasa ne da un ghid al hotelurilor din statiune. Mai încercam câteva locatii. Eu interoghez lumea pe drum, putinii oameni care se vad la orele prânzului. Un domn pe la vreo 50 de ani îsi striga fiul, care „stie mai multe”. Fiul iese la balcon, pe jumatate dezbracat. Din cele spuse în dialect sicilian, ghicesc ca ar cunoaste câteva locuri, dar ca trebuie sa ne conduca personal, pentru ca e complicat de explicat. Il rog sa nu se deranjeze, însa apare cu cheile în mâna, se suie la volan si ne invita în masina. Extraordinari oamenii astia! Incep sa iubesc Sicilia.
Tânarul în short ne conduce pe strazile pustii la aceleasi bed-and-breakfasturi gasite de noi. Nu e de mare ajutor, dar îsi da silinta. „Mama zicea ca e pe undeva pe-aici, la stânga”. Nu e nimic la stânga. Baiatul este DJ. Ziua la Lido-ul de pe plaja, si seara în cluburile dintr-un orasel apropiat. Cu o zi înainte lucrase pâna la noua dimineata, si era înca mahmur. Nu l-am mai epuizat si noi si i-am multumit pentru ajutor.
Atât eu cât si A. suntem leoarca de sudoare si batuti rau de soare. Nemultumiti, însa cu sentimentul datoriei împlinite, ne întoarcem la piateta cu palmieri (si un momument ruginit cu pesti de tabla). Ne dezhidratam si mâncam înghetata, apoi eu si L. plecam în cealalta parte a orasului, sperând sa avem mai mult noroc. Nu avem deloc, însa admiram plaja cu palmieri, nisip fin, apa turcoaz, si aceeasi aliniere perfecta a strazilor din Pozzallo. Toate strazile poarta nume de capitale europene. Via Tirana este un soi de alee de legatura, iar Parigi si Berlino sunt strazi importante. Revenim la baza, dupa ce trezim un receptionist blond si cret de la o pensiune plina ochi.
E deja târziu. Daca mai întârziem s-ar putea sa nu mai fie trenuri. Ne e foame, dar hotarâm sa fim expeditivi si sa luam un panino din gara. Tragem de geamantane pe strazile care duc la „Ferrovia” (gara) locala. Geamantanul pe care îl tracteaza L. cedeaza în mod las, isi pierde si ultima roata pe care o mai avea, si se crapa într-un colt. Ajungem la gara, unde –surpriza! – nu este nimeni. Si nimic. Gara este o copie fidela a celei din Sampieri, o cladire roz, murdara, plina de grafitti. Usa toaletei este zidita. Pe peronul valurit se joaca niste copii, pe o bicicleta. Nici urma de casa de bilete, si cu atât mai putin de restaurant. Ne asezam pe peron, la umbra, bem apa, ne ridicam moralul. Pun urechea la sina, ca sa aud daca se apropie ceva – este sugestia lui L., influentat de lecturile din Karl May. Copii se uita mirati la noi (ca si noi însine): ce naiba cautam aici?
Adormiti la umbra unui pom de pe peron, auzim totusi… trenul. Soseste cu o usoara întârziere, dar soseste! Luam bilete direct de la nas, care ne da restul exact si o chitanta. Calatorim tot cu un „motor”, însa acesta are scaune cu tapiterie de plus, un confort nesperat pentru fundurile noastre obosite. Pe bilete scrie Siracusa. Motaim cu rândul pâna la destinatie.
La Siracusa, mergem vizavi de gara si ne oprim la „Hotel Como”, trei stele, o cladire cam darapanata, dar care ne surprinde cu un confort interior surprinzator, incomparabil cu cel de la Hotel Trei Gândaci. Receptionerul ne arata o camera cu patru paturi, la 136 euro. Am lua orice cu pat si dus, asa ca batem palma, dupa ce negociem o reducere de pret, cu un ultim efort de vointa.
In camera, ne relaxam un pic. Dam drumul la aparatul de aer conditionat si la televizor. Suntem emotionati pâna la lacrimi sa gasim un canal tv local cu… manele. Desi frânti de oboseala, refuzam sa ne întindem ca sa aprofundam fenomenul manelistic sicilian, si hotarâm sa cautam o valiza noua pentru L&A. Receptionerul ne sfatuieste sa mergem la Carrefour, zece minute pe jos. Facem 25 de minute, mergând pe marginea autostrazii, încalcând probabil una sau doua reguli de circulatie în vigoare. La iesirea din Carrefour, ne interesam de unde putem lua un autobuz sau un taxi; este târziu si toate persoanele pe care le întreb fac ochi foarte mari când afla ca nu avem masina. Ne împacam cu ideea: este în firea lucrurilor sa încheiem ziua cu o noua cursa de semi-fond.
Lasam valiza la hotel si o tulim în Siracusa, unde gasim un local cu specific tex-mex. Devoram ca niste paisanos tacos, burritos, cartofi copti în coaja, si bem multa bere rosie, caramelizata, delicioasa.
La hotel „Como”, ma dezbrac si remarc ca partea din spate a tricoul meu portocaliu este complet alba de sare. De-abia îmi tin ochii deschisi sub dus… Când închid ochii, vad un ciulin în flacari care se rostogoleste prin fata unei gari cu peretii roz.
Publicat în Uncategorized
Ubi et orbi 