UPDATE: pentru că mesajul meu e aşa aiuresc şi probabil, de neînţeles, reformulez: trestia de aici îşi continuă viaţa virtuală în altă parte.

Acum ne separă un râu de altă carte. Un râu de cuvinte şi tăceri.

(10 noiembrie 2007.  ora 02:56)

  Port urme sub piele, urme fosforescente lăsate de vârful arătătorului tău de fiecare zi. Nici o parte din mine nu-mi aparţine şi oricâte straturi de celule moarte am lăsat pe drum, noaptea strălucesc ca un felinar ruginit.

  Numai părul şi unghiile îmi vor creşte la nesfârşit ca o nevoie acută de reînnoire. Sau poate o dorinţă urâtă de a fi prinsă şi de a mă prinde de ceva. Părul se va hrăni din trecut, devorându-l încet, cam 1 cm pe lună. Unghiile îmi vor zgâria viitorul cu încă 4 mm în fiecare lună.

  Noaptea e greu să ne ignorăm propriile urme dacă ne vine cheful să ne privim vreun ochi sau vreo încheietură. Însă, de cum se lasă întunericul eu ştiu ce să fac şi acopăr toate oglinzile din casă (ce obicei funebru! mi-o fi murit trecutul?!), apoi privesc prin fereastra neagră a viitorului ca să mă liniştesc. Pentru că nu vom putea niciodată cunoaşte negrul…

Unde e leacul? Unde e mântuirea?

Acum mă doare sufletul, mă doare cerul.

Copac cu braţele uscate, fluer printre degete şi invoc lumina nevăzută a paradisului pierdut.

Cineva a bătut la uşă. O fi om, o fi cântec sau poate o-ntrebare? Dacă e om, e cel care a părăsit ogorul şi caută veşnicia.”

(Ernest Bernea – Poiana Mărului, 1950)

  Şi ca să vă stârnesc curiozitatea, aici e o mostră. Mie-mi pare că dacă un Moromete ar fi scris, el ar fi scris aşa:

Neamurile venite din Italia se strang in jurul mamei si o compatimesc. Mama e o femeie indreptatita sa spuna ca viata e o mare mizerie, dar nu a spus-o niciodata. Eu sunt in balcon, stau si privesc mestecenii din fata scolii, insa discutia ajunge pana la mine: “Ai slabit, te consumi aicea singura. De ce nu vii in Italia, la noi sau la Catalin?”. Urmeaza o clipa de tacere, dupa care raspunsul hotarat. “Nu vin. As fi venit, da’ nu pot. Mihai ce face daca plec? El n-are pe nimeni aici. Unde mai trage cand vine acasa?”.

Mamaie a facut pomana de noua ani si a trebuit sa merg si eu. A chemat aproape toti vecinii. Ca intotdeauna s-au lasat asteptati, de teama sa nu ajunga primii. Cate o femeie mai descurcareata isi trimitea copilul sa se uite din poarta daca a mai venit careva. Pana la urma, tanti Geta a spart gheata, cautand s-o dreaga intr-un fel: “Na, ca am venit prima. Parca n-as mai avea ce manca acasa”. Dupa ce s-a adunat toata lumea, nea Octav a zis rugaciunea “Tatal nostru”, asa cum e obiceiul. De fapt, cel solicitat fusese nea Neculai, dar s-a facut de ras, recunoscand cu sinceritate: “Nu-l stiu, dom’le” si declansand chicotelile babelor din capatul celalalt al mesei: “Mai mare rasu, om batran sa nu stii Tatal nostru”. La urma au mai ramas tanti Ioana si cu fiu-su, Gheorghita, un flacau de vreo treizeci si ceva de ani pripasit pe langa casa parinteasca dupa o casnicie esuata. “Mananca Gheorghita, mananca si bea linistit, ca nu te grabeste nimeni. Si-asa am avut mai multe femei si nu prea e bine, ca mortu a fost om, nu femeie”. Gheorghita mai ridica un pahar si rosteste cu glas tare: “Dumnezeu sa-l ierte. Ce om a fost, si cate n-am facut amandoi!”. Mamaie incepe sa planga, iar Gheorghita se uita la mine cu ochii lui bulbucati si inconjurati de riduri. “La botez la tine am umblat cu sticla de gat. I-am zis lu tactu: Florine, mie nu-mi ajunge bautura. Si el a luat o funie si mi-a legat o sticla de gat, ca sa-mi ajunga. Ce om era!”. Mamaie si tanti Ioana discuta despre vrute si nevrute si ajung la chinurile pe care le trag pe urma “parlitului de reumatism”. Gheorghita se baga in discutie, simtind nevoia sa revina in centrul atentiei: “Cica o baba ar fi facut bataturi de coaie la cur. Si alea e mai ale dracu ca reomatismu”. Cele doua femei rad pana le dau lacrimile. Dupa ce se mai potolesc, tanti Ioana il dojeneste pe fiu-su, care ranjeste cu dintii lui urati si galbeni: “Fugi boalii, Gheorghita!”.

continuarea

  Şi să nu uit. La Mulţi Ani, Mihai! Pentru tine, ceva sorescian:

~

Cand stai in tren si pleaca trenul vecin,

  Azi sunt mai grei de suflet.

  Vântul bate, bate mereu şi frunza galbenă de vreme zboară departe pe drum. Acum o frunză, apoi alta şi mai apoi o fluturare bogată, într-un joc necontenit, se ating de pământ şi iarăşi zboară ca la o teamă de a nu muri deplin.

  După o noapte senină cu brumă deasă, plopii au rămas pleşuvi. Plopii nu mai vorbesc în şoaptă, nu mai fâlfâie gânduri ascunse în zare de aur. Acum flueră, flueră adânc şi îndurerat.

  S-a aşternut somnul iernei peste chipul lor.”

(Ernest Bernea – Bucureşti, 1950)

.

Primăvara aceea nu-mi lăsase nici o amintire plăcută, poate şi pentru faptul că începuse să mi se destrame căsnicia. Ea nu se mai întorsese acasă de patru zile, laptele se stricase în frigider şi mirosea, motanul era în permanenţă lihnit. Periuţa ei de dinţi se uscase ca o fosilă, lângă chiuvetă. Soarele de primăvară reuşea totuşi să-şi strecoare razele în atmosfera asta. Măcar el străluceşte pentru toată lumea.

Era exact cum spunea ea: un sfârşit de drum amânat la nesfârşit.

.

Noi oamenii putem să rătăcim după bunul plac pe tărâmurile întâmplării, ca nişte seminţe purtate pe aripile vântului de primăvară.

În acelaşi timp însă, putem susţine că nimic nu este întâmplător. Ce s-a întâmplat deja e cert că s-a întâmplat, ce nu s-a întâmplat încă e cert că nu s-a întâmplat. Altfel spus, noi avem o existenţă efemeră prinsă între „totul” din urma noastră şi „nimicul” dinaintea ochilor. Nu e loc nici de întâmplare, nici de posibilitate.

În realitate, cele două puncte de vedere nu sunt diametral opuse, ci mai degrabă (ca în aproape toate opoziţiile) seamănă cu două nume diferite ale aceluiaşi fel de mâncare.

.

Oamenii încep să îmbătrânească e foarte, foarte timpuriu. Bătrâneţea li se răspândeşte încet-încet în trup ca o pată care nu mai iese.

.

S-a lăsat tăcerea pentru un timp, atâta timp cât i-ar fi trebuit unei pietricele aruncate într-o fântână să ajungă la fund.

Mă gândesc că în viaţă suntem mereu puşi la încercare. A te enerva înseamnă a pierde.

Afară se lăsa întunericul începutului de toamnă. Jos de tot se vedeau luminiţele galbene ale oraşului, scânteind până departe. Aşa, de la înălţime, păreau că aşteaptă să fie strivite sub tălpile cuiva.

.

Lumina palidă a becului semăna cu polenul purtat de vânt.

.

Era o canapea veche, dinainte de război, dar foarte confortabilă. Nici prea moale, nici prea tare şi mirosind ca palma unei mâini.

.

În cameră mirosea a timp care trage să moară.

.

Razele soarelui de dimineaţă pătrundeau prin fereastra trenului şi-i învăluiau obrajii în lumină. O molie venită de cine ştie de unde plutea prin aer ca o bucăţică de hîrtie. S-a aşezat o clipă pe pieptul ei apoi şi-a luat din nou zborul. Ea a părut dintr-o dată uşor mai îmbătrânită.

.

Întunericul mi se furişa în urechi ca un ulei.

.

Timpul murise şi peste el se aşternuseră troiene de zăpadă.

.

În cameră s-a simţit intrînd aerul rece, nu ca un vânt, ci ca o pânză îngheţată.

(În căutarea oii fantastice – Haruki Murakami)

O femee cu ochii de umbre se apropie de fereastră. Pe cerul şters de norii cenuşii, se luptă încă să răzbată o rază de lumină. O pană de vânt mai despică o dată aerul, scutură pentru o clipă plopii de pe alee înfrunzind galben pămîntul.

S-a aşternut o linişte adâncă; doar ploaia se mai aude cum plânge în uluce.

(Ernest Bernea – Bucureşti, 1950)

  În zorii zilei, o ploae a spălat frunzele şi aerul şi răcoarea dimineţii a scânteiat în primele raze ale soarelui; florile împrospătate mai cred în lumină şi o sorb nesăţios.

  O pasăre cântă frumuseţi de pietre scumpe ascunse în pieptul ei delicat şi măestru. Peste toate, adierea vântului cu miros de frunze şi toamnă trezeşte un fior necunoscut.

  Septembrie, vreme de cântec şi rod; o privire în urmă şi izvoarele tristeţii se deschid. Ce va fi mâine? Ce zare se va deschide? Nu ştia nimeni. Chipuri palide vin şi se duc: se dospesc durerile şi se revarsă apele sufletului.

  Unde e limanul? Unde e odihna?„

(Ernest Bernea, Schei-Brăila, 1954)

Update:

încă nu am reuşit să găsesc o legătură între Mozart şi Marin Sorescu în afară de cele două M-uri.

Căci va veni şi seara-aceea –

În seara-aceea voi aprinde trei candelabre de argint

Şi-ţi voi citi

Capitole din epopeea

Amantelor din Siracuza,

Citera,

Lesbos

Şi Corint…

Şi-n seara când ne-om întâlni

Te-oi întreba,

Ca şi pe multele pe care le-am întrebat ‘naintea ta:

– Voieşti sau nu să fii a mea?

.

În seara când ne vom iubi –

Căci va veni şi seara-aceea –

În pat vom presăra buchete de trandafiri şi chiparoasă

Ne vom închide-apoi în casă

Şi vom zvârli în stradă cheia…

Şi-n seara când ne vom iubi

Te-oi întreba,

Ca şi pe multele pe care le-am întrebat ‘naintea ta:

– Voieşti să nu mai fii a mea?…

.

Şi-n seara când ne-om despărţi –

Căci va veni şi seara-aceea –

Vom stinge flăcările-albastre din candelabrele de argint,

Iar florile de chiparoasă şi trandafirii-i vom presa

În cartea roză-a epopeii

Amantelor din Siracuza,

Citera,

Lesbos

Şi Corint…

Şi-n seara când ne-om despărţi

Te voi ruga,

Ca şi pe multele pe care le-am sfătuit ‘naintea ta:

– Să-ţi aminteşti c-ai fost şi-a mea!…

(Romanţă fără muzică – Ion Minulescu)