TÂNĂRUL SCRIITOR

te caut toamna, tarziu; /
imi ingrop pasii in frunzele cazute pe urmele soaptelor tale/
nu privesc cerul secatuit de vise
… si nici pamantul bolnav de noi
caci tu nu le apartii
toamna, tarziu,
invat doar sa ascult…ploaia! >>>>

GEOMETRICUL TRUP

Sunt un cub de piatră

Rostogolit pe pantă

Colţurile mi se tocesc

Muchiile, la fel

Fâşii de piatră din carnea de piatră

Se desprind din geometricul trup

Devin cubul perfect

***

Între oameni distanţe

Ca între planete. >>>>

Tovarasei invatatoare Dinica Sanda

Inalta, cu ten masliniu, ochi negri,  ochelari cu rama subtire, par negru cu spice albe,  strans la spate, barbia autoritara, obrajii plini, buzele carnoase – tovarasa invatatoare Dinica Sanda se pierduse de tot. Nu mai ramasese din dansa nicio farama scrisa in memoria elevilor clasei a IV-a C, a Scolii generale numarul 5, care poarta astazi numele celui care si-a investit averea pana la ultima ei caramida: boierul  Petrache Triscu.

Nu imi aduc aminte mai nimic despre tovarasa invatatoare; doar ca intr-o buna zi  ne-a spus ca la cercul de matematica, pe care il conducea, vom avea oaspeti de onoare: viitori absolventi ai Facultatii de Matematica din oras.De aceea, sa fim atenti, si sa nu o facem, si sa ne facem si pe noi, mai ales, de ras. >>>>

TOAMNA DIN OGLINDA MEA

Plină-i toamna, de parfum, cu cerceii ei din struguri!

Colieru-i din castane mai aprinde-n inimi, ruguri.

***

Şi-a luat rochia de frunze, decorată-n stilul ei

Şi cu rubiniu pe buze a pornit-o pe alei.

***

Are paşii măsuraţi şi privirile blajine.

Toamna de o căutaţi, e-n oglindă-aici, la mine! >>>>

Mările  freamătă. Sunt acele meandre care apar de nicăieri.

Intensităţi de cântec diferite, intensităţi de gând care luminează sau contrastează puternic. contradictorii, furtunoase dar fascinante.  Stau eu şi cu mine aproape  şi vorbesc. Suflete care se ating ,jumătăţi de note,  personalităţi distincte.

Mările freamătă.Freamătă în adâncul lor sub razele tăcute ale lunii într-o noapte sau într-o altă clipă.

Ele se tem de neinţelesuri se tem că ar renaşte mai fremătătoare.Straniu e sufletul asta  care plânge care şopteşte lucruri uneori de neînţeles pentru alţii.Intensitatea diferă .Eu trăiesc cu mine,se desface din mine un alt gând şi mâine ………. >>>>

DACĂ…

Dacă  ar  putea  vorbi  Timpul ,

câte  ar  avea  de  spus!…Dacă  trecutul

şi-ar  murmura  tainele , câte  zâmbete

dulci  şi  amare  ar  înflori!…Dacă  nopţile

s-ar  metamofoza  în  dimineţi,

câţi  sori

ar  răsări  pe  oglinda  cerească!…

Toate  visurile  ar  înmuguri

dacă  s-ar  putea  înălţa  sufletul!… >>>>

RESTITUIRI

În candela veche
mai arde
un rest de fitil
egal cu sfârşitul culorii
în hăuri de galben
respir
***
suflarea măsoară
şi albul cenuşii din vipii
glisând printre semne de tuş
vrăjit caligraf este ochiul
în bucla mătăsii
cuvintele ghem îmi şoptesc
doar să fiu >>>>

Sensul unic al lui „Nicăieri”. S-ar părea că spre el ne îndreptăm cu toţii, dar puţini conştientizează acest fapt. Direcţia s-a pierdut pe parcurs. Paşii –  haotici – îl poartă pe muritor pe cărările vraişte, ale Sensului pierdut – ca să-l parafrazăm pe Marcel Proust. Ce vom găsi acolo? Greu de spus. Dacă un tânăr, cum e autorul de faţă, nu-şi găseşte drumul, sensul,  este oare el vinovat? Nu cumva noi, care trebuie să-i netezim aerul spre zborul înalt care-l aşteaptă?

O societate care nu oferă nimic fiilor ei, decât ciorchini de dezamăgiri, angoasă, anxietate, drumuri barate cu sârmă-nghimpată, ziduri de neescaladat, case fără ferestre. Pe unde să mai intre soarele?

Astfel de impresie îţi fac rândurile cărţii de faţă, chiar din titlu.  Destul de apăsător. Aproape dezolant pentru tineri ca şi pentru vârstnici – mesajul. >>>>

Cad frunzele de pe ramuri,

Şi aştern pe trotuar covor.

Toamna cântă la geamuri

Un vals îndoliat, monoton.

****

Pe străduţa brumată

Melancolia curge prin vene,

Ochii-mi sunt înlăcrimaţi,

Tristeţea pătrunde-n piele. >>>>

M-am prezentat scurt: „Sunt fata de duminică”.  Aşa am început. Toate au un început. Totul se naşte într-o zi. Cât despre sfârşit…sfîrşitul nu vine aşa de uşor, pentru că urmează veşnicia.

Venisem în casa lor duminica. Nu existau fete de luni, marţi sau miercuri. Era o femeie pentru întreaga săptămână. Şi eu pentru duminică, pentru că femeia pleca la familia ei. Aşa devenisem fata de duminică în casa lor. Ea – o bătrână infirmă, care se sprijinea pe un băţ ros de ani (singurul sprijin pe care îl acceptase de la viaţă). El – o umbră absentă într-un fotoliu, însoţit de o bară de care spânzura liniştit un sac plin cu un lichid transparent.Un tub subţire unea fiinţa palidă cu sacul încă plin.  „Un făt prins de placenta mamei, de la care ia, picătură cu picătură, viaţa”… m-am gândit. >>>>

Într-un sat binecuvântat de Dumnezeu locuia o familie de oameni săraci şi leneşi. Casa o moşteniseră din moşi strămoşi, avea peste o sută de ani şi era printre cele mai mici din câte s-au văzut vreodată! Cinci suflete trăiau în aceeaşi cameră, dormind în două paturi de lemn. Luau cina la o masă mică, hainele şi le agăţau în cuiele bătute în perete, iar singura mobilă din odaie era o sobă cu plită. Pe jos călcau pe pământul gol. În spate aveau o cămară, în care depozitau vasele, căci de provizii, nu putea fi vorba! Locuinţa era aşezată pe un deal, deasupra drumului. Traversai strada şi dădeai de râul care curgea neobosit tocmai din munte. Pe malul celălalt, pădurile se întindeau din belşug, iar pajiştile erau imense. Prin hărnicie, toţi săracii îşi procurau hrana cu efort. Bătrânele creşteau capre cu lapte, iar când le duceau la păscut se întorceau cu măcriş, păpădie şi bănişor, din care făceau salată. Vara conservau ciuperci, adunau plante medicinale, făceau dulceaţă din fructe de pădure. >>>>

Brâu de cleştar, acoperă-ne cu mila ta care cade peste noi ca ploaia în vreme de secetă aspră, revino printre noi şi uimeşte-ne cu dorinţa ta de Înalt,cu nedumerirea ta de Profund, cu mirarea ta neîntreruptă de Înalt şi Profund, adâncime neîngrădită şi neostoită de mister şi taină de neînlăturat, tridimensional creată cu zbuciumul unui Fluture, cu apetenţa pentru joacă a unui copil, cu milostenia în credinţă a unui nebun în puterea şi omniscienţa Credo-ului. Iubeşte cu dragul şi imanenţa unui Înger contopit cu Universul în Locuri de lumină lăuntrică, iubeşte serafimic şi cu greutatea de nemaiîntâlnit a lui în toată plenitudinea fiinţării tale, iubeşte întreit ca aurul cel înmiresmat al Cunoaşterii Divine, iubeşte tenace cu constanţa şi eficienţa unei albine robotind întruna pentru binele comun, sacrificându-se în lupta şi vijelia pentru Celălalt, continuu vorbind cu sine însăşi despre matca în care va veni, va reveni şi se va întoarce, iubeşte ca floarea de liliac însorită şi înrourată de căldură angelică emanând parfumuri şi izuri de contemplaţie, de supunere şi obedienţă, de extaz şi libertate. >>>>

SERENADA DE VARA

Ecouri distincte umpleau cu feamătul lor văile.

Miros de vară ,de floare hrănită din seva pamântului.

Deasupra tuturor albastrul îşi întindea trupul absorbit de infinit.

Triluri de păsari în întimitatea naturii.,doruri care nu se veştejiseră se ridicau în spaţiul dintre cer şi pământ.

O vară deloc firavă cutreiera verdele dealurilor,albiile pâraielor gălăgioase,încercate de torente.

Ecouri distincte umpleau cu freamătul lor văile.

Miros de floare tănară ,hranită din seva pământului,legănată de vânt.

Ecoul meu ar fi fost purtat departe,s-ar fi auzit dincolo de copacii care vegheau  în apropierea padurii. >>>>

De la un timp, am început să simt cum dispare. Din senin, fără vreun efort anume.  Se topeşte ca un gând rătăcit, alungat de obsesie. Niciodată nu eşti conştient de unde şi când apar obsesiile…

 Ca să pot prelua controlul (ce gând stupid), am început negocierile şi cumpărarea fracţiunilor, scurse în minute, apoi în ore: dacă aş merge două staţii pe jos, aş pierde douăzeci de minute. Dacă aş urca în autobuz, aş câştiga jumătate din timp (pun în calcul şi semafoarele şi traficul), dar plătesc… nu e scump, dacă vorbim serios, să plăteşti un bilet de autobuz pentru zece minute din viaţă. Ceva mai scump ar fi dacă aş lua taxiul… aş combina confortul cu viteza şi, oricum,  câştig. Câştig timp pentru … nu mai contează pentru ce. >>>>

Vouă, oamenilor răi, vă scriu:

O mare-nvăţătură pe sicriu,

Nu cu mânie, dragii mei,

Răsunând prin ochi de zmei.

***

Vouă, oamenilor răi, vă spun:

Cu glas curat, pe când apun:

Un punct pe cerul scrum

Iar voi tot răi sunteţi acum? >>>>

Rau e sa traiasca cineva,

Doamne, din marinimia mea –

*** 

Azi, de pilda, le-am adus la masa,

Doar un mar, cazut din pom, acasa –

 ***

Cate guri va satura, o zi,

Mila mea cat marul? Cati copii?

 ***

Cati batrani, si cati ai nimanui,

Din samanta lui, vor fi satui? >>>>

CONDIŢIA FEMEII

De ce să fim vreodată egale cu bărbaţii?

Noi nu avem chemarea să mergem la război.

Politica, desigur, adesea ne tentează,

Uitind că bestiolii se-mproaşcă de noroi!

***

Avem destule zile cu mult mai mult stresante-

Neveste, fetişcane sau uneori amante –

Avem să toarcem ziua, ca să fie perfectă –

Iluzie, desigur, naivă şi erectă. >>>>

Aerul este irespirabil. Femeia-copil, semi constientă zace pe pat. Alături stă găleata vârfuită cu fecale. Pe perna soioasă se răsfiră părul alb în care a pus mâinile murdare de excremente. Pe masa, un rest de pâine uscată si verde de atâta mucegai. Casa este golită de toate lucrurile utile, pentru că femeia plătită să aibă grijă de ei, pleacă mereu cu sacosele vârfuite, în curând nu vor mai avea nici clante la usă. Cu toate acestea, Aurică, cu buba sa imensă care-i devorează nasul si cu mintile rătăcite vine mereu cu saci negri, plini strânsi de prin gunoaie. Aduce pampersi folositi, săculete cu mizerie de câine, cartoane si sticle goale.

De – afară aninii, nucii si alunii se uită pe fereastră cu îngrijorare si milă. Când se stârneste vântul, gârla scoate sunete sinistre, iar dinspre păduri se aud sălbăticiunile. >>>>

Saxofonistul se apleca deasupra instrumentului, ca un îndrăgostit incurabil, chinuit de o permanentă dorinţă fizică în faţa căreia nu putea opune rezistenţă, iar degetele lungi apăsau pasional clapetele metalice, în timp ce suflul extras din plămânii ascunşi sub o cămaşă înflorată  oferea  poftă de viaţă notelor cu inflexiuni magice. Smooth jazz, la ore pierdute prin întunericul unei alte nopţi, pe o scenă asupra căreia cădea lumina unui singur proiector, în mijlocul unui anotimp rece, predispus la înfigerea ţurţurilor în streşinile indiferente şi la hârjonire hibernală cu termometrele timorate. Câteva mese mici, rotunde, îmbrăcate în alb, pe care chelnerul de serviciu aşezase boluri roşii din interiorul cărora pulsau flăcările unor lumânări parfumate. O părere de fum, albastră, şerpuitoare, lascivă, insinuându-se printre clienţii pierduţi în gânduri, mângâindu-i pe umeri, invitându-i să se ridice şi să se mişte pe ritmul leneş, sub ochii închişi ai saxofonistului care dădea senzaţia că se contopeşte cu instrumentul său, transpus într-o altă lume sau, poate, chiar într-un alt timp. >>>>

Soarele de foc

schimbă veşmântul

cu o frunză cărămizie

de stejar.

****

Boabele de grâu

pleacă la plimbare

în căruţe colorate

de pe ogoare. >>>>

SUNETUL FAGULUI

Sunetul fagului

foşnetul muntelui,

boarea de primăvară

în suflete de dor pătrunse,

de dor de sublim,

de dor de înalt,

de dor de nemărginit,

condurii de cleştar

se îndreaptă la drum,

urcuş de zimbru,

calea abruptă

în paşi de vals,

la aniversarea razelor,

de imni şi cânt atinse. >>>>

AM CRESCUT

 Lui Adrian Păunescu

 Am crescut în umbra unui gând din copilărie.
M-am hrănit din lacrimile tuturor,
culese de poetul neobosit.
Cartea lui, scripetele fântânii la care vin visătorii.
Ciutura încă se mai miră:

Cum stă cruzimea ascunsă de toleranţă!

___________

A FOST ODATĂ UN OM

 Tu vezi acum, poetul ne-a iubit.
În fiecare vers stă mărturie,
inima lui, care avea să fie
proiecţie a noastră-n infinit.
Şi simţi din nou cum iremediabil >>>>

 ORNAMENTELE IUBIRII

 Sentimente, sentimente

Calde, sincere, cochete.

Străbateţi destine vii

Şi-aduceţi melancolii.

****

Strapungeţi rigiditatea,

Pătrundeţi intimitatea,

Îndoiţi stânci şi enigme,

Le daţi lumii afective!

 ****

Sentimente, sentimente,

În iubire – ornamente.

Radiaţi structura-mi gheaţă

Şi faceţi din stâncă viaţă!  >>>>

Când te purtam pe braţele tunetului,

Când porunceam râurilor şi deveneam

Cenusă.

****

Când sculptam iubirea în lava mării,

Când soarele foşnea agale pe apa

Moartă.

****

Când la picioare zeii poposeau,

Când din razele topite trandafir

Curgea.

****

Când farul se-nchina iubirii,

Când marea şoptea divin: >>>>

Istoria noastră literară nu a înregistrat prea multe interpretări referitoare la perioada 1854-1920, cu excepția Literaturii române între 1900-1918 semnată de Constantin Ciopraga, studiului Început de secol apărut sub semnătura lui Dumitru Micu sau monografiei Lidiei Bote despre curentul simbolist, observă cu îngrijorare Paul Dugneanu, care se întreabă retoric: “Să fie oare simbolismul românesc atât de inactual încât să iasă de peste un deceniu din vizorul istoriei literare (…) ?”¹ Referitor la această situație, I. Negoițescu este de părere că: “Poetul într-adevăr cel mai important și cu cea mai mare pondere în dezvoltarea lirismului pe meleagurile noastre, în această epocă (1800-1945 s.n.), rămâne Alexandru Macedonski”², numit de către Constantin Ciopraga: “un frondeur multilateral”³. Exegezele mai recente au demonstrat în originale interpretări, fără a fi exhaustive, complexitatea operei lui Macedonski. >>>>

“sunt un om neinteresant.” Aceasta era singura descriere pe care bătrânul obişnuia să şi-o facă. Nu doar în zilele de iarnă care se regăsea singur în faţa ferestrei ovale,  privind aiurea strada îngustă, închistat în gânduri banale, dar şi în dăţile în care era rugat să povestească câte ceva despre propria sa persoană. Apoi, observând cu neplăcere că mulţi dintre tineri se considerau astfel (ori în oricare alt mod ce ar putea stârni interesul ori simpatia celor din jur) se văzu nevoit să renunţe la această formulare de teamă c-ar putea s-atragă inversul efectului scontat. Trebuia neapărat să găsească altceva, ceva pe cât de simplu pe atât de anost, o înşiruire de cuvinte care să-l reprezinte şi totodată în spatele cărora să se poată ascunde. Din faţa hărţii plastifiate, o reprezentare mult distorsionată spre poli a globului terestru, privea chipurile îmbujorate ale elevilor.  >>>>

PLUMBIC

Copii blestemați!

Marionele soartei!

Unde vă credeți voi cu fețele voastre de porțelan?

Nu vedeți voi că-i totul trecut?

Priviți în jur!

Voi, copii blestemați,

Voi o sa vă sfârșiți speranța în noaptea sacră.

Ah, ștergeți-vă zâmbetele umflate

Căci carnea voastră doar sporește împuțicunea.

Nu simt decât dezgust față de voi! >>>>

Îmbracată în straie festive, Reforma şi-a luat o mini-servietă, un stilou sidefiu şi a plecat în goană să dea bacul. Acolo, surpriză, a trebuit să rescrie teza la romana pentru că nu au fost ştampilate corect hârtiile de maturitate, a încercat sa copieze, dar nu a ţinut fenta. La clasa ei erau camere -de –luat- vederi, pe când la clasa vecină au avut mai multă baftă şi s-au putut inspira cât să nu bată la ochi. La matematică subiectele au fost multiplicate greşit. Dupa ce a rezolvat  jumatate din subiecte, i s-a spus să vină pe la orele 15 să repete examenul. Atunci comisia şi-a dat seama de gravitatea faptelor şi a luat măsuri. La limba străină a spus ea ceva într-o ruso-engleză şi nu a impresionat profesorii. Cert este că a aşteptat cu înfrigurare rezultatele, era convinsă că făcuse de un cinci dar…surpriză…a luat un trei curat. Cu ochii înotand în şuvoaie de lacrimi, a ameninţat că îi va da pe mana părinţilor săi pe toţi profesorii de la sală, din comisie şi  pe cei care au făcut subiectele astea răutăcioase. Părinţii Reformei erau nişte oameni foarte influenţi, mai ales tatăl. O concepuseră la distracţie, din nevoia de experiment.  Dacă ar fi dat şi ei bacul acum, s-ar fi ales cu un rezultat abstract dar corect. Măcar de corectitudinea asta cusută cu aţă albă să nu se lege nimeni! >>>>

VISUL CA O SAGEATA

Nimeni nu-mi poate lua visele!
E prima descoperire
a arcaşului din mine.
Şi totuşi,
o săgeată nu-mi iese la socoteală!

______________ 

 REFLECTII

Nicio bucurie nu e întreagă!
Nu sunt aşa cum mă visezi,
nu eşti aici când te doresc
şi totuşi
suntem jumătăţi ale aceluiaşi măr… >>>>

-În Noaptea de martie, publicată în Literatorul (1882), Alexandru Macedonski  consideră noaptea naşterii sale, blestemată: “Noapte, blestemată noapte, / Clipă rea şi nemiloasă, / Înfiereze-te azi plânsul, / Ca şi râsul meu amar.” Este multă durere în aceste versuri, de poet damnat, de poet blestemat, care luptă cu un destin potrivnic. Aşa a fost întreaga viaţă?

– Deşi m-am născut la Bucureşti, perioada copilăriei la moşia de la Pometeşti şi Adâncata a fost cea mai fericită. Eram copil de vreo şapte ani, dar nu voi uita niciodată grămezile de prune ce se strângeau sub fiece pom şi ce mergeau crescând, că băieţii şi fetele veneau mereu cu postăvile încărcate, şi părea că prunăria n-o să se sfârşească de cules, fiindcă da în anul acela roade îndoite. De sărbătorile Paştilor toată familia se aduna sub acelaşi scump cămin. >>>>

Frumoasa e-o Biserica pustie!

Sa ma inchin ca ieri, si azi, spre maine,

Sa-i las a zecea parte dintr-o paine,

Si plina de chibrituri, o cutie!

 ********

Nu mai vad Iude-n ea! O feerie!

Doar eu, intre atatea, sunt Intaiul!

Si, Doamne, s-ar cadea sa-Ti spal calcaiul!

Si-o fac, cu gura, pe Icoana-Ti vie! >>>>

VINDECARE

leac de ființă

în duh ascunsă,

prin vămi trecută,

dalbă tămăduire

de fantome

și năluci

de ispite și capcane,

inundă-mă în valuri,

acoperă-mă cu văluri

de isihie, >>>>

1. CU LACRIMI DE FLOARE

Vezi prin mine totul
ca prin sticlă,
mi se subţiază sângele
fără globulele tale.
****
În privirea descompusă
vorbele din necuvinte
ard cu flăcări albăstrui
ca o forjă  aprinsă
în piept. >>>>

Azi, în prag de seară,

îmi amintesc,

ziua despărţirii.

De dragul amintirilor,

mă îmbrac cu vorbele

cândva spuse de tine,

prind în mână

poza ta >>>>

Bunicul a fost inspector financiar. Bunica, casnica.

Intr-o vreme, au avut o gospodarie bogata intr-una din plasele Timisoarei. La Jamu Mare.

Cresteau pe langa casa porci, si vaci. Laptele, ca si belsugul vietii, era atat de abundent, incat, saturand si gurile flamande ale celor care veneau la poarta, si cereau, surplusul era dat la porci.

Dar cea mai frumoasa amintire a bunicului, din acea vreme, era legata de un caine. O catelusa. Alba, cu pete negre. Lunga, si cu picioare puternice, si scurte  Se pripasise intr-o buna zi in ograda lor.

Bunicul, vazand-o, a strigat: Lola! Si catelusa si-a ridicat capul, si a privit fix in ochii stapanului. Lola i-a ramas numele. >>>>

S-a închis poarta casei,

Vântul rămas afară

Zgribulind,

Clemenţă cerea.

****

Se topea în culoare timpul,

Sub gheaţa din cer

Plângând,

Trecutu-l vindea. >>>>

AMPRENTE    

 E dragostea o casă

în care intri şi-i cu podele de stejar

cu aerul de istoria tablourilor,

în care sunt portrete,

şi cu verandă de Muşcate,

unde clanţe au amprenta duioşiei,

cântecul mamelor noastre.

E dragostea un prag

unde calci şi tot ai mai rămâne,

cu sunetul pădurii, cuverturi de lână,

ierburi pe care le respiri la geam. >>>>

Poarta mare a cetăţii, la care ajungeai după ce traversai podul ce se arcuia viguros peste canalul împrejmuitor, plin cu apă, fusese lovită cu presupusă încrâncenare de pumnii neobosiţi şi nemiloşi ai timpului, de-a lungul anilor care alergaseră bezmetici, precum o turmă cuprinsă de panică şi înnebunită de foame, mânată din spate de legea nescrisă a firii, însă rezistase cu stoicism asediului interminabil şi nu cedase.

Lemnul din care fusese alcătuită poarta – nimeni nu mai ştia numele meşterilor dibaci, fiindcă până şi amintirea vechilor ateliere dispăruse de multă vreme şi se ascunsese într-o ceaţă deasă, acolo unde nici măcar gândul nu mai poate pătrunde, însă se dovedise că îşi făcuseră treaba cu vârf şi îndesat, după cum se spunea, spre marea şi plăcuta mirare a tuturor locuitorilor –  păstra încă demnitatea din anii începuturilor, chiar dacă, pe alocuri, crăpături adânci lăsau în carnea sa urme ce puteau fi asemuite cu acelea ale unor gheare înspăimântătoare.  >>>>

CIT UN COPIL DE MIC

Recitat la Festivalul Internațional Lucian Blaga, Cluj-Napoca 2009
E lumina ce-n gura mea adoarme

de apele energetic limfatice

luați, luați şi beți şi spălați-vă ochii

de culcat nu m-am culcat cu nici un bărbat

puteți gusta din trupul meu nears de

patimile iubirii. Ce cuvînt! Cît Dumnezeu de mare

Ce Dumnezeu, cît un copil de mic

Ce mic înnoată în apele energetic – limfatice

veniți, luați, mîncați! Trupul meu este de

pîine caldă. nu-l pot atinge decît pruncii >>>>

Fluturi albi colindă spasmodic prin visele mele, odihnindu-se din când în când îmbătaţi de zbor!

Neliniştea fluturilor albi mă alungă între şoldurile unduitoare şi pătate de patimi ale unei femei, întregite din frunzele îngălbenite ale toamnei…, sunt un pumn de nisip fluturat în vânt…, mă întrec în zbor cu fluturii îndoliaţi, îndepărtându-mă de Viaţă.

În venele mele de nisip umed se nasc fiori, pustiindu-mă, încrustându-mi aripi în adâncuri de ape, cotropind teritorii necunoscute…

E un Blestem…, e o bucurie de a avea aripi, precum fluturii albi?!

Aripile fluturilor dansează în apa somnului meu, mângâindu-mi visele, urcându-mi sufletul pe colinele singurătăţii…

Fluturi şi Om ne revărsăm în foc, destrămând Blestemul, înmugurind bucuria clipei, înnobilând zborul…>>>>

CE REZISTĂ şi ce se mai poate citi ASTĂZI din întreaga literatură a anilor 50-60? La o asemenea întrebare tulburătoare pentru destinul unei literaturi se poate da cel puţin un răspuns cert: ,, Moromeţii” de Marin Preda.

Chiar  şi numai amintirea etapelor elaborării romanului reflectă cât de greu era să se scrie şi mai ales să se publice, în acea perioadă, LITERATURĂ ADEVĂRATĂ, necontaminată ideologic. Astfel, deşi a anunţat romanul încă din 1948, într-un interviu şi l-a scris într-un an, scriitorul nu îl va publica decât în 1955,sper sfârşitul anului şi după ce în prealabil publicase nişte fragmente în ,,Viaţa Românească”.Cauza oficială acestei amânări a fost, cel puţin aşa mărturiseşte autorul, una subiectivă: ,, mai mult îmi plăceau povestirile mele din Intâlnirea din Pământuri, dure, reci, necruţătoare”¹; s-ar mai putea adăuga, îndrăznesc să cred,  dincolo de acest nivel declarativ şi o ALTFEL  de cauză nespusă: o intuiţie a scriitorului că nu era MOMENTUL favorabil sau măcar posibil pentru a publica o carte de literatură lipsită de clişee ideologice. >>>>

Lui Fănuş

Pe drum mergând îţi văd privirea
Şi mult mă bucură-ntâlnirea
Cu ochii cerului din tine!
****
Şi uneori să plâng îmi vine
La gândul că-ntr-o zi
Aceşti ochi nu-i voi întâlni
****
Când drumul meu s-o prăbuşi
Sau cerul lor s-o nărui… >>>>

PUNTEA DE DOR

Puntea de dor

ne împresoară

cu mângâiere şi blândeţe,

cu salcâm şi iasomie,

în seninătate

de vale, de izvor,

de lumină şi de flori,

preaînălţând Înaltul,

schiţând în gesturi

de derviş

extazul

ridică-ţi aripa

cea dalbă intens

în petale

de armonie

şi zâmbete de pădure

înverzită. >>>>

VENIŢI ÎN LUMEA CULORILOR

Am adunat multe culori

Din timpuri şi din undă…

Sa-mi completez colecţia

Să-mi fac albul să râdă.

**** 

Am adunat culori din plâns

Şi din bucăţi de stele,

Am adunat aureole

Şi-n serii curcubeie! >>>>

POET IROSIT

Sală ce bea, ce te privea

Cum goleai verdele, din pahar

Cum te scurgeai, pe pături mizere

Pe aşternuturi hoteliere. Cum te plăceai,

Nu, te iroseai. Tu vroiai să pleci, să rupi

Haine, coifuri. Spadă şi foc.

*****

Nu ştii să ceri, nu vrei un loc.

Stai şi mori, uitând că poţi, că ai în >>>>

Pe măsură ce înainta, coridorul îşi micşora lăţimea şi trăia certitudinea că două fălci de beton îl vor strânge, până la urmă, mistuindu-l dureros, rupând cu dinţi uriaşi şi ascuţiţi bucăţi mari de carne sau de oase, trimiţându-l fărâmiţat corespunzător într-un stomac imens în care sucul gastric urma să termine grabnic toată treaba începută prin procesul de masticaţie…

Vru să se întoarcă din drum, dar fu incapabil să-şi ducă gândul salvator (era doar o ipoteză) până la capăt. Dacă ar fi întins braţele, ar fi simţit cu siguranţă răceala de gheaţă a pereţilor zugrăviţi în alb de spital care se apropiau de trupul său, însă nu o făcu. Cum este să mori strivit între doi pereţi ai unei case pe care de-abia ai cumpărat-o, prin intermediul unei agenţii imobiliare al cărei site lăuda ofertele inegalabile şi pretindea că fericirea este la doar un pas de tine? >>>>

ODATĂ

Odată te opreşti

ai coatele julite printre cărţi.

Chip a ostoit în biblioteci

şi în saloane cu feminine cochete,

ce veneau să îşi facă coafuri la modă,

unghiile  fosforescente.

Acolo ţi-a fost munca

neavând de a face cu vocaţia.

Răsfoieşti reviste avangardiste,

aşteptând neutru, rândul

la vreun serviciu birocratic,

la un cabinet particular.

Nu mai duci focul prometeic,

dorinţa de a experimenta

Devii confuz în vârtejul timpului. >>>>

Se aşterne bătrâna noapte,
Ca o cortină peste sat
Iar micile boabe de lumină,
Apar pe cer în pas de dans.
Regina lună străluceşte,
Ca o sfântă lumânare,
Şi-mi poartă într-o clipă gândul,
Ca o mamă gânditoare.
Mă priveşte prin fereastră
Şi zâmbind îmi bate-n geam
Aducând la realitate
Tot ce-n minte port şi am. >>>>

Pierdut regăsire: vis!

Când murim în bis?

Cer: un nume, atent?

Viitor: trecut-prezent?

*****

Acum: opreşte-te acum!

Unde, unde mă laşi?

Nu curge sânge-n scrum?

Plâng în spate-n paşi.. >>>>

În romanul Mizerabilii, Victor Hugo este de părere cum că “Frumosul este la fel de necesar ca şi utilul. Ba chiar mai mult!” Prin urmare, viaţa omului ar deveni cu mult mai grea în absenţa frumosului, care necontenit i se revelează şi-l încântă cu infinitele lui nuanţe: de la gingăşia florilor, ciripitul păsărelelor şi gânguritul copilaşului, până la măreţia etern neliniştită a mării, la grandoarea ameţitoare a piscurilor şi la sublimul adâncurilor înstelate ale cerului de vară. Fără frumuseţe poate că viaţa ar deveni chiar un nonsens. Nici nu e cu putinţă altminteri, dacă avem în vedere faptul că frumosul, dimpreună cu binele, adevărul, dreptatea, libertatea şi sacrul reprezintă coordonatele fundamentale pe care se mişcă existenţa umană cu vocaţia atotumanului, ipostaziată în demnitate şi nobleţe sufletească. >>>>

Când citeşti poezia Luminiţei Cristina Petcu, simţi cum pătrunzi în alte sfere şi eşti nevoit să te adaptezi noului stil, că altfel te faci de râs, simţi numai discret seriozitatea şi plăcerea de spune şi altcuiva din frumuseţile spiritului sau realizările minunate ale omului, ori cazi în extaz în faţa naturii atotstăpânitoare; înşiruirea acestor bogăţii rafinate o face fără preţiozitate, calm, chiar modest până te obişnuieşti cu această stare.

Luminiţa Cristina Petcu face parte din acea categorie de oameni care suportă cu stoicism, loviturile vieţii, vicisitudinile întâmplătoare, generatoare de nenorociri care se abat asupra oricui strânge din dinţi şi pleacă mai departe. Indiferent de necazuri,  ea nu plânge ci regretă tăcut într-un soi de revoltă… acel curaj creator ce poate aduce, fără doar şi poate, fericire demiurgului. Cu toate că supărările  întemeiate lasă urme adânci, sensibilitatea şi  fragilitatea poetesei se arată din plin şi-n alte realizări extraşcolare…  cum ar fi , de pildă, baletul, acuarela, fotografia… >>>>

20 septembrie 1980

Mă gândesc din ce în ce mai rar la Horaţiu. Am păstrat câteva poezii. Mi-am valorificat la maxim starea poetică. Suferinţa mă inspiră. Oare aşa va fi mereu?  Oare aşa mi-e sortit?

Horaţiu mi-a fost coleg în prima treaptă de liceu. Am fost îndrăgostită de el. Cel puţin aşa am crezut atunci. Dar acum îmi dau seama că iubirea aceea a fost imatură. Doar aveam abia 16 ani! De aceea nici poeziile scrise pentru el nu sunt reuşite. A fost doar o copilărie! Mi-aduc aminte cum în clasa a VIII-a îi spuneam mamei în autobuz că sunt îndrăgostită de Felician, tot un coleg de clasă. Îşi fracturase un picior, săracul. Biata mama era disperată… Uitase să mai composteze biletele… Acum îmi vine şi mie să râd. Felician îmi trimitea în fiecare săptămână bileţele multicolore cu inimioare străbătute de săgeţi… Erau nişte desene foarte reuşite. Cred că aşa m-a cucerit. >>>>

Cândva,
nu existau stele 
cerul umbrea
cu lacrimi 
mii de prinţese.
****
Când lustruiam armura
strălucirea ei aprindea soarele
vântul
nu îndrăznea să vorbească
în şuierul sabiei
spulberam timpul >>>>

Îi îngheţaseră picioarele…

Trăia acut dureroasa senzaţie că degetele urmau să se spargă în bucăţi dacă ar fi primit câte un bobârnac, însă ideea de a-şi scoate bocancii pentru a pune în aplicare acel gând care nu-i dădea pace de câteva secunde i se părea de-a dreptul monstruoasă. Deschise gura. Aerul rece, sticlos, îi înfipse nenumărate ace în cavitatea bucală, cu satisfacţia nedisimulată a unui torţionar decis să experimenteze rapid noi metode, în compania unei victime neputincioase care nu putea decât să accepte, resemnată, supliciul. Pielea buzelor stătea să plesnească, iar el îşi închipui alarmat cum propria limbă devine instantaneu o bară mobilă ce loveşte pereţii unui clopot… cu dinţi. Încercă să râdă în faţa unei astfel de imagini, dar nu reuşi… >>>>

Vine Pastele, curand, Blandetea Voastra,

Vine Pastele, si nu esti rastignit!

De nu esti in chiar inima noastra,

Pentru care Omenire ai venit?

**** 

Vine Pastele, curand, Prea Bunatate,

Vine Pastele, si bunii nu sunt multi!

Pentru ce noi le avem pe toate,

Pe cand, Doamne, Tu ramai intre desculti?

 ****

Vine Pastele, curand, Luminatie,

Vine Pastele, Stapan peste frumos!

Pentru ce este atata bogatie

Si atat urat, fara   Hristos? >>>>

Cat este de usor, sau greu,

Sa n-ai din tot ce-i bun pe lume,

Nici bunuri, slugi, putere,  nume,

Ci doar pe bunul Dumnezeu?

**** 

Ai fericirea cea golasa

Caldura vietii, ca o taina,

De ai pe tine doar o  haina,

Si pe sub ea, nici o camasa? >>>>

Aprilie încă ninge cu flori,

Covoare se-aştern în culori,

Mângâie privirea un verde mai crud

Si cerul brăzdează cocoare în cârd,

În stoluri solia căldurii ne-aduc,

De doruri mânate la cuiburi se-ntorc.

Încă o vară pe-aicea vor trece,

În Ţara de basm din Carpaţi,

Ce-şi are povesţea în vechile cărţi,

Cu marea aproape şi munţii înalţi,

Adevăr şi legendă frumos împletite,

Şi-o deltă de vis de cer dăruită!

Pe la porţi dăltuite în lemnul de brad

De meştere mâini, stau oameni la sfat, >>>>

Ca şi cum gândul s-ar topi într-o înserare târzie.

Paşii tăi rătăcesc pe cărări de stele. Cărările timpului  ,undeva departe sau aproape

Primele raze într-o dimineaţă însorită de primăvară. O primăvară îndrăgostită şi tulburătoare.

Parcuri încărcate de vise şi iubiri nemuritoare. Timpul de ieri ,timpul de azi.

Te căutam să-mi spui povestea vieţii tale, să-mi povesteşti despre primăvara  care ţi-a bătut la uşa sufletului. Să regăseşti speranţa şi anotimpul. >>>>

DIN JURNALUL UNEI ZILE

                        ( *50 de primăveri)

               Striveşte-mi tâmpla cu ultima

„mână de întuneric” când zorii mijesc

doar aşa voi purta în suflet

semnul zilei

aducătoare de noroc…

****

                 Striveşte-mi tâmpla

cu dumnezeiasca frumuseţe a florilor

ce-şi dăruiesc parfumul

drumeţilor îngenuncheaţi la răscruce… >>>>

„Un om creativ este motivat de dorinta de a realiza ceva, nu de dorinta de a-i învinge pe ceilalti.”

Ayn Rand

Auzim la tot pasul vorbindu-se despre creativitate, în ultimul timp punându-se un accent sporit pe acest aspect, totusi, mie unul, mi-e greu să-mi definesc acest termen si cu cât încerc cu atât mă afund mai rău. Marile corporatii caută personal cu spirit creativ, având chestionare si simulări de situatii pentru recruti ori tinând cont de activitătile anterioare. Problema pe care mi-o pun este cine sau ce poate hotărâ, stabili, dacă o persoană este creativă. Dacă acest aspect nu se încadrează în liniile trasate de o gândire logică, sistematică, empirică atunci care sunt criteriile după care se ghidează? >>>>

MENITĂ SUNT SĂ PLEC CURÂND 

Ci iată-mă:

eroare pe-o tâmplă de pământ

**** 

de mine desprinzându-mă

până mă-ntunec

până din nou voi fi punct

umilul punct…

 ****

Mă-ntâmpină în mine ceaţa –

menită sunt să plec curând

Până atunci voi înflori >>>>

Personal n-o cunosc, deşi i-am publicat căteva texte în revista ”Nova Apollonia” şi mai apoi pe site-ul ”Zona Interzisă”, pe care le păstoresc de ceva ani. Într-una din zilele trecute, secretara Facultăţii de Ştiinţe ale Comunicării, distinsa Didica TRUFIN, mi-a dat spre lectură două cărţi care-i poartă semnătura. Prima, ”Test de suflet”, apărută în 2005, m-a convins de talentul ANEI PANOVICI, care, îmbătată de frumos, a coborât din Chişinău cu poezia în suflet şi priviri. În cele 50 de pagini, împodobite cu lucrări de grafică originale care-i poartă amprenta, fosta elevă a Gimnaziului nr. 64 din oraşul Durleşti, cochetează cu literatura de bună calitate, lucrând sistematic asupra limbajului specific. Asta după debutul la 9 ani şi o perioadă îndelungată de activitate în cadrul Cenaclului ”Auraş-Păcuraş” şi al Teatrului poetic ”La Steaua”, după cum precizează dascălul care-i veghează paşii pe acest tărâm cu nestemate, Raisa PLĂIEŞU. >>>>

EU, IERI SI COPTUL CIRES

 Ieri, am cules coptul cires!…

Era o zi aproape augusta…

Cand,

Imbujoratele cirese

 ****

Emotionau

 ****

Comunicandu-ne

In pulpe cu samburi si pori!

 ****

Ooo,

Timpuire de ieri!… >>>>

Mai rar îmi este dat să descopăr un roman mai plin de magie, în desfăşurarea evenimentelor, în decantarea mirifică a acţiunii în timp şi spaţiu, în savoarea cu care eşti tentat să întâmpini deznodământul, aşa precum este cel al scriitoarei Melania Cuc, “Femeie în faţa lui Dumnezeu”, apărut în anul 2007 la editura Eikon din Cluj-Napoca.

Incontestabil, autoarea are un har natural de povestitoare. Romanul este o scriere consistentă despre un destin, în care se cultivă un psihologism palpitant al claustrării, reflectând o lume interioară insolită aflată sub imperiul fragilităţii şi incertitudinii, dar atractivă şi plină de farmec. Sunt amestecate gânduri, sentimente şi aspiraţii umane, chiar dincolo de masca unei lumi ştiute, într-o controlată dorinţă de defulare şi sub umbrela unui univers al inducţiilor de o puritate incontestabilă. >>>>a

 “Voi aşterne aici gândurile mele
fără ordine, deşi poate nu într-o confuzie fără rost.
Aceasta-i şi ordinea adevărată care va marca totdeauna
scopul urmărit prin dezordinea însăşi. “ (Pascal).

Volumul de poezii „Ferestrele nopţii” , autor Llelu Nicolae Vălăreanu (Sârbu), a apărut la editura Blumenthal, Bucureşti în 2010. Autorul este prezent cu poezii pe diferite site-uri literare şi în numeroase antologii ( antologia Florilegiu a revistei literare online „Visul”, Antologie de poezie – 55 de poeţi contemporani ( pagini alese) , coordonator Valentina Becart, antologia cenaclului Junimea Digitală „Captivi în sfera de minuni” , în volumul colectiv de poezie al Asociaţiei Scriitorilor Pentru Promovarea Realizărilor Artistice – ASTRA ( Galaţi), Antologia revistei SINGUR , etc. >>>>

Sono ortica tra le messi

ove un peso languido non mi cinge;

sono sabbia sul selciato

che un carro solca al cavalcare;

pelle ruvida al ritorno

dove il sole è fiele e punisce le mie membra;

ma penso a quella pietra svellersi al contrasto

per il troppo ostro,

per il grande astro.

*****

Sunt urzica dintr-o recolta

ce durerea lanceda nu o cuprinde;

sunt nisip pe şleaurile

pe care un car le brazdeaza in trecerea sa; >>>>

Ioana Voicilă Dobre, Între verde si albastru, Editura Anamarol, Bucuresti, 2010,144 p. Copertă şi ilustraţii Niculina Vizireanu.

După o activitate îndelungă şi intensă în cenacluri literare tradiţionale dar şi la cele de pe internet, după apariţia în diferite reviste, almanahuri şi antologii, pe suport de hîrtie şi on line, evoluţii pe site-uri literare ( în mare vogă în aceste vremuri), Ioana Voicilă Dobre şi-a asumat riscul de a debuta cu o carte de autor, care inserează în paginile sale, poeme de vîrste diferite ale autoarei dar şi ilustratii ale graficienei Niculina Vizireanu. Cartea vrea să sugereze prin titlu legătura autorului cu pămîntul dar şi cu cerul, un fel de levitaţie peste orizont, peste cele două noţiuni fundamentale. Dar în această frîngere se află omul cel de toate zilele cu trăirile şi speranţele lui, cu împlinirile şi mai ales neîmplinirile, ştiut fiind că poezia se naşte, mai ales, din durere.. >>>>

Cu cat sunt mai aproape de infern

Cu lenea, lacomia si minciuna,

Cu-atat imi par ca sunt si cel mai demn

Sa port, cu fala, lumii-ntregi, cununa!

 ****

Pun insasi suferintei mele, prêt –

Un sfesnic de argint, sau o icoana –

Cu cat astept mai mult, cu-atat inghet

Că premiu, Doamne, nu ti-am luat din rana – >>>>

APOSTOL UIMIT

 Sunt

pe gânduri pus

în cuget adâncit

de cele flori

minune – două –

galben-alb-roze sălbatice

nalbă-mpletită

dup-un fir de mohor

atât de verticale-n culori

că mă scutur că sunt

sunt şi cum sunt >>>>

      Lună, tu, regina nopţii,

      Mândră eşti în mii de stele,

      Croşetezi întreaga noapte

      Ploaia luminii tale. 

      O reverşi lumii-ntregi

      Şi cu ea îmi baţi în geam

      Trezind, dintr-un colţ de minte

      Gândurile ce le am. >>>>

INEPUIZABIL

Te-am dorit de atunci, Vreme.

Meri se desfăceau în arc stelar.

Pomi erau sfeşnice

încrustate în metal galben.

Picurau răşini în palmele mele.

Cerul dănţuia cu muntele bătrân.

De atunci te-am iubit,

în vâlva ce o dădeau alte patimi,

în jurnalul celor şapte zile

şi nopţi săptămânale. >>>>

La un deceniu şi jumătate de la debutul editorial, Eliza Macadan revine cu o carte în limba română, reintrând prin În autoscop (Editura Vinea, Bucureşti, 2009) în spaţiul auster pe care şi l-a creat şi reîncercând să-şi definească identitatea sa „de plastic”, venită de data aceasta „cu un tren de noapte”.

Ca să ştie unde se află, poeta apasă încă din start „pedala / lui pierd sau câştig” şi, cu o sinceritate debordantă, încearcă să muşte din viaţă şi s-o savureze, adunându-şi „Firimituri(le) / din gânduri” şi deznodând „priviri(le) buimace” aruncate peste cele „99 de garduri” ce o separă de restul pământenilor. >>>>

NEMURIRE

 Nemurire de Serafim

în fâlfâit de

mii de aripi

dalb-azurii,

în chip de

cor îngeresc,

cântă-ne, înalţă-ne,

acoperă-ne cu ocrotirea-ţi

diafană,

străvezii şi translucide

glasuri şoptesc

în imni şi psalmi

doruri împărăteşti  >>>>

MAI APRINDEŢI O LUMINĂ…

 Minţi bolnave de cuvinte şi de fraze nepermise

Legi de voi instituite şi de oameni nesubscrise

Mai aprindeţi o lumină, pe-un hectar de creştinism

Cine-n lume e de vină, de adâncul pesimism?

Mai loviţi câte un suflet, cu o vorbă şi-un cuvânt

Şi-aţi schimbat al lumii curs, mai rugaţi-vă oricând.

Cu iubire şi dreptate, de minune şi de dor

Şi de simpla Trinitate, trâmbiţând de zor şi zor

Pentru noi şi pentru ceilalţi, mai priviţi la ultim ceas >>>>

Ce ani frumosi, cand ma rugam, odata,

Hristoase, Tie, pentru Lumea Toata –

****

Ce ani amari, cand Te mai rog, sa-mi fie,

Pe Lumea Toata, bine, intai mie …

****

Cand am ajuns la ani fara  putere,

Tot ce-as fi dat la toti, intreaga miere

****

A vietii – cat mai am in mine crez –

Te rog doar pentru mine s-o pastrez…

****

N-am slugi. Si in afara de puterea

Cu care –mi iau, din lumea toata, mierea – >>>>

SUNT URZICA

Sono ortica tra le messi

ove un peso languido non mi cinge;

sono sabbia sul selciato

che un carro solca al cavalcare;

pelle ruvida al ritorno

dove il sole è fiele e punisce le mie membra;

ma penso a quella pietra svellersi al contrasto

per il troppo ostro,

per il grande astro.

****

Sunt urzica dintr-o recolta

ce durerea lanceda nu o cuprinde;

sunt nisip pe şleaurile

pe care un car le brazdeaza in trecerea sa; >>>>

MILA

Strop de apă

sfântă

în focuri şi arşiţă infernale,

empatie în ger şi crivăţ şi vifor,

iubirea picură ca roua

cea divină a harului

peste sufletele-mii,

peste minţile-mii,

în izvoare şi şuvoaie

de duh ce se

năpusteşte în valuri

de dor,

puntea spre Înaltul inimii,

acoperiş al lumii

şi cer înstelat de senin Dumnezeiesc. >>>>

Le văd chipurile, dar nu îi recunosc. Le văd ochii, îi privesc îndelung în ei, dar nu îi recunosc. Le simt mirosul de stârv şi pucioasă şi simt că se apropie ca să înjunghie Dumnezeirea din Om. Îmi doresc un înger, un înger diafan şi puternic, orbitor în tărie şi în rugă, strălucitor şi aprig în lupta cu demonii, demonii mei. Albul revigorant şi viu de Suflet divin înflorind pur în candelabre de lumină. O rază dalbă, transfigurată în miliarde de licurici, în tonuri de căldură armonioasă şi translucidă. O speranţă cu nimb de sfinţenie în viforuri şi-n crivăţ, un far în furtună, iubire celestă şi omniprezentă pe câmpii şi în munţi de nobleţe umană. Contururi imateriale se îmbină într-un suspin de dor de omenie, aş vrea să mă pot ruga cu toată fiinţa mea pentru o tuşă de culoare angelică, să simt privirea aspră, dar mângâietoare de gardian de spirite şi paznic de suflete. Cum să îmi trimită mie o suavă dantelă de bine, un scut dârz de văzduhuri? În cioburi mi-e inima, sticla în nisip se preschimbă şi cade pe maluri udate de ape. E dus şi purtat de vânt sufletul meu, spiritul luptă o bătălie ce o va pierde, plin de temeri şi tumefiat de vânătăile coşmarurilor, se divide în cristale de gânduri şi oftate de cuvinte. >>>>

DOR

Rapsod e Dor.

De când îl duci,

doineşte inima a jale,

ce arde ca atunci,

când făceai o cruce la una din icoane,

când aprindeai o lumânare pentru morţi.

De când îl duci,

s-a transformat în soare.

Şi încălzeşte labirintul unei minţi

nătângă într-o căutare,

de a-şi găsi lumină către sfinţi.

Rapsod e dor,

există într-un vis

ce şi-a tocit coatele sale,

empatic şi smerit într-o cercetare,

să-şi pună viaţa sa în caldă culoare. >>>>

MARTISOR

Iubita mea, iubirea mea

De-i martisor, tu tine minte

C-atat e de saraca ea,

Ca n-are, poate, nici cuvinte –

*****

Ti-ar pune-o lume minunata

Sub pas, dar, oare, ce folos,

De nu ti-a dat, macar odata,

O tresarire de frumos?

*****

In primavara care vine,

Adun atunci din manastiri

De muguri, mierea de albine

Ce  ti-am  gustat-o  din priviri – >>>>

UN STROP DE APA VIE…

Când orele târzii

vor lâncezi în agonie

să-mi dai o poezie

cuvântul nesperat…

şi-n candelă

să torni

un strop de apă vie…

******

Când luna se va mistui

de sete…

în adâncuri

şi cerul – de friguri sfâşiat

se va arcui

ca un trup despuiat…>>>>

Cel mai mare poet al românilor nu a avut o diplomă universitară. Nu a participat la concursuri, nu a aspirat la titluri. Cel mai mare poet al românilor a fugit de acasă, a iubit o femeie mai în varstă ca el, pe o alta căsătorită şi cine mai ştie pe care, dar a iubit. A publicat o singură carte şi aceea furată din mâinile sale vigilente de către alţii, iar în afară de gazetărie, nici un serviciu nu l-a putut reţine prea mult. Exigent, exagerat, patetic, misogin, mizantrop, meditând ore întregi fără să îi pese de ziua de mâine, a trecut prin viaţă sfidător şi cu mintea la versurile sale, oglindă a misterelor lumii.

O sălbăticiune deghizată în om. Un bărbat. Un rebel. Un însetat de cunoaştere, nepotolit vreodată. Un înfometat de viaţa înţeleasă de mintea-i strălucită altcum decât după reguli, sisteme, porunci, societate. Un El. Nu a lăsat fotografii, decât prea puţine, a lăsat în schimb câteva lăzi cu mistere, pe care nici azi nu se încumetă nimeni să le dezlege. A venit din dragoste şi a plecat urât, ignorat, minţit, alungat. >>>>

Este de presupus că prima fază a creaţiei literare, apărută încă din stadiul comunei primitive, revine literaturii orale, însumând producţii ca: mituri, legende, proverbe, ghicitori, cântece de muncă, de luptă, de vânătoare sau de înmormântare. Şi iarăşi este de presupus că poezia nu putea să lipsească din formele de redare ale acestor producţii, chiar dacă ea avea chipul neatrăgător al versificaţiei brute şi stângace, ce însoţea de regulă dansul, muzica şi incantaţiile magilor vrăjitori.

Odată cu apariţia societăţilor împărţite în clase şi a scrisului, producţiile literare încep să fie fixate în scris (pe tăbliţe de argilă, papirus, tăbliţe cerate etc.), transmiţându-se astfel posterităţii. Vechea literatură orală se continuă în noile condiţii. >>>>

MÂNCĂTORII DE VISURI

Trăim într-o lume de minuni banale

în care răul devine credinţa cea mai de preţ

şi te întrebi de ce strig?

*****

Trezeşte-te copile de nisip,

îţi dăruiesc suflet de cuarţ

făurit de inima mea, încă nestinsă

de vânturile dorului!

*****

Te-aştept la statuia ce-şi plânge speranţa

în fântâna dorinţelor,

numai acolo

oamenii sunt fără măşti,

o mie de ochi nemişcaţi

în o mie şi una de nopţi. >>>>

privesc aiurit vrăbiile

poc! poc! scurt cu ciocurile

ciugulind

din aceeaşi firimitură

*****

poc! poc! se aud si frunţile norilor

porţelan alb dantelat

atingînd acoperişul

*****

în clopotniţa aceluiaşi gînd

vîntul face la fel piruete

copacii ajunşi boschetari

cerşesc primăvară >>>>

1. Gândirea aluziţionistă şi spaima de a scrie

„Pe măsură ce se ridică vălul necunoscutului, se depopulează imaginaţia oamenilor”[1], spunea Maupassant într-una din nuvelele sale, sintagmă care mi-a resuscitat interesul pentru literatura fantastică, după o lungă perioadă de Anton Holban, Octavian Paler, Mircea Eliade (proza autobiografică!), Marcel Proust etc. Meditând asupra frazei, am realizat subit forţa realităţii referenţiale cuprinse în expresia scriitorului: literatura contemporană permanentizează un segment obscur al existenţei, un sentiment expatriat până la 1940 (data este aproximativă) la noi, şi anume agresivitatea, violenţa, abuzul actelor umane. Violenţa, însă, nu afectează doar aspectul pur lingvistic al literaturii, ci pătrunde în undele tainicelor referinţe, în abisul contenutistic, în „sufletul” literaturii. De aceea, această exprimare nu trebuie să se confunde cu simpla violenţă sau abuzul verbal. Conştientă de multiplicitatea domeniilor supuse violenţei umane (emotiv, lingvistic, fizic, sexual etc.), îmi asum dreptul de a trata aici, pe scurt, doar violenţa aluzivă, cu substrat sexual, a operelor de după anii 60. Este, aş spune, mai degrabă un abuz de natură sexuală care tinde să invadeze încet şi cert toate arterele literaturii, toate genurile şi speciile ei, consacrate sau în devenire. >>>>

Galopul năucitor al norilor negri se desfăşura netulburat pe deasupra crestelor agăţate de cerul contorsionat. Tunetele se împlântau fără milă în versanţii năpârliţi, iar fulgere cu zeci de gheare ascuţite torturau retina, scrijelind prin dâre lungi de roşu întreg decorul care dădea senzaţia că se chirceşte înfricoşat în faţa stihiilor. O răbufnire de orgoliu atmosferic, încă o dovadă evidentă din care eşti obligat să tragi concluzia rapidă că, atunci când alămurile celeste declanşează sarabanda infernală, tot ceea ce îţi rămâne de făcut este să bagi capul între umeri şi să aştepţi încheierea impetuoasă a spectacolului. Zgâlţâit de mâini nevăzute, cortul sălta spasmodic, agăţându-se disperat de pământ prin punctele de ancorare,  iar Turistul îşi privi ceasul, ca şi cum ar fi numărat cu teamă nerostită ultimele secunde de dinaintea unui deznodământ anticipat. Ghidul acela pe jumătate beat a avut, totuşi, dreptate, până la urmă, murmură…  >>>>

PATIMI

Nopţi le-am privit,

ne-au apropiat.

Am văzut amândoi pârâiaşul din stâncă.

Luna mistică ne-a înfăşurat în mantia ei lungă.

Teluricul miraj ne-a contopit îndată.

A înălţat un foc,

furnalul de nestins,

gonind bezna  sălbatică din cercul nostru.

Reazem ne-a fost frunza de ariniş.

Şi doi am stat

pe cioata care mai broda bungeagul  gros şi cetina sub talpă.

Umbre de pe cer s-au dus speriate.

În edenic plai ne-am apropiat.

Întuneric blând şi-a manifestat grija pentru noi,

ne cânta din flaut. >>>>

CUM M-AI IUBI?

Cum m-ai iubi?
Cu sufletul,
mi-ar fi de-ajuns, să ştii!
Tu, palmele ţi le-ai bătut,
întâi când m-ai văzut
de parcă-n ele,
ai fi prins,
întreg

*******

al meu cuprins.
Ochi blânzi şi scânteieri, divine
ţintit-ai către mine!
Ce bucurie-n
firea lor
şi câtă dragoste şi dor! >>>>

Râurile toate
Cu nestinsele pietre
Vor fi lăutari
La primenirea luminii
Pentru că va sosi o vreme
Când vom fi copaci
Cu flori înţepenite de rouă
Ori rug aprins pe creştet
*****
De cumpăna lunii.
întotdeauna noi vom fi
Datornici fideli numai izvorului
Nostalgica chemare e legea cugetării
într-o cântare veşnică ,divină. >>>>