Tagore6699's blog

PRINȚESA ȘI BALAURUL
A fost odată ca niciodată o prințesă care trăia într-un castel îndepărtat. Regele și regina erau ocupați cu treburile țării, de fapt, mai mult regele își vedea de treburile statului, zilnic avea câte o întrunire în sala de consiliu și pregătea incursiuni în afara țării pentru a cunoaște, zicea el, și alte organizări statale, alți oameni înțelepți și conceptii despre cum merg lucrurile pe lumea aceasta. Regina era bucuroasă de aceste plecări, murmura de multe ori, cu un firicel de voce, dar prințesa o auzea întotdeauna: ‘Ce bine! Am acum timp de mine. Pot și eu să răsuflu…’ Era veșnic nemulțumită de ceva, se vedea bine că ar fi dorit puțină afecțiune din partea augustului ei soț, dar acesta, cu figura încruntată și aer marțial, respingea întotdeauna manifestările de gingășie ale reginei, mica palmă pusă mângăietor pe capul regelui, un sărut micuț de bun venit sau, pur și simplu, dorința intensă de a se cuibări la pieptului lui și a-i simți căldura trupului, când stătea pe o sofa, sau un fotoliu.
Prințesa creștea văzând cu ochii și devenise mai harnică la trasul cu arcul, sau la luptele corp la corp, ori la alte întreceri sportive. Devenise chiar destul de cunoscută pentru faptul că-i cam zvânta în bătaie pe băieți și, mai târziiu, pe tinerii, care încercau să se măsoare cu ea în forță, abilitate și îndemânare în mânuirea armelor.Ce mai era un ostaș în toată regula, o amazoană sau, poate, o altă Kriemhielda…căci era bine făcută, atletică, musculoasă și încerca cu disperare să-și asundă sânii și șoldurile, care, parcă-i făceau în ciudă – se rotunjeau din ce în ce mai mult, în ciuda antrenamentelor dure la care se supunea zi de zi.
De curând, descoperise, nu avea decât 13-14 ani, o cameră secretă, a cărei ușă ezitase să o deschidă de multe ori. Stătea paralizată în fața ei și se aștepta să audă dincolo de ea vreo răsuflare fierbinte a unui dragon sau poate balaur, orice cu care ar fi putut lupta. Cu toate că ținea urechea lipită, nu se auzea niciodată nimic, iar ea nu îndrăznea să intre. O îngrijora mai mult tăcerea de piatră, liniștea absolută, decât orice alt zgomot sau foșnet care i-ar fi dat un indiciu cât de mic despre ceea ce ar fi existat dincolo de acea ușă. Si, într-o bună zi, își luă inima-n dinți (ea care nu tremura în fața celor mai amenințătoare și agresive figuri de luptători și războinici de la curtea regelui – tatăl ei) și deschise ușa, mai întâi precaut și apoi larg de tot, ca să rămână multă vreme înlemnită în cadrul ei, de ceea ce se vedea, aproape dintr-o ochire. Intâi se frecă la ochi. Nu, văzuse bine! Se mai frecă o dată și imaginea din fața ei nu se schimbă: nu visa și nu avea halucinații. Vedea bine. Era…o bilbiotecă. Plină de cărți până-n tavan, cu rafturile încovoiate de greutatea lor, praful zăcea peste tot, și mișcând usor indexul peste vreo copertă, și-ar fi dat seama ușor că nimeni nu mai intrase de multă vreme în această cameră, în care aflau și câteva mese dreptunghiulare, cu scaune confortabile așezate pe cele două lungimi ale lor, față-n față, și cu câte două sfeșnice ale căror lumânări aveau puse scufii metalice.