La moara lui Felix

A urcat pe tron în anul 640 îH, când avea doar 8 ani. Așadar, și-a abandonat copilăria, împovărându-se cu responsabilități. Numele lui era Iosia, și era fiul lui Amon și nepotul lui Manase, regii care îl precedaseră pe tronul de la Ierusalim. În mod curios, nu a urmat exemplul tatălui său în abordarea slujirii, nici a bunicului său, ci a privit tocmai la… David. Acest lucru îl așază în galeria regilor buni ai lui Israel.

 Am putea crede, având în vedere vârsta lui fragedă, că era doar o marionetă la curte, dar este scris că la 16 ani „a început să-L caute pe Dumnezeu”, iar la 20 „a început să curețe Iuda și Ierusalimul de înălțimi, de idolii Astarteei, de chipuri cioplite și de chipuri turnate” (2 Cronici, 34:3) Tânărul rege a inițiat astfel o reformă așteptată de Dumnezeu.

 A continuat în aceeași direcție, la vârsta de 26 de ani începând reparațiile la Templu. În timpul lucrărilor de reabilitare a Templului, s-a găsit… Cartea. Da, Cartea Legii dată de Dumnezeu prin Moise. O descoperire colosală, dar nu putem decât să concluzionăm că ei au fost lipsiți de Carte timp de câteva generații. Și că ceea ce știau despre Dumnezeu era… „după ureche”. Amintiri, mituri. Sună cunoscut?

 Când Cartea a fost dusă la împărat și citită în fața lui, acesta, înțelegând cum se poziționează poporul său față de Dumnezeu, „și-a sfâșiat hainele” (vers 19) și a zis „Căci mare mânie s-a vărsat peste noi din partea Domnului, pentru că părinţii noştri n-au ţinut cuvântul Domnului şi n-au împlinit tot ce este scris în cartea aceasta.” (vers 21)

 Împăratul a convocat TOT POPORUL la Templu, unde s-a citit Cartea, iar în urma citirii el a făcut un legământ cu Dumnezeu. Dar lucrurile nu s-au oprit aici, pentru că „a făcut să intre în legământ toţi cei ce se aflau la Ierusalim şi în Beniamin. Şi locuitorii Ierusalimului au lucrat după legământul lui Dumnezeu, legământul Dumnezeului părinţilor lor.” (vers 32) Și s-au ținut de legământ. Cel puțin cât a trăit Iosia.

 Despre Iosia este scris că „a făcut ce este bine înaintea Domnului” (vers 2), dar trezirea lui s-a produs doar când s-a raportat la Carte. Orice aliniere are nevoie de un REPER. Nu te poți alinia dacă nu te raportezi la ceva. Iar în viața spirituală lucrurile stau la fel. O credință bazată pe „așa am auzit”, sau „așa spuneau strămoșii” este înșelătoare.

 Astăzi cartea nu este pierdută, decât, eventual, sub un strat gros de praf. Se găsește în casele noastre în mai multe exemplare, în traduceri diferite, ba o mai avem și pe telefon. Doar că… TREBUIE CITITĂ!

 Acest episod ar fi putut să fie omis la scrierea Cronicilor, dar Cel care a insuflat toată scriptura a vrut să sublnieze importanța Cărții. A citirii ei. Așadar, lectură plăcută și… Dumnezeu să ne lumineze pe toți!

 

Simion Felix Marțian

 

 Numele său nu figura în vreun papirus gen Forbes antic, ba dimpotrivă. După propria-i declarație, era cel mai mic din…. cea mai săracă familie a seminției lui Manase. Vorbim de Ghedeon, fiul lui Ioas, pe care îl vedem în Judecători, capitolul 6, sub stejarul din Ofra, bătând grâul în teasc, ca să-l ascundă din fața invaziei madianiților.

 Israelul ajunsese iar la… pelin. Asta, dacă ne imaginăm istoria lor din perioada judecătorilor ca pe un… doboș, în care foile de aluat le înlocuim cu amintita plantă caracterizată prin gustul foarte amar. Aceștia erau anii de asuprire din partea popoarelor vecine, opresiune îngăduită de Dumnezeu din cauza neascultării lor.

 Când nu mai suportau apăsarea, își aminteau de Dumnezeu și promisiunie Sale și recurgeau la rugăciuni. Dumnezeu, în marea-I îndurare, ridica din mijlocul lor un conducător pe care îl echipa ca să le aducă eliberarea. Urma stratul de cremă din doboș, adică anii de libertate, până când… uitau iar de Dumnezeu. Și straturile alternau.

 De data asta erau sub jugul lui Madian de șapte ani, ceea ce însemna jaf total, căci veneau ca lăcustele. Soluție de scăpare au avut-o întotdeauna la îndemână, dar recurgeau la ea doar când nu mai rezistau. Și în situația dată, lucrurile s-au petrecut la fel. Îngerul Domnului a venit la Ghedeon, sub stejarul amintit, adresându-i-se: „Domnul este cu tine, viteazule!” (Judecători, 6:12)

 Cunoscându-l pe Ghedeon din portretul făcut la începutul relatării, nu ne mirăm că a fost sceptic. Ba chiar a cerut semne, să se convingă. Și Dumnezeu nu l-a refuzat. Când a înțeles cu adevărat că el este alesul pentru această nobilă sarcină de eliberator, a mobilizat oamenii pentru luptă. A urmat o triere severă, astfel că din 32.000 de luptători au rămas… 300. Doar astfel miracolul putea să fie evident, căci coaliția cu care aveau de luptat era extrem de numeroasă.

 A urmat o victorie răsunătoare și o pace de 40 de ani. Și asta pentru că un om neînsemnat a căutat să pătrundă înțelesul cuvintelor: „Domnul este cu tine, viteazule!”.  Sună ca o formulă magică, dar s-a dovedit a fi mai mult decât atât. S-a văzut că însoțirea era reală, iar victoria la fel.

 Ne așteaptă multe lupte în viață și adesea temerile ne paralizează. Avem însă exemplul lui Ghedeon, dar și promisiunea Domnului Isus: „Și iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului. Amin.” (Matei, 28:20) Dar ca să ne asigurăm de această însoțire trebuie să umblăm cu El. Nu putem să ne alegem singuri drumul, așteptându-ne ca El să ne urmeze.

 Așadar, cu Dumnezeu spre biruință!

Simion Felix Marțian

Siegen, 20 ianuarie 2026

  Nuuu, nu se poateee!!! E strigătul disperat al celui care primeşte un bobârnac de la viaţă. Sau un croşeu. Sau… o tăvălală teribilă. Iar după revenirea din şoc, urmează întrebările, care după măsura credinţei fiecăruia, sunt adresate mai direct sau mai evaziv lui… Dumnezeu!

 De ce, Doamne? De ce eu? De ce mie? De ce aşa? De ce acum? De ce, de ce, de ce? Şi toate aceste întrebări se rostesc pătimaş, cu sentimentul arzător că am fost nedreptăţiţi. Că am fi meritat altceva.

  Iov a fost un om FĂRĂ PRIHANĂ înaintea lui Dumnezeu. Omul integru plăcut Lui. Şi, paradoxal, loviturile primite au fost pe măsura neprihănirii lui. Dar, omeneşte vorbind, într-un raport inversat. Şi-a pierdut averea. Toată. Şi a fost uriaşă. Şi-a pierdut copiii. Toţi. Şi au fost zece. Iar la urmă, ca un „bonus” s-a ales cu o ulceraţie chinuitoare pe tot corpul.

   În această situţie dispertă, care ar fi justificat, am spune noi, o interogare ca cea de mai sus, el s-a mulţumit să spună: „Ce! primim de la Dumnezeu binele, şi să nu primim şi răul?”(Iov 2:10)) O atitudine uluitoare! Şi asta până când prietenii săi au devenit agasanţi cu concluziile lor acuzatoare.

  Abia atunci a încercat să se dezvinovăţească, iar justificarea lui înaintea oamenilor Îl acuza pe Dumnezeu. Îl prezenta nedrept în judecăţile Sale. Însă când Dumnezeu a găsit cu cale să-i răspundă, Iov, înţelegând, nu a mai rostit decât: „Îmi pun mâna la gură.”(Iov 40:4)

  Având în vedere că Dumnezeu i-a redat averile, înmulţite, şi l-a binecuvântat cu alţi zece copii, iar el „a murit bătrân şi sătul de zile”, am putea spune că este o istorie dureroasă cu… happy end.

  Dar dincolo de această dramă zguduitoare, ceea ce avem de învăţat este atitudinea noastră în încercări. Nu este uşor să primeşti palme de la viaţă, şi o spun ca unul care mai simte usturimea, după ani şi ani, dar decât să-l asaltăm pe Dumnezeu cu întrebări, mai bine să ne amintim de cuvântul Său care spune: „Toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu” (Romani 8:28)

  Şi în locul unei neinspirate interogări, care poate fi ofensatoare la adresa lui Dumnezeu, să rostim o ru găciune: Doamne, dacă ai îngăduit să trec prin mijlocul furtunii, vreau să simt prezenţa Ta izbăvitoare. Amin!

 

Simion Felix Marţian