Cum am strabatut vesnicia pe jos

O clipă de neatenție iar sentimentul ăsta îngropat sub carnea mea capătă forme de eternitate. Mă sperii la gîndul că te-as putea iubi pentru totdeauna. Nu ar fi noutate pentru nimeni…nu sunt statornică. Nu iubesc pe nimeni dincolo de momentul în care mă aflu fericită. Acum parcă totul e schimbat. Lumina din jurul meu a uitat să mai ceară intimitatea, pauza de reculegere. Culorile au devenit vii, iar cicatricile de pe trupul meu nu mai ard. Nici pașii nu îmi mai faciliteaza fuga. Nu mai vreau sa fug. Rămîn aici, fără să știu de ce. Ce mă ține pe loc. Dacă ești tu…te condamn. Te condamn să rămîi și tu în loc. Împietrit.Doar din propriu-mi egoism, din teama de a nu rămîne singură. A naibii, blestemată fie clipa în care m-am oprit să îmi calmez suflarea. Că te-am văzut pe tine acolo…tînăr și curat…e vina ochilor mei care nu știu altceva decît să mă trădeze. Că m-am apropiat prea tare…vina pașilor ce înaintează în ciuda mea semnalelor mele cerebrale, parcă. Iar restul…este toată vina ta. Acum…din toată eu ce-am fost, se scurg patetic dulcegării. Și-n toată scîrba asta pe care mi-o provoc, mă distrez copios în noua postură. Mă plac atît de tare încît m-aș putea ucide. Cum să îmi reiau eu libertatea cînd toată mă transform a ta? Cum să mai merg eu singură în drumul vieții mele cînd de-astăzi spun că nu mai sunt, ci suntem..?

Cum să mă lupt cu mine și să mă dobor cînd eu sunt tot ce mi-a rămas cu-adevărat din viață..? Cum să te condamn pe tine, să te blestem că exiști, cînd existența ta e singurul lucru care mă trezește zîmbind sincer, zi de zi?

Cît pot fi de stupidă…

Cît poți fi de absurd…

Și cît de bine-mi pare …c-atît mă vreau așa, încît nici nu-mi mai pasă de promisiuni ce mi le-am făcut cîndva, știindu-mă bolnavă de trecerea timpului.

Astăzi mă privesc de dinăuntru-nspre afară. Și e frumos și cald. Miroase a lumină. Iar tu, ești bun și-al meu. Astăzi nu privesc spre limite, ci doar spre celulele ce se divid în mine. Mă las cucerită. La ce bun să mă revolt? Oricum fără riscuri nu există vreo viață. Iar eu, astăzi, mi-o vreau înapoi pe a mea, cea pe care am renegat-o și-am blamat-o prea mult în ierii din trecut. Iar toată de atunci a fost un ieri. Și dacă astăzi prinde contur, e tot din vina ta. Și te iubesc…nu fiindcă mi-am impus, ci fiindcă așa a fost să fie. Pe perioadă nedeterminată….nelimitată…fii tu peste timp, bărbatul cu care voi străbate veșnicia..pe jos !

Am spus ca voi reveni…si am facut-o. Intre timp s-a mai intamplat cate ceva…Cafeaua a fost bauta, efectul „muzicii” din vecini a trecut .La fel si dimineata in care m-am trezit indispusa. Acum e noapte. De foarte mult timp. Nu am insa de gand sa adorm in viitorul apropiat.Nu am nici ceva important de spus, de scris…. M-am obisnuit insa sa persist total aiurea.Ma gandeam asta-seara la oameni…la oameni in general si la cei de langa mine.Ce ne face oare sa zambim unei persoane ce nu are niciun rol definitoriu in vietile noastre? Faptul ca incearca de cele mai multe ori sa il obtina, sau faptul ca ii admiram stradania…? Ori poate…zambim la gandul ca nu va reusi niciodata sa insemne cat cei ce probabil au contat mai mult dar au meritat mai putin? Ei bine, stiu…e aberant ce spun. Nu-i niciun secret asa ca nu va mai obositi sa il rostiti la randul vostru. Ideea de baza era ca ridic prietenia si dragostea la rang de arte. poate singurele arte reale. N-as fi crezut sa mai conteze cineva, dupa cruda mea dezradacinare. Sa mai cunosc o alta notiune de „acasa”. Sa mai pictez oameni in culori, sa-i desenez si sa-i doresc aproape. Se pare totusi ca nu poti planifica nimic. Oamenii acestia exista. Se stiu. Unii au bloguri, unii nu…sau poate nu stiu eu de existenta lor. Sunt oameni simpli si frumosi…ce cateodata ma fac sa le spun ca ii iubesc, trecand peste neputinta-mi de iubire. Farama ceea ce-o mai am e de-ajuns pentru toti. Pana si pentru copilul acela ce ma face sa visez…Iar dupa atata timp constat ca inca mai pot visa …in culori.

In rest…gol si noapte-n cuvinte.

E primul meu post pe blogul asta. Mai am unul..insa e rezervat doar literaturii. Acesta insa, se doreste a fi unul strict social.Nu cred insa ca va si iesi asta.Nu stiu daca cineva il va citi vreodata sau nu, insa stiu cu siguranta ca acest aspect nu ma intereseaza atat cat sa-mi influenteze ideile.

De dimineata m-am trezit prost. Nu, nu proasta. Doar prost. Prea multa lumina…prea tare muzica pe care o uitasem inca de aseara neintrerupta. Nu ma deranjau toate acestea pentru ca as fi baut aseara, iar efectul dulce ar mahmurelii ar fi fost prezent….fiindca nu m-am atins de alcool in ultima vreme absolut deloc. Era psihicul cel obosit. Oboseala cauzata de traumatizantul zilnic.De cand ma stiu am fost depresiva. Acum timpul pare sa nu mai aiba deloc rabdare cu oamenii. Ilie Moromete observase asta oricum cu mult inainte de a ma naste eu :))

Dupa ce cu greu am reusit sa parasesc spatiul deloc odihnitor al dormitorul meu, am migrat inspre bucatarie. M-am izbit de unda bizara a inflentelor orientalo-tiganiate din vecini. M-am resemnat. Ma simteam aproape emo in incercarea mea de a ma ascunde de concret si a ma indesa undeva in intuneric, in mine. Inapoi in mine….da….asta chiar ar fi bine. Insa nu se poate. Sunt in razboi cu mine de ceva vreme. Nu ne mai intelegem, aproape ca nici nu ne mai vedem atat de des, iar asta de cand tot ce fac nu se mai confunda cu ce-mi doresc.

-voi reveni- …acum…chiar am nevoie de o cafea