Stomacul meu dansează agitat, înlăuntrul meu se orchestrează o simfonie de proporții. Acest gol colosal pe care îl simt. E foame, trebuie să fie foame. Nu îmi amintesc când am mâncat ultima dată.

Acum frigiderul e gol și țigarea se consumă pe jumătate singură, în scumiera aceea bogat ornamentată, pe care am luat-o atunci, cu tine, de la târgul de anitchitati. N-am putut umple golul acela cu felii vechi de pizza. Lipsești tu.

La radio a început melodia pe care o folosești ca ringtone. Am tresărit. Știu că detestai sunetul acela atunci când eram amândoi. Telefonul tău prevestea sfârșitul întâlnirii noastre.

Am citit absentă mail-ul unei prietene care-și dramatiza atașamentul față de un bărbat care a părăsit-o acum ceva timp. Îi răspund ca:

 Pe el îl vezi în miciile detalii ale străinilor de care te lovești pe trotuar. Urmele parfumului lui în mulțime te va duce de la extaz la agonie, căci nu este el cel care îl poartă.

Adorația ta pentru el va deveni justificarea fiecărui gest simplu pe care îl săvârșești. Îți vei purta părul desprins pentru că așa îi plăcea lui, vei mai schimba frecvența radioului pe postul lui favorit, vei bea cafeaua neîndulcită, pentru că-ți spunea că doar așa se bea cafeaua.

 

Te-ai hazardat în a-l cunoaște și a-ți permite să-l adori și ți-ai asumat cea mai pregnantă stare de mizerie, care se perpetuează încă, după multe faze ale simbolului selenar, de când vi s-a încrucișat privirea ultima dată.

 

Prezența lui în viața ta era singura care avea sens, în ciuda contradicțiilor pe care se construise ceea ce aveați voi, în lumea voastră, pe limba voastră proprie.

Fiecare clișeu de care te-ai ferit. Ai devenit un monument de sacrificiu al fiecărui clișeu răsuflat despre adorație și iubire, pentru că ai fost o ființă slabă în fața celui care-ți oprea inima dintr-o privire.

 

Auzul numelui său îți e condamnare, pentru că mintea ta îi găsește unuia singur nenumărate semnificații. Îmi pare rău pentru tine, sper să poți auzi numele lui ca oricare altul și să nu clipești alertată ca să-ți ascunzi umeziciunea ochilor.

 

Detești faptul că nici acum nu-I poți găsi niciun cusur, că sufletul ți se inundă de fericire când îți aduci aminte de ochii lui blânzi și barba nerasă.

 

Simți enorm, ceea ce poate este cel mai ferice dintre darurile care ți-au fost hărăzite. Sau poate cea mai crudă osândă.

 

Ură și iubirea ta pentru el sunt infinite! Îți doresc să le rămâi pasivă, cu toate că ceea ce simți acum se cheamă viață, se cheamă adevăr.

 

Vroiam să îi scriu că cea mai firească și sănătoasă alegere în momentul acesta este renunțarea. Dar cum să-I spun că se cuvine să renunțe la cel mai frumos lucru pe care l-a simțit vreodată?

Ne-am închis cu toții în casă și învățam pentru bacalaureat. De fapt, am dat peste cap traficul de pe site-urile cu seriale online și am alternat pe facebook pozele cu Simona Halep cu cele cu biroul plin de comentarii și ecuații și variante.

Mulțumim sistemului educațional pentru sechestrul pe libertate. Vă mulțumesc pentru că trebuie să învăț zeci de comentarii literare care mă vor duce pe culmile succesului în viață. Vă mulțumesc că faceți din rata de promovare la bac știrea verii, vă mulțumesc că m-ați stresat cu importanța acestui examen care-mi va dicta viitorul.

Da, e problema generației noastre că ne-ați învățat că o notă înseamnă că suntem deștepți, că un număr mare de absențe înseamnă că suntem delincvenți de ultima speță, că nu sunteți în stare să ne învățați ceea ce contează.

Ore-ntregi am pierdut în liceu doar ca să nu iau absențe prea greu de motivat, de prea multe ori am copiat referate de pe internet că să îmi încheie câte-un profesor media semestrială.

Nu-I vorbă, iubesc să învăț, și cu siguranță ADOOOOR să tocesc toate schemele, desigur.

Atitudinea noastră dezolantă cu privire la acest examen al maturității este sistemul vostru proiectat să scoată absolvenți analfabeți, este materia de proporții colosale pe care trebuie să ne-o vârâm între tâmple înainte de sfârșitul lunii.
Abia aștept să le povestesc celor de la interviul pentru un loc de muncă faptul că regele ciupercă și lapona lui au o iubire imposibilă.

Succes la bac.

Astâzi am avut nenorocul să mi se strice telefonul. Nu-i cine ştie ce veste, însă plecam într-o mini-excursie pe o plantaţie de viţă-de vie de pe lângă Dunăre, în zona Ostrov. Deci nu tu curent electric, nu tu internet, ci doar câmpuri nesfârşite, oi şi ciobani şi câte un utilaj agricol în depărtare. 10 ore fără telefon. În condiţiile în care obişnuiesc să stau cu telefonul în mână aproape pe întreg parcursul unei zile, lucrurile au stat altfel azi.

Cum experimentezi un colţ de natură, al nimănui? Nu faci poze, ca să fie cool. Nu tu hashtag, nu tu nimic. Eşti blocat acolo pentru ore întregi şi îţi laşi telefonul cu inima îndoită.

Şi începi să asculţi. Viaţa simplă, ziua mai lungă, o linişte stranie, pentru că nu auzi nicio alertă de la gadget-ul tău.

Am auzit cu toţii de poveştile încununate de succes ale celor care se detaşează pentru luni de zile de tehnologie şi încep să guste o altă latură a vieţii. Vă întreb. Cine e gata să renunţe, alături de mine, la toate reţelele de socializare pentru 3 zile?

Titlul atrage atenţia, nu-i aşa?

Dacă există o ierarhie a subiectelor de discuţie în timpul liceului, primele trei poziţii le ocupă sexul. (cu detalii pe care un om matur s-ar ruşina să le audă măcar).

Avem paişpe-cinşpe ani când brusc avem colegi noi şi marea şansă de a ne reinventa statutul social după obscurii ani de generală, în care copiii încă se joacă la un loc. În care doi-trei, mai isteţi, au prietenă sau prieten. Pe vremea mea, ne ceream încă prietenia prin bileţele de caiet dictando. Băi copii, de ce aveţi relationship status înainte să aveţi buletin?

Cel mai frustrant lucru la acest articol este că deja am folosit sintagma pe vremea mea… , ceea ce îmi dă de înţeles că am ajuns în locul acelor persoane judgmental, cu scaun la cap.

În sfârşit, ajungând la liceu, dacă eşti băiat, îţi faci freză. Dacă eşti fată, ori te prefaci că vii de la călugărie, ori ….

Uşor, uşor, palmaresul băieţilor cu freză şi mustaţa de fecior rasă pentru prima dată creşte. Măcar el.

Bă frate, ştii ce i-am făcut şi i-am dres lu aia, şi lu ailaltă?

Să recunoaştem. De cele mai multe ori, viaţa sexuală a băieţilor începe mult mai tărziu decât realitatea. Începe cu prima poveste pe care le-o aruncă prietenilor la o ţigară. E bărbat!Pe cealaltă parte, fetele vorbesc despre sex mai mult. Mai mult decât vorbesc băieţii despre maşini, femei şi alte chestiuţe de-ale lor LA UN LOC.

Nimic nu se compară cu mintea unei fete de liceu. Oh, dar sigur că nimic. În poveşti fără perdea, cu detalii dureroase sau nu, ajungi să îi cunoşti unei fete fiecare aspect al vieţii sexuale.

Poveştile despre prima dată sunt de departe cele mai savuroase. Unele sunt epic fail, altele sunt încă în ceaţa de la alcool, altele sunt romantice.

Uşor, uşor, cad pe capete. Pe lângă scandaloasa concepţie  misogină cum că băieţii pot fi cu zeci de fete, iar fetele pur şi simplu, nu, se adaugă faima. În liceu, oamenii sunt cruzi. (vezi filmul EasyA)

Cine cu cine? Cine, când? Numai prejudecăţi şi presupuneri, bârfe şi scandaluri. Oh, scandalurile merită popcorn. Mai ales când e cu plânsete şi palme.

Am învăţat că treburile sunt proporţionale. Cu cât te lauzi mai mult, cu atât n-ai parte.

Punctul culminant de sex-talk este undeva prin clasa a 11-a. Deja vine presiunea majoratului, sau dacă ai maşină, nu trebuie să-ţi mai faci griji că te prind ai tăi.

Dacă până într-a 11-a era subiect tabu şi un prilej de competiţie, în a 12-a, discuţiile despre sex se transformă în discuţii despre tinereţe, despre amintiri.

Nimic nu se compară cu siguranţa atunci când vine vorba despre sex. (dacă o linie apare, azi nu e ziua cea mare, dacă două linii apar..)

Măcar generaţia Babenco să o lase mai moale cu prejudecăţile despre sex. Aproape am terminat liceul şi mă întristez că noi, aşa-numiţii tineri mai comentăm încă despre fecioria unuia sau altuia.

E o decizie personală. Nimeni nu o să se oprească din a vorbi despre sex. Dar să nu adăugăm bârfa la ecuaţie.

Aș fugi cu circul. Și aș învăța un număr spectacular la trapez. Cine știe? Poate mă pricep.

Știți vre-un circ bun? Care să n-aibă elefanți bătrâni sechestrați în parcarea unui mall? Dacă știți de vre-unul, dați-mi un semn.

Desigur că m-aș vedea într-o harababură și aș spăla podelele tigrilor la Cirque de Soleil, dar nu-I cazul. Rămân cu specificul național.

Circulă de ceva timp o chestie online, „€œIn urmă cu o lună, le impuneam celor de 18 ani să ceară voie la toaletă. Acum ne așteptăm să facă o decizie matură cu privire la cariera lor.” Fair enough, right?

Adolescenta, confuzia, cumulate cu toată presiunea performanței academice ne slăbește. Suntem nebuni să credem că nota bună la examenul maturității din vară ne va pune pe calea cea bună. Examenul real nu e memorarea comentariilor literare în cantități industriale, nu e M1, M2, nu e o subdiviziune a Carpaților de care nu știe nimeni.

Exponentul unei mentalități greșite suntem chiar noi, la vârstă asta. Ne alegem carierele din inerție și comoditate, a€œpentru că asta se cauta, €œse fac bani buni, poate mă mărit în anul noi, poate scot la pariuri…

Dacă te gândești mai bine, ești sigur că nu urmezi un vis care nu-ți aparține? A vrut tatăl tău să fie stomatolog, sau mama ta nu a reușit să-și termine facultatea de Drept?
Dacă e chiar alegerea ta, te felicit, ești norocos. Dacă nu este, dar tot vrei să faci asta, ești un caz fericit, ai reușit să te faci să crezi că e cu adevărat potivit ție.
Dar dacă vrei să fugi cu circul, cum le spui?

O presiune exasperantă din partea unui convențional comod al societății ne iluzionează că poate ne integrăm, ducem viața obscură a unui job de la 9 la 5, dupa ce terminăm facultatea „€œcare se cauta”l.

Am vrut să fim prințese, astronauți, ni s-a zis că nu se poate. Am vrut să fim medici legiști, că era cool, am vrut să fim criminaliști, că ne uităm la CSI. Am vrut să fim man in black, sau vedete. Vrem să avem succes și popularitate.

Când am trecut de la momentul în care credeam că e ok să vreau să fiu scriitoare, la momentul în care am renunțat, c㠀œnu renteaza?

Fie că ai aplicat sau urmează să îți depui dosarul la o facultate.. Este exact ce vrei? E ok să nu știi acum. E grav să nu afli niciodată. E grav să ieși de pe băncile facultății și să îți amâni adevărata pasiune, că să nu dezamăgești, sau ca să nu stagnezi.

Hai să ducem la bun sfârșit o convenție.

Cum ne-am răzgândit de zeci de ori în privința carierei noastre, ne putem răzgândi și la anul. Adevărul e că vrem să credem în Confucius, spunând că a€”Daca faci ceea ce-ți place, nu vei fi nevoit să muncești nici măcar o zi în viața ta.”

Vei întâmpina o viață crudă de acum înainte, o viață de adult. Dar însăși libertatea de a alege, drept divin al fiecăruia ne permite să începem oricând de la capăt.

Am să străbat fiecare părticică din drumul ăsta de un dulce fatal. ființa-mi se va rupe-n bucăți de suflet stupid, înamorat.

 Ai să străbați drumul ăsta cu mine, iată cum începe povestea mea 

Era încă una din acele seri fără vânt, umede, zgomotoase și goale ale orașului. Lumină difuză de la stâlpi, băltoace care reflectă lumina unor faruri grăbite. O ceață înțepătoare, protectivă.
Mă grăbesc iar spre stația de autobuz, cu încă ceva pensionari a căror casă le-a devenit prea strâmtă.

În autobuz, un tip îndoielnic, care putea fi ușor acuzat de pedofilie, zâmbea uscat spre un grup de școlărite întârziate undeva prin centru.
O femeie relata isteric problemele pe care le are cu Protecția Copilului, oricui era dornic să asculte(sau nu). Cum să-i ia copiii, în condițiile în care tatăl nu era în preajmă, iar ea făcea aproape orice pentru bani, ca să-i întrețină? Cu dinții pătați de tutun, cu ochi care ascund păcate și respirația mirosind a alcool, se lamenta de persecuție. Pe câteva scaune, oameni obosiți. Obosiți de muncă, de viață, de propria lor existență. 

Măi, du-te măi mămica să te culci..

Femeia deja târâia mopul pe podeaua autobuzului oprit.
Ultima stație. Iar am adormit, mi-am ratat coborârea. Minunat.
Forfota surdă a unor oameni lipsiți de chip umplea golul străzilor luminate prost. Fără chip, fără expresie. Mă concentrez absurd să aud ceva, orice care să mă așeze, să-mi dovedească ființarea mea aici, în momentul acesta. Îmi amorțește timpanul și încep să merg mai repede.
De parcă ceva m-ar prinde din urmă dacă aș încetini să-mi trag sufletul, de parcă tremură pământul când îmi așez talpa fugar pe el. Talpa de cauciuc a conversilor mei preferați alunecă pe trotuar. Echilibrul, punctul meu forte.
Nu știu cum am pierdut și ziua de azi, căci sigur n-am câștigat-o. Mă simt vie, cum n-am mai fost, abia la sfârșitul zilei.

Urc grăbită la

Agit putin praful de pe trotuar. Tenesii-mi vechi, de o culoare incerta, strada goala.

Alearga, alearga. De ce?

Pentru ca atunci cand stai pe loc, in spatele pleoapelor ii vezi umbrele, De ce sa mai fugi? Oricum nu are de ce sa te prinda din urma. E deja acolo.

Prezenta lui iti seaca orice resursa de energie, orice farama mizerabila de constiinta sau capacitatea de a formula cele mai rudimentare fraze.

Cu desavarsita exaltare, ii dezmierd lobul urechii si ii simt respiratia accelerata pe gat, zambetul schitat.

Te intriga si ii cauti in privire intelegere, ingaduinta. Te chinuie si iti place, dar ti-e teama. Nu stii niciodata daca e bine sau nu.

Renunt.

Nu sufăr de nebunie. Mă bucur de ea. În fiecare moment.

Hazardul a făcut astfel încât să uit ce iubeam mai mult. Iar câteva tresăriri de ventricul m-au făcut să înțeleg pasiunea pură. Ce-ți rămâne de făcut când nu te mai recunoști iar tot ce faci nu ți-e caracteristic? dar totuși atât de firesc, de natural?
Acum sunt riscurile, libertatea și greșelile. Și pasiunea cu care te avânți în stânci. Ești conștient de fatalitatea unei decizii, de finalul inevitabil de tragic. Dar cunoști o plăcere stranie în auto-condamnare, în risc.

Dulce pericol, inefabilă primejdie a voluptății extreme. De ce înclinăm către lucrul care ne va aduce inevitabil chin, tortură, supliciu?

Suntem ceea ce suntem, ceea ce facem, ceea ce iubim. Și dacă iubim iluzii, suntem efemeri, dar fericiți. Căci iluzia nu va fi decât plăsmuirea celor mai dulci închipuiri, deci ferice acela care nu cunoaște deziluzia.

Dator sunt să dau tot ceea ce mă însuflețește și să aștept stropi din sufletele celorlalți, cu speranța unei întregiri.

Vreau.

Fac apel la vara pe care tocmai am pierdut-o, de la care am câștigat atât de multe. M-ai învățat multe, m-ai învățat riscurile, m-ai învățat să câștig, dar să pierd?

Apar momentele de cotitură. Momentele în care realizez că sunt prea mulți oameni în jurul meu și nu mai pot discerne clar în cine să mă încred. Dar știu, simt că trăind din patimi, iar patimile alimentându-se din mine, voi rămâne pustiită.

Acum, așezând gând la gând tot, o să cer stabilitate și scopuri clare, încredere.

 Ambiguitatea-mi firească este și lucrul pe care-mi provoacă cea mai mare repulsie.