| CARVIEW |

Recomandarea mea de azi este un serial de animație pe care îl priveam pe vremea copilăriei mele mari, Sandybell, regizat de Hiroshi Shidara în 1981.
La mulți ani tuturor copiilor mari și mici!
]]>Dacă la ora trecută dedicată pictoriței Remedios Varo o prezentam pe aceasta într-o ipostază mai aeriană, de vânătoare de stele, azi mă voi axa pe acele tablouri în care personajele se deplasează cu diferite mijloace de locomoție, de la banala bicicletă până la tot felul de mașinării fantastice…]]>
Să biciclim și să navigăm din nou cu Remedios Varo!
Dacă la ora trecută dedicată pictoriței Remedios Varo o prezentam pe aceasta într-o ipostază mai aeriană, de vânătoare de stele, azi mă voi axa pe acele tablouri în care personajele se deplasează cu diferite mijloace de locomoție, de la banala bicicletă până la tot felul de mașinării fantastice inspirate de propria-i imaginație.
Azi la Centru sunt patru copii, pe care cu greu îi smulg din joaca lor pentru a le ține lecția de artă. E drept, niciun obiect de studiu, oricât de atractiv ar fi, nu poate concura cu jocurile copilăriei.
Din cei patru, o fetiță pleacă mai devreme acasă, iar alta face curat în încăpere, așa că rămân doi băieți, D., de șase ani, pe care-l văd azi pentru prima oară, și F., de 11 ani, care s-a remarcat la orele anterioare ca un poznaș al Centrului.
În introducere le vorbesc despre pictoriță ca de o mare…
Vezi articolul original 931 de cuvinte mai mult
Azi vă propun un nou film realizat de Jim Jarmusch, regizor cu care am deschis seria acestor recomandări.
Mă refer la Down by Law, (1986) în care probabil veți avea bucuria de a-l revedea pe Roberto Benigni, dar și pe Tom Waits și pe John Lurie.
Vizionare plăcută!
]]>Acum trei zile am avut o oră de artă cu copiii despre pictorița mea preferată, Remedios Varo, o artistă suprarealistă de origine spaniolo-mexicană. Aveam emoții pentru că îmi doream din tot sufletul ca lecția să iasă bine, să am o amintire frumoasă legată de ea. Ceea ce s-a…]]>
E 20 aprilie 2023. Sunteți pregătiți să recitiți un articol despre arta pictoriței Remedios Varo?
Acum trei zile am avut o oră de artă cu copiii despre pictorița mea preferată, Remedios Varo, o artistă suprarealistă de origine spaniolo-mexicană. Aveam emoții pentru că îmi doream din tot sufletul ca lecția să iasă bine, să am o amintire frumoasă legată de ea.
Ceea ce s-a întâmplat mi-a depășit orice așteptare, a fost o oră magică precum cea dedicată artistului japonez Makoto Muramatsu.
Doisprezece năzdrăvani între șapte și paisprezece ani pe care-i vedeam atunci pentru prima oară m-au întâmpinat cu mult interes, devenind încă din primele clipe niște bureței foarte receptivi care nu mai conteneau cu întrebările despre draga mea Remedios și care au dat niște interpretări tablourilor de-a dreptul încântătoare, care au depășit de departe prezentarea mea.
Le-am povestit cum am aflat despre arta ei, de pe coperta cărții Un veac de singurătate, publicată la Editura Rao, unde era reprodusă pictura Croitorul de dame…
Vezi articolul original 989 de cuvinte mai mult
]]>









Sursa foto 1 aici
Sursa foto 2 aici
Sursa foto 4 aici
Sursa foto 6 aici
Sursa foto 7 aici
Sursa foto 10- arhivă personală
]]>
În ultimele două luni mi-am tot amintit cât de frumoase și utile erau orele de dirigenție pe care le susținea în clasele V-VIII fosta mea dirigintă, doamna profesoară de chimie Luminița Grădinariu, și mi-am propus să scriu un articol despre acest subiect.
Îmi doream ca în prima parte a articolului să prezint activitatea domniei sale, urmând să scriu și despre propunerile personale pentru actualele ore de dirigenție pe care le-ar putea ține profesorii din zilele noastre.
Având acest plan în minte, vestea decesului doamnei diriginte, pe data de 20 martie 2023, a venit ca un mare șoc din care nu mi-am revenit vreo câteva zile.
Din acel moment mi-am spus că trebuie neapărat să scriu despre orele de dirigenție minunate de care am avut parte și despre cele pe care mi-ar fi plăcut să le coordonez dacă aș fi fost profesoară.
Îmi amintesc de parcă a fost ieri de prima inițiativă a doamnei diriginte de a ne învăța bunele maniere când ne-a propus să aducem la școală o farfurie și tacâmuri pentru a ne învăța să mâncăm corect și frumos. Cine ar fi găsit în rucsacul nostru asemenea „rechizite” ar fi fost cu siguranță mirat!
Ne-a coordonat lecturile, de la cele adecvate vârstei noastre, cum ar fi Lassie se întoarce acasă, care să insufle în noi dragostea pentru animale, la cele mai dificile de Drept, cu o pagină specială despre drepturile copilului. Legat tot de cărți, de fiecare dată ni le procura în mod gratuit pentru festivitatea de premiere de la sfârșitul anului școlar.
Dintre cărțile primite de la domnia sa cea mai dragă îmi e una despre viața lui Nicolae Tonitza care mi-a anticipat pasiunea pentru artă de mai târziu.
În clasa a IX-a, când m-am mutat la profilul uman, în primele două săptămâni am plâns zilnic după doamna dirigintă, ba chiar i-am scris și o scrisoare, pe care însă nu am îndrăznit să i-o înmânez.
Prietena mea din clasa a V-a rămăsese la profilul de Fizică-Chimie și mi-a povestit că la liceu Doamna a continuat activitățile fascinante, cum ar fi cele despre nutriție, despre piramida alimentelor sănătoase, la mijlocul anilor ’90, când aproape nimeni nu auzise despre acest subiect.
După dispariția domniei sale, pe când mă documentam pentru a scrie acest articol, am aflat că la orele de dirigenție îi învăța pe adolescenți mult mai mult de atât. Vă prezint aici un citat pentru a vedea cât de vizionară a fost doamna dirigintă: „I-am învăţat pe elevi să facă contractul prenupţial, deşi unele fete îmi spuneau că este suficientă dragostea, dar le explicam că este foarte util ca acesta să existe acolo, într-un sertar, pentru orice eventualitate. Mi-a făcut o doamnă, pe atunci procuror, un model şi de atunci l-am dat mereu elevilor, exact cu ce cuprinde, cu ce a venit fiecare în relaţia respectivă, ce facem în cazul unui divorţ, cine se ocupă de educaţia copiilor”.
Peste ani, când am regăsit-o pe o rețea de socializare, mi-am cerut scuze pentru poznele pe care le-am făcut când am fost o elevă foarte…nărăvașă, iar dumneaei mi-a răspuns că nimic din ce face un copil nu poate fi de neiertat de un profesor.
În amintirea domniei sale și a activităților care ne-au îmbogățit atât de mult voi scrie un articol cu propunerile mele pentru ora de dirigenție a zilelor noastre.
Drum lin către stele, doamna dirigintă!
Va urma
]]>
Pentru astăzi vă propun să urmăriți un film veeechi, dar care merită toată atenția. Mă refer la Black Narcissus(Narcisa neagră), din 1947, în regia lui Michael Powell și avându-i în rolurile principale pe Deborah Kerr, Jean Simmons, Flora Robson, Kathleen Byron , David Farrar sau Esmond Knight.
Pelicula a primit două premii Oscar(pentru cea mai bună imagine color și pentru cea mai bună scenografie) și un Glob de Aur pentru cea mai bună imagine. La acestea se adaugă un premiu al Criticilor de Film de la New York pentru actrița Deborah Kerr.
Vizionare plăcută!
]]>? În rândurile următoare vă invit să citiți impresiile pe care și le-au făcut copiii despre tablourile pictoriței Remedios Varo după ce ora de artă s-a încheiat. Am ales să grupez răspunsurile lor în funcție de cronologia picturilor, întrucât mi-au plăcut toate comentariile celor mici și nu se…]]>
Vă invit să recițiți un articol despre arta unei pictorițe pe care eu o venerez.
În rândurile următoare vă invit să citiți impresiile pe care și le-au făcut copiii despre tablourile pictoriței Remedios Varo după ce ora de artă s-a încheiat. Am ales să grupez răspunsurile lor în funcție de cronologia picturilor, întrucât mi-au plăcut toate comentariile celor mici și nu se pune aici problema evaluării răspunsurilor acestora.
În Paradisul pisicilor este reprezentată o lume a pisicilor care se joacă cu jucăriile pe care artista le desenează în tablou. Pisicile au un turn unde locuiesc la câțiva metri de un alt orășel. (Mario)

În Simpatia este vorba despre un pisoi care a răsturnat din greșeală un pahar cu lapte, iar stăpâna pisicii a atins-o și într-un fel s-a molipsit. Pisica avea culoarea portocalie, iar pielea stăpânei sale a dobândit după atingere culoarea pisicii. (Ioana)

Mimesis este unul dintre tablourile mele preferate deoarece aici a fost vorba despre mai multe obiecte care făceau acțiuni…
Vezi articolul original 303 cuvinte mai mult
M-am spovedit după multe luni de pauză. M-a bucurat atât de mult dialogul cu Părintele încât mi s-a ridicat vibrația instantaneu. Am venit spre casă zburând.
La avizier erau niște trezvii de mare folos care m-au făcut să-mi dau seama cât de mărunte erau frământările mele. Reproduc aici ideile citite: Trebuie să facem distincția între pretenții și nevoi firești. Dacă mă tulbur în așteptarea pe care o aveam față de aproapele meu înseamnă că a fost o pretenție, nu o nevoie firească. Avem și așteptări față de Domnul, să fim premiați pentru rugăciune, să fie sluga noastră.
Am găsit o felicitare pe care o căutam de multă vreme.
Am găsit prin casă niște materiale pentru mărgelit și am început să meșteresc figurine cu tematica sărbătorilor pentru persoanele dragi.
O sincronicitate minunată: tramvaiul pe care l-am luat pentru a ajunge la clinică avea pe el reclamă fix la acea clinică. Cumva mesajul pe care l-am recepționat e că sunt pe mâini bune.
Întălnirea cu doamna C.C. m-a entuziasmat atât de mult, încât la revenirea acasă am fost atentă la tot spectacolul străzii și mă bucuram de el de parcă aș fi fost într-o excursie în străinătate.
Am început să editez felicitări virtuale pentru prieteni, ceea ce-mi aduce multă bucurie.
Vizitele în camera mea pe care mi le fac pisicile mele pe rând.
Am fost la animația Motanul încălțat. Micuții din sală au avut reacții foarte simpatice, mi-au amintit de vremea când eram de vârsta lor și mergeam aproape zilnic la cinematograful din cartier și vedeam filmele direct de pe scenă, stând întinsă pe burtă la fel cum făceau ceilalți copii. Într-un viitor sper nu foarte îndepărat cinematograful respectiv va fi reabilitat.
Am văzut un husky în parc.
Am admirat bradul de la Ateneu cu globuri roșii, albe și argintii. M-a amuzat un glob țepos, seamănă cu un pește țepos, nu știu care e denumirea lui în română, dar în engleză e sea urcin.
Un vatman purta tichie de Moș Crăciun.
După ce m-am rugat la Mănăstirea Golia am avut bucuria să observ niște copăcei deosebiți, niciunul nu semăna cu altul. De obicei nu remarc aproape nimic când merg pe stradă, dar acum avut un moment de trăire în prezent.
Editarea de felicitări e un mod necesar de a mă centra pe celelalte persoane, și nu pe mine.
Am fost martora unei minuni. Despre acest lucru puteți citi aici

Domnul redactor Ioan M. mi-a publicat textul O minune petrecută într-o zi de marți, 13 pe Cronopedia. Mulțumesc frumos pentru republicare!
Într-o zi foarte friguroasă treceam pe un pod peste Bahlui și îmi spuneam că nu au cum să fie rațe în zona aceea, că e prea frig. Chiar când mă gândeam la întrebarea lui Holden Caulfied despre rațe, că unde se află acestea în anotimpul rece, am văzut un rățoi adorabil învârtindu-se prin stufăriș. Bineînțeles că am sunat-o imediat pe mama să-i povestesc întâmplarea.
După ce am văzut rățoiul am avut un soi de trezvie, că bucuriile provenite de pe urma cumpărăturilor sunt superficiale în comparație cu cele pe care ți le dă o viețuitoare, și că acestea din urmă implică tot sufletul, nu o parte de suprafață.
Draga mea vecină, aflând că mă duc până la Mănăstirea Golia, mi-a povestit că nepoțelul ei de cinci ani(!), văzând acel loc a spus:e atât de frumos, încât m-aș face o piesă de muzeu și aș rămâne aici! Mi s-a făcut așa un dor de copii când am auzit!
Faptul că sunt mai organizată, că iau spovedania mult mai în serios și nu mai scriu „pacatili” cu o zi înainte, ci mi le notez într-o agendă de câte ori îmi vin în minte.
Versurile melodiei de iarnă auzită în tramvai m-au binedispus…Ninge iar și este ger,/ E mai frig ca-n frigider!
Mi-am dorit să mai am câteva revelații colorate pentru a putea participa la Jocul citatelor, de pe site-ul Suzanei, iar la sfârșit de decembrie Doamne Doamne mi-a dăruit cel de-al zecelea citat.
Am găsit Biserica Prapa Doamna deschisă și fără enoriași. Am stat vreo jumătate de oră și m-am rugat în voie.
Bucuria că, în ciuda bolii, mama a împlinit 66 de ani.
Am avut o surpriză uriașă la piesa de teatru Baltagul, cu Maia Morgenstern. Nu mai citisem textul de peste 25 de ani, dar când am văzut pe scenă personajul care dădea în bobi am spus mirată în sinea mea Baba Maranda! După atâția ani creierul a scos această informație din baza lui de date, spre uimirea mea totală.
La o emisiune de-a lui Cătălin Ștefănescu l-am descoperit pe biologul Alexandru N. Stermin, o minune de om cu studii în biologie, teologie, filosofie și psihologie, care, deși cunoaște atât de multe domenii, a rămas un om modest și blând. I-am cumpărat cele două cărți apărute la Humanitas, Călătorie în jurul omului și Căzuți din junglă pe care le citesc împreună cu mama și despre care vorbim dimineața la ceașca de cappuccino. În weekend-uri ne uităm la tot felul de interviuri cu el de pe YouTube. De când am aflat de el mă tot întreb cum se vede lumea prin ochii unui biolog, a unei persoane care știe totul despre plante ori animale.
A găsit mama la bibliotecă o cărticică numită O inimă curată, de Romano Battaglia, despre retragerea unui personaj la o mănăstire timp de 7 zile, interval în care înțelege că activitățile simple ale călugărilor sunt dătătoare de sens. Cel mai mult m-au impresionat descrierile de natură care mi-au amintit de clasele I-IV când, la sugestia domnului învățător, am început să scriu într-un caiet idei interesante din cărți pe care le numeam expresii frumoase. În ce privește cartea lui Battaglia, acste idei se referă în special la natură. Spicuiesc aici câteva: Omul nu a reușit să gândească niciodată nimic care să fie perfect precum natura; „…pe stânci zboară pescărușii, li se aud strigătele. Privindu-i, mi-am amintit o legendă care spunea că fiecare marinar care moare se transformă într-un pescăruș, cu penele gri, dacă a fost rău, și albe, dacă s-a purtat bine în viață. Cei care zboară deasupra mănăstirii au penele imaculate; Pădurea este o lume numai bună de respectat, de descoperit. De fiecare dată când trecem printre copaci, ar trebui să ne facem cruce în semn de respect. Pădurea este o imensă catedrală vie, iar murmurul său este vocea lui Dumnezeu. Deseori, i-am auzit glasul de-a lungul ei și am îngenuncheat să mă rog.
După ce am citit această carte aproape în paralel cu Căzuți din junglă mi-am dat seama că ambele sunt pătrunse de sentimentul sacrului în preajma naturii despre care spunea biologul și scriitorul Alexandru N. Stermin.
Prietena mea V. mi-a făcut o bucurie imensă: mi-a trimis cartea Come funziona la psicologia.
Am găsit câteva mărgele din anii trecuți și am făcut și anul acesta peste 20 de mărțișoare. Mama m-a ajutat să le pun fundițe. E surprinzător cum de-a lungul timpului am reușit să realizez handmade-uri de o complexitate destul de mare, dar, cu toate astea, banala fundiță de mărțișor îmi dă încă de furcă.
Cu mărțișoarele terminate sunt pregătită să întâmpin primăvara.
]]>
În luna aceasta se împlinesc 10 ani de când am postat primul articol pe blogul meu.
Cum nu-mi plac bilanțurile, am ales ca, în loc de a scrie despre experiența bloggingului pe care o am de 10 ani, să scriu un articol despre cele 5 pisici ale noastre și să consider acest text ca unul aniversar. Enjoy!
Micuț are un nume predestinat. După ce i-am spus astfel nu a mai crescut precum celelalte pisici, ci a rămas un motănel de talie mică. De aceea îl alintăm și Ubirea-lu’mama mică. Îl mai numim, printre altele, Isoscel pentru că are un triunghi mic, alb, isoscel pe năsuc, dar și Ratunică, atunci când i se face coada stufoasă. De multe ori pare că există o incompatibilitate între el și coada lui, în timp ce el pare liniștit coada e foarte agitată.
Este pisoiul cu cele mai multe obiceiuri ciudate: linge perdelele și mănâncă plasticul, se ascunde adesea sub o pătură când vrea să doarmă, astfel că aceasta, prin rotunjimea pe care o dobândește, pare…gravidă. Mama se amuză când îl vede coborând și exclamă: „Iar naște păturica noastră!”
Are tot felul de ascunzători, atât la înălțime, pe dulap (la „mansardă”), cât și în „adâncul” de sub pat, dar și sub covor.
Ce mă înduioșează cel mai mult la el e încrederea pe care o are în mine când se coboară de pe dulap în brațele mele.
De o vârstă similară cu Micuț e Murmurica sau Ubirea-lu’ mama mijlocie de aproximativ trei ani și tot așa de poznașă ca și el.
Ca înfățișare Murmu e dolofană, are un nas cârnuț și un profil de divă. Fundulețul ei comic o face să semene cu albinuța din reclama la Propolis C răceală și gripă.
Oscilează între muuult somn de frumusețe și joacă, ori de una singură ori cu Micuț.
Dintre toate pisicile noastre, Murmu e cea mai docilă, rămâne minute în șir în poziția în care o așezăm fără să protesteze.
Pentru că adesea alunecă pe podea în timp ce aleargă prin casă glumesc cu mama și spun că ar trebui să o înscriem la competițiile internaționale de patinaj artistic.
A fost mămica a patru puiuți de care ne-am ocupat o vară întreagă. Dintre aceștia unul a dispărut fără urmă, pe unul l-a călcat din păcate mașina, iar pe ceilalți doi i-am ținut în regim de foster până am găsit o domnișoară foarte iubitoare care i-a adoptat și care acum le face toate mofturile, creeându-le chiar și un cont pe Instagram.
Kotik e Ubirea-lu’mama mare, va împlini 7 ani în vară dacă Domnul va vrea.
El e cel mai zgmotos – toarce tare, e masculul alfa care își pune „mânuța” pe capul celorlalți când mănâncă și nu-i lasă să pape decât după ce a terminat Măria Sa de mâncat. E și cel mai alintat, poate și pentru că a fost foarte bolnav, a îndurat 86 de zile de tratament chinuitor.
Toată vara stă ziua în „jungla” din spatele blocului, iar seara spunem că are ore la seral, căci vine mereu dinspre o școală.
Ca să-l convingem să vină acasă îl „clopoțim” cu cheile.
Într-o perioadă în care mama se ocupa de Murmurica și de puiuții ei Kotik o pândea să vadă ce face și într-o zi l-a găsit pe acesta în culcușul puiuților, deși avea un apartament întreg la dispoziție în care să stea. :))
Când vine în camera mea se așază mereu cu obrăjorul pe obrajii mei într-un mod irezistibil.
Șibel e Ubirea-lu’mama colosală, e cel mai mare dintre toți. E un Albastru de Rusia care a venit pentru prima dată la noi într-o zi ploioasă și cu tot regretul nu l-am primit pentru că locuim în chirie și aveam deja prea multe pisici. Dar a fost perseverent și până la urmă ne-a cucerit, astfel că acum e și el un membru al familiei.
Când vine cineva în vizită la noi, Șibel e primul care atrage atenția căci este nespus de frumos.
Are un mod foarte discret în a-și exprima afecțiunea, își așază o mânuță(nu o lăbuță) pe brațul mamei sau al meu și toarce în surdină.
E cam răuț cu Lemurica pe care o bate adesea, iar pe Micuț încearcă să-l bată, dar cum e foarte greoi și Micuț foarte sprinten, nu reușește aproape niciodată.
Știe de frica lui Kotik, căruia îi recunoaște autoritatea și mănâncă abia după ce termină acesta.
Lasă multă blană prin casă, căreia noi îi spunem „șibei.”
Cea mai bătrânică pisică e Lemurica, are minimum 8 ani. E o pisică…paradoxală, vânătoare de temut pe de o parte, și bătuta de serviciu de către toți motanii noștri pe de alta. Mai ales Kotik și Micuț sunt niște ingrați, căci atunci când erau mici ea s-a comportat cu ei ca o mamă bună. Se refugiază adesea din calea lor în locurile înalte din casă, pe televizor ori pe frigider.
În urmă cu ceva timp am povestit o întâmplare tragi-comică legată de Lemu, ne-a adus un șoricel mort care a stat în patul mamei o noapte întreagă fără ca ea să-și dea seama.
Pe lângă pisicile noastre, mai este un motan roșcat care ne vizitează sporadic, Vasilică, după cum a fost numit de vecinii din cartier. Uneori vine doar ca să stea puțin în casă, nici mâncare nu vrea. Odată s-a așezat în bibliotecă la icoane, am tras de el cât am putut să-l scot de acolo, dar n-am reușit. Era de nemișcat ca un pietroi. L-am lăsat până la urmă în pace și a plecat el când s-a trezit.
Cam astea sunt pe scurt poveștile despre generatoarele noastre constante de dopamină.
În imagine este un tablou cu toți șase realizat de o domnișoară studentă la medicină cu aptitudini artistice care a fost prima mămică a lui Șibel.
Celor care ați fost alături de mine în acești 10 ani vă mulțumesc din suflet și vă rog să mă iertați că nu mai intru pe blogurile voastre atât de des cum o făceam cândva. De când boala mamei s-a agravat am ales să stau mai mult offline și să petrec timpul împreună cu ea.
]]>
Mărțișorul meu cinematografic pentru voi/pentru dumneavoastră este La double vie de Véronique (1991), regizat de Krzysztof Kieslowski, avându-i în rolurile principale pe Irène Jacob și Louis Ducreux și o muzică semnată de Zbigniew Preisner(!).
Filmul a fost nominalizat în 1992 la Globul de Aur pentru cel mai bun film străin și a primit alte numeroase nominalizări, iar la Cannes a obținut în 1991 Premiul pentru cea mai bună actriță(rène Jacob) și Krzysztof Kieslowski a dobândit Premiul juriului ecumenic.
Vă recomand ca după vizionare să citiți articolul lui Noiembrie despre acest film(aici), precum și cel al Cătălinei Mihai de aici.
O primăvară eternă în suflet tuturor!
]]>Pentru ora de artă de astăzi am ales un alt artist creator de iluzii optice, pe lângă Octavio Ocampo și Salvador Dali despre care am vorbit în lecțiile anterioare, și anume canadianul contemporan Rob Gonsalves, care a fost atât arhitect, cât și pictor și muzician. Înainte ca ora…]]>
Vă invit să reciți o lecție de artă care îmi e foarte dragă.
Pentru ora de artă de astăzi am ales un alt artist creator de iluzii optice, pe lângă Octavio Ocampo și Salvador Dali despre care am vorbit în lecțiile anterioare, și anume canadianul contemporan Rob Gonsalves, care a fost atât arhitect, cât și pictor și muzician.
Înainte ca ora să înceapă, cei doi copii care au venit azi la Centru, M., o fetiță de vreo șase ani, și V., băiatul de nouă ani pasionat de aproape toate domeniilor cunoașterii, sunt foarte implicați în crearea unui orășel din forme geometrice din lemn. M. îl întreabă pe V. „îmi dai și mie un acoperiș mic-mic?”, eu le admir cooperarea frumoasă, dar sunt nevoită să o întrerup pentru a-i face loc lui Gonsalves în program.
V. mă urmează la prezentarea powerpoint, M. rămâne să se joace în continuare de-a arhitectura miniaturală. Construcțiile din figuri de lemn realizate de cei doi copii par a anticipa discuția despre…
Vezi articolul original 730 de cuvinte mai mult

Aceasta e întrebarea care mi-a trecut zilnic prin minte în ultima săptămână. Am aflat că Ateneul ieșean urma să aniverseze un centenar de la nașterea lui Franco Zeffirelli pe data de 12 februarie 2023 prin proiecții gratuite ale filmelor realizate de regizorul italian, printre care și La ceai cu Mussolini.
Și totuși, ceva m-a împiedicat să-mi rezerv bilet imediat. Pentru că sunt o persoană cu handicap, beneficiez periodic de invitații gratuite la film sau la teatru.
Așa că m-am gândit că acum e momentul pentru alte persoane care nu-și permit să iasă în oraș la evenimente să se bucure de un film bun gratuit. Îmi închipuiam că acea persoană ar putea fi un tânăr care abia l-ar fi descoperit pe Zeffirelli sau poate un domn în vârstă care și-ar fi dorit să-i revadă creația.
Aveam în vedere sfatul monahiei Siluana Vlad de a ne face un exercițiu în a ne jerfti plăcerile din iubire pentru Hristos, dar intram aproape zilnic pe site-ul Ateneului să văd câte bilete s-au mai rezervat.
În cele din urmă am decis să aștept până în ziua proiecției și, doar dacă ar mai fi rămas mai multe locuri libere, să-mi iau bilet. Ceea ce s-a și întâmplat: pe lângă biletul ocupat de mine au mai rămas 12 locuri goale.
Așa că, bucuroasă foarte, am fost la Tea with Mussolini.
Așteptând să intru la film, am văzut expoziția de fotografie din cadrul evenimentului Franco Zeffirelli 100, în care regizorul era însoțit de o parte dintre actorii cu care a lucrat, printre care Liz Taylor, Olivia Hussey sau Robert Powell. M-a frapat o imagine cu cel din urmă pe platourile de filmare la Iisus din Nazaret în care actorul ținea o țigară între degete, dând impresia cumva șocantă că cel care are acest viciu e chiar personajul biblic.
La ceai cu Mussolini e pe de o parte povestea anilor formativi ai lui Luca Innocenti, copilul nelegitim al unei croitorese și al unui negustor florentin care nu-l recunoaște oficial, iar pe de altă parte cea a unei comunități de englezoaice din înalta societate iubitoare de artă italiană, aflate într-o aparentă rivalitate cu o colecționară americană de artă interpretată de Cher. Cele două planuri se întrepătrund căci doamnele devin mentorii lui Luca.
Fundalul pe care se desfășoară filmul este cel al Florenței anilor ’30 și al celui de-Al Doilea Război Mondial, fiind unul dintre motivele pentru care am ales să-l vizionez la cinema, de dragul orașului natal al lui Zeffirelli.
Un alt motiv îl constituie comentariile doamnei Irina – Margareta Nistor, pe care o apreciez și ale cărei intervenții le prețuiesc adesea mai mult decât peliculele în sine. Criticul de film care a îndrăznit să dubleze Iisus din Nazareth în perioada comunistă l-a cunoscut pe regizorul italian și ne-a dezvăluit că, datorită admirației acestuia pentru Shakespeare, era supranumit și Shakespearelli, fiind cunoscut pentru cele trei filme inspirate de marele dramaturg englez – Îmblânzirea Scorpiei, Romeo și Julieta și Hamlet.
Dar preferința regizorului italian pentru Shakespeare transpare și din La ceai cu Mussolini.
Miss Wallace(interpretată de Joan Plowright) îl învață Shakespeare pe Luca cu ajutorul unui teatru de carton pentru copii. În film îi vedem pe cei doi repetând replici din Romeo și Julieta.

De altfel, de-a lungul filmului vor mai fi și alte trimiteri la Shakespeare. În momentul în care se despart de Luca și-l conduc la trenul spre Austria, doamnele englezoaice repetă împreună cu băiatul citate din Henric al V-lea despre monarhul înzestrat cu numeroase virtuți.
Dacă veți urmări filmul, veți afla și prin ce anume un bărbat poate considerat un adevărat gentleman în accepția dramaturgului.
Pe lângă Miss Wallace, un alt personaj feminin care-l formează pe Luca este Arabella, jucată de Judy Dench, cea care-i insuflă băiatului pasiunea pentru artă. Ea e cea care-l conduce la Institutul de Artă din Florența și-i vorbește despre creațiile lui Michelangelo sau Botticelli. Veți vedea cât de mare e pasiunea Arabellei pentru artă din atitudinea pe care o are aceasta față de pictura murală a Sfintei Fina.
Elsa (Cher) este o prezență-cheie în destinul lui Luca și pentru cei care doresc să vizioneze filmul nu aș vrea să divulg mai multe.
Lady Hester Random(Maggie Smith), fosta soție a unui ambasador englez defunct, trăiește din amintirea perioadei în care acesta era în viață și crede, utopic, că vechiul ei statut o va pune la adăpost de istoria nemiloasă.
Între atâtea personaje fictive, filmul face referire și la unul real, și anume dictatorul Mussolini, care iese foarte șifonat și în totală contradicție cu modelul liderului ilustru pe care-l reprezintă Henric al V-lea.
Urmărind pelicula veți afla ce personaj a fost la ceai cu Mussolini, și dacă respectivul eveniment a avut vreo însemnătate în desfășurarea poveștii.
]]>
Pentru luna aceasta am ales satira Being There care are la noi titlul Un grădinar face carieră. Realizată în 1979, pelicula îi are ca protagoniști pe Peter Sellers și Shirley MacLaine, fiind regizată de Hal Ashby.
Peter Sellers mi-a bucurat copilăria cu comedia The Party, Petrecerea, dar m-a surprins foarte plăcut și în Being There.
Vizionare plăcută!
]]>Azi, de Ziua Femeii, am oră cu micuții de la Centru. Domnul director mă întâmpină cu o zambilă care-mi amintește imediat de grădina de flori a Mămucăi, iar doi copii, frate și soră, îmi oferă câte un mărțișor tip broșă, unul cu o bucuruză( o buburuză bucuroasă) și…]]>
Pentru începutul anului vă propun o reîntâlnire cu arta lui Octavio Ocampo.
Azi, de Ziua Femeii, am oră cu micuții de la Centru. Domnul director mă întâmpină cu o zambilă care-mi amintește imediat de grădina de flori a Mămucăi, iar doi copii, frate și soră, îmi oferă câte un mărțișor tip broșă, unul cu o bucuruză( o buburuză bucuroasă) și celălalt cu ghiocei.
Dacă tot e o zi ce are ca tematică florile și femeile, aleg să le vorbesc copiilor despre arta lui Octavio Ocampo, artistul mexican suprarealist care a creat multe tablouri cu femei alcătuite din flori, amintind de Primăvara de acum câteva secole creată de Arcimboldo, dar și chipuri de femei create din animale, dintre care cele mai amuzante sunt cele cu veverițe.


Domnul director își amintește de sculptura lui Mihai Eminescu din Onești, realizată într-o manieră similară, din doi copaci ale căror crengi formează chipul poetului.

De la lecția trecută, în care le-am vorbit…
Vezi articolul original 836 de cuvinte mai mult









Sursa foto 2 aici
Sursa foto 3 aici
Sursa foto 4 aici
Sursa foto 5 aici
Sursa foto 6 aici
]]>
Pentru că este vacanță de iarnă am ales o animație canadiană în ton cu momentul, cunoscută în engleză ca Snowtime!(tradusă la noi ca Marea Bulgăreală) și lansată în 2015. Regizat de Jean-François Pouliot, este un remake animat al filmului La Guerre des tuques. Sursa aici
Puteți vedea desenul animat aici.
Vizionare plăcută!
]]>

Pentru cinefilii care doresc să urmărească un alt film decât clasicul Home Alone recomand Schimb de moși, realizat în 2016 în regia lui Terje Rangnes și avându-i în rolurile principale pe Thor Michael Aamodt, Anders Baasmo Christiansen, Ann Carnarius Elseth, Ella Lockert, Filip Lubbock-Myrseth.
Îl puteți vedea aici: https://m.cinemagia.ro/filme/santa-swap-2112627/
Vizionare plăcută!
]]>
]]>Azi, la ora de artă sunt foarte răcită și de aceea o rog pe unica elevă participantă, B., să citească prezentarea powerpoint despre René Magritte în locul meu, iar din când în când, atât cât îmi permite glasul, mai fac niște adăugări explicative. Pe B. o cunosc de la…]]>
Vă invit să citiți ultima lecție de artă republicată anul acesta.
Azi, la ora de artă sunt foarte răcită și de aceea o rog pe unica elevă participantă, B., să citească prezentarea powerpoint despre René Magritte în locul meu, iar din când în când, atât cât îmi permite glasul, mai fac niște adăugări explicative.
Pe B. o cunosc de la o lecție anterioară despre Rafael, când a observat niște detalii care mie îmi scăpaseră despre tabloul Madona Sixtină, și anume, prezența mai multor îngerași de consistența norilor în partea stângă a picturii.
Prezentarea se deschide cu o fotografie a pictorului belgian care poartă pe cap binecunoscutul său melon, cu susul în jos însă, fapt ce ne sugerează predispoziția ludică a artistului.

După o planșă care arată poziționarea Belgiei pe harta Europei urmează una cu picturi cu trei uși care se deschid spre lumea imaginației lui Magritte, dintre care una ne surprinde cu un nor ce pătrunde într-o încăpere…
Vezi articolul original 842 de cuvinte mai mult












în momentul în care-l „clopoțesc” cu cheile.



















































































































































































































































]]>










]]>


















































]]>























