Student's Political Analysis Review

NEOLIBERALISMUL: Fr. LIST

Ce se poate invata din fragmentul de mai jos?

1. Ce este neoliberalismul in formula originara a acestei doctrine ?
2. Neoliberalismul este doctrina politică potrivită ţărilor din periferia sistemului mondial modern.
3. Se poate utiliza conceptul „Generaţii de liberali” pentru analiza gândirii politice liberale româneşti (1840-1930).
4. Primul moment de racordare a gindirii politice romanesti la curentul liberal se face prin importul „Liberschimbismului”, care sustine tezele liberalismului clasic (Ghica, Strat, Şuţu).
5. Neoliberalismul lui Fr. List este ignorat de primii ginditori liberali români.
6. Fr. List va domina gândira politică românească (1862-1930) abia cu a doua generaţie de liberali (va urma).

ÎNTREBARE DE CERCETARE

În ce măsură ideile doctrinei neoliberale clasice pot fi utilizate ca fundament pentru răspunsul la actuala criză economico-financiară? (Sorry, pentru asta trebuie citită doctrina lui Fr. List…)

……………………………………………..
(…) DOCTRINA NEOLIBERALĂ CLASICĂ – Fr. LIST

Atitudinea lui List faţă de „economia cosmopolită” este cu atât mai interesantă, cu cât prin raportarea la fiziocraţi el vrea să întindă puntea pentru a-l provoca pe A.Smith, cunoscut astăzi drept părintele economiei politice clasice. Cum poate întreaga rasă umană obţine prosperitate?
Dacă la Quesnay toţi negustorii din toate naţiile formează o republică comercială, pentru A.Smith cercetarea merge mai departe, până la a statua principiile acestui mod cosmopolit de a gândi cauzele şi originea bunăstării. Ca şi la Quesnay, titlul cărţii lui Smith se referă la – „The Nature and the Causes of Nations” (adică al tuturor naţiilor, al întregii rase umane). Liberalul J.B.Say va apela mai târziu, când îşi propune o distincţie între economia privată, economia publică şi economia politică, la aceeaşi semnificaţie universală: economia politică se ocupă de toate naţiunile, de societatea umană în general, eroarea fiind preluată de Sismondi şi de către întreaga şcoală a economiei clasice pe linia engleză, franceză şi americană deopotrivă. (7).
O astfel de abordare a unei pieţe internaţionale şi a cercetării modului cum se produce bogăţia pentru rasa umană în general ar fi perfect justificată, spune List, în condiţiile în care putem să ne asumăm o confederaţie internaţională trăind în pace şi bună vecinătate. Dar, cum seria nesfârşită de războaie pune sub semnul îndoielii o astfel de confederaţie, singura soluţie pentru a face ştiinţă economică este aceea de a defini cercetarea cauzelor şi a modului în care se produce bogăţie pentru fiecare naţiune separat. Abia de aici încolo se poate vorbi despre o ştiinţă a economiei politice. Or, aici, principiul laisser fair laisser passer, la vie va de lui meme este serios pus sub semnul întrebării. E adevărat, conceptul de economie cosmopolită este operaţional şi îşi găseşte justificare pentru o situaţie internaţională a viitorului, când aproape toate naţiunile vor atinge aproximativ acelaşi nivel de dezvoltare a industriei şi a agriculturii, a comerţului. Abia atunci, spune List, toate naţiunile pot obţine avantaje de pe urma acestui principiu al liberschimbismului. Până la o astfel de stare economică mondială însă, sistemul protecţiei pieţelor naţionale de către fiecare naţiune în parte (dintre acelea care sunt în urma sub raportul dezvoltării economice) este singurul recomandat de o cercetare economică de tip ştiinţific.
Să vedem care sunt argumentele autorului german pentru un nou mod de a face economie politică, la mijlocul secolului trecut, o economie pe care o considera drept singura adevărată.

După ce încearcă să invalideze analizele lui Smith privind relaţia dintre bogăţii şi puterea de a produce bogăţie, pe linia relaţiilor dintre forţele de producţie şi teoria valorii, List face trimitere la analiza aplicată a lui Smith. Pentru părintele liberalismului economic clasic ea are rolul de a-i valida productivitatea crescută a operaţiunilor economice sau comerciale în care se operează pe baza diviziunii muncii. Exemplul celebru al lui Smith, în care se spune că la producerea unui ac concură mai mulţi indivizi, este contestat pe baze teoretice diferite în felul următor: Smith a văzut în această producţie manufacturieră doar diviziunea muncii, când trebuia să observe şi uniunea muncii care are un rol extrem de important în producţie: „Cauza productivităţii acestor operaţiuni nu este doar acea diviziune, ci în mod esenţial această uniune” a muncitorilor (8). Munca divizată care duce la productivitate înaltă devine la List munca divizată şi unită care produce bogăţie. Uniunea forţelor de producţie devine astfel principiul esenţial care creează productivitate, ceea ce pune acum sub semnul întrebării principiul diviziunii care propus de „economia cosmopolită” drept esenţa unei legi naturale de producţie. Greşeala fundamentală a economiştilor clasici care falsifică întreaga construcţie făcută pe acest principiu natural constă în faptul că au rămas la nivel individual cu propria analiză, nereuşind să treacă prin puntea ridicată de ideea de comunicare, uniune psiho-fizică a unei întregi comunităţi aflată pe un teritoriu determinat, şi pe care o putem numi naţiune. Puterea agricolă şi de manufactură se defineşte acum ca agricultura şi industria unei naţiuni care intră pe piaţa internaţională în competiţie cu alte naţiuni definite ca agenţi economici colectivi în căutare de mărire şi înmulţire a propriei bogăţii. Mai mult, atunci când punem problema bogăţiei şi a puterii de a crea bogăţie în cadrul acestei societăţi largi pe care o numim naţiune, trebuie să facem distincţia necesară între forţele de producţie ale agriculturii şi forţele de producţiei de tip industrial. O astfel de distincţie făcută de List ne pune în situaţia de a căuta resursele unei societăţi într-o relaţie strânsă dintre forţele de producţie agricole şi cele de tip industrial. Căci, o ţară care rămâne la stadiul de ţară agricolă este ca un om căruia îi lipseşte un braţ. Altfel spus, este condamnată pe veci la înapoiere economică: „Starea socială a unei naţiuni va fi determinată de principiul varietăţii şi diviziunii ocupaţiilor şi a operaţiunilor forţelor ei productive. Ceea ce este un ac într-o manufactură de ace, este bunăstarea naţională pentru societatea largă pe care o numim cu termenul de naţiune. Cea mai importantă diviziune a ocupaţiunilor într-o naţiune este cea dintre cele mentale şi cele materiale. Ambele sunt mutual dependente.” (9) Cu cât forţele mentale de producţie reuşesc să aducă mai multă cunoaştere, să aplice principiile morale, religioase, să extindă libertăţile în cadrul unei naţiuni, să perfecţioneze instituţiile politice şi să asigure mai bine securitatea bunurilor şi persoanelor în interior şi independenţa şi puterea în exterior, cu atât va fi mai mare producţia bogăţiei materiale. În acest lanţ de cauze şi efecte în care producţia de bogăţii materiale şi spirituale ale naţiunii se află în relaţie directă de dependenţă. De aici reiese ceea ce List a numit „balanţa sau armonia forţelor productive”. O astfel de armonie este adânc zdruncinată în momentul în care doar una dintre forţele de producţie operează. Acesta este cazul ţărilor menite să rămână, ori care doresc să rămână, naţiuni agricole: „O naţiune la care este dezvoltată doar agricultura este ca un individ căruia în producţia materială îi lipseşte un braţ. Comerţul este pur şi simplu mediul de schimb dintre puterile agricole şi cele de manufactură, şi între ramurile lor separate.”
3. Neoliberalismul: paradigma braţului străin şi naţiunea
Situaţia reprezentată prin raţionamentul analogic devine încă mai clară în momentul în care List introduce în ecuaţie ceea ce el numeşte „individul fără un braţ, dar care este sprijinit de către un braţ străin:
„O naţiune care schimbă produse agricole pe produse manufacturate în străinătate este asemenea unui individ un singur braţ, dar care este sprijinit de un braţ străin. Acest sprijin ar putea să fie util pentru el, dar cu siguranţă nu atât de util pe cât i-ar fi dacă acesta ar avea două braţe, iar asta pentru că activitatea sa este dependentă de capriciile străinului” (5)
Dependenţa este cu atât mai evidentă, cu cât, la nivelul comerţului inter-naţiuni, trebuie să acceptăm ideea războaielor frecvente. Astfel de conflicte fac din cooperarea internaţională un mjloc de a schimba produse destul de imperfect, spre deosebire de schimburile dintre regiunile aceleiaşi naţiuni, de exemplu. De aici interesul pentru o naţiune de a-şi construi o piaţă naţională puternică pentru a putea participa eficient şi a produce bogăţie din schimburile internaţionale. În sistemul de gândire neoliberal, întreg acest sistem de economie politică nu poate deci opera decât în condiţiile în care operează eficient legea uniunii puterilor productive, folosind termenul lui List.
Ceea ce se aplică în cadrul unei familii, poate de multe ori fi o prostie la nivelul unei întregi naţiuni, ne spune A.Smith, vorbind despre faptul că non-intervenţia statului în comerţ, producţie sau orice formă a ciclului unei economii este singura premisă a bunăstării. Respectarea acestei legi naturale a producţiei şi a relaţiei dintre cerere şi ofertă face posibilă acţiunea legii naturale şi a mâinii invizibile a pieţei, potrivit cărei un individ care îşi urmăreşte propriile interese promovează în mai mare măsură interesele celorlalţi atunci când nu ştie acest lucru, decât atunci când ştie că lucrează pentru întreaga comunitate. Aceasta este legea naturală potrivit căreia din acţiunile unui individ pe piaţă rezultă alte acţiuni, care atrag alţi indivizi în relaţii de schimb, fiecare dintre ei urmărindu-şi propriul interes şi, astfel, promovând interesul întregii comunităţi.
Totul este deci legat la şcoala economiei politice clasice de capacitatea unui individ de se plasa şi de a se proiecta pe piaţă în schimbul de produse sau de valori. Din aceasta rezultă că ideea de uniune este străină liberalismului clasic, sau, acceptând că este posibilă, se defineşte, aşa cum observa List, în termenii diviziunii muncii şi a participării indivizilor doar ca persoane-maşină la producerea unei mărfi anumite.
La nivelul comerţului dintre naţiuni, şcoala liberalismului clasic pune problema în temenii schimbului la preţul cel mai avantajos pe piaţă. Căci, ne spune A.Smith, naţiunea, ca şi individul trebuie să cumpere obiectele sau mărfurile de care are nevoie, de acolo de unde acestea sunt cele mai ieftine: „…ca să ajungem la gradul cel mai înalt de prosperitate naţională, trebuie doar să urmăm maxima lăsaţi lucrurile să meargă singure (laisser faire et laisser aller)”. Ceea ce înseamnă că orice încercare de a proteja piaţa naţională sau de a cumpăra în alte condiţii, ar fi o gravă eroare pentru o naţiune.
4. Industria naţională şi economia naţiunii
Sistemul de gândire al economiştilor liberschimbismului suferă din mai multe motive. Erorile lui stau în cosmopolitismul care nu recunoaşte nici principiul naţionalităţii, şi nici nu ia în consideraţie satisfacerea intereselor naţionale. Eroarea cosmopolitismului este amplificată de abordarea pur „materialistă”, în sensul că unul ia în consideraţie dimensiunea psihologică a întregului angrenaj al producţiei, sau factorul politic şi capacitatea acestuia de a interveni cu scop reglatoriu în zona economicului. Lăsând la o parte forţele productive ale unei naţiuni, interesele ei prezente şi viitoare, „şcoala populară a liberalismului suferă de un particularism destructurant şi dezorganizatoriu, alăturat unui individualism care ignoră natura şi caracterul social al muncii şi legea armoniei forţelor de producţie”, după cum spune List. (11) Liberalismul eşuează astfel în a gândi social şi sociologic, în termenii unei interacţiuni sociale care are nevoie de ceva mai mult decât de unelte de producţie. O naţiune poate astfel fi gândită în termenii instinctului de autoconservare, un instinct pentru care mijloacele vin de la politică.
Uriaşi şi pitici, naţiunile ies în spaţiul internaţional în căutare de schimburi avantajoase care nu pot fi explicate în nici-un caz prin intermediul principiului liberschimbist. Căci, puterea politică este cea care garantează prosperitatea unei naţiuni, atât în exterior ,cât şi în interior, funcţia ei esenţială fiind aceea de garant al existenţei comunităţii naţionale. De aceea, piaţa internă a unei naţiuni este cu mult mai importantă decât participarea acesteia la schimbul internţional, continuă List. În interiorul unei naţiuni, agricultura trebuie să se dezvolte în egală măsură cu industria, pentru că legătura lor este indisolubilă. Dezvoltarea lor devine aproape legic o cauză pentru libertatea de gândire, pentru dezvoltarea spiritului toleranţei, ajutând la schimbări sociale importante prin înlocuirea constrângerii şi a violenţei cu morala şi religia.
O astfel de dezvoltare nu poate avea loc decât în condiţiile în care operează sistemul industrial, fals numit de „şcoala populară” sistemul mercantil. (12) Un astfel de sistem oferă independenţă membrilor comunităţii naţionale în raport cu puterile străine şi nu mai produce dependenţa unei naţiuni de o alta. Acesta est motivul pentru care principii şi monarhii luminaţi au permis pe baza unor înlesniri, încă din timpul evului mediu, aşezarea unor negustori şi manufacturi pe teritoriul regatelor lor, la care au adăugat tot felul de facilităţi – scutirea de taxe şi impozite, împrumuturi ieftine, etc. O astfel de politică de atragere a capitalului spre a opera pe teritoriul propriului regat au făcut rând pe rând monarhii englezi, francezi, de la Eduard II până la Napoleon, într-o fază necesară dezvoltării economice şi sociale, pe care Zeletin o numea faza acumulării industriale. Dar o astfel de întreprindere echivalează cu o politică de stat în cea mai fericită formulare pentru adepţii liberalismului clasic, sau cu o intervenţie a puterii politice în piaţa de schimb, căreia i se alterează dezvoltarea naturală, cum ar spune adepţii liberschimbismului.
Creşterea industriei naţionale stimulate de stat şi de politici de sprijin speciale a dus de fiecare dată la creşterea gradului de libertate în interiorul unei naţiuni, ne spune List. Industria naţională generează deci libertate naţională, dacă privim naţiunea în comunitatea mai largă a celorlalte naţiuni. De aici, nevoia unui sistem industrial pentru fiecare naţiune. Avantajele lui sunt nenumărate.
În primul rând se recunoaşte valoare manufacturii-produs finit în cadrul pieţei naţionale, la care se adaugă efectele pozitive ale dezvoltării sale în raport cu agricultura naţională – dezvoltarea forţelor productive materiale şi mentale, după cum a reieşit din teorema balanţei forţelor productive.
În al doilea rând, industria naţională ţine de sistemul de manufacturare care trebuie dezvoltat numai prin protecţie naţională şi deci prin intervenţia statului. Toate naţiunile care au atins stadiul de naţiuni manufacturiere pot crea o industrie naţională. Totuşi, pentru a stabili o industrie, o naţie „trebuie să acţioneze, să ofere înlesniri, dar în acelaşi timp să se şi protejeze”. În alte condiţii, cum ar fi cele ale liberschimbismului, o industrie naţională sau o întreprindere industrială va fi totdeauna distrusă de industria ţării celei mai dezvoltate economic. De aici nevoia de protecţie faţă de ţările mai dezvoltate economic, atunci când se pune problema întemeierii unei industrii naţionale.
În al treilea rând, sistemul industriei naţionale este întemeiată pe ideea de naţiune, pe care o priveşte ca pe o entitate colectivă, luând totdeauna în considerare interesul naţional în condiţiile cele mai avantajoase ale satisfacerii lui, continuă List.
În condiţiile în care intră în relaţii de schimb pe piaţa internaţională două naţiuni dintre care doar un are un nivel înalt de dezvoltare economică, este foarte clar că cea mai înapoiată va pierde în mod necesar din rata de schimb, care operează în favoarea celei care posedă un sistem industrial mai bun. Cazul cel mai relevant pentru situaţia descrisă de List este cel al relaţiei dintre Anglia şi Germania pe piaţa internaţională, înainte de mijlocul secolului trecut. Germania se afla atunci într-o poziţie de netă inferioritate în relaţiile de schimb, în raport cu ceea ce List numea „puterea insulară” şi puterile continentale. Evident este vorba despre Anglia pentru primul caz, de Franţa şi SUA pentru cea de-a doua categorie. Nici una dintre ele nu a ajuns la o asemenea putere pe piaţa internaţională decât în urma unor politici protecţioniste care au permis întemeierea unei industrii naţionale competitive, care să le permită să intre în raporturi comerciale relativ avantajoase între ele. Este la fel de adevărat însă că toate aceste puteri intră în raporturi de schimb de inechivalenţi cu ţările insuficient dezvoltate industrial, de pe urma cărora câştigă prin rata de schimb reieşită din importul de materii prime pe care le manufacturează în serie şi care le permite reîntoarcerea pe aceeaşi relaţie de schimb cu produsul manufacturat cu mult mai scump decât materia primă pe care trebuie să o ia din nou în ciclurile diferite de comerţ. Pentru List, singura soluţie ca Germania să iasă din starea economică de înapoiere şi să apară ca agent economic competitiv pe piaţa de schimb la nivel internţional este protecţia pieţei naţionale şi organizarea unei uniuni comerciale a tuturor germanilor, pentru că „o naţiune nu mai este nimic astăzi fără o politică comercială viguroasă.” În condiţiile în care la un moment dat exportul de manufactură dinspre Anglia spre Germania depăşea de 10 ori pe cel făcut de Anglia pentru coloniile din Estul îndepărtat, singura soluţie pentru supravieţuirea Germaniei ca mare putere politică era protecţia şi politica comercială de tip neoliberal. Doar în aceste condiţii Germania va putea deveni şi o mare putere politică, arbitrând relaţiile dintre ţările din estul şi sud-estul Europei.
Ambiţiile imperiale ale Germaniei au fost satisfăcute. Un regim protecţionist şi o politică bine aşezată în cadrele neoliberalismului au făcut din Germania unită de mai târziu un partener economic redutabil pentru marile puteri ale vremii. Asta nu şi pentru vecinii săi din estul Europei, evident. Convenţia de navigaţi de mai târziu cu România este un exemplu de politică imperială făcută de o putere economică faţă de o ţară agricolă. Ea trecuse prin această etapă necesară a protecţionismului economic întru construcţie, care făcuse din ea partenerul egal al superputerilor economice pe piaţa mondială. Şi asta în mai puţin de jumătate de secol! E adevărat, cu un “cancelar de fier” la comandă.
 
Capitolul II. Generaţia liberschimbiştilor şi sincronizarea doctrinară cu Apusul
1. Doctrina economică liberală – Ion Ghica
Ion Ghica face parte din generaţia de tineri boieri români care sunt şcoliţi în străinătate şi care, în mod inevitabil, se vor întoarce în România ca purtători ai ideilor pe care le-au audiat la cursurile profesorilor influenţi ai vremii. Ghica va fi astfel în mod inevitabil un liber-schimbist, dacă socotim început al procesului de evoluţie a doctrinei liberale în spaţiul românesc prima generaţie de gânditori politici şi economici şcoliţi la Paris în anii ‘40 ai secolului trecut. Specialist în ştiinţe tehnice şi mine, Ghica devine profesor la Academia Mihăileană, împreună cu un coleg de generaţie şi de studii, M.Kogălniceanu. Diplomat de vocaţie, îl vom regăsi pe Ghica la Constantinopol în 1848, unde trebuie să anunţe despre revendicările revoluţiei române, încă înainte de a izbucni revoluţia în ţară. De-a lungul carierei sale va fi ministru de mai multe ori sub Carol I, perioada cea mai lungă de ministeriat în străinătate fiind cea din Londra, unde rămâne reprezentant al României timp de 9 ani. Moare în 1897.
(…)
2. Conceptele liberalismului clasic la Ion Ghica

a. Avuţia naţională
Atunci când face referire la avuţia unei ţări, Ghica ridică întrebare asupra originilor acesteia şi a formelor ei de manifestare. Să stea bogăţia unei ţări în cantitatea de aur şi argint care se află în ţară? Nu, ne spune autorul, căci „Şcoala balanţei comerciului au trecut cu toate consecinţele ei. Orice om învăţat va râde când aude astăzi zicându-se că a avea aur şi argint este singura bogăţie, şi că ar fi o sărăcie de a lăsa să iasă acele metale din ţară; că un Stat ar fii cu atât mai bogat cu cât ar primi cât ar primi mai mult aur şi cu cât ar lăsa să iasă mai puţin.” (9) Este evidentă aici condamnarea şcolii economice monetariste franceze din secolul al XVII-lea, care a funcţionat pe vremea lui Richelieu. Avuţia naţională este legată de producţia de mărfuri şi de relaţia import-export, aşa cum vom vedea mai jos.

b. Libertatea

În 1881, în scrisorile către V.Alecsandri, I.Ghica pune problema libertăţii privită în multitudinea de accepţiuni şi, mai ales, în multitudinea de abuzuri teoretice care-l pândesc: “…Câteva consideraţiuni asupra acestui cuvânt, a acestei zeităţi în numele căreia de trei mii de ani toate se fac şi se desfac.” Asta, cu atât mai mult cu cât „nu este cap încoronat, nu este om de stat, ministru, cancelar sau vizir, care să nu-şi dea, cu drept sau fără drept, titlul de liberal”. Dar aceste abuzuri reprezintă, în fond, adevărate „crime” comise în numele libertăţii. Pentru a clarifica această confuzie, Ghica pleacă de la premisa că libertatea trebuie definită în felurite chipuri, luând în seamă faptul că fiecare tinde să-şi definească libertatea aşa cum îi convine, negând că libertatea definită de el astfel ar tinde să limiteze, sau să intre în conflict cu libertatea individuală a semenului sau semenilor săi. Apare astfel la Ghica acea “libertate a demagogilor”, acea „libertate stravagantă: care nicicum nu se poate împlini. Demagogii exploatează astfel faptul că „Mulţimea nu este încă pătrunsă de ideia că libertatea unora nu trebuie să împiedice libertatea celorlalţi”. O astfel de definire şi aplicare „stravagantă” a libertăţii duce în mod necesar la constituirea unui mod de viaţă social departe de a fi „fericit”. Asta rezultă din ideea axiomă pe care o introduce Ghica, potrivit căreia „Fericirea unui popor stă în libertatea tuturor, iar nu în protecţiunea unora şi apăsarea altora”.
Libertatea economică este după Ghica „supremul libertăţii”. Vorbind despre acest tip de libertate, el face legătura între acest concept şi comportamente economice în care intervine protecţia sau abuzul, pe de o parte, şi comportamente care prin jocul lor concurenţial asigură libertatea actorilor economici de pe piaţă, pe de altă parte. În această analiză Ghica identifică trei tipuri de comportament: 1. a obliga pe toţi să cumpere marfă de la acelaşi agent economic; 2. cel în care nu se aduce marfă din străinătate, pentru a nu intra în concurenţă cu cele confecţionate de acest agent economic; 3. să lucreze pentru restrângerea numărului de producători care confecţionează aceeaşi marfă.
Acest tip de comportament este unul anti-concurenţial. Concluzia lui Ghica este aceea că într-un astfel de comportament pe piaţă, protejarea în contra concurenţei” fie dinlăuntru, fie din afară este a persecuta pe cei mai mulţi în folosul unora, că este a supune pe fiecare la nişte dări neadecvate şi fără folos pentru ţară”.
Ghica se ridică astfel împotriva oricărui tip de politică protecţionistă, soluţia fiind aceea a „transacţiunilor libere care sunt schimbul e servicii dintre oameni”.

Valoarea mărfii este legată la Ghica de utilitatea ei. Ele se află într-un raport invers proporţional, datele statistice toate dovedind că, de fapt, ele se întemeiază pe libertatea producţiei şi a schimbului: „Cu cât valoarea obiectelor scade, cu atât rămâne un capital disponibil mai mare, capital care poate fi pus în serviciul producţiunii, ca să o sporească”.
Ghica condamnă teoria malthusiană şi fiziocraţii, pentru că aceste teorii nu observă că tranzacţiunea liberă înlesneşte producţia, ceea ce face implauzibilă teza lor potrivit căreia creşterea populaţiei în ritm mai mare decât cel al producţiei va duce la o suprapopulare în raport cu capacităţile societăţii de a satisface nevoile acesteia, din pricina unui ritm mai scăzut de creştere faţă de cel al populaţiei.

c. Libertate, autoritate şi politică

I.Ghica pleacă de la o definiţie a libertăţii pe care o regăsim în doctrina liberală de tip contractualist încă de la J.Locke: supunerea faţă de legile care ne garantează pe unii contra altora”. El condamnă astfel libertatea politică prin care unii înţeleg „o tendinţă absolută a individului, fără altă regulă decât voinţa proprie a fiecăreia, fără consideraţiune pentru restul”.
Un alt mod de a privi libertatea politică este acela de a o defini ca absolută, zice Ghica. În realitate, libertatea nu poate fi privită altfel decât ca un drept natural al omului, „căci fiecare are conştiinţa liberei sale acţiuni”, de aici rezultând inclusiv dimensiunea morală a libertăţii. Pe această libertate “se realizează, de fapt, întreg edificiul social al responsabilităţii” umane, cu toate pedepsele şi recompensele care apar într-o societate. Fără acest tip de libertate morală, continuă Ghica, nu ar putea exista nici responsabilitate, nici fapte bune sau rele, nici virtute şi nici „viţuri”. De aici reiese că libertatea individuală este nimic altceva decât dreptul de netăgăduit al omului de a fi stăpân pe propria soartă, de a dispune după propria voinţă de averea şi persoana sa. Această libertate individuală este conectată la „libertatea socială”, pe care Ghica o vede în “a ţine seama şi a respecta libertăţile celorlalţi”. Această libertate socială – „principiul voluntar, cum o numesc englezii” – poate exista doar în cadrul legal constituit şi cu respectarea „prescripţiunile legii”.
Dar libertatea trebuie să se combine cu autoritatea în folosul fiecărui membru al societăţii, iar nu să intre în conflict, zice Ghica. Căci o libertate care nu recunoaşte autoritate riscă o cădere în anarhie prin tendinţele puterii de a abuza de propria condiţie prin care dispune de libertatea celorlalţi. Pentru că mulţimea judecă mai mult cu inima decât cu raţiunea, libertatea individuală trebuie să fie protejată prin acest cadru legal cu autoritatea puterii care veghează asupra respectării lui, el având rolul împiedicării unui individ de a vătăma în orice fel pe alţii, zice Ghica făcând astfel trimitere la J.St.Mill, teoreticianul liberalismului şi al libertăţii politice.
3. Ion Strat – diplomatul şi specialistul în probleme economice
(…)
3.5. Categorii şi legi economice la I.Strat
Având în vedere doctrina pe care o înfăţişează I.Strat studenţilor în “Cursul complect…” nu ne putem aştepta la inovaţii teoretice sau doctrinare. În fond, el afirmă clar că nu-şi propune decât să dezbată, să prezinte şi să formuleze legile şi categoriile economiei clasice, pe linia unui Smith şi Ricardo, preluaţi şi dezvoltaţi de un economist liberal la modă în Franţa vremii sale – J.B.Say. Meritul fundamental al economistului român stă în traducerea într-o limbă română accesibilă a sistemului categorial al economiei clasice, pe de o parte, în aplicarea lui la realitatea românească pe de altă parte. Să vedem care sunt categoriile preluate de Strat în Cursul său.

a. Conceptul de stat
Statul sau “instituţiunea politică” este privit de Strat din perspectiva funcţiei structural-integratoare pe care acesta trebuia să o aibe pe un teritoriu determinat. Dar statul, ca instituţie politică, este el însuşi organizat ca un ansamblu de instituţii al căror rol este acela de a reglementa relaţiile dintre guvernanţi şi guvernaţi. Statul fixează drepturile celor două categorii de cetăţeni şi obligaţiile acestora deopotrivă. El fixează, de asemenea, şi „cercul legal” în care instituţiunile sau ansamblul de instituţiuni au dreptul să-şi dezvolte activitatea fără a încălca drepturile individului, la care se adaugă „cercul legal”, care stabileşte în ce măsură şi pe ce căi individul poate participa la conducerea afacerilor publice în stat, după cum aflăm din Discursul rostit la deschiderea cursului de economie politică în 1860. (11) Precizarea asupra funcţiilor statului vine să distingă între tipuri de state şi procesele (activităţile) economice şi administrative desfăşurate pe teritoriul care intră sub influenţa legislaţiei aceleiaşi instituţii publice. Statul totalitar, ne spune Strat în acelaşi discurs, anulează individul, dizolvând-l într-o filosofie a cărei piesă esenţială este tocmai „splendoarea sa”, idealul de astfel de stat putând fi găsit în Republica lui Platon, unde ni se prezintă „frumuseţea” estetică” a acestui aparat în care individul nu este altceva decât un mijloc. Istoria statului la care face trimitere Strat a cunoscut o perioadă a „graţiei divine”, încercându-se substituirea puterii statului cu puterea lui Dumnezeu. Dar nu acest stat birocratic de tip absolutist este statul cu care Strat face legătura economicului şi a legilor sale de manifestare. Adevărata libertate şi manifestare a iniţiativei private nu pot să apară decât în statul liberal, un stat ale cărui drept pozitiv să fie făcut în lumina contractualismului şi a dreptului natural. (12)

b. Mâna invizibilă şi statul liberal
Din discuţia anterioară a conceptului de stat reţinem pentru moment ideile de libertate de mişcare şi de libertate de acţiune, sau liberă iniţiativă. Conform concepţiei liberale, iniţiativa privată va trebui să găsească un echilibru pe care statul totalitar îl propunea în intervenţia proprie în toate domeniile vieţii sociale. Pentru liberalismul clasic echilibrul social este dat de ceea ce poate fi numit, continuă Strat, „mâna invizibilă”, puterea celui de sus. Această mână invizibilă rămâne protegiuitoare, ea referindu-se la un echilibru natural pe care societatea îl oferă, echilibru care la nivel economic devine rezultatul interacţiunilor agenţilor economici pe piaţă. Statul birocratic absolutist făcuse din această “mână invizibilă” instanţa absolută care opera pe piaţă. Statul liberal se constituie prin conceptualizarea acestei forţe invizibile în rezultat al respectării libertăţii individuale, ce duce, mai departe, la echilibrul eminamente natural al societăţii.
Legat de această filosofie a dreptului natural Strat propune o adevărată filosofie a istoriei, care asociază evoluţia socială ideii de progres, văzut ca rezultatul acţiunii permanente dintre două tendinţe contradictorii: adevărul şi dreptatea versus ignoranţa şi despotismul. Ceea ce face ca lupta aceasta să existe la nivel istoric, ţine de stabilirea interesului material individual şi de grup pentru a exploata condiţiile unei permanente posibilităţi de câştig al unora pe seama altora.

c. Proprietatea
Pe linia lui Thiers, politicianul francez care a scris despre proprietate, Strat pleacă de la premisa că proprietatea este fapt şi idee în acelaşi timp. Ceea ce înseamnă că este atât un lucru palpabil, cât şi o relaţie socială, rezultat al unei convenţiuni sociale. (13) Proprietatea apare o dată cu apariţia comunităţii umane, chiar dacă în calitate de relaţie ea n-a fost definită de multe ori la nivelul conştiinţei colective astfel. Acest lucru nu înseamnă însă că ea n-a existat şi n-a stat de cele mai multe ori la nivelul structurării relaţiilor interumane. Convenţia la care se referă Strat este una de tip contractualist, dar aici este vorba, în primul rând, de un contract între indivizi, nu între aceştia şi stat: „eu proteg proprietatea ta pentru ca să protegi şi tu pe a mea”. Originea proprietăţii este foarte apropiată la Strat, cu cea pe care o propune J.Locke în Second Treatise of Government: munca, văzută ca „cel mai inviolabil” drept dintre toate. Silogismul lui Strat referitor la originea proprietăţii şi relaţiile ei cu munca se închide cu trimiterea la libertate: proprietatea este muncă, iar munca este libertate.
Proprietatea protejată este ea însăşi originea prosperităţii, spune Strat făcând trimitere la ţările dezvoltate, în care proprietatea privată este garantată şi protejată de sistemul legislativ.

d. Valoarea
Economistul român priveşte munca şi în calitatea ei de relaţie creatoare de valori. Prin economiştii liberali clasici, Strat face o incursiune teoretică ce dă seamă de valoarea unei mărfi. Valoarea unei mărfi pare legată de valoarea de schimb a produsului respectiv, văzut în ansamblul unui proces general de producţie: „Valoarea unui lucru nu consistă în estimaţiunea fictivă ce fac eu sau altul despre acel lucru, ci în cantitatea de producţie ce se oferă de alţi oameni pentru a putea dobândi lucrul meu.” (14) Valoarea mărfii este astfel legată de importanţa ei din perspectiva utilităţii produsului respectiv la nivel social.
Legată de preţ, valoarea va fi estimată la cantitatea de muncă înglobată în ea, „osteneala” ce şi-a dat-o un om pentru a o produce. Aici Strat se apropie, fără a ajunge la deplinătatea teoriei clasice liberale, de valoarea-muncă a mărfii: „ea este osteneala mea pentru a o produce, şi osteneala pe care cel ce o cumpără o scuteşte prin cumpărarea acelui obiect de la mine.” Rămânând pe linia lui Bastiat, el în încearcă să se delimiteze de economia clasică a lui Smith şi Ricardo, pe care îi foloseşte aici doar parţial: sunt admişi „în oarecare margini”, cum ar spune Strat.

e. Capitalul
În perspectiva liberală a lui Strat, capitalul este definit drept „complexul de valori care creează omul spre a veni în ajutorul forţei braţelor sale şi a mări astfel într-un grad acţiunea şi dominaţiunea sa asupra naturii”. Capitalul productiv este complexul de valori creat de om pentru a concura la producerea unor valori mai noi (instrumente, ustensile, alimentele, materii brute – acele elemente care sunt rezultatul muncii anterioare şi care sporesc valoarea proprie prin crearea de noi valori). (15)

f. Producţia naţională
Termenul se referă la procesul de ansamblu prin care celelalte categorii, legi şi procese economice îşi găsesc funcţionalitatea. “Producţiunea naţională” se întemeiază, cum a fost deja sugerat de prezentarea celorlalte concepte, pe subordonarea liberalismului concepţiei jusnaturaliste. Intervenţia instituţiei statului în reglarea producţiei naţionale este văzută ca o piedică ridicată activităţii omeneşti productive în genere. Statul privit ca autoritate ce „indică” ce trebuie făcut „alterează ordinea naturală a lucrurilor”. Concluzia liber-schimbistă a lui Strat este prezentată ca un refuz al intervenţiei oricărei instituţii politice în reglarea comportamentului agenţilor economici pe piaţă, atât în interior cât şi pe piaţa externă. Nu întâmplător, ca raportor pentru Convenţia vamală şi de navigaţie cu Austro-Ungaria, Strat va face o dare de seamă pozitivă, fiind de acord cu necesitatea schimbului liber de mărfuri. Deşi industria nu este lăsată niciodată în umbră de concepţia lui Strat, condiţiile societăţii româneşti impuneau dezvoltarea agriculturii, cu ale cărei produse România să participe la schimbul internaţional. El se referă, în bună tradiţie liberal-clasică, la faptul că o ţară este producătoare de mărfuri industriale, alta de mine, alta pentru comerţ, o alta pentru agricultură. Toată această concepţie a liberului schimb este întemeiată pe o trimitere la legi naturale, potrivit cărora o industrie nu trebuie încurajată dacă ea este în detrimentul întregii ţări. Încurajarea industriei este o pagubă naţională, dacă aceeaşi societate poate obţine aceleaşi produse la un preţ mai mic prin schimbul economic cu alte societăţi în care acestea se produc mai ieftin şi se vând mai ieftin, ne spune economistul român, în bună tradiţie a liberalismului clasic smithian. (16) Dând exemplele eşecurilor celor mai multor manufacturi româneşti în a produce marfă mai ieftină decât cea importată, Strat respinge ideea industrializării României, pentru că tot ce a însemnat încercare pe o astfel de zonă a fost „pagubă simţitoare” pentru manufacturier, la nivel naţional încurajarea unei astfel de industrii autohtone reprezentând o investiţie sortită eşecului din plecare, încă. (17)
Descurajarea pe care industrializarea României a creat-o iniţiativei private la acest nivel economic se datorează nu lipsei de pricepere şi „neghiobiei” producătorilor români, ci condiţiilor de „organizare politică defectuoasă şi vicioasă”. O ţară cu un sistem de organizare de tip feudal la nivel social şi lipsită de cea dintâi instrucţiune în acest domeniu, la care se adaugă lipsa de capital substanţial pentru o asemenea întreprindere, reprezintă condiţiuni obiective pentru care România a ratat startul pe calea dezvoltării unei industrii autohtone.

Din analiza concepţiei lui I.Strat asupra statului şi a relaţiei acestuia cu libertăţile individuale şi de grup, alături de sistemul categorial folosit de acesta, avem suficiente motive pentru a-l propune pe gânditorul român drept reprezentant al unei prime generaţii de liberali în spaţiul românesc. El poate sta astfel ca şi teoretician al liberalismului clasic, prezentat prin aplicarea sa la situaţia societăţii româneşti. Orientarea economică a României nu putea să fie în perspectiva acestei doctrine economice decât una agrară. Asta nu înseamnă însă că Strat avea şi dreptate , în sensul unei strategii de dezvoltare şi al unui sistem de politică economică la nivelul statului român. Politica economică a statului român însă, pe perioada domniei lui Cuza, a fost una care se înscrie în această teorie a liberalismului clasic. Ea a continuat cu perioada 1976-1886, când raporturile cu Metropola austro-ungară au fost stabilite legislativ pe un astfel de principiu.
În ceea ce priveşte orientarea economică a pieţei naţionale, atât teoreticienii celei de-a doua generaţii de liberali în spaţiul românesc, cât şi politicile economice concrete ale diferitelor guverne, au demonstrat că ea nu putea să fie decât una de tip neoliberal. Pentru partea teoretică putem face aici apel la specialişti de renume precum Marţian, Aurelian, Xenopol, care vin în gândirea economică pe filonul doctrinar fundamentat de List şi Carey. Să-i urmărim în demonstraţiile lor. Situaţia ne va împinge a da dreptate acestei generaţii de liberali. De ce? Să-i lăsăm pe ei să ne răspundă, acum.