O lume perfectă, cu hrană şi apă inepuizabile, unde nimeni nu munceşte, ci doar se pregăteşte pentru viitor (moare pregătindu-se pentru viitor) – unde jocurile de noroc şi toate problemele derivate din schimbul de bani nu-şi au rostul, pentru că banii nu mai au valoare, iar căsătoriile au ca scop introducerea unei stări de familiaritate cu normalitatea.

Nivelul 7 (tradusă oarecum inspirat la noi “Ultimatum – ultimele zile ale unui război atomic”) este manifestul dezarmării nucleare. Bine, este povestea apocalipsei nucleare, sau despre cât de incredibil de eficientă este ofensiva nucleară, așa cum acuma ne-o putem imagina cu toții: două mari țări se războiesc, iar în așteptarea bombei “definitive” oamenii se ascund sub pământ: cei mai puțin importanți societății se ascund la niveluri cat mai apropiate de cer, iar cei esențiali sunt trimiși la niveluri cât mai îndepărtate de zona de iradiere.

Astfel, jos de tot, la nivelul 7, stau ofiterii declansatori, practic niste baieti antrenati sa apese pe butoane fara remuscari – și chiar fac asta la un moment dat! Pamantul intra in bezna și mor toți încet-încet. Unii ies la suprafață să mai vadă o dată lumina soarelui, alții declară în sfârșit pacea…

Este o filosofie fără loc de filosofie, simplă și la obiect. Probabil dacă era citită mai des de liderii lumii dezarmarea nucleară s-ar fi produs mai repede, dar până una alta, ignoranța și prostia sunt de aur.

Cel mai complet, complex și prin urmare reușit roman românesc.

Singura scriitură românească în care protagonistul nu este nici misogin, nici psihopat.

Sursa de inspirație a celui mai iubit dintre pământeni, epigonul ludic al stilului dostoievskian învăluit în manta misticismului.

Bine… de fapt personajele masculine ale lui Eliade nu au un aer românesc. Femeile sunt frumoase, virtuoase, miloase – românce pe scurt. Bărbații lui Eliade în schimb sunt prea puțin constipați ca să participe la Mister Făt-Frumosu Carpaților…

Protagonistul are un avatar – scriitorul Partenie are un dublu sens: el pune la îndoială unicitatea identității dar totodată este agentul ieșirii din destin. Poveste poată părea magică sau un simplu șir nefericit de coincidențe.

În discuția lui Ștefan cu Irina de după moartea Ioanei se concentrează marea luptă dintre filosofia occidentală și stoicismul balcanic: Viziru este cel interesat de ieșirea din Timp, este oglinda filosofului Eliade: frământat. Zbuciumat, îndoielnic. Irina zici că e pictată de tușa grosieră a lui Petre Țuțea: este credincioasa zâmbitoare ce se plimbă printre morminte. O discuție asemănătoare mai găsim la Stavroghin.

Sa nu uităm că locul unui demon este mereu la poarta bisericii: Bursuc este un popă securist turnător: „Nu spune! Eu te ispitesc!” repetă el în neștire amintind de sărutul Iudei. E o scenă când îți arată revolverul de față cu Ștefan – și tot ce înseamnă socialism devine demonic în gesturile sale, de la bravada creștină la iubirea de aproape.

Bibicescu este omul de cultură ratat. Îmi amintește cumva de Paul Everac.

Biriș este victima împrejurărilor: scena în care e anchetat de Mihai Duma pentru că i-a scris lui Viziru că îi transmite un „mesagiu din labirint” îmi aduce aminte de Victor Petrini și al său „aștept ordonanțele dumneavoastră”. Scena e atât de asemănătoare încât cred că a fost chiar sursa de inspirație.

Când am citit prima dată „Demonii” tu erai o blondă cu ochii mari albaștri îndrăgostită de un chitarist student la actorie iar eu eram un pârlit slăbănog tuns militărește coleg de liceu cu fratele tău…

Ți-am spus atunci într-un moment de efuziune dramatică și demonstrativă cât de idiot a fost Dostoievsky să îl sinucidă pe Stavroghin.

Câțiva ani mai târziu, când am adormit îmbiat de mirosul de trandafiri și levănțică din camera acelei fete care nu erai tu – citind jurnalele lui Dostoievsky am înțeles cât de rus și de mesianic era băiatul ăsta din mâna căruia personajele au scăpat atât de des.

Vorbea de slavii atei – dacă își au ei locul în organizarea unei alianțe slavofile creștine din răsăritul Europei care să se apere de pericolul musulman.

Rușii niciodată nu i-au suportat pe turci. Ne-am folosit de ura asta undeva în trecut ca să ne câștigăm independența – apoi evident ca a devenit apăsătoare și frustrantă o atât de banală profesiune de credința.

Satov repetă atât de des – „Sunt ateu, nu pot fi rus”! La ușa lui vine o femeie care clar e gravidă cu Stavroghin: el o primește în casă, o protejează, o respectă – clar nu e rus. E prea ateu să locuiasă în preajma Balcanilor. Vezi că el și Kirilov sunt educați prin Elveția și alte străinătățuri – ți se pare că sunt proști, dar sunt prea atei să își bată joc de viață. Șatov îmi amintește de Emil Cioran – este un nihilist încătușat de pozitivism – un rebel fără cauză îndrăgostit respectuos de viață.

Kirilov suferă de o formă a ihilismului îmbibat de optimism: „Omul e nefericit pentru că nu știe că e nefericit; numai de aceea. Asta-i tot. tot!„

Piotr Verhovesky este aparent „șefu la bani, amantu la f(e)m(e)i”. El a fost pe afară dar a rămas o jigodie. Stavroghin este în fapt asemeni piesei lui Sartre – o curvă cu respect – la fel de corupt ca Verhovesky – dar măcinat cumva de conștiintă – el este unicornul lui Dostoievsky.
Să nu ai impresia că intelectualii sunt mai cu moț: nihilistul Kirilor dimpreună cu ateul Șatov stau în casa prostului de Filipov fără a suporta să se mai vadă unul în ochii altuia. Pentru că intelectualii prin boiemia lor tind să devină niște paraziți.

E un roman greu – cu multe fire de acțiune complexe în intimitatea lor -fără a denatura într-o telenovelă. Dostoievsky când scrie la persoana I e filosofic, iar când scrie la a III-a e parodic, pamfletar, grotesc – ceva ca la ziar. Ziceam să nu vă speriați dacă deschideți cartea. Carțile, dacă nu le puneți pe foc nu or să vă omoare. Și dacă nu consumați alcool în timp ce le citiți nici nu veți vomita de la ele…

Bun, deci Stavroghin vine din afară căsătorit cu Maria Lebyadkina – această Ofelie (personajele dostoievskiene sunt de obicei idoli sheakpeaer-ieni insurubati in conflicte balcanice – Stavroghin e un soi de Hamlet dupa 3 luni in Vaslui) – apoi Lebyadkina asta usor retardata are un frate – un soldat betiv – un husar vasluian, apoi apare Piotr V. – acest Iago de Ferentari cu veleități de circar, si situatia se complica!

Tatăl lui Piotr – Stepan Trofimovici este un amestec fin între Cărtărescu, Puric și Radu Paraschivescu – el e un Malvoglio manat si crescut de Stavroghina Varvara – acestă Mutter Courage – o Viorica Dăncilă la cafea cu Udrea. Moare penibil, un întreținut cu scutec imaginar spunând poezii unei tinerele – cam ca Dragnea la pârnaie.

Mai sunt apoi Spigulin incendiatorul și Fedka ocnasul criminal – acesti cetateni turmentati aparent inofensivi dar de fapt periculos de prosti

Ce mai avem?

Ziceam de Piotr Verhovesky – acest Victor Ponta a.k.a Cristian Boureanu – un ratat în sine, fără nimic măreț, doar un frustrat (un boț de rahat în loc de humă) aflat mereu pe picior de plecare.
Liza Mihailvna și Mavriki Nicolaevici – intimii naivi victime ale prostimii, țapii ispășitori ale unei mulțimi aflate în delir. Ei mi-au amintit de victimele de la Colectiv – la fel de simplu – nimeni nu mai știe nimic, totul a fost o tragedie a destinului…

Și Tihon…

Hai să zicem și de Tihon: oglinda lui Arsenie Boca!

Nu știu dacă v-a spus cineva, dar imaginea lui Arsenie Boca are la bază imaginea acestui Tihon care apare de 2 (doua) ori in romanele lui Dostoievsky: el este un psiholog în sutană pe placul prostimii (atenție… și el este hăituit de Biserica cu B mare). Când pleacă de la el Stavroghin îi spune „Psiholog blestemat”. Dumnezeu nu e implicat în poveste. Miza este doar scopul vieții.

Ca sa explic mai clar: Stavroghin spune că dreptatea există dincolo de Dumnezeu. Etica este superioară superstițiilor (prin excelență Stavroghin are o gândire kantiană) – și mai mult decât atât – etica are o logică. Din punct de vedere absolut moral nu există căință. Cu alte cuvinte, nu-i poți face rău unui om cu bună stiință pentru ca apoi să-ți ceri scuze.
Tihon îi spune că psihologia creștină îi propune căința: îți recunoști greșeala dar încerci să o răscumperi cu fapte bune, deoarece faptele tale bune făcute permanent dupa căderea în păcat, vor înclina balanța utilitaristă: gen ai omorât un om, dar pentru că ai salvat alți o mie după aceea meriți să fii re-evaluat.
Lui Stavroghin jocul ăsta i se pare obositor și nedrept: alege să se pedepsească și să se sinucidă.

Ce încercam să-ți spun în seara aia (când rămăsesem fascinat de tatuajul tău cu tribal de deasupra noadei) este că adevărata pedeapsă a lui Stavroghin ar fi fost de fapt sa trăiască: retras, umil, îngândurat – ca un Raskolnikov în „casa morților”. Cumva Dostoievsky a ales să îl respecte și să îl salveze.