Ceea ce autoarea remarca de la inceput este ca viziunea comunismului (STASI) si cea crestina (lutheranismul) au fost in permanenta in competitie. Pentru regimul Germaniei de rasarit crestinismul era un pericol real datorita viziunii globale pe care crestinismul o oferea, atat la nivel de mase cat si la nivel de institutii. Crestinii est-germani erau conectati cu restul lumii de la care primeau informatii si evaluari care ii ajutau nu numai sa supravietuiasca ci si sa aiba speranta si castige adepti.

Comunistii, in general, au sesizat globalismul crestinismului si l-au infiltrat pana la cel mai inalt nivel. Consiliul Mondial al Bisericilor (WCC), de exemplu, a fost impanzit de clerici din fostul Pact de la Varsovia sau prin delegati care erau agenti comunisti infiltrati in randul clericilor. Asa s-a ajuns la ironia ca WCC sa critice deschis si repetat Statele Unite al Americii si politica lor de a sustine drepturile religioase ale omului.

Nu, nu era vorba de comunism. Nici macar de (neo)protestanti. Era vorba de crestinii persecutati in primele secole dupa Hristos. Ceea ce reflecta natura umana decazuta. Cu alte cuvinte, pentru un oarecare castig (fie acela si sentimentul razbunarii) se vor gasi intotdeauna informatori, sau colaboratori cu persecutorii.

Parlamentul albanez a votat joi o lege pentru declasificarea arhivelor fostei politii secrete comuniste, deschizandu-le tuturor celor care vor sa isi consulte propriul dosar, informeaza AFP.

Parghie implacabila a puterii comuniste, politia politica (Sigurimi) i-a tinut sub control pe albanezi mai mult de 45 de ani, intre 1944 si 1990.

Aceasta lege permite persoanelor urmarite de regimul comunist , fostilor colaboratori ai regimului dar si tuturor institutiilor interesate sa consulte arhivele Sigurimi.

O comisie formata din 5 persoane ar urma sa fie responsabila cu rxaminarea dosarelor si cu punerea lor la dispozitia persoanelor interesate. Aceasta comisie va acorda, de asemenea, “certificatele de non-colaborare” cu regimul comunist albanezilor care vor sa detina functii in cadrul administratiei de stat sau candideaza in alegeri.

Legea prevede, in egala masura, ca fostii membri ai Sigurimi vor fi exclusi, pe viitor, din functiile publice.

Cu toate acestea, legea nu prevede o astfel de masura pentru persoanele care au colaborat cu politia secreta intre 1944 si 1990. O lege de purificare a sistemului, votata de Parlament in 2008, a fost respinsa de Curtea Constitutionala si contestata de Uniunea Europeana.

Potrivit expertilor, o mare parte din dosarele politiei secrete au fost distruse intre anii 1991-1992 cand puterea era in continuare in mainile comunistilor. Distrugerea dosarelor a continuat in 1997, cand Albania a fost afectat de o rebeliune armata.

Peste 100.000 de albanezi au fost executati, bagati in inchisoare sau trimisi in lagare de munca in timpul regimului comunist al dictatorului Enver Hoxha, care a condus cu o mana de fie Albania in intervalul 1944-1990.

Cei trei au refuzat să muncească chiar dacă fuseseră la locul de muncă. Era sfârşitul lui februarie 1961. Lângă locul unde munceam, la nici 10 metri era un canal cu apă, în care apa era până la genunchi şi era îngheţată. Le-a legat mâinile la spate cu sârmă ghimpată, cu apa până la genunchi şi îi punea să se uite cu ochii deschişi la soare, dacă coborau privirea erau bătuţi. Au fost ţinuţi aşa pe toată perioada în care noi am muncit. Acest lucru s-a făcut din ordinul lui Ficior”.

Merita citit si restul articolului.

Despre al doilea examen de admitere sustinut la acelasi Seminar Teologic si despre hartuirea emotionala am relatat aici si aici. M-am intrebat atunci cum de am fost admis de data aceasta intrucat nu avusesem nici un contact cu securitatea intre timp. Raspunsul avea sa vina ceva mai tarziu. Iar perspectiva mai larga si contextul sunt redate in Planul de masuri pe care l-am sumarizat. Planul specifica: “Se va acorda atenţie deosebită atragerii la colaborare a elevilor de la Seminarul Teologic AZŞ din Bucureşti.” Ceea ce au si incercat sa faca. Si cu mine.

Despre istoria intalnirii mele cu maiorul de securitate Spirea (cu variantele Spiroiu, Spirache – presupun ca nu era numele real) in sediul Militiei Capitalei am scris aici, si aici, si aici, si aici. Nu voi relua detaliile. Cert este ca incercarea de racolare a esuat, nu a existat nici un angajament de colaborare semnat, asa cum incearca Emanuel Ungureanu sa modifice realitatea si sa dea dreptate securistului. Adica sa minta. In tot dosarul, care nu are prea multe pagini (11), evident, exista o singura pagina scrisa si semnata de mine: o Declaratie ca nu voi vorbi cu altcineva despre cele discutate. Ceea ce am si facut, pana in Decembrie 1989. (De)conspiratorul Emanuel Ungureanu, amabil, imi sugereaza ca ar trebui sa ma straduiesc sa aranjez cu un expert grafolog pentru a demonstra ca nu este scrisul meu, ca documentul ar fi fals, dupa modelul practicat de Viorel Dima si Ioan Buciuman (zice Ungureanu), si astfel sa obtin o adeverinta de necolaborare din partea CNSAS. Nu, nu voi face un astfel de gest, nu am ce sa ascund. Documentul este scris de mine si nu este un angajament de colaborare cu securitatea. Daca Emanuel Ungureanu ar fi trait vremurile acelea ar fi stiut ca declaratii dadeai la orice autoritate de stat, era un document obisnuit care nu avea de-a face cu vreo colaborare si nu obliga la nimic. Decat la onestitate. Ceea ce lui Ungureanu ii lipseste din vocabular si caracter. Ca sa nu amintesc incercarea de santaj, cum ca m-as teme sa-mi fac public dosarul pentru a nu deveni din “vanator” vanat. Aveti acum dovada. E bine ca macar asa cunoastem adevarata fata a oamenilor “de bine”.

Constatarea mea este ca in Propunerea de racolare se regasesc subiectele mentionate de maiorul Spirache/Spiroiu in timpul discutiei in forma in care apar si in Raportul incercarii de recrutare. Ceea ce ma face sa concluzionez ca propunerea de racolarea ar fi scrisa dupa intalnirea noastra. Dar asta nu are prea mare relevanta, oricum. Lectura placuta.

Ungureanu, in bascalie, se refera la anticomunismul “de ocazie” pe care mi l-as atribui. Nu vreau sa dezvolt un eseu sau un portofoliu de dovezi ale atitudinilor si actiunilor anticomuniste pe care le-am avut sau la care am participat. Epistologul nu le poate intelege pentru ca nu le-a trait. Sa vedem ce spun, insa, documentele. 29 Iulie 1983 ramane in memoria familiei noastre data la care securitatea a ordonat si executat o perchezitie ampla in apartamentul unde locuiam. Pretextul era cautarea unor “valori sau inscrisuri” care erau considerate ilegal de detinut (a se citi aur sau valuta). Au luat la cercetat simultan toate sifonierele, bibliotecile, camara, balconul, si chiar si boxa din subsolul blocului. Fiecare carte a fost cercetata pagina cu pagina, doar-doar va cadea dintre file vreo bancnota “verde”. Perchezitia a inclus si laboratorul foto in care imi desfasuram activitatea. Imi amintesc cum ofiterii securitatii au studiat negativele, diapozitivele, fotografiile, si chiar si probele sau ramasitele/rebuturile din laborator pe langa voalarea unor materiale inca nefolosite.

Procesul verbal de perchezitie, incheiat dupe ce s-a terminat “efortul”, face referire repetata la carti sau documente religioase fotocopiate – scopul real al perchezitiei. Capitanul Spirea nu a uitat sa mentioneze ca respectiva literatura “nu contravin[e] normelor de convietuire sociala si legilor statului nostru” – devoaland faptul ca ei cautau literatura cu caracter anticomunist. Si au gasit literatura religioasa. Neintelegand natura scrierilor religioase, nu au confiscat nimic.

Premergator acestei perchezitii, atat corespondenta cat si telefonul au fost puse sub urmarire, fapt pentru care Ministerul de Interne al judetului Mures cere Inspectoratului Securitatii Bucuresti printr-o adresa din 19 Aprilie 1983 date despre mine. Interceptasera o carte postala, daca imi aduc bine aminte (serviciul “S” – scrisori), prin care Iosif Varadi de la Targu Mures imi confirma, mai mult sau mai putin codificat, o comanda fotografica. Corespondenta fusese interceptata in luna Ianuarie 1983. Raspunsul Securitatii a sosit abia pe 18 August, dupe ce perchezitia avusese loc. Documentele provin din dosarul de urmarire al mamei mele. Nu aveam inca 18 ani cand securitatea ma urmarea.

Ceea ce este insa uimitor este imaginea suprarealista pe care Ungureanu o are despre sine, chiar daca prin reflexie din “anonimele” altora: reformator, reformist, etc. Iar ca argument il invoca pe Gili Barbulescu si scrisorile acestuia, care au de-a face cu o analiza curenta a bisericii si mai putin cu cartea incriminata. Dar Ungureanu se agata si de un pai daca mai poate arunca cu putin noroi. Daca te crezi atat de bun si de “reformator” ar trebui sa demonstrezi asta prin ceea ce poti in domeniu, nu prin daramarea a ceea ce au facut altii. Cu alte cuvinte, scrie tu propria-ti varianta si lasa oamenii si posteritatea sa judece. Asuma-ti opinia documentata si apoi convinge. Asta inseamna onestitate si curaj. Pana atunci, insa, te vei balaci in mocirla pe care ti-ai ales-o.

Ca un adevarat “cruciat”, Emanuel Ungureanu il acuza pe Gheorghe Modoran de grave incalcari ale unui cod profesional de etica. Una din “durerile” sale este mentionarea in carte a situatiei familiale inedite a fostului presedinte de Uniune, Dumitru Popa, si implicit a sotiei acestuia care, daca imi amintesc bine, a declarat nula o casatorie anterioara imediat dupa cununia religioasa. Ungureanu clameaza ca astfel de informatii ar fi trebuit sa nu devina publice pentru ca au fost discutate intr-o adunare administrativa a bisericii din str. Labirint. Insa, doar cu jumatate de adevar, Ungureanu “uita” sa mentioneze ca aceasta informatie a unei casatorii anterioare si a anularii acesteia (sau a divortului) exista in documente juridice publice detinute de statul roman. Si care pot fi consultate chiar de “cruciat” daca are curiozitatea. Insa Ungureanu demonstreaza de acum ca stapaneste perfect arta de a transforma adevarul in minciuna. Discrepanta dintre practica cunoscuta a bisericii Adventiste in cazul divortului si recasatoririi si neaplicarea acesteia in cazul mentionat a trezit semne de intrebare in mintea multor contemporani evenimentului care nu au participat la acea adunare administrativa. Si ar da nastere la intrebari in mintea oricarui istoric care cerceteaza acea perioada. Nu si in cea a lui Emanuel Ungureanu, care vede paiul de ura din mintea celor care isi pun intrebari legate de ascendenta lui Dumitru Popa ca presedinte al Uniunii dar este orbit de propria traversa de cale ferata peste care circula expresul minciunii.

Emanuel Ungureanu reuseste o gafa de proportii atunci cand il acuza pe Gheorghe Modoran ca scrie cu “alt stilou” cartea fata de abordarea din teza de doctorat. Obligatoriu, Modoran nu poate fi istoric credibil pentru ca a introdus in carte detalii pe care disertatia sa nu le contine. O astfel de aberatie poate prinde doar la cei necunoscatori, ignoranti, sau care, vorba lui Emanuel, pot fi prostiti usor. Un adevarat istoric ar trebui sa stie ca o disertatie sau o teza de doctorat nu este acceptata spre publicare in forma identica decat de cateva edituri specializate in acest sens, in majoritate edituri apartinand Universitatilor. Iar un absolvent de doctorat  nu si-ar permite sa-si tipareasca disertatia in forma identica sub forma unei carti decat cu riscul sa-si puna la indoiala reputatia de specialist publicand de doua ori acelasi document. Nu intru in detalii, dar audienta celor doua documente este complet diferita, ceea ce implica un “alt stilou”. Invocarea acestui argument pueril demonstreaza ca o diploma de doctorat nu garanteaza nicidecum ca numele inscris pe ea reflecta standardul academic presupus.

(va urma)