Inceput de an si ma bate gandul ca daca-mi vizualizez unele dintre dorinte poate voi gasi ocazia, puterea sau modalitatea sa le indeplinesc:

1. Vizitarea Venetiei intr-o zi cu soare

2. Micul dejun pe o terasa cu vedere spre Turnul Eiffel

3. Cateva zile intr-o casuta pe apa, cu podeaua din sticla prin care se vad pesti colorati, inot, relaxare si cocteiluri exotice (barbatul bronzat, plin de patratele, e optional)

4. Expeditie pe munte cu catarari in coarda si coborari in rapel.

5. Dat cu barca intr-o pestera cu apa transparenta

6. Poze intr-o gradina zoologica mare, cu animale in habitatul lor, nu in custi

7. Relaxare in baile din Budapesta– Bun si parcul acvatic de la Szeged!

8. Baie intr-un bazin termal inconjurat de zapada

9. Inotat cu pesti colorati

10.O zi de rasfat la un spa

11. Vazut Londra din LondonEye

12. Vizitat Praga toamna– Merge si primavara, cu soare mult si pomi infloriti!

13. Plimbat prin palatul si gradinile lui Sissi, la pachet cu alte atractii din Viena.

14. Explorat podurile de peste Dunare din Budapesta si putina istorie la fata locului.

Fiecare poartă avea un steag mai mult mai mai puțin zdrențuit, decolorat dinspre negru după câți ani trecuseră de la ultimul mort și crucile colorate cu acoperișul micuț, al celor trecuți dincolo, așezate grupat lângă intrare, fie în interior, fie imediat la ieșire, în lateral. Căldură mare și pustietatea de prânz, ne-au făcut să vizităm cele două birturi din sat, unul închis, celălalt cu stăpânul prin preajmă. Am luat o gustare amestecând pufuleți, biscuiți sărați, chipsuri, berici și ce-am mai găsit de vânzare pe acolo. Ne-am reunit și cu alți colegi ce aveau traseu în partea ce-o făcusem noi c-o zi înainte, am agățat un bătrânel simpatic, care avea să fie cea mai frumoasă experiență din weekend.

Căsuța muzicantului (că și asta făcuse omul la viața lui, printre multe altele, fusese lăutar) era colorată blând într-un vișiniu stins, în pantă blândă și c-o curte plină de copaci umbroși, o plăcere într-o zi caniculară! Ne-am așezat pe trepte la povești, omul trăise al doilea război mondial, cu trecerea nemților și-a rușilor, amesteca amintiri din copilărie, cu povestiri despre refugiați, istoria satului și tristețea părăsirii, pentru că peste tot pe unde am umblat am dat doar de oameni bătrâni și case abandonate, tineretul fiind plecat departe la muncă, fără a se mai întoarce. La o bucată de vreme, a scos vioara făcută de tatăl lui și ne-a cântat câteva piese vioaie, care completau sonor atmosfera locului. Casa de lângă el, era de un albastru blând, o ochisem eu din ziua precedentă, însă ni s-a spus că proprietarii locuiau în altă parte și vin doar uneori, vara. La rugămințile noastre omul și-a luat vioara, contrabasul, cele două fluiere și am trecut printr-o spărtura din gard, alături la vecini. Iarba înaltă am călcat-o în picioare să avem puțin loc de manevră, umplându-mi adidașii de niște boabe mărunte și aspre ca șmirghelul. Băieții au zburătăcit cocoșul, pe care l-am ratat când și-a umflat aripile, l-am prins doar când se pregătea să se lanseze.

Chiar dacă ar fi fost să nu-mi reușească nici o poză, doar simpla relaționare cu acest bătrân muzicant, cu vorba măsurată, o căruță de povești și cântece pe măsură, ar fi meritat din plin. L-am părăsit după o vreme, iar la final când am dat mâna, ne-a spus surprinzător să vorbim mereu frumos cu oamenii…

Am mai bătut o uliță perpendiculara pe drumul principal, pozând un om cu-un clop negru lângă nelipsitele și viu coloratele cruci din porți, iar apoi am dat peste un grup de trei femei toate destul de înaintate în vârstă, ce se odihneau pe iarbă. Una deja câștigată de colegii din ziua precedentă, ne-a poftit în curte și-n casă, ne-a povestit pe unde-i sunt plecați copiii, de câte ori îi vin nepoții pe an și cât de singură se simte adesea în gospodăria mare. M-a amuzat oscilația ei inițială între dorința de a povesti cu noi și frica de străinii care-ar putea-o ataca. A învins curiozitatea…

Soarele cobora din nou, umplând totul cu lumina aia superb fotografică, am ajuns iar la fântâna unde în ziua precedentă o femeie își limpezea rufele, am plecat lăsând în urmă satul ce-și deschisese timp de trei zile sufletul în fața noastră.

Pe drum am ochit o ultimă casă colorată viu, cu câteva femei la poartă. Ne prezentăm, ne rugăm de niște apa, primim permisiunea să pozăm în interior și printre cadre aflăm că proprietarii serbează anul viitor 50 de ani de căsnicie, iar bărbatul e călușar la bâlciul de Rusalii din comună. Ne-a arătat și costumul ce tocmai îl schimbase, ne-a chemat a doua zi să-l vedem în acțiune (din păcate, n-am reușit să ne trezim în timp și ne-am luat cu altele, înainte de plecare spre casă).

Seara s-a încheiat c-o poză de grup la un rezervor imens plasat pe-un câmp printre culturile de ceapă și varză, o cină c-un salău, apoi obișnuitele dezbateri pe marginea fotografiilor și a rezultatelor mai mult sau mai puțin reușite. S-a propus și-o expoziție, atât la noi în oraș cât și în Seaca de pădure, locul de unde am strâns atâtea imagini speciale.

Am întâlnit oameni deschiși, bătrâni vii, locuri deosebite, tradiții noi. M-am temut că mă vor deranja regionalismele sau perfectul simplu, mirosurile dure, brutalitatea omului simplu. Am trecut ușor peste părțile puține și insesizabil neplăcute. M-a surprins continuu ospitalitatea omului sărac, simplu, dar vesel în tristețea lui. Au o viață grea, într-un loc care devine din ce în ce mai pustiu, dar se bucură s-o împărtășească altora, sunt mulțumiți când îi ascultă cineva, fără a încerca să profite. La fel, romii întâlniți, au fost la locul lor, fără cerșetorie, obrăznicie, săraci dar acceptați.

Nu știu spre ce se îndreaptă zona, teamă mi-e că în câțiva ani colinele blânde cu iarbă arsă de soare, cu sate îngropate în grădini verzi întinse, cu fântâni cu bazine lărgi, vopsite alb, la îndemâna drumeților, căsuțe în pantă colorate viu, mai ales în albastru, se vor stinge în uitare, departe de civilizația agitată, în veșnice căutări a orașelor.

Revenind la ziua a doua… m-am trezit greu, am dormitat întregul mic dejun și drumul de aproape o oră până la Veleni- satul ce urcă prăfos din Seaca de pădure și se întinde leneș pe firul ulitei pe 7 km. Am parcat sub niște pruni, rucsacul în spate și am dat binețe primei femei întâlnite în cale, dornica de actiune. Decizie neinspirată, ne-a luat din vole scurt, a zbierat ca cheama politia, i-a montat pe cei din jur, care deși n-o aprobau nu le dădea inima să se apropie de noi. Imaginea idilica a satului din ziua precedentă s-a prăbușit cu zgomot, am grăbit pasul departe de zgomot și apoi treptat am constatat că pe masura ce inaintam totul devenea pustiu. Căldură de miez de zi, cer fără nori, câte o mașină trecând în viteză ridicand o ceată prăfoasă, căruțașii privind curioși dar nu suficient cat să intre în vorba cu noi…nu se lega nimic.

Totuși, la o poartă lume adunată și câteva mașini. Singurele evenimente din partea asta de lume sunt înmormântările, așa că m-am rugat în gând să nu fie și mortul prezent. Două bătrâne și-un moșneguț, ce arata ca si plecat deja dincolo, stăteau pe-o bancă; o fetiță roz se ițea dintre poalele mamei; am dat binețe și am ajuns să mâncăm la pomană (nu știu cât am progresat cu pozele, dar de mâncare n-am dus lipsă!). Foarte amabili oamenii, din păcate interiorul curții nu s-a potrivit cu intențiile noastre fotopoetice, așa că am luat desagii pe spinare și la drum! Satul toropit in căldura verii avea casele din ce în ce mai rare, lungi porțiuni de-un verde crud între ele, subiecte zero. O surpriză colorată, un cal, lângă o căsuță minuscula, cărămizie, cu geamuri albastre. Fond frumos, subiect-cal. Cum să potrivim calul, că stătea prea departe de casă? Curajoasa din mine stătea cu ochii pe funie și pe direcția de scăpare, dacă se înfurie animalul, de altfel, pasnic. Una din fete a tras de funie, mișcând calul, care blând, abia de ne-a băgat în seamă. Cadre amestecate, umbre dantelate, râsete, o mușca calul ăsta?, apare și stăpânul ușor alcoolizat, curios ce facem. Explicam, scăpam vii și ne infingem în birtul satului la umbră, scanam marfa putina, ne propunem să așteptăm să treacă zăduful, să le vina cheful oamenilor de vorbă. Nu avem stare la gândul că n-am cules mai nimic în ziua aia și forțăm soarele ucigător, până casele devin și  mai rare, iar natura verde, de început de vară, tot mai atotcuprinzatoare. Nehotărâte dacă să ne întoarcem sau nu, decidem rapid sa revenim la baza, urcăm repede în căruța ivită drept la țanc și ne „selfim” de zor, în timp ce căruțașul și femeia lui ne privesc răspunzându-ne cand plat, cand amabil, cu un  zâmbet nelamurit în colțul gurii. Mulți nu înțeleg ce tot moșmandim noi cu aparatele foto, dar sunt cuceriți de pasiunea pe care o arătăm și entuziasmul sincer la tot felul de amănunte inedite pentru noi, firești pt ei. Facem cu mâna câtorva cunoscuți (deja aveam vechime de dimineață!) și coborâm în curtea moașei. ÎI ascultăm povestea vieții, zâmbim și râdem la bărbatul posomorât care-o tot grăbește să ne scoată afară, îl pozăm și pe el puțin…dar fără a-i trezi interesul, plecăm la timp să nu piardă femeia serialul de la 6 seara (am uitat să întreb care…dar bănuiesc că-i telenovelă).

Plecăm și întâlnim la o poartă roșie, două fetițe moțate-palmier, cu bunica din dotare, cea mică încruntându-se amuzant, protestând la fiecare pas,zgrăbălindu-și des buba din genunchi dată cu albastru de metil, intrăm în casa unui holtei care ne prezintă posesiunile, doi porci gemeni ce se pozitioneaza ca-n oglinda si-un pisic dresat la scarpinat;  încearcă să ne convingă că-i o partidă bună de însurat, scăpam greu de el, dar ne conduce până la birtul de lângă fântână, unde lăsasem mașina. Soarele curgea ușor spre orizont, lumina era aurie blândă, oamenii pendulau între apă și case… Pretendentul a mai făcut rost de-un companion la fel de aghezmuit ca și el si insista de zor să mergem să ne arate ceva în capul celălalt al satului. Decidem că ar fi timpul să strângem tabăra, o tăiem mișelește intr-o clipa a lor de neatentie, ratând șansa de a ne procopsi în sat, dar cu mintea la cadrele puține și cam nereușite, ce urmau selectate și prezentate după cină. Am ajuns anesteziată în pat după 3 noaptea, căzând într-un somn scurt fără vise, dar cu sentimentul placut ca fac ceva ce incepe sa prinda usor contur…

Descinderea în comuna Seaca de pădure a debutat cu aprobarea primarului, într-o echipă de trei grații și „tăbărând” pe prima casă colorată suficient, cât să ne atragă atenția. Proprietarul și-un vecin trebăluiau prin curte și nu prea pricepeau ce vrem, însă surprinși de atenția și insistența noastră, ne-au lăsat să ne invartim prin toată gospodăria, ne-au povestit cum mai e viața la sat. O bătrânică ne studia de pe treptele căsuței albastre, neînțelegând forfota și clănțănitul aparatelor foto. Debusolată de noile reguli din fotografia ce doream s-o invat, mă învârteam că o găina fără cap, încercând să nu leșin de la mirosul privatei sau lângă adierile porcilor. După câtva timp m-am lămurit cât să încerc și eu câteva abordări, vecinul cu șapca roșie a uitat să se grozăvească și văzând că-l vrem și pe el în poze, s-a așezat cuminte pe-un scaun, cu mâinile încrucișate muncite și arse de soare. După câteva minute, s-a plictisit însă să fie vedetă, așa că ne-am luat tălpășița, urcând ușor cu șoseaua și făcând la fel ca ea, stânga, lângă o fântână. N-am mai văzut fântâni cu două găleți și-o roată metalică ca un scripete mare care le aducea alternativ sus. Departe, în adânc, lucea stins si rotund nivelul apei. Ne-am odihnit puțin, ziua era ciudată, vântoasa și rece când intra soarele după nori, din ce în ce mai toridă în rest. O bătrânică in baston, cu broboada albastra de sub care ii rasarea cuminte parul complet albit, s-a apropiat privindu-ne aproape orb „Nu vă cunosc!” I-am explicat că n-are de unde, că suntem abia venite pe acolo și i-am povestit ce facem. Pentru cei mai mulți diferența între filmat și fotografiat a fost inexistenta și cam toți se temeau să nu apară la televizor in cine-stie-ce-postura. S-a mai ivit un băiețel cu bicicleta, dând ture din ce în ce mai aproape de noi, până l-am întrebat cum îl cheamă. A răspuns fără timiditate și ne-a povestit ce-i în susul străzii si cum merge scoala. Imediat lângă, un grup nomad de copii cu copii, un cort jerpelit, o grămadă de zdrențe aruncate alandala direct pe pamant și-un copilaș de vreo doi ani strângând în pumn un boboc de gâsca, ce părea inert. Cu apucăturile mele orășenesti m-am panicat, dar odată inapoi vertical, puiul galbenel a misunat vioi prin iarbă. M-am uitat curioasă la bebelușul din căruț pe care mi l-au arătat, destul de înfofolit pentru ziua caldă și care în pofida vocilor noastre și a gălăgiei, n-a schițat nici un gest… Țiganca tânără și frumoasă foc, privea placut spre noi, fericită și fără griji, făcând mai nimic toată ziua. Săraci ei, săraci și oamenii din sat, trăiesc pașnic, deși nomazii sălășluiesc acolo doar vara. Nu-mi dau seama dacă au încredere unii în alții sau pur și simplu nu e mai nimic de furat. I-am întrebat din ce trăiesc și au spus că vând fier vechi…

I-am părăsit descoperind mai departe o gașcă de „tinerele” îmbrobodite, toate peste 70 de ani. Una și-a ținut mana la gura cu basma cu tot, cât am povestit cine suntem, alta a căutat plictisită în cealaltă parte- doar o apare cineva interesant pe uliță, iar cea din margine ne-a poftit în batatura. Ca multe din sat nu mai avea bărbat, murise de câțiva ani, se temea să n-o atace careva noaptea, însă față de noi , niște oameni străini și-a deschis casa. Habar n-am dacă modul jovial de a povesti, faptul că eram trei femei singure sau plictiseala fiecărei zile într-un sat destul de mort, au catigat-o, însă în scurt timp ne-a poftit la o ciorbă de fasole și la niște pâinici rotunde abia scoase din cuptor. Cam greu de explicat uimirea mea și pofta de hămesită cu care am golit farfuria. Am povestit de toate în bucătărioara joasă, pe-un pat de paie, urmărind cu privirea săculeți de ierburi mirosind vag, atârnati de tavan, o pisică timidă încurcată printre picioare, ușa deschisă a camerei bune unde tronau înfoiate mai multe perne stivuite frumos una peste alta, carpete și șervete cusute manual sau la războiul de țesut. Mi-am amintit vag de-o bunica plecată demult dintre noi și-o jumătate de răsfăț pierdut în timp.

Femeia asta simplă, deși a trăit greu, nu și-a pierdut nici umorul, nici poftă de viață… mai rar pe la oras asa ceva!.Am coborât încet panta printr-o pădurice rară, spre locul unde lăsasem mașina, bine dispusă, c-o altă idee asupra satului și-a oamenilor care trăiesc aici. Din locul unde lasasem mașina se vedea cimitirul răsfirat sus pe deal și urcând agale prin iarba înaltă, arsă de soare, am zărit frăguțe, aproape coapte și cu-un gust divin. Vederea de sus nu era uimitoare, așa că am coborât inapoi, privind o latura părăsită ce avea câteva cruci vechi din lemn dantelat pe margini, cu același ciudat „acoperiș”, prezent la toate.
Am mai încercat o altă margine de sat, mai sus, intrând pe-o uliță curbata, cu soarele aruncand umbre lungi : intr-o curte un om si-un măgăruș, arătându-ne că seceta a crăpat rău pământul, în care oricum nu se prea face nimic, două femei păzind o poartă prin care un băiat căra c-o roabă  resturi ierboase. Peste drum o casă albastră (cea mai des întâlnită culoare…o fi sineala de albit rufele de pe vremuri?), cu cerbi vopsiți verzui și iarbă bogată în curte. Bătrânica abia s-a lăsat convinsă să ne lase puțin înăuntru, ne-am temut de trei câini pătați părând identici, până i-am îmbunat cu un rest de sendvici. N-am reușit să povestim prea multe cu ea, așa că ne-am retras având deja tolba plină de întâmplări și cadre foto. Spre seară ne-am întors la bază, unde urma să descărcăm pozele, să alegem ce-i cat de cat bun și să discutăm până târziu în noapte cum am putea aborda mai bine personajele, satul, fondurile, culoarea…

1. Gone Girl– pe care l-am vazut mai demult, ilustreaza  socant cat de aberanta, diabolica si distructiva poate fi o minte de femeie (Rosamund Pike) cand e rau directionata. Ben Afleck este sotul respectivei, presupus ca ar fi ucis- o blonda pe cat de frumoasa pe atat de dusa cu pluta. Actiune alerta, cu surprize dese si final pesimist-sinucigas. Nu cred ca nebuna are sanse la premiu, dar e propusa.

2. NIghtcrawler– filmul asta m-a oripilat de la inceput, are Jake Gyllenhaal o fata, tot cu lopata s-o mangai! Rolul ii vine manusa, infatisand un om care filmeaza stiri socante in vederea vanzarii catre posturile de televiziune si la ce se preteaza pentru a face rost de ele. Inutil sa exprim ce dispozitie execrabila am avut dupa terminarea lui! Pentru cei mai putin empatici si cu stomacuri armate! Secundar, apare o Rene Russo destul de trecuta ( unde-s actorii tineri, de-au scos tot felul de mumii la interval?), dar care trebuie sa recunosc ca se potriveste la fix cu atmosfera apasatoare a filmului.

3. Two Days, One night– Ei, bine, nu-mi inchipuiam ca poate fi un film atat de prost! Si nici ca as avea rabdarea sa-l urmaresc pana la final… Scenariu slab, filmarea lipsita de calitate,  pana si imbracamintea actritei e fara imaginatie, dialog repetitiv cu nimic inteligent. Singura raza de soare palid a fost finalul un pic altfel, dar departe de a salva ceva din film. Nu inteleg motivul pentru care a fost propusa actrita (Marion Cotillard), rolul ei l-ar putea face orice persoana care nu rade prea des sau care a servit un xanax inainte.

4. The Theory Of Everything– Pe care l-am lasat intentionat la urma, e, dupa parerea mea filmul care ar merita Oscarul, iar actorul Edy Redmayne (pentru mine un ilustru necunoscut) ar putea da lovitura. Rolul fizicianului Stephen Hawking, care traieste inca intr-un scaun cu rotile desi are peste 80 ani, elaborand teorii geniale, avand un corp in care functioneaza corect doar creierul si sufletul, ii ofera sansa sau abilitatea de a exprima emotii, dorinte, sentimente, doar folosindu-si ochii. Nu in ultimul rand, relatia de familie dintre fizician si sotia sa (Felicity Jones), ofera un exemplu coplesitor despre cum ne-am putea purta unii cu altii si ce inseamna sa te sacrifici pentru celalat si cat de recunoscator poate fi un om. O lume atat de diferita fata de cea pe care o experimentam in fiecare zi!

Daca v-am convins, vizionare placuta!

1. Birdman– Pana la filmul acesta imi placea Michael Keaton. Am avut un soc sa-l regasesc atat de batran, in rolul unui actor incercand sa-si redobandeasca gloria de alta data! A dat tot ce-a putut, insa rolul, in sine, nu i-a permis prea multe jonglari sau i-a oferit prilejul de a evada prea mult, ca sa-l pot defini. Momentele in care incepe sa zboare la propriu printre zgarie-nori, lasandu-ma pe mine sa intuiesc daca-i real sau nu, oscilatia intre a dori ceva si a te razgandi chiar in momentul in care aproape obtine, m-a facut sa urmaresc cu greu mult prea lunga si indecisa desfasurare a actiunii. Pilula a fost indulcita de jocul deosebit al lui Edward Norton, in rol secundar, cu reale sanse la premiu.

2. The Imitation Game– Un film bun, mi-a placut in special subiectul, o trupa de oameni de stiinta care descifreaza renumita masina, Enigma, de codificat mesaje,  folosita de nemti in al doilea razboi mondial. Benedict Cumberbatch,  care-mi placea deja din serialul Sherlock Holmes, conduce elegant grupul din care mai fac parte o mai veche cunostinta a mea din „The Good Wife” si antipatica Keira Knightley (care nu-si dezminte titlul nici aici!), aproape invizibila, dar cu rictusul gurii la locul lui. Batalie grea pentru premiul la rol principal masculin!

3. American Sniper- Un Bradley Cooper voinic, este cel mai bun lunetist al americanilor in luptele din afara tarii, filmul fiind facut dupa un caz real (se pare ca asta ar fi reteta urmata de multi dintre nominalizatii din acest an). Patriotic, foarte convingator in rol, un film trepidant de razboi, cu adrenalina ridicata…dar cam atat.

4. Still Alice– Avand-o in rol principal pe Julianne Moore, prezinta viata unui femei-om de stiinta de succes, dupa ce depisteaza ca are temuta boala Alzheimer. Un film zguduitor, de cateva ori m-am cam bocit, e cumplit sa afirmi ca „era mai bine sa fi avut cancer”! Aproape invizibil evolueaza un Alec Balwin inca aspectuos, daca n-ar fi asa de gras!

5. Wild– O transformare radicala a actritei Reese Witherspoon, pe care o stiam doar ca „Blonda de la drept”. Aproape tot filmul e nefardata, plecand intr-un traseu dificil singura, prin salbaticie,  aproape 3 luni si 1100 mile, cu un rucsac imens in spinare, in cautarea unei metode de  a-si regasi pacea interioara, dupa pierderea unei mame extrem de apropiate, un divort, droguri si sex la intamplare. Toata admiratia pentru idee, desi am niste rezerve referitoare la veridicitatea traseului si la pericolele aproape inexistente. In rolul mamei, apare Laura Dern pe care o cam pierdusem de la Twin Peaks incoace, destul de stearsa, exact cum o stiam…

6.Whiplash– Un J.K.Simmons de mare anvergura! Sanse mari si pentru el de a lua premiul pentru rol secundar. Rolul principal urmareste un elev la o scoala de muzica de jazz, care lupta sa ajunga cel mai bun, intr-o orchestra a carui dirijor/profesor ii impinge pe ucenici prin toate metodele (mai putin ortodoxe) sa-si depaseasca limitele. Nu stiu daca scopul scuza mijloacele si nici daca pentru a obtine oameni spectaculosi, ii poti teroriza, dar filmul acest lucru incearca sa-l pledeze. Unul dintre cele mai bune filme din seria aceasta, care chiar merita urmarit!

7. Foxcatcher– Prezinta un american dintr-o familie renumita, influent si evident, bogat, care infiinteaza o echipa de lupte, pretinzand ca o face doar din patriotism, in vederea castigarii Jocurilor olimpice. Din pacate, lucrurile degenereaza. Mi-a placut mult gradatia filmului, modul in care sentimentele frumoase, inaltatoare, se transforma in altceva, deloc admirabil. Actorul Steve Carell, as zice ca are sanse uriase la premiu!

8. Grand Hotel Budapest– Un film pentru o categorie de spectatori din care eu nu fac parte, o comedie neagra, elaborata si complicat de urmarit, c-o actiune adesea greu de inteles. Mi s-a parut interesant ca imagine, decoruri, costume si colorit…dar trebuie rabdare de fier, daca nu esti fan al genului.

Cam acestea ar fi ce am reusit sa vizionez pana acum, dar va tin la curent!

Totusi, n-as vrea sa ingrop o zi frumoasa, ca o fereastra calduta  pierduta intre altele glaciale…Pe drum spre Serbia, soarele timid ne-a dezghetat atat limbile, cat si dispozitia, desi peisajul de-o parte si de alta a soselei arata dezolant, asa cum e mereu iarna la campie, intinderi brune usor inghetate sau  petece cenusii din zapada trecuta. Am trecut vama goala sub privirile plictisite ale functionarilor si ne-am dat drumul la mers spre Novi Sad, oras despre care, spre rusinea mea, nici macar nu stiam ca e strabatut de Dunare. Asta-i motivul pentru care  retin geografie doar cand o vad! Un pod in lungul unei cai ferate, o curba si toata privelistea s-a desfasurat larg, Dunarea, cu orasul nou inflorind usor inzapezit pe dreapta si cetatea Petrovaradin, usor mai sus, in stanga. Ne-am parcat si am incercat abordarea de pe malul Dunarii, desi era evident ca intrarea se face din cealalta parte. Poate soarele nesperat, poate zapada inca sclipind scurt, cert e ca fluviul arata diferit fata de ce stiam eu din zona Orsova. Cu ochii cand la intinderea fara valuri de un gri-bleumarin distant, cand la zidurile impunatoare ale cetatii, am dat nesperat de un  tunel pietruit de latimea unei masini si jumatate, pe care ne-am inserat in cetate. Un sistem complicat de ziduri de aparare, care se intretaie peste santurile unde presupun ca in trecut se inecau dusmanii, acum aratand ca un parc intins, plin de zapada necalcata. Greu de ghicit istoria lunga a fortaretei, ce se intinde din vremea paleolitica, atinge perioada romanilor, trece in stapanirea calugarilor pe la 1200, ca 300 de ani mai tarziu sa cada sub asediul turcilor, fiind daramata si reconstruita de austrieci. Dupa o serie de confrutari cu turcii, cetatea ramane in stapanirea armatei austriece, care ii construieste un elaborat sistem de tuneluri pe patru nivele, masurand 16 km. M-am dus cu lectiile nefacute, inca zapacita de „lectura” din seara precedenta, asa ca n-am avut idee peste ce ma plimb si nici n-am intuit vastitatea locatiei. Vremea rece pustiise terasa larga catre Dunare si nici mestesugarii care coloreaza cetatea in anotimpul cald, nu erau la post. Am facut un popas de-un ceai fierbinte la singura cafenea ale carei prelate si incalzitoare de terasa mi-au amintit de-o plaja indepartata din Cipru, coincidenta, tot in ianuarie. Era placut in interior si se poate admira privelistea orasului asortata curgerii raului, un fel de dialog vechi-nou supus domol timpului. Intamplator ne-am nimerit la ora cand ajustau ceasul emblema al cetatii, a carui particularitate este faptul ca are limbile inversate, cea mica arata minutele si cea mare orele, pentru ca pescarii de pe vremuri sa zareasca ora mai usor. Din pacate, ziua in anotimpul rece e scurta, asa ca am coborat  pe aleea de intrare, admirand cu jind doi copii care se dadeau zgomotos cu sania, am trecut pe sub poarta grandioasa pe care intrau victoriosi conducatorii de oaste si ne-am chinuit sa pozam cat mai elocvent cainele vedeta dintr-un geam la etajul unei cladiri. Inca putine cadre cu siluete in fundal pe terasa de sus a cetatii si directia plescavitza! Pana la urma n-a fost sa fie specialitatea sarbeasca atat de laudata, ci ceva gratare condimentate sarbesc, intr-un restaurant cu o servire ireprosabila si un colorit bogat, cu peretii in rosu, albastru sau galben pe care erau agatate obiecte ce mi-au amintit de casa bunicii, cu perdelute pe jumatate de geam, lampi care incalzeau placut lumina, chelneri in port popular. O experienta placuta! Cu burta atarnand am plecat sa mai dam o ultima raita in orasul ce-si aprinsese luminile de Craciun (era a treia zi din an). Lume decenta plimbandu-se linistit la orele serii, turisti care nu ieseau in evidenta, casute cu lucruri create manual fara abundenta de carneli, bulendre si fumaraie pe care le vazusem in centrul orasului nostru. O tanara ne-a povestit din ce materiale isi elabora  cercei originali multicolori, folosind seminte de fructe, machete de ferestre decorate si iluminate feeric, standuri aromate de kurtos, acadele si fructe trase in ciocolata. O senzatie ciudat de placuta de a fi inconjurata de oameni, fara a fi deranjata vizual sau olfactiv.

Cam asta a fost prima mea vizita la Novi Sad si imi place sa cred ca voi mai reveni, sa prospectez orasul mai pe larg, intr-o zi mai calda si neaparat mai lunga, de vara si de ce nu? sa innoptez indelung pe malul Dunarii, la o poveste cu cetati, hoinarind prin amintiri.

poze aici.

La hotel am incercat sa ma ascund o ora, in recuperare de somn, dar tot etajul facea bagaje, se tranteau usi, doamna cu aspiratorul isi facea treaba bifand camerele la rand, deschizand si usa noastra de cateva ori, doar-doar ne decidem sa parasim statia, astfel ca pana la urma ne-am strans catrafusele si am cautat sala unde urma sa se produca intemeietorul Zumbei, Beto Perez. Nu m-am dus la pomul laudat cu sacul, dar nici nu ma asteptam ca la atata amar de lume sa ne fie repartizata o hala din piata (e adevarat incapatoare), cu toalete ecologice, podeaua subreda din panouri care se miscau, de planeitati diferite si c-o shaormerie in interior, de-am ozonat tot evenimentul tragand adanc in piept arome de muraturi, hamburgheri si alte delicatese inrudite, denumita generic „Pavilionul Expozitional- Expo Transilvania”. In realitate, constructia de tabla s-a zguduit din toate incheieturile la zgomot foarte inalt produs de muzica si cei  in jur de 2000 de oameni prezenti (habar n-am cat e de real numarul?!), dar spre norocul nostru a ramas in picioare.

Probabil ca  socul trecerii de la patru stele la regim de piata de zarzavaturi a fost prea mare, frigul din interior il concura pe cel de afara, asa ca la aparitia pe scena a lui Beto, am inceput sa ma misc doar activata de regretul de a nu  pierde ceva unic, poate, in viata mea. Daca primele piese au mers greu, curentul din tavan zburandu-mi creierii, buticarii aranjandu-si marfa printre bagajele noastre, un du-te-vino continuu limitandu-mi miscarile, la un moment dat mi-am dat seama ca nu mai conteaza toate amanuntele astea sordide, atmosfera devenise incinsa de bucurie, dans antrenant, impartasirea unor clipe unice, Beto oferind un spectacol de mare clasa, indiferent de locul unde se afla  scena, iar audienta a primit cu bucurie buna dispozitie, fluiditatea miscarilor, coregrafiile simultane ale dansatoarelor cu ritmul in sange, profesionalism, modestie si bun gust. Aproape doua ore de spectacol de exceptie care m-au facut sa uit de oboseala, articulatii busite, drumul lung ce-l mai aveam pana acasa, ziua de luni ce se profila deja spre seara. M-am bucurat sa constat ca exista oameni care fac spectacol oriunde, indiferent de conditii sau intinderea tarii.

In masina care gonea in intuneric punand distanta din ce in ce mai mare fata de un oras pentru care voi avea mereu un zambet si-o bataie calda de inima, m-am simtit din nou norocoasa, ca ma pot bucura de-o pasiune care aduna atat de multi oameni frumosi…

Mai departe, am pasit in sera, zambind la taburetele sub forma de cactusi confectionate de studentii la arte si la picturile viu colorate de pe pereti, intrand in prima incapere, cu un bazin larg in mijloc. Pe luciul apei dormeau nuferi, era cald ca-n baie si-o sumedenie de plante ca o padure ecuatoriala abunda rotund, ca o mare de un verde intens. In continuare, urma o incapere inalta pentru palmieri, ale caror coronamente radiale ieseau pe acoperis la baza superioara a plafonului. M-am simtit pitica, navigand printre trunchiuri suple si inalte, cu cateva flori firave la baza, rupand monotonia. Ceva mirosea proaspat, am intuit flori de portocal, dar n-am putut ajunge la ele, spre confirmare, fiind prea sus plasate! Tura printre uriasii serelor a incheiat plimbarea si usor, tot printre dalii si fosnind prin frunze am parasit cu regret Gradina. Mi-ar fi placut sa lancezesc o vreme pe-o banca, rasfoind si descalcind ganduri, dar nici timpul, nici temperatura sfarsitului de zi scazand usor, nu mi-au permis.

Am decis sa incheiem intalnirea la o cofetarie, unde am infulecat in graba o tarta delicioasa, am pupacit fata si m-am grabit (sa nu mi se vada parerile de rau aferente mereu despartirilor de oamenii faini!) pe malul Somesului, pe podul unde indragostitii si-au lacatuit iubirea, inapoi la evenimentul Zumba care se reluase.

Cateva Mc-uri de incalzire si spectacolul serii, Flavours Crew- trupa celor mai tari instructori de la noi din tara. Sunt sase, trei baieti si trei fete, din toate colturile tarii,  se completeaza perfect, sunt diferiti ca stil, dar gasesc mereu modalitatea de a  rima la unison, danseaza innebunitor, transmit bucuria si pasiunea intregii sali. Desi aveam impresia ca-mi va fi greu dupa o zi obositoare sa tin pasul cu ei, am realizat ca atunci cand iti place ceva gasesti resurse nebanuite chiar pe fundul sacului, asa ca pana nu s-a oprit muzica, am dansat, strigat, cantat si simtit alaturi de ei.

poze aici.

(va urma)

Grand Hotel Napoca-locatia evenimentului, e mobilat la standarde inalte, foarte bine intretinut, dotat exact pentru toate cele patru stele! Evenimentul debutase deja, asa ca ne-am echipat rapid si am preluat pasii de dans din mers, intrand in atmosfera de zumba, care a culminat cu invitatul serii Alexandro Angulo. Audienta deja super entuziasmata abia astepta sa invete miscari noi, predate pe intelesul tuturor, salsand printre altele si surpriza! pe piesa romaneasca „Perfect fara tine”. Evident ca am gustat din plin mesajul, care, intamplator, chiar mi se potrivea si am racnit la nivel inalt, in timp ce dansam alaturi de intreaga sala. V-am mai povestit cum e sa rimezi cu o mare de oameni,in aceleasi pas, miscare, bataie de inima, incerc sa nu va plictisesc cu treaba asta…

Rar se intampla ca totul sa se potriveasca intr-o locatie: daca mancarea e buna, camera de hotel are o hiba sau invers. Aici cazarea a fost ireprosabila, la fel micul dejun in regim de bufet suedez. Nu la fel au stat restul meselor, pe care le-am platit separat, la un pret destul de mare, pentru cantitatea si calitatea mancarii, cu portii minuscule, gatite cu mult timp inainte si amintindu-mi de cantinele de pe vremuri. Personal de servire putin, coplesit de numarul invitatilor si gafand grosolan pe alocuri.  Scapari mici peste care se poate trece, desigur, dar cum ar fi daca s-ar putea mentine standardul la toate serviciile?

Revenind sa zumab, prima seara s-a incheiat cu o petrecere mai putin dansanta, dar incarcata de rasete, povesti si punere la punct cu ultimele noutati, stropite exact cat trebuie cu licori fermecate.

Ziua a doua a demarat in forta cu micul dejun delicios si prima jumatate de ora cu Zumba toning (cu greutati) cu Paul, Claudiu si Camila, iar a doua cu step cu Bianca, Mihai si Mircea. Mi-au placut foarte tare ambele, dar mi-am consumat toate fortele, astfel ca la Sentao doar am privit, desi imi faceau puternic cu ochiul exercitiile pentru tonifierea abdomenului. Mi-am privit cu ciuda pufoseniile si mi-am mestecat in gand lacomiile de dimineata, dar tot n-am reusit sa-mi adun energiile pierdute. Dupa inca alte MC-uri, in pauza de la pranz, am decis sa-mi sun o buna prietena din Cluj, pe care o cunosc  pe net de cativa ani, dar n-am vazut-o niciodata, sa iau la picior putin urbea, alaturi de un ghid competent.

(va urma)