Capul meu e rotund. Ca pământul. Are și gravitație. Să nu-i cadă ideile. Dar e aglomerație mare! Stau toate grămadă, se calcă-n picioare. Pe cele mai multe le adun de pe străzi. Pășesc mereu cu atenție, de teamă să nu le strivesc. Pe ele, ideile. Uitate, abandonate, fară adăpost. Le scutur puțin și le bag în traistă. În traista mare și rotundă. Ca pământul. Cele mici sunt strivite fără milă. Cele mari devin și mai mari. Unele sunt abile și se infiltrează discret. Altele se împerechează aleatoriu și ostentativ cu ale mele. Nici nu mai știu care-mi aparțin și care sunt adoptate. Cele rebele, nonconformiste stau doar cât să capete o noimă. Apoi pleacă de unde au venit. Au nevoie de libertate. Tot în stradă e locul lor, oricât de bine le-ai omeni. Doar silabele orfane, nesigure că vor ajunge să însemne ceva, se agață de mine cu fiecare literă și-mi cer dreptul la cuvânt.
Așa-mi duc traista rotundă în fiecare zi. Uneori o țin dreaptă, alteori o plec după cum bate vântul. Nu de ușurătate. E grea. Chiar mai grea decât aș putea duce. Dar nu mă îndur să las nimic în drum. Mă aplec după orice gând. Chiar și după resturi. Firimituri de cuvinte, litere schilodite, aruncate de te miri cine, bogați sau parveniți care-și permit luxul să arunce chiștoace de cuvinte. Nu am timp de selecții. Abia când ajung acasă despachetez și mă pun pe sortat. Și e aglomerație mare. Că nu le poți sorta fără judecată și doar știm cât durează un proces. Gânduri, idei, cuvinte fără rost așteaptă să-și primească verdictul. Pledează toate „nevinovat” și invocă circumstanțe atenuante. Se cosmetizează și încearcă să-și ascundă handicapurile. Ar spune orice să se salveze. Au auzit că pedeapsa capitală e uitarea. Câteva obțin clemența. Se prind în horă și se-nvârt. În capul rotund. Ca pământul.
Holbarea la cer, îmi stârnește o dorință bolnavă să schingiuiesc luna.
Bulbucată, ca un ochi obez sedus de propria-i goliciune, mă țintuiește cu albeața-i ostentativă, ce-mi rașchetează irisul, dezbrăcându-l de nuanțe, orfanizându-l de culoarea maternă. În dinții măcinați de veacurile moștenite genetic, cărora gingiile nu le mai sunt nici haine, nici giulgiu, aș vrea să-i prind razele și să i le smulg una câte una, cu răbdarea și pasiunea unei psihopate. Iar ele să se desprindă fără împotrivire, dar nu dintr-o resemnare sinucigașă, ci ca o lepădare mântuitoare de obârșiile lunatice. Rămasă ca un miriapod olog, să o trag apoi pe toată în fire albe și reci din care să-mi împletesc iluzii. Una pe față, una pe dos, una pe față, una pe dos, până în clipa cea de pe urmă, când voi face spume la gură din care să mă nasc în nopțile cu lună plină.
„Boul mănâncă iarbă, porcul tărâțe, alte animale numai carne, omul este și erbivor și carnivor; politicianul român are însă o hrană deosebită de a tuturor gângăniilor de pe pământ: el se nutrește numai cu Buget.”
Nu știu alții cum sunt, dar eu, cu mintea mea de blănoasă și cu privirea mioapă, mă simt tare norocoasă că m-am născut în aceste vremuri. De când e lumea și pământul, atât individul, cât și societățile au avut cam aceleași metehne. Ceea ce face existența noastră diferită dar și minunată este lipsa îngrădirilor și accesul la toată bogăția umanității – cunoașterea acumulată până acum. Tot ce avem de făcut este să filtrăm aceste informații și să ne bucurăm de munca altora. Și să sperăm că Timpul va avea cât mai multă „răbdare cu noi”. Ca specie, suntem însă programați să fim nemulțumiți de aproape tot ce se întâmplă în prezent sau de ceea ce avem noi și să considerăm bun și valoros tot ce ține de trecut, ori se află în ograda altora. De aceea, bucuria mea nu prea e împărtășită și de semenii mei. Ceea ce e un lucru minunat. Un om mulțumit nu-și dorește prea multe în plus, ceea ce-l scoate din cursa spre evoluție. Dacă toți ar suferi de „autosuficiența” mea, s-ar duce naibii progresul omenirii, ba chiar am putea dispărea ca specie. Așadar, nu pot să le fiu decât, recunoscătoare. La mare modă a rămas și în zilele noastre: Văicăreala. Se vinde cel mai bine. Și nu doar că se vinde, dar se dă și pro bono. Dacă declari că-ți merge bine și că ești mulțumit, riști să rămâi singur. Dacă nu ai o dramă de pus pe tarabă, nu ești de interes. Nu dă nimeni doi bani pe realizările tale, pe bunăstarea sau pe veselia ta. Ba chiar te vor suspecta, fie că ești mincinos sau ascuns, fie că ai reușit prin metode neortodoxe. În plus, dramatismul mobilizează grupuri, dă greutate, seriozitate și chiar un anumit șarm, individului.
Deși răul este mult mai puternic ca și impact de moment, pe termen lung, în memoria afectivă vom păstra cu predilecție lucrurile frumoase. Până la urmă, amintirile sunt o compilație de secvențe frumoase din trecut, ușor înflorite sau cosmetizate. Din ele facem videoclipuri de suflet, în care ne refugiem și pe care le rulăm la nesfârșit în mintea noastră sfâșiată de greutăți și de nedreptăți. Despre un om care a murit, chiar dacă a fost rău, în timp se vor păstra și povesti doar lucrurile bune. Că nu degeaba există expresia: „despre morți numai de bine”. La fel se întâmplă și cu societățile, și cu regimurile politice. De câte ori n-ați auzit în jurul vostru, că înainte era mai bine, că trăim într-o societate fără prințipuri, că nu mai avem valori, că înainte se făcea carte, exista respect, nu se întâmplau „atâtea”, politicienii nu erau atât de răi și de hoți? Și alte asemenea clișee. Eu, dimpotrivă, aș spune că avem mai multe valori și repere ca oricând. Doar să vrem să le vedem. Evident, dacă pe vremea când se făcea școală de calitate, nu ca acum, nemulțumiții de azi ar fi avut în programa școlară și ore de istorie [sic!], ar fi aflat că viața politică era la fel de tumultoasă ca și acum. Și-n trecut, partidele politice apăreau, dispăreau, fuzionau, se scindau, fiecare partid avea gazeta/ele lui de propagandă, disputele pe bani, funcții și bugete nu erau cu nimic diferite de cele din zilele noastre.
Și fiindcă tot e sezon de împărțit bugete, mărturisesc că am găsit delicios articolul cu ciolan, apărut în 1905, în revista Furnica și publicat pe site-ul De ieri și de azi. Sper să îl găsiți la fel de savuros, dacă nu l-ați citit deja.
Draga de Repetitio s-a luat ca de obicei cu explicațiile repetitive și-a uitat de minciuna asupra căreia intenționa să se aplece. Și cum la asta s-au adăugat și durerile de șale, a preferat să aplece doar urechea la vorbele de prin urbe. Că doar sunt cea mai bună sursă de cunoaștere a blamatului viciu ce pe limba lui piere.
Luminată de cei din jur, de propriile experiențe, dar și de becul din casă, ea a înțeles că Minciuna nu-i altceva decât un copil din flori al vorbei, o progenitură nedorită ce-a apucat-o de mică pe căi greșite – un delincvent al cuvintelor. Și cum nici fiica ei nu e mai brează, Studiorum a îmbrățișat minciuna încă din fragedă pruncie. Încă de pe vremea când mumă-sa îi explica cu sinceritate cum i-a scăpat-o barza-n poală în timpul unei aterizări forțate. Cu cât Repetiția încerca mai abitir să o scape de nedemnul obicei și să-i amprenteze anii de-acasă cu sfaturi și învățături alese, cu atât micuța își perfecționa tehnicile dolosive, înțelegând că-i mare rușinică să rămâi cu minciunica goală. Căci, de fapt, nu minciuna în sine o supăra pe mama ei sau consecințele acesteia, ci descoperirea ei tardivă. Se simțea umilită că nu a fost suficient de deșteaptă să o prevadă. Fapt ce o plasa pe o poziție de inferioritate în raportul cu mincinoasa-i odraslă. Și-așa a ajuns Studiorum, cu îndemânarea unui elf, să-și confecționeze și să-și ambaleze minciunile din ce în ce mai frumos și mai seducător, asemenea unor cadouri de Crăciun.
Repetitio, ca și cei din jurul ei, susține cu înverșunare că urăște minciuna și că preferă să i se arunce adevărul în față, oricât de dur ar fi și oricâte vânătăi i-ar provoca. Principial, acest lucru este admirabil, nobil, chiar aspirațional. Dar asta se întâmplă doar în teorie. Evident, Minciunile sunt de multe feluri și nu le putem fierbe în aceeași oală. Fiecare categorie are parte atât de critici, cât și de justificări. Orânduite după gravitate, unele minciuni sunt sancționate de lege, altele doar de cutumă și de morală. Unele sunt tolerate, altele sunt îmbrăcate în mantii de plumb și aruncate în bolgia Infernului dantesc.
Dar Studiorum știe că nu întâmplător oamenii au capacitatea de-a minți. Se pare că suntem echipați pentru viață cu toate instrumentele de care avem nevoie. Iar Minciuna nu putea lipsi din kitul de supraviețuire. Minciuna nu se vrea a fi un model, dar o lume fără minciună nu poate exista. Folosită ca excepție (Adevărul fiind regula) și adecvată împrejurărilor, presupune grijă, atenție și indulgență față de semenii noștri. Folosirea eufemismelor, a diplomației, a disimulării, a omisiunii, ba chiar a minciunii în cea mai pură și elaborată formă, e de preferat în anumite cazuri, în locul unui adevăr dur și jignitor. Limita dintre adevăr și jignire este oricum foarte fină. De aceea, trebuie să existe un filtru al minții și o cenzură a vorbirii, care să asigure un fel de igienă a comunicării.
Repetitio nu e de acord nici în ruptul capului cu fiica sa, care crede că mințim în toate relațiile cu semenii noștri (rude, colegi, prieteni, cunoscuți). Pentru a ne adapta cerințelor și așteptărilor celorlalți. Pentru a păstra aparențele și a nu ieși din norme. Pentru a nu fi blamați sau excluși din grupul de apartenență. Mințim și ne ascundem. Așa cum ne ascundem și părțile intime. Așa cum nu umblăm cu fundul gol pe stradă, nu putem umbla nici cu mintea la vedere. Și ea trebuie acoperită cu o lenjerie intima. Care să o țină la adăpost. Pentru ca noi să putem părea oameni, într-o lume condusă, măcar în aparență, de etică și de principii. Ceea se întâmplă în mintea noastră este inaccesibil celor din jur. Adevărul perceput de ceilalți este doar cel pe care îl lăsăm noi să se vadă, cel pe care îl comunicăm. Până să fie dată-n vileag (dacă se întâmplă), minciuna are valoare de adevăr. Administrată în doze mici și în situații de urgență nu dăunează nimănui. Cu un mincinos bun la cârmă, bine ticluită și păstrată în siguranță, o minciună bună nu va putea fi descoperită niciodată.
Dar să nu înțelegem greșit, nici Studiorum nu ne propune să elogiem minciuna. Dar nici să o blamăm excesiv. Căci ea există, oricât ne-am dezice de ea și am ascunde-o sub preș. Nu păcălim pe nimeni cu puritatea noastră aparentă. Chiar dacă minciuna nu se depistează, existența ei se prezumă. Prinși cu mâța-n sac sunt doar mincinoșii nepricepuți. Dar nu sunt mai răi decât ceilalți. Sunt doar ghinioniști și mai slab pregătiți (parc-a mers ca uns acest eufemism!). Dacă nu ne-am mai fixa standarde morale atât de înalte (pe care oricum nu le atingem), am fi mai împliniți sau mai armonizați cu noi înșine. Dacă ne-am accepta cu tot bagajul și nu ne-am mai rușina că suntem oameni, ne-am simți mai împliniți. Teama de a ieși din tiparele impuse de grupurile de apartenență și de a gândi mai mult cu mintea noastră, e artificială. Tot ce-am risca ar fi să fim mai diverși, mai puțin limitați în opțiuni, mai colorați ca aspect. Ca un elogiu adus culorii.
La mulți ani, mie – cea mai frumoasă, cea mai deșteaptă, cea mai primată dintre primate! Să-mi fie viața plină de frumos și de oameni asemenea mie, să mă bucur de mine în fiecare zi, să mă iubesc toată viața și să-mi rămân maimuța mea preferată!