s-a dus și n-am apucat
să-i arăt fotografia
făcută în ziua de august
când la plecare 
am ales să evit drumul înnoroiat
după o noapte cu ploi repezi
urma să trec din livada noastră în grădina vecinului
pe o cărare rar folosită către izlaz
obiceiul ei de a mă conduce
înainte de a ne lua rămas bun
a ridicat sârma ghimpată din gard
să pot trece mai ușor dincolo
am pregătit aparatul
ea sta nemișcată ca în vechile fotografii
cu o aureolă din flori de câmp

Dacă ninge astăzi - mi-a spus ea odată -
am să îmbătrânesc cu o mie de ani. Și eu
n-am crezut în singurătatea lentă, mereu
revenind către trupul ei înghețat, pe o roată
de spaimă încet rotitoare. Eu mă roteam
în jurul ei, în timpul meu, indiferent,
întors cu fața lucie spre ea, - și neatent
împingeam la o parte gândurile pe care nu voiam
să o las să le vadă. Și când am privit pe fereastră,
am avut viziunea zilei de apoi, când în preajma noastră
se va fi deschis iarna. Am văzut-o rătăcind prin zăpadă.
Și urmele ei strâmbe urcând spre clopotul doborât
al singurătății, pândindu-i gesturile, deodată
risipite. îngropate în zăpadă, în pustiu, în urât.
Poem de Mircea Ivănescu