Matei 2,13-23

După plecarea magilor, iată îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif, zicând: Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă. Şi sculându-se, a luat, noaptea, Pruncul şi pe mama Lui şi a plecat în Egipt. Şi au stat acolo până la moartea lui Irod, ca să se împlinească cuvântul spus de Domnul, prin proorocul: “Din Egipt am chemat pe Fiul Meu”. Iar când Irod a văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte şi, trimiţând a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai jos, după timpul pe care îl aflase de la magi. Atunci s-a împlinit ceea ce se spusese prin Ieremia proorocul: „Glas în Rama s-a auzit, plângere şi tânguire multă; Rahela îşi plânge copiii şi nu voieşte să fie mângâiată pentru că nu sunt”. După moartea lui Irod, iată că îngerul Domnului s-a arătat în vis lui Iosif în Egipt, şi i-a zis: Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi mergi în pământul lui Israel, căci au murit cei ce căutau să ia sufletul Pruncului. Iosif, sculându-se, a luat Pruncul şi pe mama Lui şi a venit în pământul lui Israel. Şi auzind că domneşte Arhelau în Iudeea, în locul lui Irod, tatăl său, s-a temut să meargă acolo şi, luând poruncă, în vis, s-a dus în părţile Galileii. Şi venind a locuit în oraşul numit Nazaret, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin prooroci, că Nazarinean Se va chema.

Flori de Crin

Sfântul Vinceţiu s-a născut în Pouy, regiunea Gasconiei în Franţa, în anul 1580, într-o familie de ţărani. Şi-a făcut studiile laice în Dax, iar pe cele teologice – întrerupte de o scurtă perioadă petrecută în Saragossa, la Toulouse. Hirotonit în anul 1600, a rămas în vecinătatea Toulouseului ca tutore, continuându-şi în acelaşi timp studiile. În anul 1605 merge la Marsilia pentru o moştenire, iar la întoarcere, pe mare, este capturat de piraţi şi vândut în Tunis ca sclav, de unde scapă în anul 1609, împreună cu superiorul lui. Întors în Franţa, ajunge în Avignon la trimisul papei, pe care îl urmează la Roma pentru a-şi continua studiile. Este apoi retrimis în Franţa cu o misiune secretă, la Henri al IV-lea. Ajunge capelan al reginei Margareta de Valois (cunoscută şi ca Regina Margot), fiindu-i încredinţată şi micuţa mănăstire Saint-Léonard-de-Chaume. La cererea lui Pierre de Bérulle, a preluat şi parohia de Clichy din apropierea Parisului, dar în anul 1612 intră în serviciul ilustrei familii franceze Gondi, pentru a-i fi tutore lui Philippe-Emmanuel de Gondi. În acelaşi timp devine şi spiritual al doamnei de Gondi. Cu ajutorul ei, a început să întreprindă pe proprietăţile familiei acte de caritate, dar pentru a scăpa de cinstea care i se acorda, cu aprobarea cardinalului de Bérulle, a devenit paroh la Chatillon-les-Dombes (în fosta regiune Bresse, din estul Franţei). Aici a reuşit să convertească mai mulţi protestanţi şi să fondeze prima conferinţă a carităţii pentru sprijinul săracilor. În anul 1617 este rechemat de către familia Gondi la care se şi întoarce, reluând misiunile populare. Câţiva preoţi parizieni, bine pregătiţi, acaparaţi de succesul lui, i s-au alăturat. În majoritatea localităţilor, după astfel de misiuni, a fost fondată câte o Conferinţă a carităţii pentru consolarea săracilor, între acestea remarcându-se Joigny, Châlons, Mâcon, Trévoux, unde au funcţionat până la Revoluţia franceză din 1789.

Alături de săraci, grija lui Vincenţiu era îndreptată către condamnaţii de pe galere, supuse domnului de Gondi ca general al galerelor Franţei. Înainte de a fi transportaţi la bordul galerelor sau când erau obligaţi de boală să coboare, deţinuţii condamnaţi erau legaţi cu lanţuri în temniţe umede, acoperiţi de vermine, singura lor hrană fiind pâine neagră şi apă. Starea lor morală era însă mai înspăimântătoare decât mizeria fizică. Vincenţiu dorea să le amelioreze pe ambele. Asistat de un preot, a început să viziteze deţinuţii galerelor din Paris, adresându-le cuvinte binevoitoare şi făcându-le diferite servicii. Le-a cucerit astfel inimile şi a convertit mulţi dintre ei, dar şi dintre cei care veneau să-i viziteze. A fost cumpărată de asemenea, o casă unde Vincenţiu a înfiinţat un spital. Numit ulterior de către Louis al XIII-lea capelan al galerelor, a profitat de acest titlu pentru a vizita şi galerele din Marsilia. Şi-a revărsat grija şi asupra acestora, plănuind să infiinţeze şi aici un spital, lucru materializat abia după un deceniu.

Congregaţia Misiunii

Binele înfăptuit pretutindeni de către aceste misiuni, alături de îndemnul doamnei de Gondi, l-au făcut pe Vincenţiu să fondeze institutul religios al preoţilor care făgăduiau să evanghelizeze oamenii din regiunile rurale – Congregaţia preoţilor Misiunii.

Experienţa i-a revelat Sfântului Vincenţiu că binele săvârşit prin misiunile populare nu poate fi de durată dacă nu există preoţi în acele locuri care să-l menţină, iar acest lucru era lacunar în acea perioadă. Începând cu conciliul tridentin, episcopii s-au străduit să fondeze seminarii pentru formarea preoţilor, dar întâlnind multe obstacole, din 20 nu au dăinuit nici zece până în anul 1625. Ansamblul general al clerului francez şi-a exprimat dorinţa ca admiterea candidaţilor în ordinele sfinte să fie făcută după câteva zile de retragere şi reculegere. La cererea episcopului de Beauvais, Potierdes Gesvres, Vincenţiu şi-a asumat răspunderea de a organiza la Beauvais o astfel de reculegere, pentru septembrie 1628. Conform planului său, au inclus conferinţe ascetice şi instrucţii de cunoaştere a lucrurilor celor mai indispensabile preoţilor. Contribuţia lor cea mai importantă a fost faptul că au fondat seminarii care au dăinuit ulterior în Franţa. Pentru început perioada de formare a durat zece zile, fiind extinsă succesiv la 20 de zile, o lună, trei luni înainte de hirotonire. În cele din urmă, episcopii au prelungit perioada de pregătire la doi sau trei ani.

În jurul anului 1635, Vincenţiu a înfiinţat n seminar la Collége des Bons-Enfants. Ajutat de Richelieu cu 100 de coroane, a ţinut la acest colegiu numai clerici care studiau teologia (un Seminar major) şi a fondat pe lângă Saint-Lazare un seminar minor (1642, Seminarul Sfântului Charles) pentru clerici tineri, în care se studiau ştiinţele umaniste. I-a trimis pe unii dintre preoţi episcopului de Annecy pentru a-i conduce acestuia seminarul şi pentru a-i ajuta pe episcopi să-şi întemeieze seminarii în propriile dieceze. Până la moartea sa acceptase astfel conducerea a 11 seminarii. Înainte de Revoluţie, congregaţia sa conducea în Franţa 53 de seminarii majore şi nouă seminarii minore – o treime din întreaga ţară.

Conferinţa ecleziastică a completat munca seminariilor. Începând cu anul 1633, Sf. Vincenţiu ţinea câte una în fiecare zi de marţi la Saint-Lazare, la care se adunau toţi preoţii dornici să împărtăşească despre virtuţi şi stările lor. Printre alţii, au participat Bossuet şi Tronson. Prin conferinţe, Sfântul Vincenţiu a instituit şi retrageri deschise laicilor, cât şi preoţilor. Se estimează că în ultimii 25 de ani din viaţa sfântului, veneau regulat peste 800 de persoane anual. Aceste retrageri au contribuit foarte mult la insuflarea spiritului creştin printre mase, dar impuneau mari sacrificii la casa St-Lazare. Participanţilor nu li se cerea nimic; gândind la binele sufletelor, Vincenţiu se gândea prea puţin la preţ. La plângerile fraţilor lui care doreau o anumită selecţie pentru admiterea la retragerile spirituale, a fost în asentimentul lor de a face o oarecare selecţie. Spre seară însă nu mai fuseseră niciodată atât de multe persoane primite, iar când fratele ruşinat a venit să-i spună că nu mai era loc, Vinceţiu i-a răspuns senin: „Ei bine, dă-l pe al meu.”

Lucrarea pentru săraci

Vincenţiu de Paul a stabilit Congregaţia „Fiicele Carităţii” aproape în acelaşi timp cu retragerile pentru preoţi. La început aveau scopul de a asista conferinţele carităţii. Când în 1629, conferinţele au fost înfiinţate şi la Paris, doamnele care s-au alăturat cu uşurinţă, au adus pomana şi doreau să viziteze săracii, dar se întâmpla des să nu le ştie oferi grija pe care o cerea stările particulare, şi îşi trimiteau servitorii să facă ceea ce era necesar fiecăruia. Vincenţiu a conceput înrolarea unor femei evlavioase pentru acest serviciu în favoarea săracilor. Au fost mai întâi distribuite fiecare în diverse parohii unde apăreau conferinţe şi săracii erau vizitaţi alături de ele sau, în unele momente, chiar şi în absenţa lor. În recrutarea, formarea şi ghidarea acestor servitoare ale săracilor, Vincenţiu a aflat sprijin în d-ra Legras. Când numărul lor a crescut, sub îndrumarea ei, au fost grupate într-o comunitate, fiind vizitate de către sfânt săptămânal şi ţinându-le câte o conferinţă potrivită cu starea lor.

Pe lângă „Fiicele Carităţii”, Vincenţiu de Paul a asigurat năpăstuiţilor soartei serviciul „Doamnelor Carităţii”, la cererea Arhiepiscopului de Paris. Sub acest nume, în anul 1634, a grupat câteva femei pioase, pregătite să ofere asistenţă medicală bolnavilor proveniţi din clasele de jos şi să viziteze deţinuţii. Printre acestea, se numărau şi aproape 200 de doamne din înalta societate. După ce Sf. Vincenţiu le-a trasat sarcinile, a încurajat zelul lor caritabil. Prin ele s-a reuşit colectarea unei sume uriaşe distribuite ulterior ca şi ajutor pentru cei nefericiţi. Printre toate acţiunile întreprinse, aceea a îngrijirii orfanilor a fost una dintre cele mai importante. Unii dintre aceşti copii năpăstuiţi erau malformaţi în mod deliberat pentru a fi mai apoi trimişi să cerşească. Unii erau primiţi în azilul municipal, dar de cele mai multe ori erau trataţi urât sau lăsaţi să moară de foame. „Doamnele Carităţii” au început prin a lua aleatoriu 12 copii, instalaţi într-o casă specială încredinţată „Fiicelor Carităţii”. În decursul anilor numărul copiilor a ajuns la 4000, costurile de întreţinere se ridicau la 30.000 livre (monedă utilizată în Regatul Franţei, în perioada numită Vechiul Regim), ajungând la 40.000 livre odată cu creşterea numărului de copii.

Cu ajutorul unui anonim generos care a donat 10.000 livre, Vincenţiu a fondat „Ospiciul Numelui lui Isus”, unde 40 de bătrâni au găsit un acoperiş şi muncă pe măsura condiţiei lor. Aceeaşi binefacere a fost extinsă tuturor săracilor din Paris prin crearea unui spital general, gândit mai întâi de câteva doamne ale Carităţii, precum Ducesa d’Aiguilllon. Vincenţiu a adoptat ideea şi a făcut mai mult decât oricine pentru materializarea a ceea ce s-a numit una din cele mai mari opere de caritate ale secolului al XVII-lea, adăpostul a 40.000 de săraci într-un azil în care au primit o muncă utilă. Ca răspuns la apelul Sf. Vincenţiu, darurile s-au revărsat. Regele a oferit pământurile Salpétriere-ului pentru ridicarea spitalului, cu un capital de 50.000 livre şi 3000 pentru dotări; Cardinalul Mazarin a trimis 100.000 livre ca prim cadou; Preşedintele Parlamentului – Guillaume de Lamoignon – 20.000 coroane; o doamnă din familia Bullion, 60.000 livre. Sf. Vincenţiu le-a implicat pe „Fiicele Carităţii” în acest proiect, şi l-a suportat cu toată puterea lui.

Actele de caritate ale Sf. Vincenţiu nu s-au limitat doar la Paris, ci au pătruns în toate provinciile devastate de mizerie. În acele timpuri ale Războiului de Treizeci de Ani, ţinuturile Lorraine, Trois-Evechés, Franche-Comté şi Champagne au îndurat pentru aproape un sfert de secol toate ororile şi flagelurile atrase de război. La apelul Sf. Vincenţiu către „Doamnele Carităţii”, se estimează că au fost strânse 12.000 livre. Când fondurile s-au terminat, a căutat din nou pomană pe care a trimis-o îndată în districtele lovite, iar când donaţiile au scăzut, s-a decis să tipărească şi să vândă un ziar periodic numit „Le magasin charitable”. De asemenea, a încurajat fundaţia societăţii să se implice în înhumarea celor decedaţi şi în curăţarea mizeriilor care erau o permanentă cauză a ciumei. Cei înrolaţi erau de multe ori conduşi de surorile carităţii. Pentru a nu le lăsa în faţa armatelor, Vincenţiu a adus în Paris 200 de tinere cărora s-a străduit să le ofere adăpost în diferite convente, şi numeroşi copii pe care i-a găzduit la St-Lazare. A fondat de asemenea, o fundaţie specială pentru ajutorarea nobililor din regiunea Lorraine, care căutau refugiu în Paris. După încheierea păcii, şi-a îndreptat grija spre catolicii irlandezi şi englezi izgoniţi din ţara natală.

Toate aceste acţiuni au sporit prestigiul lui Vincenţiu de Paul în Paris şi chiar la Curte. Cardinalul Richelieu îl primea şi răspundea cererilor sale. L-a asistat în fondarea seminariilor şi a instituit o casă pentru misionarii săi în satul natal. Pe patul de moarte, Louis al XIII-lea a dorit să fie asistat de Sf. Vincenţiu. Văduva acestuia, Anna de Austria, l-a făcut pe Vincenţiu membru al Consiliului de conştiinţă, însărcinat cu nominalizarea celor care urmau să primească onoruri. Aceste funcţii nu i-au alterat însă modestia, mergând la Curte numai de nevoie, îmbrăcat simplu. Sub Mazarin, când Parisul s-a răsculat în timpul Frondei (1649) împotriva regentului iar Anna de Austria a fost obligată să se retragă la St-Fermain-en-Laye, Vincenţiu a înfruntat toate pericolele mergând să ceară clemenţă în numele ei parizienilor, şi a sfătuit-o cu îndrăzneală să-şi sacrifice pentru cel puţin o scurtă perioadă de timp ministrul cardinal, pentru a evita relele pe care războiul ameninţa să le aducă asupra oamenilor. De asemenea, l-a dojenit pe Mazarin în persoană, dar sfatul său nu a fost ascultat. Sf. Vincenţiu şi-a înteţit eforturile pentru diminuarea nenorocirilor războiului în Paris. Din grija lui, aproape 16.000 de refugiaţi primeau hrană zilnic, aproximativ 900 de tinere erau adăpostite. În acest timp, împotriva pericolelor la care se expunea, Vincenţiu şi-a sporit scrisorile şi vizitele la Curtea St. Denis pentru a îndemna la pace şi clemenţă. I-a scris o scrisoare chiar papei cerându-i să intervină şi să medieze pacea între cele două părţi.

Janseismul a făcut de asemenea, evident ataşamentul Sf. Vinceţiu faţă de credinţă. Când Duvergier de Hauranne, ulterior faimos abate de St. Cyran, a venit la Paris, Vinceţiu de Paul a arătat un oarecare interes în el ca într-un compatriot şi un preot în care a distins învăţătură şi pietate. Mai apoi, când s-a familiarizat cu fundamentele ideilor lui despre har, departe de a fi indus în eroare, s-a străduit să-l oprească de pe calea rătăcirii. Când publicaţia „Augustinus” a sectei janseniste şi „Fréquent communion” a lui Arnauld au publicat adevăratele idei şi opinii ale sectei, Vincent s-a apucat să le combată. L-a convins pe episcopul de Lavaur – Abra de Raconis, să scrie împotriva lor. În Consiliul conştiinţei s-a opus împotriva decernării titlurilor celor care le-ar fi împărtăşit ideile. Stimulaţi de el, câţiva episcopi, la St-Lazare, au luat iniţiativa în a-i transmite aceste erori papei. Sf. Vincent a motivat 85 de episcopi să ceară condamnarea a cinci puncte faimoase, şi a convins-o pe Anna de Austria să-i ceară papei grăbirea deciziei. Când cele cinci puncte au fost condamnate de către papa Inocenţiu al X-lea (1655) şi Alexandru al VII-lea (1656), Vincenţiu a căutat ca această sentinţă să fie acceptată de toţi. Cu toate acestea, zelul său pentru credinţă nu l-a făcut să uite de actele caritative. Ordinele religioase au beneficiat de asemenea, de influenţa lui. Nu numai că a condus Ordinul surorilor Vizitei Preasfintei Marii, fondat de Francisc de Sales, dar l-a primit în Paris pe Religiosul Sfântului Sacrament, a susţinut existenţa Fiicelor Crucii (a căror obiectiv era să înveţe fetele de la ţară), a încurajat reforma benedictinilor, cistercienilor, augustinienilor, etc. Cardinalul Rochefoucault, însărcinat cu reforma ordinelor religioase din Franţa, l-a numit pe Vincenţiu ca om de încredere şi l-a obligat să rămână în Consiliul de conştiinţă.

Zelul şi caritatea sfântului Vincenţiu a trecut graniţele Franţei. Încă din 1638 i-a însărcinat pe preoţi să predice păstorilor din regiunea Campagna (în jurul Romei). I-a îndemnat să ţină la Roma şi Genova exerciţii pentru cler şi misiuni populare în Savoia şi Piedmont, i-a trimis pe alţii în Irlanda, Scoţia, Hebride (arhipelag ce aparţine de Scoţia), Polonia şi chiar Madagascar. Dintre toate muncile depunse în afara graniţelor, niciuna nu l-a interesat atât ca sărmanii sclavi din ţările barbare, a căror soartă o împărtăşise. Aceştia numărau aproximativ 30.000 de suflete, împărţiţi între Tunis, Bizerta şi Alger. În mare parte creştini, au fost răpiţi de piraţii turci. Erau trataţi ca şi adevărate animale de povară, condamnaţi la munci groaznice, fără a li se acorda grijă materială sau spirituală. Sfântul Vincenţiu a trimis şi între aceştia preoţi şi fraţi care le organizau misiuni, asigurându-le servicii religioase. În acelaşi timp acţionau ca agenţi între ei şi familiile lor, reuşind ca pe unii să îi elibereze. Până la moartea sf. Vincenţiu, aceşti misionari reuşiseră să răscumpere 1200 de scalvi, cheltuind 1.200.000 livre pentru aceste acte, fără a menţiona jignirile şi persecuţiile pe care ei îşişi le-au îndurat din partea turcilor. Această viaţă atât de fructuoasă în opere de caritate îşi are izvorul într-un profund spirit religios şi într-o viaţă interioară de o intensitate minunată. A fost deosebit de credincios îndatoririlor stării lui, atent să se supună sugestiilor de credinţă şi evlavie, devotat rugăciunii, meditaţiei şi tuturor exerciţiilor religioase şi ascetice. Prudent şi cu o minte practică, nu a lăsat nimic la voia întâmplării. Neîncrederea în sine a fost egalată doar de încrederea în Providenţă. Când a fondat Congregaţia Misiunii şi Surorile Carităţii, s-a abţinut în a le trasa reguli fixe în prealabil şi doar după încercări şi multe experienţe le-a înzestrat şi cu reguli. Zelul său pentru suflete nu a cunoscut limite, fiecare ocazie fiind o oportunitate de a-l pune în practică. Când pe 27 septembrie 1660 a trecut la cele veşnice, clasa defavorizată din Paris şi-a pierdut cel mai bun prieten, iar umanitatea un binefăcător neîntrecut a epocii moderne.

În anul 1705, Superiorul General al Lazariştilor a cerut instituirea procesului de canonizare. Mai mulţi episcopi, printre care Bossuet, Fénelon, Fléchier, şi Cardinalul de Noailles au susţinut cererea. Pe data de 13 august 1729, Vincenţiu a fost declarat Fericit de Benedict al XIII-lea, şi canonizat de Clement al XII-lea pe 16 iunie 1737. În 1885, Leo al XIII-lea l-a numit patron al Surorilor Carităţii. În decursul vieţii sale, Vincenţiu de Paul a scris un mare număr de scrisori, estimate la nu mai puţin de 30.000. După moartea sa, a început şi sarcina de colectare a acestora, până în secolul al XVIII-lea fiind adunate 7000, multe fiind pierdute. Cele păstrate au fost publicate în decursul timpului sub diferite titluri, dar nu mai mult de 3200.