| CARVIEW |
Am aflat cu nişte minute în urmă că nu-i miercuri azi, oricum pozele astea sunt pentru suflet mai mult decât pentru tăceri, aşa că postez de azi şi las aşa. Nu m-am întors la blog, dar pe astea vreau să le am aici. Sunt îngrijorător de multe vizite din oraşe din ţări tare îndepărtate şi poate dacă mai mişcă câte ceva pe aici, o perdea, o haină pusă la uscat, puţin fum pe horn, scap de târcoalele alea.
]]>
Sunt unele dimineţi care ţi se alintă teatral în faţa cănii de cafea, lungindu-se pe secundar şi bătând cu degete lungi pe marginea mesei, mimând atingere de clape, aşteptând să ghiceşti notele şi să fredonezi sonate. Le ignori, nu-ţi plac provocările matinale. Nici pretenţiile exagerate. Greşită mişcare. Dimineţile astea care par a nu avea nimic de oferit în afară de umezeală, care muşcă brutal din vise tinere, se răzbună fără milă şi, la următoarea gură de cafea, eşti trezită de roţi de căruţă care alunecă pe uliţă de sat şi lătrat de câine din curţi fără de oameni. E vară, e prânz, oamenii-şi muncesc câmpurile dătătoare de hrană. Şi de viaţă. Încă nu există valul de specialişti care reduce totul la carbohidraţi, fibre, proteine şi zaharuri. Nu acolo. Nu-l cunoşti. Şi nici nu sunt motive să îţi pese. Leneveşti în aşternuturile albe, cu flori mici şi roz care-au fost pe rând de măr, de cireş, de piersic, în funcţie de cum îi vedeai prin curţi sau grădini şi-ţi părea că seamănă cu cele din patul tău de nepoată singură la bunici. Miroseau a seară. Şi-a anotimpuri. Nu au fost atinse niciodată de balsam sau parfumuri scumpe. Balsam le-a fost doar apa de izvor şi parfum au adunat de la adieri a iarbă proaspăt cosită, a fân uscat la soare, a mere sau a struguri copţi. Şi-a visuri de-nceput de viaţă.E atât de aproape totul, încât îţi pare că ai în faţa ta fântâna cu gard din fier. Dacă întinzi mâna, o poţi atinge. Te poţi oglindi în cafea, cum o făceai în apa aia cu gust de nemurire. Vezi un chip pe care nu-l mai recunoşti. E doar cineva de demult care te priveşte mirat de ce i se întâmplă.
De ce e pus în faţa unei dileme atât de complicate când singurul gând cu care se lupta în ziua aia era cum să scrie love cu o seringă umplută cu clor pe un tricou prea negru şi prea simplu? Vor ieşi literele egale? Drepte? N-au ieşit. Dar l-a purtat mai multe veri. Rebeliune. L-ar purta şi acum dacă l-ar mai avea. Dar unele haine, mai ales cele preferate, renunţă pur şi simplu la tine înainte de a putea tu renunţa la ele. Altfel, la unele n-ai renunţa poate niciodată. Le-ai lua cu tine luni, ani, zeci de ani. Şi după aia. Dar cedează. Prea multă uzură de prea mult timp prin timp. Ca oamenii. Doar că la ei nu renunţi. Nu-i laşi într-un dulap, să îi iei numai acolo, la ţară. Apoi numai prin curte. Apoi numai când aduni poame (că-i larg, încap multe). Şi apoi deloc. Dintr-o dată, deloc. Sau poate că-i tocmai invers, în unele cazuri. La oameni se renunţă mai uşor decât la unele haine. Mai ales tricouri.
Ciuleşti urechile şi de undeva, de departe, se aude zumzet de nedesluşit, dar atât de cunoscut. Îl ştii, îl simţi, îl respiri. E ceasul când satul se reumple de viaţă. De oamenii curţilor până acum pustii. Clipeşti a bucurie şi tresari. Era doar o părere. Din căşti răsună un Bob Marley tânăr şi-n jur miroase a cafea încă nebăută. Dar aşa sunt unele dimineţi, se alintă pe margine de zi şi se lungesc pe secundar. Abia acum îţi dai seama că e miercuri şi ai vrea să taci, să-ţi fie fără cuvinte. Dar ţi-a luat-o dimineaţa înainte şi ţi-a adus cuvinte coapte pe plită, legănate de rătăciri prin amintire.
]]>
Tăceri găzduite de Carmen.
]]>
Pe un grup de fb care se ocupă cu anunţuri despre obiecte pierdute, cineva a postat azi o poză cu un telefon găsit în burgul ăsta în care pare că nu se întâmplă nimic. Totuşi, printre neîntâmplările zilelor, mai sunt oameni care pierd lucruri. Şi sunt încă oameni care le găsesc. Şi le înapoiază. Pe ecranul acelui telefon, e desenat un munte şi mesajul: Everybody wants the view. Nobody wants the climb. Mi-aş dori să-l cunosc pe cel care, din motive doar de el ştiute, a ales să poarte cu el mesajul ăsta, să-l vadă de mai multe ori pe zi. Sau să pretindă că-l ignoră, în graba de a debloca telefonul pentru notificări neimportante. E pentru el mesajul, ca o motivaţie? E despre alţii? Despre ce provocări o fi vorba? Ce piedici o fi depăşit până în punctul în care a ales mesajul şi l-a setat ca lockscreen? De ce privelişti s-a bucurat în final? Cine ştie…Imaginea de pe telefonul meu nu cred că ar putea face pe cineva să îşi dorească să mă cunoască. Sau poate doar din curiozitate. Ce fel de om ar vrea să vadă zilnic imaginea unor ziduri din piatră care…? Ehee, dacă ar vedea cu ochii mei. Mă transpun într-un anume loc de fiecare dată când văd poza aia. Nu e acel loc, dar ochii mei îl văd ca şi cum ar fi. Şi sunt acolo. Şi a fost unul dintre locurile în care am zburdat şi am zburat. Dar altfel sunt doar nişte ziduri. Pietre. Ce fel de om ar ţine pe ecran aşa ceva? Câte-ar spune pozele de pe ecranele noastre despre noi? Chiar, câte?
Aş vrea să cunosc un om care are mesjul ăsta în telefon. Aşa cum îmi doresc să cunosc şi o anume Ana, după o coincidenţă care m-a făcut să mă comport ca un copil şi apoi să-mi pară rău. Şi apoi să regret că mi-a părut rău şi să nu-mi mai pară şi să bucur iar, tot ca un copil. Să o întreb despre iubirile imposibile şi să nu-mi răspundă. Să mă fac că înţeleg şi să schimb subiectul. Să vorbim despre vreme şi despre imaginile de fundal de pe telefoanele noastre. Sau doar despre Vama Veche. Ce nume simplu! Iar eu, de-aş fi ştiut… oare ea ştie? Sunt sigură că da. O fi visat vreodată pe melodia asta? Nimicuri. Să vorbim nimicuri şi să râdem de ele ca şi cum n-ar fi ale noastre.
Mi-e dor de teatru radiofonic. În timp ce la radio cântă Chris Rea şi ceasul de pe mână vibrează şi-mi spune că e cazul să mă ridic, să fac mişcare. Cum să-l opresc? L-am oprit din a-mi număra bătăile de inimă, e destul că le simt şi le ştiu eu. Despre păreri de rău nu ştie să spună nimic. Şi nici despre emoţii. Le transpune în cifre şi culori, în grafice din care nu înţeleg nimic. Şi nici nu vreau. Am oprit tot. Funcţionează ca un ceas care mai numără nişte paşi, până îi voi opri şi funcţia aia. Ce simplu era! Mi-e frică să spun mai multe, trăim vremuri în care ţi-e frică să spui ceva, orice, despre nostalgii. Te vor acuza. Şi vor scuipa. Dar mi-e dor de teatru radiofonic. Ascultat pe vinil.
Îmi pun căştile, aleg ceva ce n-am mai ascultat de multă vreme şi mă gândesc că deşi pare că nu se întâmplă nimic, există încă oameni care pierd lucruri. Şi există alţii care le găsesc. Şi unor oameni le e dor de teatru radiofonic. Sau doar li se pare. Come on, honey, let’s go make some noise! Fără Bangles, vă rog!
Golul ăsta de pagină neîncepută mi s-a transferat în stomac. Sunt în penultima bancă de pe primul rând din cele trei, în clasa de la ultimul etaj al liceului, lângă cabinetul de geografie. Ce termen pretenţios atribuit unei cămăruţe în care abia se strecura un elev dacă acolo era deja un profesor, printre hărţi ale lumilor despre care nu ştiam prea multe, atlasuri şi arătătoare, globuri pământeşti şi alte hărţi ale altor lumi. Mări şi oceane, munţi şi depresiuni, fluvii şi izvoare, câmpii pe care le căutam pe harta ce ne părea un fel de pictură abstractă în timp ce băteam câmpii, încercând să nu lăsăm să se vadă că între punctele cardinale am rătăcit multe lecţii peste care am trecut visând, cu ochii pe geam, la vacanţă, la o primă iubire sau doar la mâncarea caldă cu care ne aştepta mama după ore.Sunt în penultima bancă şi a sunat de intrare. Avem teză la istorie. Colega de bancă citeşte pentru ultima (sau poate pentru prima) dată nişte ani în care s-a întâmplat ceva. Îmi spune că ştie foarte bine o anumită perioadă şi vrea să ne pice aia. Colega din spate tratează cu colega ei de bancă schimbarea de rânduri, dacă ne dă ceva ce nu ştim. Eu nu mai ştiu nimic. Am uitat tot. Sunt convinsă că orice ne dă, nu voi scrie nimic, deşi am învăţat câte ceva. Mi-e frică. De ce mi-e frică?
Zâmbesc acum, după atât de mulţi ani, cu tot golul din stomac. Cât mai contează acum teza aia? A contat cândva? De ce mi-a fost frică? Şi acum de ce îmi e? Nu ştiu, dar îmi e. Am acelaşi gol în stomac deşi aş fi dispusă la un schimb echitabil de clipe. Hei, lasă-mă în locul tău la teză şi fă tu un salt mare în timp şi hai şi scrie tu postarea asta, că eu mă simt ca la un examen. Habar n-am de ce, dar aşa mă simt. Nici postarea asta nu contează, e doar o trecere, în trecere. N-am mai simţit de mult timp emoţiile astea şi nu ştiu dacă e bine. Şi nici dacă ar conta să ştiu. E doar un fapt divers. O certitudine, aşa cum e aceea că e vineri şi e toamnă.
Am abonament la Netflix şi tort în frigider. Şi e toamnă. Nu sunt în strânsă legătură, le puteam avea şi separat. Toamnă ar fi fost oricum. La Netflix m-am uitat ultima dată săptămâna trecută, tortul îl mut dintr-o parte în alta şi mă gândesc că s-ar putea să ajungă o mare parte din el la gunoi. Nu ştiu dacă e păcat. În copilărie, în fiecare an, de ziua mea, am avut tort diplomat. Nu mi-a plăcut niciodată în mod special tortul. Atunci, când frişca era frişcă şi portocalele aveau gust de portocale, luam decoraţiunile de pe el şi culegeam nişte frişcă de pe degetul arătător pe care-l plimbam peste bucata din farfurie. Nu am auzit niciodată atunci că alţi copii ar da orice să-l aibă. Nu ştiam pe atunci că există copii care nu au şi ar vrea să aibă, nu am fost şantajată cu asta.
Acum ştiu, dar tot nu mă pot forţa să mănânc. Nu e nici diplomat, nici pentru ziua mea, dar tot am cules, cu mâna, câteva bucăţi de căpşuni din el şi l-am pus la loc. Deşi nu aş recunoaşte, mai fur clipe din astea de mâncat în picioare, în faţa frigiderului deschis. Să mă judece! Nu ştiu, cine vrea.
Cine are timp şi de asta, între rinoceri şi gafe de protocol. Nu am capacităţile necesare să înţeleg disputele, tocmai am mărturisit că am abonament la netflix. Şi da, asta e dovada clară că nu eşti în stare să gândeşti dincolo de un generic, ştiu. E veche şi eticheta asta. A nu se înghiţi (în sec), citiţi cu atenţie instrucţiunile!
Da, sigur, vă ascult. Ah, nu, nu e despre asta, ştiţi… da, dar vă rog mult să mă ascultaţi puţin, nu s-a spus că e pentru… nu, nu domnule, e vorba doar despre cine vrea, nu e obligatoriu, se va plăti la finalul stagiului, nu e luat nimeni cu forţa de pe stradă şi vârsta maximă e… nu, domnule, nu mâncăm ce aţi spus, vă asigur că… a închis. Mda. A vrut să afle ceva ce se pare că ştia. Nu e chiar varianta corectă, dar nici nu era dispus să audă altă variantă. Cred că de fapt a vrut să spună că ştie el mai bine. Că dincolo de realitate, există altceva. În care crede. Îmi pare rău. Nu pentru că mi-a urlat în telefon, ci pentru că varianta lui, departe de cea reală, îi poate face rău. Am vrut să-l liniştesc, nu a părut dispus să asculte. I-a fost mai simplu să creadă că mâncăm rahat şi să închidă telefonul. Sau poate doar a vrut să se audă spunând-o. Poate s-a răcorit aşa. Poate e convins acum că s-a făcut dreptate, că a pus el la punct un om care… Bietul de el! Omul ăla oricum nu are nicio legătură cu nimic din toate alea pe care le bănuieşte. Dar dacă e mai fericit acum şi gestul ăsta i-a făcut ziua mai bună şi mai frumoasă, e bine. E şi ceva bun în toate astea. Şi e toamnă.
Intru în casă, după ce mi-am şters bine bocancii pe preşul de la intrare. E cald şi miroase a ciulama. Mi-e foame. Foamea a luat locul fricii, pe nesimţite. Cum a fost azi, mami? Bine. La teză ai ştiut? Da, chiar am scris. Dar nu ştiu dacă bine. Bravo, mami. Important e să iei de trecere. Râdem amândouă. Nu am am fost olimpică, dar nici în prag de corigenţă n-am fost niciodată. Merg la baie să mă spăl pe mâini. Mă schimb în hainele de casă şi mă aşez la masă. Urmează teme pentru mâine şi învăţat pentru teza la română. Alte frici. Şi alte goluri în stomac.
Am tort în frigider şi e toamnă. Şi mi-e dor de tata. Înghit nodul din gât. Revine. Mai încerc. Am comandat ieri două cărţi care n-au venit, deşi am fost sunată să confirm comanda şi să mă întrebe dacă le vreau azi. Le-am vrut. Degeaba. Poate luni. Plouă. După muncă, merg la cinema. Comedie. Am chef să râd la prostioare. Pentru că e toamnă. Şi pentru că am scăpat de frică. S-a umplut un gol al unei pagini neimportante. Cu nimic. Dar s-a umplut. Nu mă interesează notele, nu există medii de stricat. Şi nici altceva. Zâmbesc neîntâmplării şi mi-e dor de tata. Să mă judece. Cine vrea. Şi cine poate. Eu dau cu vârful arătătorului pe deasupra clipei şi gust din dulceaţa firescului. Atât de simplu!
]]>
Da, vine şi vacanţa. Mai e puţin până acolo. Cum au trecut şapte luni din anul ăsta, trec ele repede două săptămâni. Mă retrag însă de aici, la umbră de gând, de cuvânt, de păreri şi adieri. Până când voi regăsi iluzia că aş avea ceva de spus sau curajul de a spune ceva chiar dacă ştiu că nu am ce. Nu mai e cazul acum. Mă uit în jur şi nu mai am curajul ăsta. Deocamdată. Nu am nici atât de multă încredere în mine încât să spun niciodată. Nu e niciodată. E… atât cât e. Sper doar să fiu suficient de organizată, să intru măcar atât cât să nu uit parola.Altfel, nu ştiu ce să zic. Aş fi scris mult şi multe dacă ar fi fost în urmă cu nişte ani pauza asta. Pe atunci, nu ştiu de ce, credeam că ar conta. Pentru unii măcar. Nu mai cred nici asta. Sau nu mă mai amăgesc nici cu asta. Şi e tare bine să nu conteze. De ce ar conta, până la urmă? Va fi deci o vacanţă lungă de blog. E măricel deja, îl las liber.
Voi fi când şi când pe la voi. Ne auzim noi cumva. Şi dacă e nevoie de ceva, unii dintre voi ştiţi unde să mă găsiţi şi dincoace de online. Inspiraţie multă, spor şi chef la scris să aveţi! ]]>
Sursă fotoTăceri găzduite de Carmen. ]]>
Sper că, în contextul actual, am folosit promit-ul cum şi unde trebuie. Un fel de care pe care, pus să fie, să nu trebuiască, mai bine să rămână decât să nu ajungă. Dar tot nu înţeleg ce s-a întâmplat cu promisiunea asta şi când a ajuns să fie un fel de garanţie a ceea ce s-a întâmplat sau se întâmplă. Vă pot promite că la mine-n oraş cerul e variabil şi vă promit că ieri a fost cer senin, dar tot e cale lungă până la a mă putea dezmetici cu adevărat şi a ieşi din ceaţa care mă înconjoară în problema asta. Ştiu, mii de ani i-au trebuit luminii să ne-ajungă, dar n-aş miza pe alte mii până să elucidăm şi misterul ăsta. La cât de vie pare limba asta, tare mi-e că până să mă prind unde trebuie folosit, se întâmplă ceva şi nu va mai fi bine în locul ăla. Şi atunci, nu se merită să mă risc să aprofundez prea mult timp, gen. De aia vă întreb, să nu pierd timp studiind tratate.Ştiu, e încă greu cu doar şi decât, e şi mai greu cu datorită şi din cauza, dar asta mi se pare imposibilă. Sunt de acord că nu-i deloc elegant să juri decât, oricât de sigur ai fi pe spusele tale şi oricât de credibil ţi-ai dori să pari, dar e mai mic păcatul de a-ţi da cuvântul sau a jura pe roşu că ai văzut cu ochii tăi cerul variabil decât să promiţi că au fost şi câţiva nori trecători. Să muară dujmanii dacă nu-i aşa e şi vers acceptat tacit în folclorul suburban deci nici asta nu ar fi chiar de condamnat şi, potrivit normelor, nu-i nici taxată prea dur afirmaţia.
Nu ştiu când şi ce s-a întâmplat, dar tot mai des aud promit-ul ăsta în afirmaţii care nu-mi promit decât că e aşa cum zice cel care zice. Nimeni nu mai promite că va face, toţi promit că au făcut. Înţeleg, în context politic, promisiunile-s… decât apă de ploaie şi nimeni nu mai pare dispus să creadă-n ele, dar parcă prea uşor acceptăm promisiunile cum că… s-au făcut lucruri promise.
Aş face un efort să apreciez că îmi promiţi că ţi-a plăcut mult în vacanţă, dar aş aprecia şi mai mult şi sincer, de data asta, să-mi promiţi că-mi va plăcea mie în vacanţa care pe care mi-ai promis-o anul trecut, în timp ce-mi fac bagajele, ca o garanţie e calităţii serviciilor şi a peisajelor de vis de care urmează să mă bucur.
Ar fi mai mic efortul şi asta doar pentru că înţeleg promisiunea şi ştiu ce presupune asta. În universul meu mic, dacă-mi promiţi că ţi-a plăcut, reacţiile întârzie pentru că… chestiile care duc informaţia la creier dau un fel de error404 şi se produce un scurt mic care mă lasă fără reacţie. Nu ştiu, nu pot. Dar vreau. Îţi promit că vreau. Am zis bine? Dacă ăsta-i mersu’, fac eforturi să mă aliniez, să fiu în trend.
L-am căutat puţin de neamuri de peste hotare şi nu i-am găsit promit-ului nicio legătură. Poate n-am căutat unde trebuie. Dar, spre deosebire de schingiuitul face sens, promitul ăsta e promit şi-n alte limbi de circulaţie. Face acelaşi lucru simplu, dar de preţ: promite ceva. Oferă o asigurare că se va întâmpla sau nu, nu că s-a întâmplat sau nu. Sau nu?
Da, ştiu, libertatea de exprimare. Am primit o mostră chiar aseară, în Profi. Era ora 22, închidea la 23, înţeleg că tânărul de la casă era nerăbdător să fugă în club.
Cu o mână scrola pe tiktok, cu alta arunca produsele după ce le scana. Nu vreau să mă gândesc ce ar fi făcut cu alta, dacă mai avea una la dispoziţie. Coadă. Adică oameni. Ajunge la o îngheţată care nu vrea să se scaneze. Era a mea. Introduce codul manual. Nu vrea. O aruncă şi urlă (are o scuză, avea căştile-n urechi, poate nu şi-a dat seama că urlă, că nu se auzea el pe el) să-mi bag plua-n ea de îngheţată!
Fix cum am scris, dar n-a zis plua. Am înţepenit. Nu de ce-a zis, că am mai auzit înjurături la viaţa mea, mai ales pe stradă. E drept, e prima dată când am auzit de la un angajat în comerţ, în faţa clienţilor, atât de răspicat, dar nici ăsta nu a fost motivul pentru care am înlemnit, ci gândul: aoleu, dacă-şi bagă ce-a zis, mă taxează în plus sau e inclus în preţ serviciul ăsta? A fost inclus, pe bon nu s-a modificat preţul. Oare pentru că n-a promis că face ce-a zis, ci doar a zis? Posibil.
Nu ştiu dacă asta e o promisiune sau o garanţie că lucrurile sunt cum ar trebui, că mai bine ca el decât să zâmbească fals în faţa clienţilor tupeişti care-şi cumpără îngheţată pe ambajalul căreia codul nu e imprimat corect, dar vă promit că nu mai înţeleg nimic…
]]>
Nu cred că există. Mai ales de când CNA-ul a interzis reclamele la medicamente şi/sau farmacii în care apar vedete. Ar mai fi fost o şansă pentru ameliorări de percepţii asupra realităţii şi intensificări de amăgiri acute. Mă rog, persoane publice. Staruri. Ce termen demodat, nu? Cred că starurile de cinema au dispărut în acelaşi timp cu şlagărele. Nu mai foloseşte nimeni termenii ăştia. Avem alte cuvinte care pretind că desemnează acelaşi lucru. Măcar atât. Să pretindă. Şlagăre nu mai avem deloc. Acum avem hituri de-o vară.Revenind la staruri, nu ştiu dacă Bill Murray e star de cinema sau vedetă, dar când am fost la câţiva metri de el, prin felul incredibil de uman de-a fi, a răspândit un aer atât de profund de normalitate şi simplitate, încât a dezarmat. A salutat oameni ca şi cum vedea prieteni întâlniţi întâmplător pe stradă. Nu e laudă asta, nu am niciun merit în asta, vreau să risipesc repede orice urmă de eventual gând în acest sens: a primit, în cadrul FITS, o stea pe Aleea Celebrităţilor şi a fost prezent. Am fost la câţiva metri de el, aşa cum a putut fi practic oricine. Atât de simplu.
Nu m-am putut abţine să nu mă gândesc la diverse dive şi diverşi divi instagramabili, întâlniţi în alt context, care răspândeau acelaşi aer puternic, dar de superioritate. Sigur, nu oricine ajunge divă-n ţara asta, e nevoie de muncă deci cumva ar putea fi de înţeles nevoia de a nu împărţi acelaşi aer cu muritorii de rând. Nu cred să existe pastile pentru simţul măsurii şi lungul nasului. Şi dacă ar fi, probabil unele dintre vedete ar fi refuzat oricum contractele cu farmaciile care le comercializează. Chiar dacă Enache a părut mai credibil când ne-a spus despre alifii pentru articulaţii şi soluţii contra dezlipirii de proteze decât orice medic, oricât de bine pregătit, orgoliul ar fi împiedicat multe sclipiciuni să apară pe sticlă şi să recomande pastile minune care dezvoltă simţul penibilului.
Am auzit într-un timp relativ scurt despre pastila minune care nu există, în două contexte diferite. Un film şi o piesă de teatru. Nu, nu a fost prima dată când am auzit de asta sau nu e ca şi cum acum am aflat că nu există pastilă care să „vindece” homosexualitatea sau o dizabilitate gravă, dar a apărut pastila asta într-un timp scurt, spuneam, ultima chiar azi, în Nicio pastilă magică, şi s-a suprapus cu un gând recent şi el, despre uitare. Înainte de asta, ştiu că merit să aruncaţi cu roşii (dacă aţi găsit pe undeva roşii cu gust de roşii, chiar insist să daţi) dar dacă, cu pistolul la tâmplă aş fi obligată să aleg o singură scenă din filmul ăla, Trei kilometri până la capătul lumii, una singură, obligată zic, aş alege finalul. Poezie e. Nu zice nimeni nimic, nu face nimeni mai nimic, dar e poezie. Ieşirea aia din „strâmtoarea” stufului şi orizontul şi unghiul şi… poezie!
Ce facem cu suspendarea asta de vis, doctore? Ce se recomandă pentru astea? Pentru un dor rătăcit prin amintiri, ce ar recomanda o farmacie a inimii? Pentru întrebări rămase fără răspuns? Aţi scos şi vedetele din reclame, în cine mai avem încredere acum, să ne recomande leacuri unice? Ne descurcăm singuri? Că şi medicii ar ridica neputincioşi din umeri la întrebarea asta. Timpul, ar spune unii, timpul le rezolvă pe toate.
Nu ştiu ce să zic. Cam de cât timp ar fi nevoie pentru a nu mai auzi întrebările alea care-şi cer dreptul la răspuns? Intensificări de amăgiri acute. Nu e o soluţie nici asta. Nici pentru asta nu-s pastile magice. Ar putea fi un antidot simplu. Sweetheart, the party’s over. Şi mergem mai departe. Oricât de departe e nevoie. Sau ne amintim de simţul ăla al ridicolului, dăm volumul la maximum şi pornim la drum fluierând. Sau fredonând, e mai elegant.
Sursă fotoTăceri găzduite de Carmen. ]]>