Catalogul general al BNaR conţine mai multe alte cataloage, care pot fi selectate ca atare, la efectuarea unei căutări. Pentru descrierile CIP, există Catalogul CIP, în care se găsesc toate înregistrările bibliografice pentru cărţile în curs de publicare, aşa cum au fost ele semnalate de editori. Pe măsură ce publicaţiile ajung în Depozitul legal şi intră pe circuitul de prelucrare, înregistrarea bibliografică este verificată, corectată şi completată şi, în final, transferată în Catalogul general al BnaR.

Revenind la situaţia concretă prezentată, în urma verificărilor efectuate în baza de date, vă putem confirma faptul că există înregistrări pentru mult mai multe titluri ale autorului Amos Oz, ele aflându-se în diferite stadii de prelucrare (CIP, în DL, pe fluxul de prelucrare, la raft), fie în Catalogul general, fie în Catalogul CIP. Recomandăm căutarea în ambele cataloage, pentru a avea o imagine completă asupra informaţiei bibliografice căutate.

Referitor la utilitatea Programului CIP, reamintim faptul că acest program, de colaborare între BNaR şi editurile de carte din România, este stipulat ca atare în legislaţia română în vigoare. Precizăm că la sfârşitul anului 2019, în Programul CIP erau înregistrate  1348 de edituri de carte. Produsele rezultate în urma aplicării Programului CIP sunt descrierile CIP tipărite pe cărţi, Catalogul CIP şi Bibliografia CIP. Beneficiarii Programului CIP sunt de diverse tipuri, de la cititori, la biblioteci, edituri, structuri info-documentare şi alte organizaţii cu activitate în zona editorială. De asemenea, trebuie menţionate şi serviciile cu caracter metodologic pe care le oferim prin acest Program. Prin Formularele CIP, suntem solicitaţi, din ce în ce mai frecvent, mai ales de către editurile mai mici sau mai noi sau cu mai puţină experienţă în domeniul editorial, să oferim informaţii, pe cazuri concrete şi înainte de tipărirea efectivă a cărţii, pe teme ce ţin de utilizarea codurilor de identificare, tipurile de ediţii ale unei cărţi şi regulile aplicabile, elementele minimale ale unei coperţi sau foi de titlu, drepturi de autor, coduri de bare etc.

Cu privire la modul de realizare a descrierilor CIP, precizăm faptul că aplicăm normele în vigoare, în acest moment, la nivelul întregii instituţii. Produsele bibliografice ale Programului CIP au structuri similare cu celelalte produse bibliografice realizate de BNaR. Din aceste considerente, oportunitatea aplicării ISBD sau a altui sistem, în ceea ce priveşte descrierile CIP nu va face obiectul acestui mesaj.

Despre Programul CIP, modul de aplicare, produsele şi beneficiarii acestui program există informaţii detaliate  în “Tratatul de biblioteconomie”, Partea a II-a, vol. II, dar şi pe site-ul BNaR, secţiunea CIP.

Vă mulţumim pentru sugestiile făcute şi vă asigurăm că suntem permanent în căutarea unor idei mai bune şi care să dea rezultate, în beneficiul utilizatorilor noştri.
Precizăm că în toată această perioadă de criză, am fost la datorie, cu efectivul complet, asigurând în condiții optime serviciile cerute de beneficiari.

Cu stima,
Carmen Mihaiu,
Director General,

Aurelia Perșinaru
Șef Birou Centrul Național ISBN, ISSN, CIP
Biblioteca Națională a României

Cu ocazia asta, iar mă iau de tradițiile bibliotecărești moștenite din bătrâni. Așadar:

1. La ce mai e bun CIP-ul ? Când a fost inventat, ideea era ca bibliotecile să-l preia în fișa locală de catalog, i.e. să ușureze viața catalogatorilor (mai ales din bibliotecile mai mici). Nu ?

Acum se mai imaginează că CIP-ul e transcris din degete în fișa de catalog ? Păi n-ar trebui, fiindcă s-ar presupune că biblioteca descarcă fișa din catalogul Bibliotecii Naționale. Drept că, la noi, nu prea ar merge. Fiindcă dacă te uiți în catalogul BN, vezi că cel mai „proaspăt” Oz înregistrat e din 2017. Ăsta:

https://aleph.bibnat.ro:8991/F/CTGMS85HB4GATTCRN7EV7UARM7BJ6B71V4MGYXSU8JBBPAR674-05159?func=full-set-set&set_number=016426&set_entry=000001

Notez că, de atunci, au mai apărut 3 Oz-uri (în românește).

Și atunci întreb: când BN face înregistrarea CIP, de ce n-o bagă direct în catalog ? (Eventual marcată că e CIP.)

N-o să-mi spuneți că la catalogare o rafinează major. Ia vedeți în înregistrarea de mai sus a „Deodată în adâncul pădurii”. Vedeți ceva în plus față de CIP ? Eu nu văd. Și atunci ?

Dar chiar și dacă ar rafina-o, nu s-ar face economie de efort dacă doar o „apgradează” (cum se zice în valaha cultă) ?

<Paranteză>

Află ceva cititorul din fișa de catalog ce-i cu cartea asta ? E roman ? E eseu ? E tratat de silvicultură ? Află din „821.135.1” ? Ha, ha… Ca să nu mai spunem că e cam minciunică: fac un mic efort, caut și aflu la:

https://www.udcsummary.info/php/index.php?id=67277&lang=en

că:

821.135.1          Romanian literature
Derived from:
   = 135.1 Romanian
   = 811.135.1 Romanian language

Așa deci, Oz a ajuns scriitor român !

</Paranteză>

Să revenim la CIP și să-l privim.

2. Întrebare: se mai folosește undeva ISBD-ul (în afară de CIP) ?

Și și aici, la ce (mai) e bun ? Economie de spațiu pe pagină ? Ha, ha…

În plus, toată lumea pricepe din ISBD că „Humanitas Fiction” e editura ? Ca să nu mai spun că – pe lângă anul ediției – tare util mi-ar fi anul când și-a publicat Oz cartea (în original).

3. La ce-i bună vedeta în CIP ?

Sigur că era utilă pe vremea cartoanelor, ca s-o inserezi corect. Dar acum ?

Sigur că e bine să marchezi care dintre intrările de index e primus inter pares, pentru cazul când nu poți lista fișa de mai multe ori, i.e. la fiecare intrare de index, de pildă în bibliografiile de la coada articolului/cărții. Dar atât.

4. La ce mai e bună inversarea numelor ?

Sigur că era utilă, atunci când din nume puteai să faci o singură intrare de index, i.e. o singură cheie de sortare. Dar acum ? Cum nu mai trebuie să facem economie de hârtie la indexurile lexicografice (de altfel, care-s softurile care oferă baleiere lexicografică ?), ce ne împiedică să-l înscriem pe Oz și la Oz și la Amos. Scrierea corectă a numelui nu doar că e culturalmente elegantă, dar și înscrierea unei apelațiuni atât la nume, cât și la prenume este benefică pentru căutător. Nu totdeauna e evident care-i numele și care-i prenumele, iar pe de altă parte, când omul tastează „Amo..”, e avantajos ca sistemul să i-l arate deja pe „Amos Oz”, pe lângă alți Amos-i.

<Notă>

O să râdeți, dar eu deplâng pierderea tradiției colocării și, cum tot zic, îmi doresc și indexul alfabetic și cel sistematic. Și, la proiectul Culturalia, insist pe aceste indexuri. Iar, pe chestia asta, la catalogarea în Culturalia, orice apelațiune se va sparge în segmente care vor genera chei de sortare/căutare. Și asta, din degetele catalogatorului, chiar dacă asistat (că nu prea am încredere în indexarea automată; sunt programator bătrân, deci n-am încredere în roboți:-).

</Notă>

În concluzie, sugerez Bibliotecii Naționale un aggiornamento al procedurilor.

A. De ce doar 29 de instituții participante ? De ce lipsesc instituții culturale mari, cu patrimoniu extrem de bogat ?

Înainte de lansarea propriu-zisă a proiectului, Ministerul Culturii a invitat multe instituții culturale. Și pe toate cele mari. Doar cele 29 s-au arătat interesate. E bizar, și nu prea. Destule instituții (inclusiv dintre cele importante), când au înțeles că e (și) mult de muncit, s-au „abținut”. Deși eforturile cerute de proiect se înscriu perfect în misia instituțiilor memoriei. Ca să nu mai zic de ratarea posibilității ca unii angajați să mai facă un ban cinstit.

B. Care este structura bugetului ?

Sigur că un buget de peste 53 milioane de lei pentru un proiect cultural pare mult (fiindcă la noi, cultura…). Dar în acest caz, nu-i mult de loc (nici nu vreau să compar cu proiecte similare din țările care se respectă !). Bugetul alocat se împarte (în mare) astfel:

• circa 11,3 milioane de lei: echipamente:

o   circa 3,5 milioane lei pe platforma hard (servere etc.);

o   restul: echipamente de digitizare, i.e. scanere, aparate foto, convertoare de peliculă etc.

• circa 2,5 milioane de lei: dezvoltarea softului;
• restul: manoperă (digitizare, catalogare, administrare).

Observații:

• echipamentele și platforma soft sunt investiții care vor fi folosite mult timp și după terminarea proiectului;
• la digitizarea și (mai ales) la catalogarea a 550.000 de resurse culturale, suma de c. 39 de milioane de lei (adică cam 71 de lei per resursă culturală expusă) nu-i mult de loc.

C. Pe ce s-au cheltuit banii până acum ?

Până acum:

• s-au cumpărat (cam) toate echipamentele (și sunt în curs de instalare prin țară);
• ceva peste 11 milioane  8 milioane s-au plătit pentru resursele culturale deja livrate (NB. Sigur că nu sunt încă vizibile public; asta se va întâmpla când va fi operațională platforma soft.).

D. Pe ce criterii sunt selectate cele 550.000 resurse culturale ce urmează să fie digitizate și cât de reprezentative vor fi pentru patrimoniul cultural național ?

Instituțiile contributoare aleg piesele pe care le oferă. Au fost rugate să selecteze resurse semnificative din punct de vedere cultural (cum s-o defini asta ?). Echipa de implementare a proiectului n-are cum să facă (oficial) judecăți de valoare asupra materialului oferit.

E. Cum se asigură calitatea, nu doar cantitatea ?

Depinde ce înțelegem prin „calitate”… În contextul bibliotecilor culturale (în particular în contextul Europeana Collections[1]), „calitatea” se referă la:

• caracteristicile obiectului digital ce reproduce resursa digitală;
• caracteristicile fișei catalografice, i.e. a metadatelor ce descriu resursa digitală.

Așadar, „calitatea” nu înseamnă aici nici „valoarea” și nici „relevanța” și nici „semnificația” culturală a resursei expuse.

În proiectul nostru, echipa din fiecare instituție contributoare este condusă de un „validator”, i.e. o persoană cu autoritate profesională, care verifică materialul (atât obiectele digitale, cât și metadatele) care este transmis echipei de implementare a proiectului. În plus, în cadrul acestei echipe există „monitori” care mai fac o validare a materialului primit.

F. În ce constă catalogarea, ce informații se consemnează ? Există standarde de date, norme și proceduri de selectare, digitizare și publicare ?

Fișele catalografice cerute n-au nimic exotic. Proprietățile resursei culturale descrise sunt cele obișnuite, impuse de menirea unei fișe catalografice, și anume:

• regăsirea resursei (folosind cuvinte-cheie) în „carul cu fân”;
• oferirea unei impresii de ansamblu asupra lucrării (înainte de o accesa);
• punerea resursei în context (istoric, geografic etc., i.e. un pic de interpretare).

Poate, o particularitate să fie accentul pus pe subiectul resursei descrise. Astfel, se cere ca subiectul resursei (fie ea text sau imagine) să fie „defalcat” pe:

• despre ce ?
• despre cine ?
• unde ?
• când ?

eventual și:

• cum ?

Desigur, se face o separare cât mai clară între:

a) proprietățile resursei originale:

• titlu;
• crearea (autori, când, unde);
• limba;
• descriere/rezumat (succint);
• categoria/clasa/genul/stilul;
• subiect (despre ce ?);
• subiect (despre cine ?);
• subiect (unde ?);
• subiect (când ?);

b )proprietățile reprezentării digitale a resursei:

• adresa web (URL);
• denumirea fișierului/folderului;
• caracteristici tehnice;
• licența sub care va fi expusă;

c) meta-metadatele, i.e. proprietățile fișei catalografice:

• numele catalogatorului;
• data catalogării;
• referințe.

În ceea ce privește standardele de date… Deocamdată, nu prea. Dar pe lume există unele universal consacrate ? Poate în biblioteci, desueta familie de formate MARC.

În orice caz, în cazul nostru, dezvoltăm o ontologie specifică bazată pe unele reputate internațional:

• CIDOC-CRM[2] (care e și standard ISO 21127:2014[3]), pentru zona muzeală;
• FRBRoo[4] (promovat de IFLA), pentru zona biblioteconomică;
• EDM [Europeana Data Model][5].

De ce e nevoie de o ontologie așa de eclectică ? Nu de dragul originalității, ci pentru că în catalogul Culturalia se vor consemna (și importa din cataloagele moștenite) fișe descriptive pentru toate tipurile de resurse culturale, și nu ne permitem să ignorăm nici un detaliu din fișele cataloagelor curente (ceea ce impune și adaosuri „locale” la ontologiile menționate).

Când modulul de catalogare al platformei Culturalia va începe să prindă contur, vom redacta și un soi de cod de catalogare, sub forma unui ghid de utilizare a formurilor specifice de descriere a resurselor culturale din catalog (e.g. lucrare artistică, carte, articol, obiect arheologic, specimen, spectacol, film, emisiune radio, exponat etnografic), ca și pentru „entitățile contextuale” (concepte, persoane, locuri, perioade, subiecte).

NB. Până când modulul de catalogare al platformei va fi operațional, contributorii cataloghează fie cu instrumentul lor local (bibliotecile în sistemele informatice de bibliotecă, muzeele în DocPat), fie cu instrumente adaptate (e.g. ProEuropeana de la INP).

[1] https://pro.europeana.eu/post/publication-policy

[2] https://cidoc-crm.org/

[3] https://www.iso.org/standard/57832.html

[4] https://www.ifla.org/node/10171

[5] https://pro.europeana.eu/resources/standardization-tools/edm-documentation

Iată un rezumat:

Prin proiectul E-Cultura – desfășurat de către Ministerul Culturii prin Unitatea de Management a Proiectului [UMP] – se va constitui Biblioteca Digitală a României (Culturalia), pandantul național al Bibliotecii Digitale Europene Europeana (Europeana).

Proiectul este cuprins în „Programul Operațional Competitivitate” (2016-2020), acțiunea 2.3.3: Îmbunătățirea conținutului digital și a infrastructurii TIC sistemice în domeniul e-educație, e-incluziune, e-sănătate și e-cultură” (finanțat cu c. 11 milioane euro).

Obiectivele proiectului (iulie 2018 – iunie 2021) sunt:

• Dezvoltarea unei platforme informatice online de catalog partajat și portal de bibliotecă digitală (culturalia.ro), disponibilă gratuit oricărei instituție culturală, precum și publicului larg.
• Expunerea online în Biblioteca Digitală a României (Culturalia) a peste 550.000 de bunuri culturale (texte, imagini, audiograme, videograme, obiecte 3D), din care, c. 200.000 vor fi expuse și în Europeana.

Cele două obiective majore pot fi detaliate astfel:

A. Platforma Culturalia.ro:

• Dezvoltarea propriu-zisă a platformei informatice (i.e. a softului) pentru catalog partajat, platformă care va stoca metadatele (i.e. fișele descriptive ale) resurselor culturale.
• Migrarea datelor din bazelor de date naționale ale patrimoniului cultural existente în prezent și „integrarea” lor în platformă. De notat că în catalogul partajat se vor putea înregistra atât bunuri fizice din colecțiile bibliotecilor, muzeelor și arhivelor, cât și exponate digitale, așadar catalogul va constitui și portalul bibliotecii digitale.
• „Asimilarea” de vocabulare controlate consacrate pe plan internațional și elaborarea de echivalențe românești, pe măsura necesităților practice.

Catalogul partajat culturalia.ro va fi disponibil gratuit, practic oricui, desigur în grade diferite. Cu alte cuvinte, fiecare participant (instituție sau persoană) va decide cât și cum expune public. Așadar, platforma va oferi un serviciu public important.

B. Expunerea masivă în bibliotecile digitale culturalia.ro și europeana.eu:

• Digitizarea propriu-zisă (scanarea, fotografierea) a minimum 550.000 de resurse culturale și catalogarea (fișarea) lor.
• Înființarea repozitului digital al platformei, în care vor putea fi stocate obiectele digitale expuse în portalul bibliotecii digitale.

De notat: obiectele digitale vor putea fi stocate (și accesate) astfel:

• local, pe serverele furnizorului (dacă conexiunea sa la Internet este suficient de largă pentru a permite accesarea comodă din exterior a obiectelor digitale voluminoase); NB. Obiectele digitale generate prin proiect (i.e. cele 550.000) vor fi stocate (obligatoriu) și pe platforma culturalia.ro;
• local, plus copii de siguranță pe platforma culturalia.ro;
• doar pe platforma culturalia.ro.

Cele 550.000 de resurse culturale ce vor fi digitizate și expuse pe culturalia.ro vor proveni din colecțiile a 29 de instituții culturale (muzee, biblioteci, Arhiva Națională de Filme, TVR și Radio România).

Starea curentă (noiembrie 2019)

• La jumătatea lui octombrie a început dezvoltarea platformei Culturalia de către firma Trencadis (câștigătoarea licitației).
• S-au digitalizat (i.e. digitizat + catalogat) c. 140.000 de resurse culturale.
• S-au „canonizat” și „aliniat” la vocabularele consacrate acceptate de Europeana (Getty AAT, Getty ULAN, Getty TGN, Geonames, VIAF și Wikidata) c. 3.000 de descriptori (i.e. „entități contextuale” – cum le zice mai nou: concepte, persoane, locuri, perioade etc.).

P.S. Eu fac parte din „echipa de implementare”, iar treburile mele sunt:

• să „monitorizez” dezvoltarea platformei;
• să mă ocup de terminologie.

În această postură, pot fi contactat la dan.matei@umpcultura.ro.

Proiectul de ordin pentru aprobarea Normelor privind reevaluarea bunurilor culturale mobile deținute de instituții publice a relansat discuția despre (re)evaluarea (bănească) a pieselor de muzeu. Este un bun prilej de a reconsidera radical problema.

În primul rând, orice muzeograf vă va confirma că procedura de reevaluare a pieselor este un coșmar (ca să nu mai zicem de stresul Curții de Conturi). Dar problema și mai mare este că evaluarea bănească a bunurilor culturale mobile este o cerință complet nefolositoare și consumă inutil timpul prețios al muzeografilor. Pe de altă parte, în practică, e și imposibilă. (Oare de cât timp ar fi nevoie pentru reevaluarea celor peste un milion de piese ale Muzeului Antipa ?)

Așadar, vă propun să inițiați modificarea legislației care impune muzeelor această procedură.

Rațiuni:

• Bunurile culturale nu se încadrează în logica contabilă, deci nu au de ce să se supună legilor contabile. Un bun cultural nu are perioadă de amortizare și nici nu se casează. Valoarea lui mia degrabă crește în timp, spre deosebire de mijloacele fixe uzuale. În plus, nu orice „bun” aflat în grija unei instituții a statului are valoare contabilă (nici copii din orfelinate, creșe etc. și nici bolnavii din spitale nu au valoare contabilă, deși au o mare „valoare”).
• Pe de altă parte, orice valoare bănească pe care comisia de (re)evaluare o atribuie unei piese este imaginară. Nu există nici un criteriu obiectiv de a determina „valoarea” unei piese. Orice valorizare este subiectivă, și e normal să fie așa, din moment ce relevanța culturală a unei piese este un element sentimental. Nici măcar pentru piesele care au „similitudini” în cataloagele comerciale (e.g. artă, numismatică) nu se poate pune un „preț” cu pretenții de adevăr. Fiindcă chiar presupunând că prețul afișat al unei piese comparabile este cel al vânzării efective – ceea ce deja este foarte ipotetic –, dacă am scoate piesa în (re)evaluare la vânzare, acel preț s-ar diminua: ar crește oferta. De altfel, relativ recentul caz al „Cumințeniei Pământului” este ilustrativ în privința relevanței evaluării de către experți.
• Apoi, veți auzi – mai ales – argumentul că, în caz de dispariție/distrugere a piesei, valoare ei poate fi imputată cuiva. Nu este un argument serios. Cui este imputată ? Custodelui ? Portarului ? Firmei de pază ? Firmei care a instalat sistemul de siguranță ? Pe de altă parte, au fost colecțiile muzeale mai devalizate pe vremea când nu erau evaluate contabil ? Adică muzeografii – dacă n-ar avea frica imputării – ar vandaliza colecțiile ? În caz că se întâmplă ceva cu o piesă, normal ar fi să se analizeze cazul specific. Să judecăm, că de aia suntem oameni și nu roboți. (Mutatis mutandis, similar cu analiza unei morți într-un spital.) Aproape sigur, vina nu poate fi atribuită unui singur om. Și dacă se stabilesc vinovățiile, se aplică penalizări „personalizate”, de la neglijență în serviciu în sus.

În rezumat: (re)evaluarea bănească a bunurilor culturale este un chin/stres (major) și inutil. Așadar, ați face un mare bine muzeelor românești dacă ați reuși să le scăpați de această corvoadă.

Cu considerație,
Dan Matei (fost director al CIMEC – Institutul de Memorie Culturală)
06.12.2018

Cea mai importantă (desigur): să nu se mai claseze piesele aflate în colecții publice (art. 11/1/a).

articolul din „Suplimentul de Cultură”

Bun, niște explicații se cam cer…

1. Acum că Biblioteca Națională are o profesionistă în vârf, mă așteptam la un comentariu mai …

<citat>
Aceasta a explicat însă refuzul prin faptul că Ministerul Culturii nu a pus la dispoziția BNaR proiectul de digitizare a resurselor culturale și nu ar fi fost transparent cu privire la realizarea Bibliotecii Digitale a României. „Pe site-ul Unității de Management a Proiectului (UMP) nu se găsește nici o informație despre proiect, în afară de contractarea unor servicii de realizare a unui studiu de fezabilitate al cărui conținut este, de asemenea, nepublic.”
</citat>

Oare cam la ce transparență se aștepta BNaR ? Nicio informație despre proiect ? Păi caietul de sarcini pentru studiul de fezabilitate publicat online în aprilie 2016 spune (cu amănunte) cam tot ce se dorește. Uite-l:

E-Cultura: caiet de sarcini pentru studiul de fezabilitate

Studiul de fezabilitate nu e public, fiindcă așa-i regula. În plus, studiul ăla s-a aprobat abia la sfârșitul lui 2017, mult după ce BNaR a întors spatele proiectului. Și studiul zice cum să se facă ce se cere, deci sunt detalii interesante pentru contractori, nu pentru beneficiari.

<citat>
„… Conform propunerii de Acord de participare transmise de UMP către BNaR, Bibliotecii Naționale i se va da în folosință, prin proiect, un robot de scanare (care ar costa 100.000 de euro – n.r.), echipament inadecvat pentru tipul de documente pe care biblioteca le va digitiza (documente de colecții speciale – cărți vechi și rare, românești și străine, periodice vechi românești și străină, dar și alte documente care nu intră sub incidența legii drepturilor de autor).”
</citat>

Aha ! Deci era o „propunere”. Așadar, era loc de negociere… Și BNaR n-ar avea ce face cu un robot de scanare de carte ? Ea care se laudă cu milioane de cărți ? Fain !

<citat>
„…Biblioteca Națională a transmis în 13 aprilie 2017 către UMP din cadrul Ministerului Culturii un document referitor la propunerea de Acord de participare. (…) Concluzia respectivului document este că semnarea acordului nu numai că nu aduce beneficii instituției în ceea ce privește dezvoltarea bibliotecii digitale, ci chiar poate produce perturbări grave ale activității de digitizare curente din bibliotecă“, a mai explicat Maria Răducu pentru „Suplimentul de cultură“.
</citat>

Așadar, prin proiect, BNaR ar fi primit împrumut niște echipament de scanare (scump) și niște bani pentru catalogare, iar asta i-ar fi produs „perturbări grave ale activității de digitizare curente”. Deci bine a făcut că a refuzat !

2. BCU Cluj: (zice dl. director Orga „Cu regret, dar totul părea varză“. Mă duc iute la DEX; e limpede că îmi scapă un sens fin al termenului „varză”.)

Zice dl. director:

<citat>
„… Venisem să negociez nu intrarea în proiect, ci poziția, în speranța că vom beneficia de o poziție bună între ceilalți parteneri….”
</citat>

Obiectiv: poziție bună. Fain.

<citat>
„… Prin chestionarul amintit se sondase și necesarul estimat, atât sub aspect tehnic, cât și pentru resursa umană. Am cerut o sumă mai mare pentru dotări și una rezonabilă care să acopere salarizarea unei echipe de 18 persoane (catalogatori, indexatori, specialiști IT, specialiști digitizare etc.), între care zece trebuiau să fie angajați pe acest proiect, cu predilecție tineri.
Cu acest ultim aspect se atingea unul dintre obiective, formarea de specialiști. În plus, știm cu toții că multe instituții de cultură duc lipsă de personal de pe urma reducerilor din anii 2009-2010. Noi ne angajam să digitizăm 40.000 de itemi până în anul 2020.
Domnul Dan Matei mi-a spus că noi avem suficiente dotări și nu ne mai trebuie. I-am explicat că tot ce avem e foarte vechi și foarte uzat, căci s-a lucrat foarte mult. De asemenea, lucrăm cu softuri free, depășite etc. Nu puteam să intru în proiect, să mă angajez că fac un număr de obiecte digitale și să rămân fără mijloace. Eram la acel moment chiar într-un impas. Cel mai important scanner al nostru stătea de două-trei luni și nu putea fi reparat. Are o vechime de 12 ani și a costat 70.000 de dolari. De unde să ai bani pentru înlocuirea lui? Cu nonșalanță, același domn m-a liniștit. Noi nici nu trebuia să mai digitizăm, căci aveam foarte multe… doar să facem descrieri analitice la articolele din periodicele de cultură deja digitizate.
Am rămas perplex. Am făcut un efort să nu izbucnesc. I-am explicat că în loc de a trimite în Europeana 20.000 de articole din 10-15 reviste de cultură, prefer să trimit câteva zeci sau sute de reviste de cultură. La cât de slab suntem reprezentați, noi umblam să ne furăm singuri căciula.
…
O altă doamnă a încercat să mă lămurească de imposibilitatea repartizării dotărilor către instituții din alt minister. I-am întrebat atunci cum văd ei posibilitatea unor muzee sau biblioteci de a-și digitiza obiectele folosind aparatura. Soluția: vor trimite, în baza unui program strict, clar, scanerele și alte aparate dintr-un loc în altul. Adică itinerarea lor prin funcționarii din inspectoratele pentru cultură din județe.
…
Cu regret, dar totul părea varză. A trebuit să părăsesc sala, căci veniseră reprezentanții altor instituții. Mă simțeam dat afară. Biruit de o mulțime de necunoscute legate de acest grandios proiect.”
</citat>

a) Mă tem că dl. director nu s-a uitat de mult pe saitul europeana.eu. Poate ar fi observat că „resurse culturale” în Europeana nu sunt numerele de periodic, adică „containerele” cu articole, ci chiar articolele. Dacă expui numere de periodic, cum face BCU Cluj, vezi asta:

Europeana: prima pagină cu exponatele de la BCU Cluj

Și dacă mergi la unul dintre exponate, de pildă la al doilea:

BCU Cluj: „Țara noastră” nr. 7/1931

ce vezi ? Fișa numărului, din care nu afli nici măcar ce e în numărul ăla. Dar, – mai grav – dacă cineva caută articolele lui Goga (să zicem), n-are cum să găsească articolul lui „România bolnavă”, care se află în numărul ăla. Așadar, continui să zic că ar fi socialmente mai util să se „spargă” numerele în articole și să se fișeze analitic.

b) Bineînțeles că Ministerul Culturii n-are cum să le dea (legal) în proprietate echipamente. Și ce era grav dacă primeau doar „cu împrumut” ? Asta a fost marea dezamăgire a d-lui director: BCU nu se împroprietărea cu niște fierătanii. Bineînțeles că echipamentele vor fi „migrate” de la furnizor la furnizor, fiindcă nu sunt atâtea cât să ajungă definitiv la 29 de instituții, și nici nu e nevoie: mult mai iute se scanează decât se fișează. Sau nu ?

<paranteză>
Cum ? BCU Cluj lucrează cu „softuri free, depășite” ? Și eu care credeam că plata anuală a Aleph-ului e o căruță de bani !
</paranteză>

<citat>
„… La scurtă vreme, am primit o adresă din partea organizatorilor, prin care mi se aducea la cunoștință că așteaptă răspunsul meu, dar să am în vedere că nu voi putea conta decât pe bugetarea a două-trei norme.”
</citat>

Așadar, doar pentru finanțarea a trei oameni timp de trei ani, nu merită să intre în proiect. Fain.

<citat (ultimul)>
„… La începutul anului 2017, am primit de la MEN o adresă prin care eram înștiințați că avem obligația ca tot ce se digitizează să fie trimis pe portalul e-culturalia. Adică unii vor cheltui bani pentru a contribui, altora le luăm cu japca.”
</citat>

Păi tocmai refuzase bani „pentru a contribui”. Și luat „cu japca” ? De către cine și pentru cine ? Trimiterea pe Culturalia înseamnă să-ți expui fișele descriptive într-un catalog din România (adică cam ce trimit ei acum la Worldcat, adică în America – și bine fac !). Obiectele digitale – adică conținutul propriu-zis – rămân pe saitul propriu. Dar, pe de altă parte: cui aparțin colecțiile de la BCU Cluj ? Nu cumva poporului ? Și cu ce bani se digitizează colecțiile alea ? Nu cumva cu bani publici ? Adică ai poporului ? Așadar…

În fine… Să vedeți ce vorbe își vor auzi – de la oamenii lor – directorii de biblioteci ce n-au intrat în proiect, când se va observa prin târg că unii bibliotecari fac un ban (cinstit) – pe lângă leafă – prin proiectul E-Cultura.

12.03.2018

„Noua generație” de biblioteci digitale a fost inaugurată de Biblioteca Digitală Europeană: Europeana. Aceasta este – de fapt – un catalog colectiv de resurse culturale digitale expuse online (mai ales) de către țările membre ale Uniunii Europene. Așadar, ea oferă acces la metadatele (i.e. fișele catalografice ale) obiectelor digitale care sunt efectiv consultabile pe saiturile contributorilor (peste 3.500 în întreaga Europă), deci într-un mod foarte distribuit. Expunerea metadatelor se face în două moduri: printr-un portal și printr-o interfață programată – API [Application Programming Interface]. Prin portal (fig. 1), utilizatorii pot interoga direct colecția, iar prin API, programatorii afiliați pot dezvolta interfețe de consultare proprii și pot îngloba înregistrări în propriile lor aplicații.

Fig. 1. Pagina natală a portalului Europeana (decembrie 2016)

Europeana a constituit un model pentru alte biblioteci digitale majore. Una dintre cele mai importante este Digital Public Library of America [DPLA] (fig. 2). De notat: DPLA că este una dintre (nu prea multele) inovații europene majore adoptate de americani în ultimii 25 de ani !

Fig. 2. Pagina natală a portalului DPLA (decembrie 2016)

La nivel european, Statele Membre (care se respectă) au dezvoltat biblioteci digitale naționale, pandante ale Europeana. Cea mai masivă este Deutsche Digitale Bibliothek [DDB] (fig. 3).

Fig. 3. Pagina natală a DDB (decembrie 2016)

Se observă că aceste biblioteci digitale expun colecții de multe milioane de lucrări. Dar, cu cele peste 54 de milioane de exponate, Europeana este de peste trei ori mai voluminoasă decât DPLA.

II. Expunerea online

Întâi, o banalitate prea des uitată: de ce conservăm colecțiile ? Desigur, pentru a ne bucura de ele. Adică publicul – cât mai larg – să se bucure de ele ! Prin „bucurie” înțeleg, de bună seamă, satisfacții estetice și intelectuale. De ce merită (re)amintită această banalitate ? Fiindcă, prea adesea instituțiile memoriei uită că trebuie să fie (mereu) orientate către public. Iar expunerea pe web, adică accesibilă celui mai larg public, scoate și mai tare în evidență deficiențele de prezentare ale multor instituții ale memoriei.

Să ne reamintim: la ce e bună expunerea online ? Răspunsurile mele:

• Contracarează – (măcar) într-o oarecare măsură – „discriminarea geografică” oraș-sat și capitală-provincie. Un bun cultural expus online – chiar dacă sub forma de surogat digital, în cazul lucrărilor tangibile, mai ales obiectele muzeale – are șanse semnificativ mai mari de a ajunge la ochii unui cetățean defavorizat (cultural) de localizarea sa geografică. Iar un text online e la fel de „veritabil” ca și versiunea lui tipărită.
• Dezvăluie și piesele „ascunse” veșnic prin depozite. Doar e de notorietate că mai toate muzeele își pot expune în expoziția permanentă abia o mică parte a colecției.
• Permite afișarea de „legende” ample și conexiuni pentru piesele expuse, ceea ce în expozițiile „fizice” rareori se întâmplă.

III. De ce produce Europeana un șoc cultural în instituțiile memoriei ?

În esență: Europeana fiind o platformă online destinată publicului larg, instituțiile memoriei expozante sunt puse în situația de a-și (re)orienta fișele descriptive ale resurselor culturale expuse către ochiul utilizatorului și nu doar al profesionistului.

De regulă, muzeele nici nu-și expun public cataloagele, iar bibliotecile și arhivele pun în fișele lor – pe lângă descrierea pedantă a cărții ca obiect – cel mult câteva vedete de subiect și nelipsiții (dar inutilii) indici CZU. Așadar, cataloagele „tradiționale” nu prea se adresează „clientului”.

Prin urmare, în context digital, metadatele asociate unei lucrări – care în mod tradițional sunt destinate custodelui/curatorului/bibliotecarului – trebuie extinse cu informații destinate utilizatorului. Piesa se cere interpretată, i.e. plasată în context istoric și geografic, iar subiectul și eventualele aluzii, explicate. Așadar, exponatul – fie el imagine sau text – trebuie „înfășurat” într-o poveste contextualizantă.

Exemplificarea 1 (muzee):

Celebrul tablou al lui Poussin „Răpirea sabinelor”. O fișă precum cea din fig. 4 nu spune prea multe privitorului. La „descrierea” „par Poussin”, ce să zici ? Apoi, elementele „cifrate” (e.g. 77.P.Z.) poate semnifică ceva cel mult pentru custodele colecției. Ca să nu mai zicem de inducerea în eroare: „Type: Monograph” (chiar dacă imaginea este extrasă dintr-o monografie). Mai bine ne-ar spune ceva care să sporească înțelegerea lucrării: cine-s sabinele ? cine le răpește ? de ce ? În plus: informarea privind datarea reproducerii (1899) e mult mai puțin relevantă decât ar fi cea despre datarea originalului (c. 1640).

 Fig. 4. Poussin. „Răpirea Sabinelor”. Fișa unei reproduceri

Din fericire, Luvru însuși oferă o expunere adecvată (fig. 5).

Fig. 5. Poussin. „Răpirea Sabinelor”. Expunerea pe saitul Luvrului

Încă un și mai bun exemplu găsim pe saitul Muzeului Național de Artă al României. „Adorația păstorilor” al lui El Greco (fig. 6.). Pe lângă o descriere textuală adecvată, o avem și în format audio, ba chiar și în format gestual ! (Păcat că la o scară așa de mică – doar 40 de piese se bucură de o asemenea expunere).

Fig. 6. El Greco. „Adorația păstorilor”. Expunerea pe saitul MNAR

Exemplificarea 2 (biblioteci):

Un roman „obscur”: „Război și pace”. Fișa din fig. 7 ne cam derutează: „2011” ? Sigur, meseriașii înțeleg că ăsta e anul ediției (al manifestării și nu al expresiei sau lucrării, în jargon FRBR). Dar cititorul obișnuit înțelege asta, sau crede că e anul genezei lucrării ? Nimic despre 1863-1869, nimic despre războaiele napoleoniene, nimic despre Borodino. Nici chiar despre Rusia ! Deci nu aflăm nimic despre subiectul romanului ! Și câtă lume înțelege că „821.161.1” înseamnă „literatură rusă”10 ? Și câți bibliotecari – în afara clasificatorilor – înțeleg ? Așadar, cui folosește limbajul ăsta cifrat ?

Fig. 7. Tolstoi. „Război și Pace”

Nici fișa din fig. 8 nu e mai grozavă. Ce să înțelegi din „limba: rumrus” ? Că s-a tradus din rusă ? Frumos exprimat ! Apoi, bietul Tolstoi nici nu și-a închipuit că a scris o carte având drept subiecte „literatura rusă” și „roman” ! Similară și fișa din fig. 9.

Fig. 8. Tolstoi. „Război și pace”

Fig. 9. Tolstoi. „Război și pace”

Exemplificarea 3 (arhive):

O imagine de arhivă, cu un personaj notoriu (fig. 10). Descriptori semnificativi ? „Künstler” (= artist) ? Apoi: „limba: germană” ? Ce e „lingvistic” în fotografie ? În schimb nu aflăm nimic despre cine mai e în fotografie ? Când a fost făcută ? În ce context ? Nu aflăm nici măcar cine e fotograful. Cu alte cuvinte, ce semnificație culturală are această fotografie ? De ce merită efortul s-o digitizăm, s-o expunem și să o privim ?

Fig. 10. „Adolf Hitler”  în portalul Deutsche Digitale Bibliothek

Exemplele provin de la instituții de frunte. Dacă cele din „liga întâi” nu sunt adaptate încă „expunerii în piața publică”, ce pretenții să avem de la instituțiile mai mici, cu resurse semnificativ mai restrânse !

IV. Cum să ne adaptăm (noi, instituțiile memoriei) ?

Bineînțeles că adaptarea la mediul online nu e simplă și nici imediată. Cere eforturi. Prima cerință este – cred – conștientizarea faptului că trebuie schimbată mentalitatea. Și apoi regândirea fiecărei fișe (i.e. a codurilor de catalogare) prin prisma utilizatorului. Chiar și imaginile trebuie, poate, prelucrate având publicul în minte. Și expunerea textelor trebuie gândită pentru comoditatea utilizatorului. De pildă, fișiere pdf gigantice nu sunt recomandabile: poți aștepta îndelung să se descarce o carte în pdf (și poate să și plătești), ca apoi să constați că te interesau doar două pagini (sau nici măcar atât). Ca să nu mai zicem că fișierele pdf nu-s comod de citit pe dispozitive mobile, i.e. pe ecrane mici. Dacă se poate, e preferabil ca textele să fie expuse în HTML pur.

În privința descrierilor, putem imagina câteva „tactici” practice.

a) Să recuperăm textele descriptive din cataloagele de expoziție.

Mai ales muzeografii obișnuiesc să descrie amplu măcar unele piese pe care le expun, în cataloagele expozițiilor (un exemplu ilustrativ în fig. 11). De regulă, acestea sunt uitate după închiderea respectivelor expoziții. Și e păcat. Aceste descrieri pot fi reutilizate în fișele expuse online, în beneficiul privitorului.

Fig. 11. Text descriptiv dintr-un catalog de expoziție

b) Să „cooperăm” cu editorii și librarii

Putem prelua (cu folos) în fișele catalografice descrierile oferite de editori. În definitiv e și în interesul lor: poate unii utilizatori ai catalogului, decid să cumpere cartea, inspirați de acea descriere. În fig. 12 se vede o asemenea descriere, mult mai expresivă decât fișele catalografice obișnuite.

Fig. 12. Prezentarea unei ediții a romanului „Război și pace”, pe saitul editurii

c) Să „cooperăm” cu Wikipedia

Multă lume din comunitățile noastre profesionale tratează cu dispreț articolele din Wikipedia. Nejustificat. Și în orice caz, în detrimentul clienților noștri. Dacă nu suntem mulțumiți de un articol, n-avem decât să-l îmbunătățim ! Uite, de pildă, o fișa foarte „profesională” (fig. 13), în comparație cu un articol „de amatori” despre aceeași lucrare, din Wikipedia (fig. 14).

Fig. 13. Fișa „Cumințeniei Pământului” în Inventarul Bunurilor Culturale Mobile Clasate

Fig. 14. Articolul despre „Cumințenia Pământului” din Wikipedia

Pe de altă parte, să nu ne facem iluzii ! Când un utilizator caută o resursă culturală anume, interoghează Google. Așadar, contează foarte tare unde se regăsește pagina în lista de răspunsuri Google. În cazul „Cumințeniei Pământului”, în decembrie 2016, articolul Wikipedia era pe poziția 4, pe prima pagină, iar fișa din Inventarul clasatelor nu apărea nici în primele 15 pagini ! Bine, să zicem că „scandalul” Cumințeniei alterează ierarhia. Dar, de pildă, în căutarea bustului „Vitellius” al lui Brâncuși, articolul Wikipedia apare pe poziția 1, pe când fișa din Inventarul clasatelor apare abia pe poziția 7.

d) Să renunțăm la CZU

Clasificarea Zecimală Universală [CZU] a fost o mare realizare intelectuală, de mare folos în secolul XIX și secolul XX, până la pătrunderea calculatoarelor în biblioteci. De atunci însă, este un jargon profesional, chiar criptic, parcă anume făcut să ascundă informație prețioasă utilizatorilor. Bineînțeles că o lucrare trebuie clasificată. Dar de ce să mai folosim un limbaj cifrat pentru asta ? Limbajul natural nu e mai „natural” ? Occidentalii de ce folosesc de ani mulți vedete de subiect și descriptori ? Utilizatorul, nedecriptând indicii CZU (deci neavând un limbaj comun cu clasificatorul), poate rata regăsiri utile.

În plus, codificând în CZU, clasificatorii risipesc timp prețios, fiindcă, desigur, găsirea indicelui adecvat este mai consumatoare de timp decât găsirea (sau „inventarea”) unei vedete de subiect adecvate.

e) Să renunțăm la MARC(uri)

Și formatul MARC a fost o mare realizare biblioteconomică a anilor ’60. Dar, acum, după jumătate de secol, cramponarea de el este păguboasă. Nu degeaba Biblioteca Congresului – unde, de altfel, s-a inventat MARC – se pregătește (cam demult !) să treacă la BIBFRAME, un format mai adecvat vremurilor.

În fig. 15 se vede înregistrarea UNIMARC a unei ediții a romanului „Război și pace”. O să mă rezum la obiecția majoră, și anume: ce rost mai are efortul de a evidenția părțile titlului și a mențiunii de responsabilitate ? În afară de a permite afișarea în formalismul ISBD (la ce mai folosește acesta ? nici măcar stilurile consacrate de citare nu folosesc sintaxa ISBD), cui folosește ? N-am întâlnit OPAC care să-ți permită căutarea doar în „mențiunea secundară de responsabilitate”, să zicem. Și chiar dacă softurile ar permite, câți dintre utilizatori măcar înțeleg ce înseamnă această expresie ? Așadar, o transcriere brută sau, și mai bine, ocerizarea paginii de titlu ar fi mai economicoasă.

Fig. 15. Înregistrarea UNIMARC a fișei din fig. 7

În locul pedantei transcrieri a paginii de titlu, catalogatorii și-ar folosi mai profitabil expertiza la a identifica și caracteriza lucrarea/lucrările și expresia/expresiile cuprinse în manifestarea prelucrată.

Pentru clasificări – în cadrul formatului MARC (la care, desigur, bibliotecile cu ILS-uri tradiționale nu pot renunța, decât odată cu softul) – aș folosi (neortodox) câmpul 686 – Other Class Numbers, adică, în loc de indici numerici aș folosi (fără jenă) limbaj natural.

V. În loc de concluzii

Nu că ar putea asta să ne consoleze, dar nici alții nu-s (mult) mai breji. Vezi (fig. 16; Richard Pevear și Larissa Volokhonsky coautori cu Tolstoi ?).

Fig. 16. Fișa „Război și pace” în WorldCat

În rezumat, teza mea este că schimbarea de paradigmă pe care o impune Europeana ne impune să ne concentrăm pe descriptori și pe descrieri cât mai ample. O lucrare, cu cât este mai semnificativă cultural, merită să fie „înfășurată” într-o poveste, adică să i se dezvăluie contextul geografic, istoric și cultural, să i se specifice nuanțat subiectul și să i se semnaleze conexiunile cu alte lucrări. Mai mult efort trebuie investit în descrierea lucrărilor, nu a „containerelor”. De pildă, nu descrierea fină a numărului de revistă e interesantă, ci a articolelor dinăuntru ! Și totul, având în minte utilizatorul final: publicul larg.

În fine, mari speranțe îmi pun în viitorul catalog național partajat: culturalia.ro. Acesta va fi deschis atât bibliotecilor, cât și muzeelor și arhivelor și va cuprinde și Biblioteca Digitală a României, pandantul național al Europeana. Modelul său de date se va baza pe modelele conceptuale CIDOC-CRM și FRBRoo, deci va fi foarte contemporan.

Prolog

Desigur, titlul este o referință la „Digital Public Library of America” (DPLA) [Biblioteca Digitală Publică a Americii] (Fig. 1). Discuția din SUA despre DPLA este semnificativă și pentru noi, deși DPLA joacă în altă ligă: utilizatorul american are la îndemână multe biblioteci digitale (mari).

Figura 1. DPLA: pagina natală (https://dp.la)

A. Culturalia.ro: ce-ar trebui să fie ?

Culturalia[1] va fi biblioteca digitală[2] a resurselor culturale (digitale) liber accesibile, i.e. atât fără restricții, cât și gratuit. Ea ar trebui să indexeze toate tipurile de resurse, i.e. materiale textuale, audiovizuale, dar și reprezentări digitale de obiecte fizice.

Ea ar trebui să integreze fișiere de autoritate, adică înregistrări de persoane, colectivități, locuri, perioade, evenimente, concepte, subiecte, situații, toate organizate ca „date interconectate”[3].

B. Culturalia.ro: utilitatea

Precum modelul său[4] (i.e. Europeana.eu — Fig. 2), Culturalia ar trebui să fie:

• pentru utilizatori: un punct de acces unitar la resursele culturale ale națiunii, o sursă autoritativă de cunoștințe și de satisfacții superioare;
• pentru instituțiile memoriei (biblioteci, muzee, arhive, galerii): o oportunitate de a-și expune online colecțiile;
• pentru profesioniști: o platformă pentru schimb de cunoștințe.

Figura 2. Europeana.eu: pagina natală (www.europeana.eu)

În plus, Culturalia ar putea constitui o facilitate convenabilă pentru expunerea colecțiilor românești și în Europeana.

Astfel, Culturalia ar putea să furnizeze un serviciu public folositor, într-o vreme când — din pricina mutațiilor tehnologice — biblioteca publică tradițională se transformă și când marea majoritate a muzeelor și a arhivelor pot să-și expună public doar o mică parte din colecții (la care contribuabilul este îndrituit să acceadă).

Mai mult, din pricina naturii sale de serviciu online, Culturalia ar putea fi o cale eficace de diminuare a ceea ce eu numesc „discriminarea geografică” (i.e. acces inegal la „Hochkultur” —  cultura înaltă — al contribuabilului din mediul urban față de cel din mediul rural, și celui bucureștean față de cel din provincie).

C. Culturalia.ro: arhitectura

În fapt, Culturalia va fi un catalog partajat, adică, va fi o bază de date (centrală) conținând metadatele descriptive (i.e. fișele) ale resurselor digitale expuse, și interfața sa utilizator va permite căutarea și baleierea înregistrărilor catalografice, pe lângă navigarea între ele.

Figura 3. Culturalia: arhitectura

Obiectele digitale propriu-zise vor fi expuse pe saiturile furnizorilor de conținut (Fig. 3).

După gustul meu, această arhitectură distribuită nu este cea mai bună soluție tehnică, din pricina calității modeste a infrastructurii informatice și a conexiunii lente la internet a multor furnizori de conținut. Totuși, din rațiuni „politice”, e improbabilă o arhitectură centralizată, cel puțin la început: instituțiile memoriei sunt (încă) foarte reticente să-și expună resursele pe saitul altcuiva. Sper măcar la implementarea unui repozit central, ca dublură de siguranță.

D. Probleme (și posibile soluții)

D.1. Probleme tehnice

Desigur metadatele descriptive diferă mult de la o instituție a memoriei la alta (atât în privința proprietăților consemnate, cât și a granularității acestora), iar un catalog partajat centralizat va necesita un model de date suficient de flexibil pentru a acomoda descrierile unei mari varietăți de resurse. Din fericire, modele de date precum CIDOC CRM[5] și FRBR-oo[6] sunt suficient de mature pentru a fi folosite în implementări de producție.

O problemă spinoasă este persistența. Un demers precum Culturalia se bazează pe resurse persistente, adică, când un obiect digital este expus într-o asemenea bibliotecă, se presupune că el va fi accesibil (la aceeași adresă) pe termen lung. Această ipoteză nu e evidentă: instituțiile memoriei își schimbă relativ frecvent furnizorii de internet și adresele web (URL) ale resurselor lor online. Astfel, este necesar un mecanism precum PURL [Persistent Uniform Resource Locators][7]. Totuși, chiar și purl.org este administrat/întreținut de o organizație americană privată (i.e. OCLC), așadar chiar și persistența ei pe termen lung nu e garantată.

D.2. Probleme legale

Din perspectivă legală, expunerea online a lucrărilor din domeniul public nu prezintă nici o problemă. Legalmente, problema principală o constituie resursele protejate încă de drepturi de autor. Din pricina dificultății de a publica online opere sub copyright, avem în Europeana (și în toate celelalte biblioteci digitale, de altfel) ceea ce numim „gaura neagră a secolului XX”, adică proporția minoră a materialului de secol XX (și XXI, desigur). Bineînțeles că vom avea aceeași problemă și în Culturalia. Totuși, există soluții ! Favorita mea este ceea ce numesc „modelul maghiar”: Digitális Irodalmi Akadémia[8] —biblioteca digitală a literaturii maghiare contemporane care cuprinde lucrările celor mai importanți scriitori maghiari de azi, începând cu cei mai premiați internațional (e acolo și Sütő András[9] al nostru). Pentru realizarea ei, guvernul maghiar a cumpărat drepturile de (re)publicare online a operelor. Cine oprește guvernul român să facă ceva similar ?

Tot o problemă legală majoră este (re)publicarea online a așa numitelor „opere orfane”, adică lucrările având deținătorii drepturilor intelectuale neidentificați. În cadrul legislativ curent, o lucrare orfană este — practic — exclusă de la expunerea online (de altfel și de la alt fel de expunere), ceea ce — în opinia mea — este contrar interesului autorului/autorilor ei.

Comisia Europeană a adoptat în 2011 (doar) o propunere de Directivă a Parlamentului European și a Consiliului privind anumite utilizări admise ale operelor orfane [Directive of the European Parliament and of the Council on certain permitted uses of orphan works][10], care e firavă, în opinia mea. Ea cere o „căutare diligentă” extensivă a deținătorilor de drepturi și remunerare pentru utilizarea operei, în caz de revendicare. Eu aș prefera o „naționalizare” a operelor orfane, publicarea lor online și acces public gratuit. Și, în caz de revendicare justificată,  restitutio in integrum ![11]

Pe de altă parte, în octombrie 2011, Comisia Europeană a emis Recomandarea C(2011) 7579 privind digitizarea și accesibilitatea online a materialelor culturale, precum și prezervarea digitală [Recommendation on the digitisation and online accessibility of cultural material and digital preservation][12], care, la articolul 5(a) zice:

să se asigure că materialul aflat în domeniul public rămâne în domeniul public după digitizare.

Dar ce se cheamă că un obiect fizic (să zicem o pictură) aflat în domeniul public e „digitizat” ? De regulă, e fotografiat digital. În cazul acesta, obiectul fizic rămâne în domeniul public, dar reprezentarea sa digitală, i.e. fotografia, este sub copyrightul fotografului (e un obiect distinct !). Pentru cazurile astea, sugestia mea ar fi o modificare a legii drepturilor de autor care să stipuleze o distincție între o fotografie artistică (i.e. o operă de artă) și o „reproducere” a unei opere. Asta ar presupune ca fotograful să specifice dacă fotografia e operă de artă sau reproducere. Iar reproducerea unei opere aflată în domeniul public să intre automat în domeniul public.

În cazul operelor textuale, dacă legea depozitului legal ar fi convenabil modificată astfel încât editorul să trebuiască să depună nu doar cele câteva exemplare tipărite, ci și „matrița” digitală a unei ediții[13], Biblioteca Națională ar putea (re)publica online ediția digitală, dacă ea se află în domeniul public, să zicem după 12 luni de la depunere.

D.3. Probleme practice

Desigur, o problemă practică majoră e finanțarea.

Niște bani sunt necesari pentru dezvoltarea platformei soft. Nu prea mulți, fiindcă există și componente open source disponibile.

Apoi, o problemă serioasă este finanțare proceselor de digitizare propriu-zise. Dar digitizarea e un proces scalabil. Digitizăm de câți bani avem. Nu e neapărat nevoie de investiții inițiale. Digitizarea se poate foarte bine externaliza. Există deja mai multe firme românești foarte competente/eficiente la digitizat. Mai mult, sunt instituții românești importante care au mici dar funcționale unități de digitizare, așadar există deja o finanțare implicită. Ca să nu mai zicem de fotografii muzeelor care — de când cu camerele digitale — digitizează prin definiție.

Pe de altă parte, deja există un volum semnificativ de resurse digitale românești pe web. Mulți „amatori” fac o treabă admirabilă (WikiLovesMonuments e un bun exemplu[14]). Problema cu aceste resurse e că au nevoie și de metadate descriptive (catalogare și indexare). Și asta ar fi mai degrabă treaba profesioniștilor din instituțiile memoriei.

Pe alt plan, avem problema (re)publicării materialelor „problematice”: cum să expui online materiale reprobabile, dar istoric semnificative ? Cum să publici online, să zicem, scrierile antisemite ale lui Eminescu ? Online e mai dificil decât într-un volum fizic să oferi o contextualizare adecvată. O „înrămare” specifică poate ?

E. Culturalia.ro: o misiune imposibilă ?

Principala problemă nu sunt banii. Principala problemă e voința (scuze pentru vorba mare) de a realiza Biblioteca Digitală Publică a României. Și aici Ministerul Culturii are rolul primordial.

Mentalitatea multor directori de instituții ale memoriei nu e de ajutor. Tradiționala temere de a nu pierde utilizatori este încă foarte prezentă în România de azi.

După părerea mea, Ministerul Culturii ar trebui să impună (măcar) instituțiilor naționale  obiective concrete de digitizare/expunere online. Pe de altă parte, guvernul ar trebui să impună recomandarea Comisiei Europene care cere ca toate materialele digitizate pe bani publici să fie expuse online.

Nu, Biblioteca Digitală Publică a României nu este o „misiune imposibilă”. Dar nici ușoară nu e. Speranța mea stă în comunitățile profesionale. Ele — cu sprijin substanțial din partea „amatorilor” și folosind isteț fonduri europene —vor dezvolta Culturalia în marginea activităților lor curente, chiar dacă guvernul nu manifestă un mare entuziasm.

Dezvăluire: angajatorul meu, Institutul Național al Patrimoniului, este agregatorul național pentru Biblioteca Digitală Europeană și eu sunt responsabil pentru această activitate.