A, da. De la o vreme îmi place să citesc cărți polițiste suedeze. Îmi mai umplu timpul în care nu sînt în Suedia, îmi mai amintesc de Suedia și mă mai enervez cînd nu sînt traduse din suedeză, ci din engleză (adică ni se oferă ce-a înțeles traducătorul român din ce-a înțeles traducătorul englez) – în consecință, mi-am adus vara asta două cărți în suedeză și sper ca, în următorii 20 de ani, să le pot citi. Îmi place literatura asta a lor pentru că e populată cu oameni vii. Personajele lor chiar au vieți. Ca să nu mai spun că, vorba cuiva, poveștile lor se întîmplă într-o țară în care chiar ai vrea să trăiești.

Ei, asemenea vorbe îţi atrag atenţia că, cel puţin din când în când, mai trebuie să adaugi câte ceva aici pe blog. (Zis şi făcut!) Însă, câteva rubrici mai încolo, Alexandru Lamba, cel ce conduce gazeta, îţi temperează fără menajamente orice entuziasm, ba chiar te trimite direct în banca din fundul clasei, cu atenţionarea: «Vedeţi că noi ne ocupăm de chestii serioase, lăsaţi-ne, dom’le, cu ‹poliţistele›!» Ceea ce, ţinând seama că sefeul şi policierul sunt în aceeaşi barcă a (para)literaturii, seamănă cu evreii care-i urăsc pe negri.

Și tot un aspect pozitiv îl reprezintă și finalul, ancorat în real, dar care, prin mica scăpare pe care artizanul mărețului plan [aici lipseşte un verb] (plan despre care veți afla cam pe la sfârșit, când se va revela și țesătura motivațională din spatele bizareriei seriei de crime), lasă totuși o portiță deschisă spre fantastic, spre supranatural. Și asta salvează întregul roman de simpla categorie «polițist».

În final, rămâne întrebarea: Oare ce cărţi şi-a adus Michael Haulică din Suedia?

Ca observaţie bibliografică, ultimele cinci volume reunesc douăzeci şi şapte din cele douăzeci şi opt de povestiri. Mai întinsă decât celelalte, una a apărut singură: Crăciunul lui Maigret (Un Noël de Maigret, în culegerea cu acelaşi nume, 1951), Polirom, 2011, traducere de Nicolae Constantinescu.

Toate cele optzeci şi unu de volume vor fi reluate în zece tomuri, din care primele patru sunt deja în librării. Iar aventura editorială sper să nu se oprească aici, să continue cu alte cărţi din întinsa operă a lui Georges Simenon, fie romane, fie memorii, fie, de ce nu? reportaje.

Pare un moment tocmai potrivit acum pentru a aminti două traduceri interbelice, ambele din Colecţia celor 15 lei, celebră la vremea ei, înconjurată de nimbul nostalgiei şi al misterului în epoca de după război.

Cu numărul 44 (colecţia era numerotată), cea dintâi este Femeia care ucide (La femme qui tue), un roman semnat Georges Sim, din 1929. Traducător: B. Pavel. Data apariţiei: 1 noiembrie 1932 (menţionată în siglă). În colţul din stânga sus al coperţii pare să fie semnătura autorului ilustraţiei.

Este al doilea roman din cele patru avându-l ca personaj principal pe Yves Jarry, un scriitor aventurier purtat de valul detectivisticii. Exegeţii îl consideră o eboşă a comisarului Maigret, situându-l astfel într-o bogată listă. Dar, spre deosebire de alte personaje, Simenon pare să-i fi purtat acestuia o amintire aparte:

Spre sfârşitul perioadei când scriam romane populare, am început să conturez un personaj numit Jarry, care mă atrăgea în mod deosebit. Singura lui ambiţie era să trăiască un anumit număr de vieţi. Parizian rafinat la Paris, pescar încălţat cu saboţi în Bretania, ţăran aici, mic-burghez dincolo… Apoi a venit Maigret şi i-a luat locul, ca să-mi dau seama că Maigret este o transpunere a lui Jarry: şi el trăieşte un mare număr de vieţi. Dar este vorba de vieţile altora, cărora li se substituie un moment. (citat de J.C. Casals şi de Quentin Ritzen)

Urmează, cu numărul 114 în Colecţia celor 15 lei, Celula morţii, roman pe care Georges Simenon a ales să-l publice cu numele său, nu apelând la vreunul din numeroasele-i pseudonime. Titlul românesc s-a îndepărtat de original, fiindcă este vorba de La tête d’un homme, din 1931. Surpriza vine de-abia acum: cartea face parte din seria Maigret. Iar această traducere semnată de Paula Grozea a apărut în 1 martie 1936.

Mai cunosc două ediţii. Una la Multi Press International, Celula morţii, traducere de Alice Burada, an neprecizat (probabil pe la mijlocul ultimul deceniu al mileniului trecut, am găsit menţionat undeva 1994), într-o aşa-numită «Colecţie Simenon. Mileniul III», pe modelul unei serii Agatha Christie existente, cu zeci de volume. A lui Simenon s-a oprit după patru. Asupra traducerilor acestei colecţii voi reveni.

Cealaltă ediţie este, evident, cea de la Polirom, cu un titlu diferit, Careul de aşi (2006, traducere de Nicolae Constantinescu).

O zi mai apoi, sub titlul Este suficient să citeşti un ziar românesc ca să găseşti cel puţin trei idei de romane poliţiste pe zi, Stelian Ţurlea îl intervievează în ‹Ziarul de duminică› pe Sylvain Audet, cel care a transpus în franceză Nesfârşita zi de ieri, romanul lui Arion din 1987. Cu titlul Cible royale (Ţintă regală), acesta a apărut în februarie la Genèse Édition, cu ecouri melodioase pentru autor, dar şi pentru romanul poliţist de la noi. Cu atât mai mult cu cât Sylvain Audet ţinteşte entuziast mai departe:

Intenţionaţi să vă continuaţi pionieratul cu tălmăcirea unor romane româneşti în franceză? Dacă da, vă veţi opri doar la acest gen literar?

Deocamdată, voi continua să mă consacru acestui gen literar. Sunt multe cărţi care mă aşteaptă şi sper că vor mai apărea şi altele. Poate că voi începe să traduc şi carţi de altă factură atunci când voi auzi oamenii spunând în jurul meu în Franţa sau în Belgia: «Cum! Încă nu ai citit ultimul roman poliţist românesc tradus în franceză?!»

Cu o primă carte în limba lui Simenon, George Arion a participat la cea de-a paisprezecea ediţie (6-9 iunie) a unui festival breton dedicat romanului poliţist şi benzii desenate — Le Goéland Masqué. O întâlnire internaţională care a reunit invitaţi din opt ţări europene, acoperind geografic bătrânul continent. Autori cu cărţi disponibile în mai multe limbi, nu şi în română, subiect care nici nu mai merită discutat. O excepţie: Mine G. Kirikkanat, romancieră şi celebră ziaristă din Turcia, cu Destina (Destina, 2008), publicat în 2011 de Univers, în colecţia Globus, traducerea aparţinându-i Dianei Crupenschi.

În programul festivalului, Arion a luat parte la masa rotundă Uniunea Europeană şi Sudul, alături de Mine G. Kirikkanat, Francesco de Filippo (Italia) şi Marcelo Lujan (Spania), apoi a vorbit despre Geopolitica României în cadrul unei întâlniri unde au mai susţinut intervenţii Heinrich Steinfest (Un univers suprarealist) şi Petros Markaris (Grecia, o realitate de criză).

George Arion într-un cotidian regional din Bretania — ‹Le Télégramme›. Prezenţa sa la festival este menţionată şi în Elemental, blogul consacrat romanului poliţist pe situl prestigiosului ‹El País›, blog pentru care fotografa Laura Muñoz a fost trimisă să realizeze un reportaj.

Pe viaţă (Livstid, 2007), Trei, 2013, traducere de Dina Litzica

Au scris:
George Arion, Pe viaţă, Jurnalul naţional, 10 ianuarie 2014;
Fără Miere, Pe viaţă – de Liza Marklund, 29 decembrie 2013;
Michael Haulică, Suedeza engleză pe româneşte, 23 decembrie 2013;
Florin Pîtea, Liza Marklund, „Pe viaţă“ (2007), Ficţiuni.ro, nr. 3, decembrie 2013, text reluat pe blogul autorului în 26 ianuarie 2014.

Cazul C-L (Série C-L, 1958), Tineretului (colecţia Aventura), 1967, traducere de Nicolae Jianu şi Traian Ionescu-Nişcov	Itinerariul sicriului de zinc (Zinková cesta, 1942), Univers (colecţia Enigma), 1976, traducere de Alexandra Bărcăcilă şi Monica Dobreş	Cazul C-L (Série C-L, 1958), Crotal, 1993, traducere de Nicolae Jianu şi Traian Ionescu-Nişcov

Au scris:
Şerban Tomşa, Vechi romane poliţiste, 20 ianuarie 2014.

Crimă la Veneţia (Mord i Venedig, 1989), Minerva (colecţia BPT), 1994, traducere de Mădălina Nicilau

Natură moartă pentru flaşnetă mecanică (Döden gör en tavla, 2000), Univers (colecţia Enigma), 1981, traducere de Sanda Baciu	Aurul dragonului (posibil Drakguldet, 1974), Dragon, 1991, traducere de George Salomie & Teodor Atanasiu	Moartea vizitează vrăjitoarele (Häxhammaren, 1976), Dragon, 1992, traducere de George Salomie

Au scris:
Şerban Tomşa, Vechi romane poliţiste, 20 ianuarie 2014.

Curiozitate periculoasă (Gefährliche Neugier, 1965), Univers (colecţia Enigma), 1974, traducere de Const. Ianculescu

Au scris:
Şerban Tomşa, Curiozitate periculoasă, 20 ianuarie 2014.

Scriitorul Şerban Tomşa a întâmpinat noul an în postura de pasionat cititor de policieruri. Aşa se consideră el însuşi şi nu este pentru prima dată când vine cu notaţii pe marginea volumelor parcurse. Acum a recitit din titlurile de demult ale colecţiei Enigma şi ne împărtăşeşte impresiile. Dintre rânduri se ivesc formulări tranşante, dar cu adieri de nostalgie şi de blândă ironie.

Jan Mårtenson, cu a sa Natură moartă pentru flaşnetă mecanică, îmi confirmă ideea că romanele poliţiste nordice sunt în primul rând opere de artă, intriga specifică fiind un ingredient necesar, dar nu cel mai important.

Cărţile poliţiste ceheşti au însă ceva molcom şi domestic, amintind de scrierile lui Simenon, fără să aibă uimitoarea coerenţă a acelora.

În ansamblu, Curiozitate periculoasă [de Hansjörg Martin] este o naraţiune poliţistă excelentă, aproape de nivelul celor scrise de Raymond Chandler şi Ross MacDonald, cu toate că l-am ghicit pe ucigaş încă de la pag. 57, adică după 25% din text.

Observ că un anumit anexionism al culturii înalte continuă să fie vehiculat. Este vorba de ideea potrivit căreia scrierile de vârf ale genurilor populare (policier, science-fiction, western ş.a.m.d.) aparţin de fapt literaturii (eventual, cu literă mare). La Şerban Tomşa («romanele poliţiste nordice sunt în primul rând opere de artă, intriga specifică fiind un ingredient necesar, dar nu cel mai important») varianta este una atenuată: după ce elementul viabil a fost extras, genul nu mai este destinat cu totul pubelei literaturii, nu mai este negat în întregime, cum se întâmplă de obicei. Dar subtextul este acelaşi, romanele poliţiste n-ar fi «opere de artă». Se simte aici o contradicţie, de vreme ce puţine procente din producţia literaturii înseşi pot fi numite «opere de artă». Problema poate fi identificată într-o aşa-zisă diferenţă de miză dintre literatura adevărată şi cea de consum.

Mă opresc aici, nu ţin să divaghez, şi mă întorc la punctul de plecare: ideea anexionistă circulă. N-aş fi stăruit acum asupra ei, probabil că aş fi trecut-o cu vederea, dar am întâlnit-o recent şi la Michael Haulică, scriitor la rându-i, dar şi coordonator al colecţiei de science-fiction şi fantasy de la Editura Paladin. Adică cineva de la care te-ai aştepta să apere ceea ce editează – literatură de consum.

Marea surpriză au constituit-o însă pasajele – destul de numeroase – în care Annika Bengzton apare ca personaj de roman (nu de roman polițist), cu problemele unei femei în plin divorț, cu doi copii după ea, cu un sac de necazuri în spinare, cu prietenii pe care a știut (sau nu) să le cultive, cu percepții ale vieții din punctele de vedere al ziaristei, mamei și soției (înșelate, părăsite), un personaj care mi-a devenit și mai apropiat la lectură, după ce-mi plăcuse sub înfățișarea lui Malin Crépin.

Evident, nu despre faptul că romanul poliţist nu-i chiar roman (e mai mult… poliţist) scrie Michael Haulică, însemnarea lui este despre gustul neplăcut pe care ţi-l lasă lectura unui roman suedez tradus din engleză. Autoarea este Liza Marklund. Aşa ceva nu-i o raritate la noi şi Trei nu-i singura editură cu asemenea practici. Îmi vine în minte RAO, la care Jo Nesbø, un norvegian, de această dată, este tradus tot din engleză. Seria lui cu detectivul Harry Hole a început cu al treilea titlu. De ce oare? te întrebi ca simplu cititor. O fi existând vreun motiv, îţi spui, cu gândul la situaţii învăluite în mister. Ei bine, răspunsul uimeşte prin banalitate: aşa apăruse seria în engleză, de la a treia carte. Nu ştiu de ce ne mirăm, doar e vorba de romane… poliţiste.

Jurizarea s-a încheiat şi a fost anunţat clasamentul:

locul I – 90 de puncte,
Omul de legătură de Cristina Clinci (Inspectoratul de Poliţie Judeţean Prahova);

locul al II-lea – 75 de puncte,
Roşu transfrontalier de Mariana Cenea (Inspectoratul Teritorial al Poliţiei de Frontieră Timişoara, Serviciul Teritorial al Poliţiei de Frontieră Mehedinţi);

locurile al III-lea şi al IV-lea – 60 de puncte,
China, maybe! (O crimă în stil mafiot) de dr. Cătălin-Marius Scărlătachi (Direcţia Medicală, Centrul Medical Judeţean Vaslui) şi
Promisiunea de joi de Gina Zaharia (Inspectoratul de Poliţie Judeţean Buzău, Serviciul Rutier);

locul al V-lea – 25 de puncte,
Dormi în pace, tanti Leana! de Marius-Aurel Csenger (Inspectoratul de Poliţie Judeţean Timiş, Serviciul Cabinet, Compartimentul Relaţii Publice, Secţia 10 Rurală Făget, Post Poliţie Dumbrava).

Punctele au fost acordate de o comisie de jurizare, însă membrii acesteia nu sunt amintiţi în anunţul editurii. Mi-ar fi plăcut să aflu numele celor care au hotărât clasamentul, mai ales dacă printre ele s-ar fi regăsit cel al unui autor cunoscut. În acest caz, ar fi fost şi o dovadă de mândrie. Să nu uităm că printre invitaţii saloanelor de carte organizate de MAI s-au numărat mai mulţi autori ai genului.

Mi-ar mai fi plăcut să ştiu şi câte texte au primit organizatorii; nu pentru a lega importanţa concursului de un număr (importanţa ţine de calitate), ci pentru a vedea cât interes de a scrie roman poliţist există (desigur, printre angajaţii ministerului, în lipsa unui concurs adresat oricui doreşte să participe.)

Revenind la câştigători, se observă că pentru primul loc nu a existat vreo dispută, romanul Cristinei Clinci situându-se faţă de următorul la o distanţă liniştitoare. Cât despre ceilalţi finalişti, sper că nu vor abandona lupta şi la următoarea ediţie a concursului îi vom regăsi cât mai aproape de poziţia întâi.

Festivitatea de premiere se va desfăşura în cadrul Salonului de carte juridică, poliţistă şi civică al MAI, ediţia a XVII-a (6-9 noiembrie, Centrul Cultural al MAI). Remarc uşoara schimbare a titlului manifestării – în anunţul concursului apărea «Salonul de carte juridică, civică, poliţistă şi administrativă» –, cartea poliţistă părând a fi crescut ca importanţă.

Editura ne mai anunţă că romanul de pe locul I, Omul de legătură de Cristina Clinci, va apărea în colecţia Police Club, care se va relua după o îndelungată pauză.

Să nu uităm că înainte de 1990 colecţiile specializate îşi găseau nu puţini colaboratori printre ofiţerii Miliţiei şi ai Securităţii, iar unii dintre ei au ajuns să-şi facă un nume ca autori de proză poliţistă sau de spionaj. Traian Tandin şi Olimpian Ungherea ar fi reputate exemple, dar nu singurele.

Pe de altă parte, acesta este şi singurul asemenea concurs de la noi. Anunţat la începutul lunii, se încheie la sfârşitul ei. Va urma jurizarea, apoi publicarea şi lansarea volumului la Salonul de carte juridică, civică, poliţistă şi administrativă, organizat de minister şi ajuns anul acesta la ediţia a XVII-a.

Mai mult, concursul face parte dintr-un proiect cu bătaie lungă, ce-şi propune să participe la revigorarea romanului poliţist românesc, iar reluarea de către Editura MAI a colecţiei Police Club, întreruptă în urmă cu aproape zece ani, înseamnă doar un prim pas.

Cartea unui veteran al genului — Tudor Negoiţă, Legea celui mai tare a apărut în anul 1994 în colecţia Police Club.