Stabilisem o bere cu Alexandru Constandachi (justițiarul de berceni) pe azi și dacă tot erau proteste i-am propus să ne vedem pe acolo ca să TATONĂM SITUAȚIA.
Băă, oameni necăjiți, băă, gospodari. N-au nicio vină. O grămadă de oameni strânși. Mai mulți decât mă așteptam. Media 45+, mulți cu copii de mână. Mă simțeam chiar tânăr.
N-am nimic cu ei, furia e justificată. Cu ăia care le toarnă fiere în urechi și îi iau de proști am o problemă. Ce problemă, boală direct.
Să vă dau un exemplu.
Legea Vexler.
Sunt sigur că îngrădește cumva libertatea de exprimare, că e interpretabilă, că sunt probleme acolo. Că a zis și Șordan că i se pare că sunt. N-am avut chef s-o citesc și să găsesc un interpretator obiectiv care să mi-o explice, că e mult de muncă.
Mă rog.
La protest zbiera unul în microfon. O fi fost Târziu, o fi fost alt agitator, nu știu. Dar îi lua de proști.
Pentru că, dacă nu i-ar fi luat de proști, le-ar fi explicat care e problema cu legea Vexler.
Nope.
Apel prost la emoție, cu gargara aia: „VEXLER A RUPT POZA LUI EMINESCU, DECI ÎȘI BATE JOC DE ROMÂNI”.
Băi, ce urăsc populismul. Cu mizerii de-astea poți face pe oricine dușman național. Mă duc să-i lipesc unuia o poză cu Eminescu pe frunte și, dacă n-o dă jos în cel mai politicos mod, a belit-o.
Cea mai mică cută pe Eminescu și plătesc 100 de postaci infecți să urle că ăla e dușman al nației. E atât de simplu.
Băăăi, vă iau de proști. Voi chiar nu vedeți că vă iau de proști? Nu vă explică, ca la oameni, vă învrăjbesc cu „cuvinte magice”, exagerări, repetiții, apel la emoție și suprasimplificări cretine.
Nu vă e rușine să puneți ștampila pe niște oameni care, OBIECTIV, vă iau de proști și vă dresează cum îl dresa Pavlov pe câine cu becul?
Să urăști puterea, înțeleg. Aparatul de stat. Chiar și politicienii de la Bruxelles. Înțeleg.
Dar cum, băi, să-ți pui speranțele în niște gunoaie profitoare care te iau de prost?
Nu se mai poate. Gata. Ăștia nu-s suveraniști, sunt impostori.
Anunț formarea Partidului Suveranist Adevărat.
Momentan are doi oameni. Dar niciunul dintre ei nu vă ia de proști.
Plec cu Justițiaru dinspre Berceni ( aflu între timp că a schimbat cartierul) spre Control, să punem la punct principiile de bază ale Partidului Suveranist Adevărat. Încape de două beri mici. N-am mai băut de mult. Mai mult mă plâng de cât de complicat e să fii tată.
La plecare deja se împrăștiaseră suveraniștii mei. Îi luaseră ăia de proști în altă direcție. Oamenii ăștia trebuie salvați. Dacă nu noi, atunci cine?
Mă opresc la o covrigărie, că ăsta vrea să bage un covrig. Coadă. Cum așteptăm, zice omul meu:
„Uite-l.”
Și o tulește după unu.
Nu departe. 50 de metri, așa. Cât să nu știu dacă să rămân să țin coada sau să mă duc după el. Rămân să țin coada, că deja investisem. Deși eu nu voiam să-mi iau nimic. O țineam pentru el. Atât de suflet cald sunt.
Văd de la cei 50 de metri că omul meu era deja pe live, cu un băiat elegant, dar îmbrăcat subțire. 30 de ani, freză de poet. Îi fac semn, îmi face semn. Nu ne înțelegem.
Se termină coada. Cum chiar nu voiam să-mi iau nimic, recunosc sinelui că am pierdut timp degeaba și parcurg cei 50 de metri.
Cetățeanul elegant, vădit stânjenit, la telefon cu poliția.
Amicul meu, complet viu. Se vede că-i place. Îmi explică că ăla e un pdf cu care are proces. Aparent avea un ONG cu care ajuta orfani sau ceva și îi ajuta și cu dânsa sculată.
Nu știu speța, atât am înțeles. N-am vrut să deturnez live-ul și nici să fiu acolo când apar milițienii. Am simțit că am pus deja prea multe întrebări lămuritoare și că eram de-ăla care vine la episodul 6 și vrea să i se explice ce s-a întâmplat în prima parte a sezonului.
Mai ales că presupusul pdf era cam iritat. A zis că poliția a spus că vine în 40 de minute și le zicea polițiștilor că e hărțuit.
L-am întrebat de ce s-a oprit, că putea să meargă în continuare spre casă. Adică, na, hărțuială e cu urmărire. N-ai cum să fii hărțuit stând pe loc.
N-a părut că apreciază.
I-am sugerat din nou că mai bine pleacă acasă decât să stea 40 de minute, că e mult și e îmbrăcat subțire, deși elegant. Zice că n-are cum, că deja a sunat la poliție. Îi zic că e fraier.
Îmi zice să nu mă bag. Și are dreptate. Chiar mă băgam aiurea. Așa că l-am salutat pe Alex și m-am cărat. Avea niște mii de oameni pe live. Făcea o treabă.
În taxi am văzut că venise poliția. Deci am avut spirit bun să mă car. Dracu’ să stau să dau declarații la poliție doar pentru că eram pe acolo, fără să cunosc speța sau să am vreo miză.
„Da, dom’ polițist, i-am zis că e îmbrăcat subțire, dar elegant.”
Mai bine nu.
Poliția i-a pus cătușe lui Alex și s-a încheiat live-ul. Mi-a zis după că i-au dat drumul rapid și l-au amendat pe presupusul pdf. Probabil pentru sunat aiurea la 112.
Părea o joi obișnuită pentru omul meu.
Tot m-am simțit prost puțin. Mi-ar fi plăcut să mă joc și eu, dar nici nu mă invitase nimeni, nici nu știam speța. Ar fi fost aiurea.
Ce voiam să zic. Partidul Suveranist Adevărat. Deja suntem doi. Nu vă luăm de proști. O premieră în politica românească: cineva nu intenționează să vă ia de proști.
Când eram mic, la țară, bunica aducea păstăile uscate de fasole pe o cârpă mare, în curte, și le croia cu un par până săreau toate boabele din ele. Mă punea și pe mine. Băteam fasolea până oboseam, vânturam hoaspele și adunam boabele. Erau de toate culorile: albe, negre, maro, cafenii, portocalii și bălțate în toate combinațiile posibile.
Probabil sunt ultima generație care a prins bătutul păstăilor de fasole cu parul ca activitate gospodărească. Fii-miu sigur n-o să vadă pe viu așa ceva. În schimb, e foarte probabil să vadă genul de abominațiune care se întâmplă acum lângă mașinăria SGR.
Un tataie înarmat cu o coadă de mop, cu vreo 30 mai mulți ani decât kilograme, aplică lovituri gheboase, cu toată ființa lui firavă, unui teanc de PET-uri scofâlcite care ies dintr-o cuvă plină-vârf. Nu par nici să se dea tuflite și nici să fie la prima bătaie. Mai luaseră pe parcursul zilei.
Bagă cuva înapoi în aparat și display-ul afișează din nou un hexagon mare, roșu: Eroare. Matusalemicul și anemicul paznic de hypermarket pufnește spre mine, resemnat.
— Nu vrea, dom’le. Tre’ să vină să îl golească ăștia. De ieri i-am sunat și n-au venit. Eu ce să fac? Veniți și dumneavoastră mâine.
Și aici zace problema.
N-am cum să mă întorc acasă cu două plase de PET-uri, ca să vin mâine. Stau la etajul patru și n-am lift. Ar fi prea stupid.
— Mă duc în vale la Mega!, anunț, de parcă i-ar fi păsat cuiva.
Domnului din spatele meu pare că îi pasă.
— Vin și eu cu dumneavoastră!, zice.
Pare chiar tânăr pe lângă paznic. Proaspăt pensionar: palton, pălărie, sur, un cap de forma celor de pe Insula Paștelui. Numai un zâmbet. Pornim spre Mega, dezamăgiți de Carrefour și de SGR-ul lor prea plin. Zece minute de mers, estimez.
Se prezintă: Titi. Și spune că nu e prescurtarea de la ce nume cred eu că e. Momentan nu cred nimic, pentru că nu îmi pasă destul. Are după el un tărăbuț de cârpă cu două roți. Taxi albanez, cum se zice. Plin ochi de bidoane goale. Eu am două plase pline, câte una în fiecare mână. Îmi zice că e inventator, dar a lucrat la CFR. La birouri, nu pe teren, ține să specifice.
Pare că se bucură de viață și de pensie. Îmi zice că are mult timp liber și o nouă pasiune: să se uite la clipuri cu animale eroice pe TikTok. Face asta mereu când are o stare negativă și se înseninează brusc. Îmi arată unul cu un câine care salvează un copil din flăcări și unul cu un tigru care salvează un pui de impala de la înec. Sunt clar făcute de AI, dar mă doare inima să-i stric omului plăcerea, așa că mă prefac uimit.
Ajungem la Mega, unde e alt paznic, la fel de odârlit ca și cel de la Carrefour. Ne vede cu PET-urile și ne zice direct că la ei e stricat aparatul. „Eroare de soft”, zice, plin de importanță, de parcă „eroare de soft” ar însemna mai mult pentru mine decât inițialul „e stricat aparatul”. Ne sugerează să ne întoarcem mâine.
Refuz din start posibilitatea. Mă și văd cu ochiul minții cum urc patru etaje de scări cu două sacoșe pline de PET-uri și mi-e scârbă de mine să mă văd așa. Scrâșnesc din dinți. Scot telefonul și mă uit pe hartă. Îi zic lui nea Titi:
— Bre, eu mă duc la Profi. E la vreo 15 minute de mers, cum considerați. Eu n-am cum să mă întorc cu plasele. Stau la etajul 4 fără lift.
Îmi zice că vine și el. După noi se mai aciuează un tip, ceva mai tânăr decât mine, cu blugi strâmți și glugă în cap. Nebărbierit. Nu se prezintă. Are un sac de plastic verde-transparent pe umăr, plin cu PET-uri, și tremură tot. Clar nu e îmbrăcat de drum lung, și deja începe să se lase seara. 8 grade, zice telefonul.
Pe drum se ia după noi și Maria. Îndesată, un 30 pe terminate, geacă albă de fâș. Ne-a văzut că plecăm dinspre Mega cu PET-urile la noi și s-a prins care e demersul. Îi zicem de Profi și e de acord. Are o plasă tixită cu doze goale de apă cu gust de fructe de la Carpatica. Am încercat o dată și părea apa cu care a făcut cineva gargară după ce a mâncat un măr. Nu e de mine. Spune că e statistician freelancer.
După vreo 10 minute de mers, ne oprim între două panouri publicitare la păcănele. Găsim un chioșc și ne luăm câte o apă. Închid ochii și o dau pe gât, încercând să ignor dopul sticlei care mă zgârie în colțul gurii.
— Au lucrat-o ăștia pe Ruby, zice tipul tânăr, arătând spre panourile publicitare. Apoi bea cu sete, zgâriindu-se sub nas cu dopul.
Mă uit spre panouri. Pe ele, o tipă blondă, clar desenată de AI, e în locul unde, tradițional, din moși-strămoși, era Ruby, arătând spre niște șeptari norocoși.
— Au dat ăștia lege și au făcut rahatul praf, zice Maria, surprinzându-mă cu limbajul colorat, și bea și ea apă din sticla ei, dopul intrând accidental pe sub falcă și zgâriind-o pe gingie.
Continuă nestingherită:
— Doar fac firmele de păcănele economie. Voi credeți că ei voiau să facă reclame cu vedete? Nu! Le făceau că nu voiau să pară zgârciți. Dar acum, că nu se poate, au o scuză. Credeți că păcăneliștilor le pasă dacă e Ruby sau ceva generat de măgăoaie pe afiș? La fel intră speciala!
Tipul cu pantaloni strâmți încuviință și își dădu accidental cu dopul de la sticla de apă peste nas.
— Doar Ruby are de suferit. Făcea și ea un ban ușor. Măcar are cariera muzicală pe care poate să se bazeze, cugetă el.
Îl bănuiesc a fi fan Ruby. Nu am auzit în viața mea o melodie de la Ruby. Sau poate am auzit și nu am știut că e ea.
— Dacă a vrut păcănele, putea să facă și ea o reclamă cinstită la farmacie, ca Adrian Enache, zice și nea Titi, evitând la mustață să-și scoată ochiul cu dopul de la sticlă.
Simt cum dopul îmi despică ușor colțul gurii. Nu îmi pasă, m-am obișnuit. Asta e viața. Dau sticla pe gât și o așez în una dintre plase. Ceilalți se uită la mine și fac la fel. Pornesc și ei după mine. Sunt un mic lider de trib. Avem o misiune.
La Profi, situația stă, din anumite puncte de vedere, complet diferit față de Carrefour, dar, din altele, complet la fel. Paznicul nu e bătrân: e tânăr. Nu e firav: e obez. Și coada de mop e o lopată de plastic. Cuva tixită, vârf de PET-uri scofâlcite, e exact la fel.
Ne oprim în parcare să ne reculegem. Ni se mai alătură trei oameni: un tip spălăcit și acneic, cu pardesiu, care se prezintă Gabi; o doamnă între două vârste, Cornelia; și un domn cu puțină burtică și față de afacerist, Mircea. Făcuseră și ei o ceată mică și veneau din partea opusă a cartierului, tot ca noi, cu PET-urile după ei. Nu era nimic deschis nici acolo.
Mircea ne zice că a auzit un zvon: că e un Kaufland în Titan cu un SGR masiv, non-stop. Trei aparate. N-au cum să fie toate pline și stricate.
Problema e că acel Kaufland e la 55 de minute de mers pe jos. N-avem cum să luăm vreun mijloc de transport. Nici măcar metroul nu ar lua șapte oameni încărcați cu plase de PET-uri. Și afară deja sunt 5 grade. În decembrie, frigul vine repede.
Șase oameni. Fanul Ruby se dă înfrânt de frig și anunță că pleacă acasă. Slab. Dar îl înțeleg. Eu am geacă, el doar un hanorac. Și probabil nu stă la etajul patru, într-un bloc fără lift, ca mine.
Șase oameni. Cinci se uită la mine. Așteaptă o decizie.
— Oameni buni, vă zic sincer. Dacă stăteam la etajul doi măcar, mă întorceam acasă. La trei, nu știu ce să spun. Dar nu stau la trei, stau la patru. Și nu am lift. Eu mă duc pe jos până la Kaufland în Titan. Dacă vreți să veniți cu mine, bine. Dacă nu, nu.
Pornesc și mă urmează tăcuți. Au încredere în mine. În centru ajungem opt. Intră în trupă Diana și celălalt Mircea. La Dristor ni se alătură și Mariana și, câteva minute mai târziu, domnul Costache.
Ne oprim să mai bem o apă. Hidratarea e extrem de importantă mai ales în anotimpul rece, când corpul nu o cere atât de evident. Facem un cerc mare.
— Stelian, zice nea Titi, în timp ce se zgârie cu dopul de la sticlă fix între buză și mustață.
Mă opresc mirat, cu dopul de la sticlă intrat jumate într-o nară.
— Poftim?
— Așa mă cheamă, zice el. Stelian. De la asta vine Titi.
Cădem cu toții de acord că nu este în top 3 nume care s-ar prescurta la Titi: Constantin, Costin, Dumitru, poate Tănase sau Timotei, dar în niciun caz Stelian. Pornim iar.
Ne oprim într-o miriște care fusese parc odată. După care fusese retrocedat unei doamne anonime care, deși nimeni nu-și amintea ca terenul ăla să fi aparținut cuiva, era moștenitoarea unui desproprietărit de un rege. Ferdinand parcă.
După ce fusese retrocedat, copacii din parc începuseră să moară peste noapte, ca prin minune. Acum terminaseră de murit; mai erau doar câteva cioturi prin miriște. Ne prinde o ploaie și construim repede un umbrar din pungi și PET-uri. Ne aciuăm sub el și așteptăm să se oprească.
Diana își dă o palmă peste ceafă. Ne arată un țânțar mare, storcit. Ne mirăm.
— Da, au făcut ăștia țânțari de iarnă, ce vă mirați? zice Gabi.
— Cine a făcut? întreabă nea Titi.
— Da’ dracu știe, pufnește Gabi, trăgând cu sete dintr-o țigară electronică.
— De ce ar face cineva țânțari de iarnă? întreb eu, circumspect.
Mijește ochii la mine.
— Da’ de ce a făcut cineva COVID-ul? Că putea și că voia să vadă ce se întâmplă. Așa și cu țânțarii de iarnă.
Încă douăzeci de minute și ploaia devine mocănească și tolerabilă. Încă douăzeci și ajungem la Kaufland. Trei aparate, toate stricate. Suntem 15 oameni. Fără primul Mircea, care pleacă acasă imediat ce vede că toate aparatele sunt stricate, și cu încă șase proaspăt alăturați. Nu le-am reținut numele ultimilor veniți, pentru că deja trupa era prea mare. Maria și nea Titi se țin tare și organizează treaba în numele meu. Toți sunt aliniați și pregătiți să mă asculte.
Îmi dau seama că sunt într-un moment critic. Dacă stăteam la etajul trei, cu siguranță m-aș fi întors acasă. Etajul patru însă, și mai ales lipsa liftului, mă face de neclintit. Nu sunt într-un moment critic. Ăla trecuse, undeva înainte de țânțarii de iarnă. Nu mai există cale de întoarcere. Mă uit în ochii camarazilor mei și văd că nici pentru ei nu mai e. Suntem într-o simțire. Îmi îndrept spatele și mă uit spre zare.
— Oameni buni, de bună seamă că știți situația mea și cum, faptic, locuiesc la etajul 4. Pentru mine este inimaginabil să mă întorc acasă cu aceste PET-uri, după ce am pierdut mai mult de două ore din viața mea plimbându-le. Au fost vecini cu care m-am întâlnit coborând. Le-am zis că mă duc până la Carrefour. Ce-or să zică dacă mă văd că mă întorc cu bidoanele, noaptea? Ce-or să creadă despre mine? Nu există cale de întoarcere. În cartierul Liziera Central Lake Park Residence, din nordul orașului, doar câțiva kilometri după șoseaua de centură, s-a deschis chiar astăzi un Lidl. Este matematic imposibil să fie plin sau stricat din prima zi!
— Matematic improbabil, mă corectează Maria, care e statisticiană.
Accept critica ei și îi zâmbesc de mulțumire. Mă întorc spre nord și pornesc spre Liziera Central Lake Park Residence. Aud doar doisprezece seturi de pași în spatele meu. Nu mă uit să văd care doi au dat bir cu fugiții, pentru că oamenii ăia sunt morți pentru mine.
II
După o oră de mers se termină blocurile. Ne orientăm după stele. Nord. E la nord. Se termină și casele; trecem șoseaua de centură, calea ferată și un fort în ruine, unul dintre cele doisprezece care asigurau apărarea orașului în secolul XIX.
Suntem peste 50. Am pierdut numărul. Găsim des amețiți cu pungi de PET-uri la ei și fără direcție, care să ni se alăture. Cauza noastră e corectă și oamenii rezonează ușor. Cercetașii noștri se întorc de la cea mai apropiată benzinărie cu patiserii și cafele la pahar pentru toată lumea.
E aproape miezul nopții și termometrul bate spre zero. Dispun să ne așezăm la odihnă. Întreaga ceată se oprește, scoatem PET-urile din pungi și facem un iglu imens din ele. Cât un balon ca cele cu care se acoperă terenurile de fotbal iarna. Se face imediat cald înăuntru și doi băieți cu dreaduri, Bobo și Luca, cei mai tineri membri ai cetei noastre, își improvizează instrumente de percuție din PET-uri. O pun de un concert.
Nu sunt singurii artiști. În spatele lor, Ana și Andreea, două surori din Giurgiu, mutate în capitală cu facultatea, confecționează un elefant imens din PET-uri. Îmi povestesc cum trăiau bine din făcut sculpturi din gunoaie plastice, până când a apărut AI-ul și a început să genereze poze mai bune decât sculpturile lor.
Sculptorii în gunoi și în legume au fost primii oameni care au fost înlocuiți de AI. Nu și ultimii. Horațiu, care e economist și care urmărește cu interes artiștii, îmi zice că singurele joburi care n-o să fie înlocuite de AI sunt cele de reparatori de aparate de aer condiționat și centrale de apartament. În rest, suntem toți mâncați. Avertizez fetele să nu cumva să deformeze PET-urile în vreun fel care să nu mai fie primite apoi de aparatele SGR și trec mai departe.
Ies să dau o tură în împrejurimi, împreună cu Maria și Titi. De când suntem mulți, mă bazez pe ei pentru organizare. Nu pot singur. Ajungem lângă un pârâu plin de pungi de celofan și PET-uri care se unduie încet pe luciul apei, în bătaia lunii. În două săptămâni e Crăciunul, îmi aduc aminte.
— Nimic mai trist ca PET-urile astea de plutesc, zice Maria.
Are dreptate. Sunt PET-uri de dinainte de sistemul SGR. Jegoase, scofâlcite. Înfrânte de timp. Fără garanție. Fără valoare. Ale nimănui. Destinate să plutească prin pârâuri până la sfârșitul veacurilor. Mi-e silă de ele. Îmi vine să le țin cât mai departe de PET-urile noastre, să nu le întineze.
Ale noastre au valoare. Însemnătate. Țel. Intenție. Finalitate. Sunt banii noștri în ele. Visele. Speranțele. Totul va fi mai bine după ce vom reuși să le returnăm. Noi. Portofelele noastre. Planeta. Planeta ne va mulțumi.
Mă taie melancolia și oftez. Desfac un petuleț la jumate de cola și dau un gât. Dopul mă zgârie pe despărțitorul nărilor. Nu știu cum se cheamă. Își desfac și ei câte un petuleț de suc. Dopul îi împrăștie Mariei rujul pe toată fața. Lui nea Titi i se agață de șnurul de la ochelari și aproape că și-i îndoaie, încercând să-i descâlcească din dop. Rânjește amuzat.
— Haideți să vă arăt ce inventator sunt, zice, și scoate telefonul.
Ne arată mai multe poze cu balconul lui. Și el stă la etajul patru. De-aia existase conexiunea asta între noi de la început. Balconul arată absolut banal; nici măcar nu are termopane. E exact ca cel de sub el. Nea Titi rânjește satisfăcut și dă să bea niște cola. Dopul îi crăcănează nedorit buzele și jumătate din cola îi cade din gură pe geacă.
— E? Nu vedeți, nu? Normal că nu vedeți! Asta e invenția!
— Ce să vedem, bre? zic și mai iau o gură de cola, simțind partea de plastic care leagă dopul de sticlă că încearcă să-mi intre printre dinți.
— E mai lung cu doi metri decât ăla de dedesubt, plescăie el, cu subînțeles.
Apoi ne arată ultima poză: de pe bloc, din lateral și de deasupra. Într-adevăr, balconul era gigantic. 3×3 metri pătrați, în loc de 1×3, cum ar fi fost normal.
— Oau! se uimește sincer Maria și mai ia o gură de cola; dopul murdar de ruj îi lasă o brazdă roșie direct pe nas.
Orice om pasionat de matematică ar fi fost uimit.
— Iluzie optică, plescăie nea Titi satisfăcut. Oglinzi, unghiuri false, tot tacâmul. De oriunde te uiți, în afară de deasupra, arată ca toate celelalte balcoane. Am câștigat șase metri pătrați de apartament. Mi-am mai făcut o sufragerie.
Mă întorc înapoi la cortul de campanie și mă culc. Visez doar balconul lui nea Titi: din ce în ce mai mare, din ce în ce mai plin de PET-uri.
Mă trezesc la 6 dimineața. Începem ziua cu o cafea de benzinărie, cu înviorarea și cu o rememorare în grup a cauzei care ne animă. Apoi îi pun pe noii veniți să se prezinte și mă străduiesc să le rețin numele.
Vali, instalator cu PFA. Doamna Genoveva, fostă învățătoare cu păr mov stins. Sorin, un tip cu un gât exagerat de lung. Manu, taximetrist cu geacă de piele. Fane, cu mustața galbenă de la țigări. Lili, cu ochelarii ei cu dioptrie maximă. Rombus, care spune că maică-sa l-a botezat după cei doi gemeni întemeietori ai lumii latine — Remulus și Rombus — și mulți, mulți alții.
Pornim din nou spre Liziera Central Lake Park Residence, cel mai exclusivist cartier din București. Mai avem doar 6 km, printr-un câmp lăsat în paragină, pe care s-au adunat munți de moloz.
Înaintarea e dificilă. Pungile cu PET-uri ni se agață în moloz și se rup. Ne împiedicăm. Dar răzbim. Ne ajutăm. Ne poticnim, dar ne ridicăm unul pe altul. Ne oprim la umbra unui panou care face reclamă la o altă telenovelă cu polițiști și mafioți care se împușcă și se iubesc, să desfacem niște ape și să ne zgâriem pe față cu niște dopuri.
— Porcărie! zice al doilea Mircea care, deși primul Mircea plecase din ziua anterioară, rămăsese cunoscut ca al doilea Mircea.
— N-ai la ce să te mai uiți la televizor, continuă el.
— E de la al doilea ecran, zice Cornelia, care lucra în PR. Au văzut că oamenii stau pe telefon în timp ce se uită la seriale, așa că au făcut serialele mai proaste, ca să poți să le urmărești și cât stai pe telefon.
— Porcărie! protestează iar al doilea Mircea, un om destul de animat în felul lui. De-aia stau pe telefon, că-s proaste!
— E o problemă de tip oul sau găina, se bagă și Diana, care fusese neașteptat de fâșneață prin moloz pentru cât de scundă era.
Cornelia își aprinde o țigară.
— Asta e situația în entertainment. N-ai ce să faci. Spectatorii plictisiți au mai aprins un ecran. Așa că producătorii au făcut serialele mai proaste. Așa că spectatorii au mai aprins un ecran. Și tot așa, până o să ajungem să avem sute de ecrane, toate cu seriale proaste pe ele. Deja am alunecat pe pantă. N-avem cum să ne mai întoarcem.
Așa era. Nu aveam cum să ne mai întoarcem. Deja eram pe pantă. Ziua se apropia de amiază, molozul se împuțina și, în fața noastră, mai la stânga de una dintre cele mai mari gropi de gunoi ale Bucureștiului, răsărea semeț Liziera Central Lake Park Residence. Blocuri înalte, cu balcoane deschise, aproape lipite de balcoanele blocurilor vecine. Ciment în soare. Lux și opulență.
Am ajuns la ora transhumanței, când vidanjele părăseau cartierul. Nu era conectat la rețeaua de canalizare, ca celelalte cartiere din oraș. Treaba se făcea cu furtunul și forța de sucțiune. Turuiau ca niște pisici metalice pline cu fecale, în drumul lor spre zare, spre locul unde se duc vidanjele să se golească. Poate un râu, poate un lac. Nimeni nu știe.
Termin ultima gură zățoasă din a treia cafea de benzinărie a zilei. Să îi zici „cafea” e exagerare. E doar o băutură cu aromă de cafea, care îți dă palpitații și transpirație rece.
Ajungem la Lidl LCLP Residence. E închis. Un incident major se întâmplase în procesul de vidanjare și toate toaletele refulaseră sincron.
— E închis la non-stop!, scrâșni al doilea Mircea, care începea să devină antipatic cu obiceiul lui de a observa lucrurile evidente și neplăcute cu voce tare.
III
Ne oprim într-un cerc mare și începem să ne zgâriem fețele cu dopurile de la diferite băuturi. Din ce în ce mai mulți oameni se adună în jurul nostru, cu sacoșe cu PET-uri în mână. Nu eram singurii din oraș care crezuseră că răspunsul nostru se află la Lidl. Asimilăm noile pâlcuri ușor. Însă tensiunea crește. Ne lipsește un nou țel. Unde mai putem merge de aici?
— Știți câți bani s-au strâns din PET-uri nereturnate? întreabă retoric Costin, care citește toate știrile. Patru sute de milioane de euroi.
— Pe bune? se miră Diana. Așa mult?
— Păi au avut o rată de colectare de 30–60% în primul an, 50 de bani pe sticlă, se adună. Se zgârie lumea mult pe față în țara asta, completează Costin.
Oare ce fac cei de la SGR cu toți banii de pe sticlele nereturnate? Bănuiesc că ceva semeț. Verific la ei pe site și spun că, din așa-zisul „profit”, nu au voie să investească decât în mai multă infrastructură SGR: sisteme de plimbat și tuflit sticle. Poate într-o zi o să fie totul robotizat. Poate o să inventeze bidoane care aleargă singure până la reciclare. Sunt sute de milioane, totuși. Nimic nu e imposibil, dacă se strâng destui bani de la destui leneși care nu își recuperează garanția.
Noi n-o să fim niciodată ca ei. Noi suntem cetățeni responsabili. Avem o datorie față de țară, față de planetă și față de noi înșine, în primul rând.
— Am putea merge până la Ploiești, sigur au ceva deschis, sugerează Maria, fără să mă întrebe înainte, șleorpăind o poșircă de cafea de benzinărie.
Îi arunc o privire tăietoare și își dă seama că a greșit. Trebuia să discute cu mine ideea înainte. Nu să o arunce, așa, în public. E o idee bună. Cartierul LCLP Residence e mai aproape de Ploiești decât de București. Dar sunt obligat s-o refuz, ca să nu fiu subminat.
Mă ridic. Număr rapid. Multe fețe noi. Posibil să ne apropiem de 100 de suflete.
— Oameni buni, am plecat acasă cu un vis: că fac ceea ce trebuie și mă întorc înapoi acasă cu banii pe care i-am muncit cu sudoarea frunții și pe care i-am lăsat garanție pe aceste PET-uri. Am plecat cu convingerea că va fi un proces ușor, rapid și plăcut. Am fost mințit. Cu toții am fost mințiți!
Dau pe gât a patra cafea de benzinărie a zilei. Mulțimea fremătă. Pumni se ridică în aer și se agită. Continui.
— Cum mă pot eu întoarce la mine acasă cu aceleași bidoane cu care am plecat? Cum aș mai putea să-mi privesc soția în ochi? Cum aș mai mai putea să îmi strâng copilul la piept? Suntem mulți. Suntem uniți în cuget și simțire. Împreună vom răzbi.
Fac o pauză dramatică și privesc cât mai mulți oameni în ochi.
— Ne vom împrăștia într-o linie lungă. O sută de metri între noi! Și vom mătura, în sens invers acelor de ceasornic, toată zona limitrofă a capitalei. Din Bragadiru până în Balotești. Din Corbeanca până în Cernica și din Buftea până-n Fundeni. Vom găsi un aparat SGR funcțional, și dacă e nevoie să străbatem toată țara! Nimic nu ne poate opri!
Odată impusă direcția, restul vine de la sine. Hărți, detașamente, protocoale. Mijloace de comunicare și management intermediar. Aprovizionare, prim ajutor. Până se lasă seara, planul e deja pus la punct.
Ridicăm cortul de campanie mai semeț decât în prima seară. E înalt cât un bloc cu patru etaje. Lung de o sută de metri. Puteau să fie sute de mii de bidoane în el. Voința a 87 de oameni îndârjiți.
E aproape miezul nopții. E liniște. Un tip îl dojenește pe altul, în șoaptă, că a adus un bidon de plastic în care a fost ulei. Îi spune că e prost, că nu știe că bidoanele de ulei nu sunt reciclabile, și îi dă un capac după ceafă, sugerând că ar putea strica aparatul SGR cu uleiul lui. Sunt impresionat de spirit și îl întreb cum îl cheamă. Filip. E student la drept.
Înainte de culcare, nea Titi trece pe la mine, rânjind.
— Haide să-ți arăt invenția aia mare, zice. Dar să nu mai arăți la nimeni!
Încuviințez și desface taxiul albanez. Sub câteva PET-uri se află un PET care nu e PET. Doar arată ca unul. La o privire mai atentă, e format din multe fâșii lipite. Are o ață subțire de pescuit legată de dop. Titi trage de ață și tot bidonul se sparge în fâșii, care se strâng una sub alta ca un evantai. Titi slăbește ața și pseudobidonul se reformează la loc, îmbinat perfect.
— Te-ai prins? Îl scot din aparat și îl mai bag o dată. Dacă nu se uită bodyguardul, fac așa de 10–20 de lei. Merg la 5 magazine pe zi, fac schema asta și îmi mai iese de o pensie, rânjește el. Pensia de lângă pensie.
— E o minune a ingineriei și nu pot decât să mă înclin, zic.
Un adormit se fâțâie prin somn și nea Titi bagă repede invenția înapoi în taxiul albanez.
Îl visez pe nea Titi cum scoate bani infiniți dintr-un aparat SGR, în timp ce planeta plânge.
IV
Următoarele zile se amestecă. Corbeanca, Buftea, Tărtărești, Bolintin Vale, Lidl, Kaufland, Penny, Carrefour, Mega. Umblăm în cete. Căutăm aparate SGR. Peste tot sunt stricate. Țăranii nu le folosesc. Ei nu returnează PET-uri. Pun în ele murături, țuică, vin și ce mai pun țăranii. Nu înțeleg nevoia orășenească de a recicla și datoria cetățenească de a-ți recupera garanția.
Peste tot, când ne văd venind, cum umplem șoseaua încruntați, cu mâinile tremurânde și încleștate pe pahare de cafea, cu saci de bidoane după noi și zgâriați pe față, țăranii se închid în case. De parcă avem treabă cu ei. De parcă ar ascunde aparate SGR în pivniță. Seara, când ne adunăm, umplem un câmp. Ieri eram 243. Astăzi se preconizează 261. E 16 decembrie.
— Au venit rapoartele lunare de la RetuRO. 104% rată de colectare în luna noiembrie la PET-uri, zice Costin, care între timp devenise responsabil cu ajunsul informațiilor relevante la mine.
Scap tubul de loțiune antiseptică cu care mă dădeam pe zgârieturile de pe față, de uimire. 104%? Aștia sunt nebuni? S-a colectat mai mult decât s-a vândut? Mă duc să mă consult cu Maria.
— Nu are cum, zice ea, apoi se pierde în calcule.
Dorm chinuit. Visez patru sute de milioane de euro în flăcări și pe mine cum încerc să îi sting cu cea mai mică găleată din lume.
Pe 17 traversăm un cimitir. Sacii noștri imenși, plini de bidoane, abia se strecoară printre crucile uitate de vreme. Gardul cimitirului stă să cadă. În schimb, la partea de comemorare, totul e ultramodern. Întâi mă mir cât de multe lumânări stau aprinse pe vântul usturător de decembrie, apoi mă uit mai atent: doar au formă de lumânări tip pastilă. Sunt din plastic. Flacăra e un LED mic și, în fund, au o baterie care poate să-l țină aprins zile întregi. E o mașinărie perfectă, care duce amintirea morților în secolul XXI.
Singura problemă e că nu le reciclează nimeni. Sigur o să inventeze ăștia niște aparate SGR foarte mici, pentru lumânări fake din plastic, de tip pastilă. Poate unele până la genunchi. Sunt convins că în curând toate lucrurile de plastic vor avea aparatul lor SGR mic. E singura concluzie care are sens. Pun trupa să adune lumânărelele și să le bage în saci. Le luăm cu noi.
Pe 18 decembrie suntem în Cornetu. Satul e pustiu. Au plecat toți când au văzut că venim. Nici la benzinării nu ne mai primesc, că încurcăm fluxul. Trimitem grupuri mici, de doi-trei oameni, să facă aprovizionarea. Îi alegem pe ăia mai puțin zgâriați pe față, să nu ne recunoască.
Mă uit la cortul din PET-uri al zilei cum se ridică spre nori. E mai înalt decât un bloc cu patru etaje. Are scări, turnulețe, camere. Chiar și un birou mic pentru mine, la etaj, de unde pot privi întregul trib. Maria vine la mine.
— Am întors-o pe toate părțile. E extrem de improbabil să ajungă de la 80% la 104%. Platoul trebuie să fie undeva sub 90%. Există o singură explicație. Cineva a găsit cum să fure din banii de PET-uri. Atentează la cele 400 de milioane de euro. Nu deodată, că ar bate la ochi. Dar așa, cu 104% în fiecare lună, până dispar toți.
— Cum? Cine? întreb pertinent.
— Nu știu, zice. Dar e un jaf de proporții epocale.
Ciocoii, mormăi pentru mine. Îi spun să țină discuția între noi. Să o rumegăm.
De data asta nu mai visez banii în flăcări. Visez stoluri de ciocoi: jumătate om, jumătate vultur. Fură din mormanul de bani cu ciocurile lor și dispar în nori. Eu încerc să-i prind de departe, dar am doar un plici de muște. Printre ciocoi zăresc o față familiară.
E 21 decembrie. Suntem în Gălbinași. Zvonuri despre ciocoii care ne fură banii de SGR-uri deja s-au împrăștiat în tot tribul ca un herpes. Lumea e furioasă. Mocnește. Ajung să se certe și să se ia la scatoalce din nimic. Simt că fierbe și în mine.
Mă duc la Maria și îi zic despre invenția lui nea Titi. Regret instantaneu, când văd cât de tare se bulbucă la mine, șocată. Îmi dau seama că Titi devine inevitabil victimă a ideologiei. N-am cum să-l protejez. Dacă nu zic eu ceva, o să zică Maria ceva și o să îmi submineze autoritatea în fața tuturor. Sunt constrâns. Trebuie să fac din nea Titi un exemplu.
Dorm agitat. Poate de la conștiință, poate de la cele cinci cafele de benzinărie care-mi macină ficatul. Visez că sunt un PET mic, aruncat într-un aparat SGR care mă întoarce pe toate părțile, mă găsește neconform și mă scuipă înapoi în lumea crudă, unde cei ca mine nu au loc.
A doua zi, după ce strângem cortul, facem adunare generală. 315 suflete. Mă sui pe podiumul de PET-uri și îmi încep discursul.
— Oameni buni, știm cu toții în ce situație ingrată ne aflăm. Noi, cetățeni responsabili. Orășeni cu binele comun în intenție. Mulți dintre noi, cu studii superioare. Ne învârtim ca proștii în jurul Bucureștiului ca să ne facem datoria, în timp ce ciocoii au găsit cum să facă profit de pe urma sudorii frunților noastre. Dacă raportul oficial este 104%, cât e real și cât se fură? 4%? 14%? : 24%? Nu putem ști. Ce putem ști e că se fură! Iar acești ciocoi profită de sistem, își bat joc de noi. Sug vlaga din noi și din PET-urile noastre. Noi suferim să facem ce e corect și ei doar se îmbuibă! Și cel mai perfid la cei ca ei e că o fac pe inocenții. Se ascund printre noi!
Mă uit direct în ochii lui nea Titi și fac semn lui Sile și Manu, ajunși garda mea de corp în ultimele zile, să-l înșface și să-l aducă pe podium. Se uită la mine cu ochi mari, înlăcrimați, fără să zică nimic. Îmi închid empatia, îmi las toate gândurile să-mi părăsească creierul și vorbesc direct din conștiința colectivă. Cuvintele curg de parcă citesc de pe prompter. Nu sunt eu cel care vorbește, ci întreaga noastră comunitate, prin mine.
Îl înfierez, îl umilesc. Îl compar cu toți tiranii pe care i-a avut omenirea. Titi nu mai e un om: e simbolul a tot ce e rău în lume. Vorbesc mai mult de o oră. Ajung și la Ștefan cel Mare, și la glia strămoșească. Trec prin toată istoria și prin toate momentele în care demnitatea noastră de orășeni a fost pusă la încercare de oameni ca Titi. Adun într-un mănunchi cele mai perfide caracteristici posibile spiritului uman și le îndrept prin degetul meu spre el. Și din el spre toți cei ca el.
Tac. Nu știu când m-am oprit din vorbit, dar momentan tac. Titi se uită în pământ. Mulțimea tace cu mine. Deodată izbucnește în aplauze. Îl ridicăm pe Titi pe sus, îi rupem în bucăți taxiul albanez, îi scoatem invenția, magnum opus-ul — PET-ul infinit reciclabil — și îi dăm foc.
Ne uităm la flăcări cum scot păcatul din blestemata invenție și la nea Titi cum plânge. Dar degetul meu e necruțător. Nu mai arată spre el, ci spre ieșire. Nea Titi pleacă, cu muci în barbă, umerii lui înguști scuturându-se în ritmul bocetului. Scuipăm toți în direcția lui generală și, după ce dispare după primul deal, ne simțim purificați.
— Destul! încep eu. Am suferit destul, camarazi! Am dat destul! Am îndurat, ne-am sacrificat. Destul!
— Destul! țipă toată lumea, într-un singur glas.
— Mergem la sediul RetuRO să le cerem socoteală!
— Socoteală! urlăm toți, cuprinși de frenezie.
V
Pornim direct spre capitală, pe de-a dreptul, printr-un câmp pe care mai mulți cetățeni ard mănunchiuri de cabluri, să scoată cuprul din ele. O formă primitivă de reciclare, net inferioară celei la care noi aderăm. Ne ferim bidoanele de flăcări, să nu le întinăm. Observ că Maria și grupul ei restrâns se feresc mai tare decât noi. Unele dintre bidoanele lor sunt pline cu un lichid gălbui. Se pare că din benzinării n-au luat doar foietaje și cafea.
— Trebuie să dăm foc la tot, zice Maria, încercând să-mi tatoneze reacția.
Sunt ca de piatră. Nu am cum să fiu de acord cu așa ceva și nici să fiu în dezacord. Risc să scindez întreaga mișcare în două: aripa radicală și aripa moderată. Nu vreau să pic în asemenea capcană, când mai avem atât de puțin. Foarte multe mișcări care au început corect și vertical s-au fâsâit prin scindări înainte să atingă un obiectiv.
Pe 23, după-amiază, intrăm în București. Complet alți oameni decât eram când am plecat, cu aproape două săptămâni în urmă. Mai turbați, mai zgâriați pe față, mai mulți și mai burdușiți de sacoșe pline cu bidoane. 340 de oameni nervoși, cu cafele de benzinărie în mână, veniți să ceară socoteală.
La intrare în oraș ne opresc cinci echipaje de poliție. Le explic situația și ni se alătură. Îmi arată mașinile lor: portbagajele sunt pline de PET-uri. Mergem lent pe bulevard și oameni coboară din blocuri, să vină cu noi. Toți nervoși, sătui să tot burdușească bidoane prin balcon, prin debara, pe după coșul de gunoi și pe unde apucă. Îi recunosc pe cei care locuiesc la etajul patru, într-un bloc fără lift, după privire. Oamenii mei.
Facem ultimul cort la Piața Trapez. Direct în intersecție. Nimeni nu îndrăznește să ne deranjeze. Mă sui pe scara circulară făcută din PET-uri până la turnul cel mai înalt al fortăreței noastre. Am pornit de la etajul patru, dar acum sunt mult mai sus. Văd până la Inter. Simt oboseala cum îmi dă târcoale și termin ultima cafea de benzinărie a zilei. Nu îmi permit să fiu obosit. Mai avem atât de puțin.
Visez că tot universul e făcut din bidoane și eu sunt un aparat SGR imens care mușcă din el, planetă cu planetă. Cac peleți de plastic din care se fac din nou bidoane și universul renaște din nou, Ca să-l remănânc. Mă trezesc transpirat, înainte să răsară soarele. Mi se aduce o cafea.
Există oare soluție? Poate să ne întoarcem la sticle de sticlă? Ar fi și mai mult de cărat. Poate să reutilizăm bidoanele de plastic? Ce dacă e puțin insalubru? Deja avem herpes. Sau poate niște bidoane-balon care se dezumflă în timp ce torni și, când sunt goale, devin mici-mici. Nu, că n-ai cum să controlezi presiunea și ar sări peste tot.
Poate dacă n-ar mai bea toată lumea atât suc și apă îmbuteliată? N-ai cum. Zahărul e un drog. Imposibil. Iar cu apa, ar trebui să aibă lumea încredere în apa de robinet. N-ai cum să ai încredere în ea, pentru că cei care o livrează și cei care o testează sunt tot români. N-ai cum, ca român, să ai încredere în alt român pe care nu-l cunoști.
Poate să facem toate recipientele din carton? Ca la lapte. Sigur s-a gândit cineva deja și n-ar funcționa. Asta e problema: că toate lucrurile la care pot să mă gândesc au fost gândite deja de oameni mult mai deștepți și mai plătiți decât mine.Trebuie să le cerem socoteală.
E ajunul Crăciunului. Am ajuns la sediul RetuRO. E mult mai puțin impresionant decât mă așteptam. O clădire minusculă de birouri, cu un singur etaj. Să fi avut vreo 22 de aparate SGR lățime, 4 înălțime și 12 adâncime.
— Ce doriți?
Zice doamna director RetuRO, suită pe acoperișul clădirii, în timp ce se uită timorată la noi cum o încercuim, câtă frunză și câtă iarbă. O privesc de sus, din vârful minaretului de PET-uri pe care mi-l construise clanul fix la ea în parcare.
— Doamnă, încep. Suntem obosiți, nervoși și am băut mult prea multă cafea de benzinărie. Vrem să cerem socoteală. Și să ne luăm garanțiile înapoi, evident.
— Nu puteți să veniți și voi în ianuarie? Sistemul a fost dat peste cap puțin luna asta. Nu eram pregătiți. Lăsați și voi bidoanele în debara, pe balcon sau unde le mai țineți până la anul.
Mă ridic în picioare.
— Cucoană, asta e imposibil. Atât eu, cât și mulți dintre camarazii mei, locuim la etajul patru, în blocuri fără lift.
— Înțeleg, zice ea, dar trebuie să mă înțelegeți și pe mine. Avem o rată de colectare record luna asta. Sistemul a fost luat prin surprindere. Am avut multe erori. În ianuarie e mai bine. N-are lumea bani. Mai bea apă de robinet. Mai pune și-n suc să tragă de el. N-o să aveți probleme. Luna trecută s-au reciclat 104% din bidoane și luna asta o să depășim.
— Ciocoii! i-o tai.
Urlă toți ai mei cu mine, ca și cum am avea același plămân. O mie de guri zgâriate împrejur de dopuri.
— N-are cum să crească rata atât de repede! Cineva fură! mă ambalez eu și minaretul de PET-uri se înclină, cu mine cu tot, spre acoperișul ei, mai mult periculos decât amenințător.
De jos urlă și Maria. Văd furie pură în ochii ei.
— E matematic improbabil!
Directoarea se scarpină pe frunte și își șterge ochelarii.
— Așa este. E matematic improbabil. E posibil cineva să fure. Sunt totuși 400 de milioane de euro. Ar fi cretin să nu încerce nimeni să fure din ei. Poate angajații mei. Suntem 60 de oameni responsabili cu toată șandramaua asta. Poate instituții. Producători de ambalaje. Șomeri cu idei. Poate chiar eu fur și acum încerc să o pasez pe alții. N-avem de unde să știm: suntem români și nu putem avea încredere unii în alții.
— Datoria voastră e să eficientizați sistemul! De asta aveți 400 de milioane de euro! răbufnesc.
— Păi asta facem. Studii de fezabilitate, cercetări. Pe asta dăm bani. Experți din toate domeniile.
— Și care ar fi concluzia?
Ridică din umeri.
— Concluzia e că, dintre miile de chestii care distrug mediul și sănătatea umană, plasticul e o parte infimă. Din tot plasticul care distruge mediul și sănătatea umană, bidoanele sunt o parte infimă. Dar la partea asta infimă dintr-o parte infimă avem deja cea mai bună soluție: să cărați voi la ele. Alta nu e. Îmi pare rău că sunteți zgâriați pe față și cu saci cu bidoane după voi. Atât s-a putut.
— Atât s-a putut! Atât s-a putut?! urlă Maria ca posedată, înconjurată de nucleul ei radical de turbați. Dacă atât s-a putut ca omenire, să dăm foc la tot!
Cred că are 60 de oameni cu ea. E și al doilea Mircea. Scot toți bidoanele cu ce cred ei că e benzină și iau cu asalt sediul RetuRO. Angajații ies în fața clădirii, cu ce au la îndemână ca scut: capace de WC, rezemătoare de scaune, coșuri de gunoi, tăblițe de notat cu markerul pe ele. Se apără și ei cum pot. Cele două grupuri sunt aproape egale. Se ciocnesc năpraznic.
Radicalii Mariei desfac bidoanele și stropesc totul din jur: clădirea, dușmanii, pe ei. Văd cum le bulbucă ochii, uimiți, dar prea încleștați să proceseze până la capăt. Anticipam degenerarea spre violență, așa că, în mijlocul nopții, loialiștii mei le-au desfăcut bidoanele și au aruncat benzina. Am înlocuit-o cu alt lichid gălbui pe care îl au în abundență niște nomazi care au băut prea multă cafea.
Mirosul se ridică până la minaretul meu. Atât radicalii, cât și angajații RetuRO sunt fleașcă. Se opresc scârbiți și se așează în fund. Resemnați. Mă întorc spre oamenii mei. Masa de loialiști.
— Începeți operațiunea abominațiunea!
Masa începe să construiască un imens brad de Crăciun din PET-uri peste sediul RetuRO. Îl acoperă. Îl înglobează. Se pierde sub infinitatea de PET-uri. Scoatem și lumânările electrice și îl decorăm cu ele. E nevoie de niște lumină să scoată în evidență odioșenia. E probabil cea mai hidoasă construcție din istoria omenirii. Un con de zeci de metri înălțime în care estetica s-a dus să moară. Urât ca soluțiile noastre și ca sufletul oamenilor care ne-au forțat să ajungem la ele.
E seară și tot orașul se adună să vadă bradul nostru. E mai înalt decât Inter-ul și atât de odios, încât simți cum ți se strânge stomacul când îl privești. Măcar am scăpat de PET-uri. Nu ne-am luat garanțiile, dar nici nu ne întoarcem cu ele acasă, mulți dintre noi până la etajul patru, în bloc fără lift. Măcar nu văd vecinii cum ne-a umilit societatea.
Acoliții mă urcă în vârful lui, ca pe o stea. Am o portavoce în mână. În jurul meu sunt milioane de oameni. Atât de departe, atât de jos. Parcă sunt furnici. Îmi dreg vocea și răcnesc spre ei.
— Oameni buni! Atât s-a putut! Crăciun fericit!
(ăsta e tradiționalul TEXTLUNG POSTABSURDIST de Crăciun fără de care nu se poate. Se pune și ca colind, în caz de vreți să apăsați pe butonul de lipit bani în frunte din dreapta)
loc unde puteți lăsa banii de care nu aveți nevoie (hai că s-a muncit de data asta) https://paypal.me/pitici / pitici mulțumesc donatorilor, apropo, sunteți cetățeni model.
Pe de o parte sunt de acord cu multe dintre propunerile lor. Da. Vreau mai mulți copaci în oraș. Da, vreau să se naționalizeze toate casele dărăpănate din centrul orașului că e clar că proprietarii n-au nici un gând să le facă ceva util cu ele și e de rahat ca în zonele cele mai scumpe ale orașului jumătate dintre clădiri sunt ruine.
Chiar nu mă interesează dacă facem acolo cazinouri, malluri, locuințe sociale pentru dislexici futăcioși sau centre de vindecare ale autismului prin dans interpretativ.
Important e să nu mai fie ruine mirosind a urină și pline de seringi. Ca hotelul Dunărea de lângă Gara de Nord, unde deja au crescut copaci pe balcon înalți de 2 m. Poți să faci livadă din el.
După care sunt aberații comuniste ale SENS.
Și nici măcar nu e un comunism ancorat în realitate. E comunism de copii de 20 de ani care-s în anul I la o facultate umanistă și se pierd în cifre că n-au mai fost atenți la mate din clasa a 6-a.
Nu stau la cămin să mai dea piept cu oamenii reali, că părinții au bani. Nici măcar într-un apartament cu alți oameni. Au garsonieră închiriată de tati, n-au prieteni, stau prea mult pe internet și au dezvoltat un fel de hivemind pe chatul unor impostori ca Faiar și imbecili ca Zlăvog.
Au intenții bune, dar lipsa completă de inteligență socială și perspectivă reală îi duce la concluzii cretine gen „copiii săraci au nevoie de terapie gratis”.
Da, fix aia e problema. Copiii pe care profesorii nu-i bagă în seamă că-s la o școală proastă și s-au pierdut pe drum, cărora tati le ia banii de alocație să bea și să bage la păcănele au nevoie de terapie gratis. Să îi întrebe o țoapă cu breton mov „ce simți în legătură cu asta”. Aia rezolvă. Clar.
Iar alte idei sunt atât de comuniste încât i-ar fi și lui Marx rușine când le-ar citi.
E fix gândire de copil socialist bogat, crescut de părinți elicopter și pompat cu Danonino și Minimarțieni până a ajuns pe spectru.
Iar concentrarea partidului SENS fix pe ăștia și pe ideile lor crețe rupte de realitate îl face mai mult o sectă pentru copii empatici care nu înțeleg cifre decât partid.
Nici n- au unde să crească mai mult. Că singurul lor public e „copii urbani pe spectru upper middle class de generație Z”. Care-s maxim 100 000 în toată țara. Mai mulți nu s-au născut și dacă ar ști cineva de la SENS mate cât să înțeleagă cifre și-ar da seama că n-ai cum să crești peste limita asta biologică decât cu clonat sau făcut o platformă care să atragă și alte categorii sociale.
Cu toate astea, mi-ar plăcea un 5% SENS în parlament. Să fie un partid balama care să forțeze o coaliție de guvernare să ia și măsuri verzi contra voturi.
Mai mult nu, că strică.
Chiar și în consiliile locale mi-ar plăcea SENS la 5-15%. Că acolo e cea mai mare nevoie de oameni care vor copaci in loc de beton.
Dar în poziții de conducere? Nu mulțumesc. Și de-aia nu înțeleg de ce candidează Ana Ciceală la primăria București.
E clar că n-are nici o șansă.
Nu, nu e acolo să rupă voturi. Voturi de la cine? De la Drulache? Păi nici dacă-i aduni pe amândoi și îi pui unul peste altul într-un parpalac nu scoți 15%.
Drulă suferă de sindromul Dan Barna. Adică e simpatic ca o clismă și ar pierde alegeri și dacă ar fi singurul candidat.
Deci toată agitația asta a lor o văd doar ca pe niște roleplaying. Orice sectă are nevoie de activități comune ca să crească coeziunea din cadrul ei. Și copiii socialiști pe spectru se joacă și ei de-a politica ca să se simtă parte din ceva.
De-aia când vezi unul că face campanie SENS îți vine să dai ochii peste cap și să oftezi. Încă unul care nu era atent la matematică în gimnaziu și la făcut prieteni în liceu care are impresia că un group chat ține loc de cerc social.
Problema României e ca nu are un partid moderat socialist de bun simț, ancorat în problemele adevărate ale săracilor. Nu în impresiile idealiste ale tineretului urban.
Avem partide de centru dreapta ca USR și partide de dreaptostânga populistă ca AUR și PSD care folosesc săracii ca masă de manevră. Le spun ce vor să audă și le dau mită electorală cât să le ia votul și atât. Fără să li se fâlfâie de probleme reale, sistemice.
Iar în lipsa unui partid de stânga reală, cresc ciudățenii ca SENS în care copii pe spectru urbani și cu bani încearcă să-și imagineze care-s problemele săracilor pe care nu i-au văzut în viața lor.
Poză cu hotelul Dunărea, o ghenă sinistră care îmi provoacă dureri oculare din prima zi când am ajuns în București și am ieșit din gara de Nord. Votez pe oricine promite că face ceva, orice cu el.
