| CARVIEW |
Adesea, în viață, se aud asemenea îndreptățiri de sine: „Cum să-l iert, când el nu vine la mine? El e mai mic, așa că el să întindă primul mâna spre împăcare! El m-a jignit și, prin urmare, el trebuie să-și ceară iertare! Eu nu am nimic împotriva lui, însă dacă nu dorește să ne împăcăm, nici eu nu vreau acest lucru. Cine? Eu să merg primul să-i cer iertare? Pentru ce să mă smeresc înaintea lui? Dar cine e el? Și eu am onoare!”, și multe altele.
Nu am spus oare, și noi, și dumneavoastră, unele dintre aceste cuvinte semețe? Bineînțeles că da! Și, prin aceasta, asemenea cuvinte doar învinovățesc, nu îi și dezvinovățesc pe autorii lor. Iisus Hristos nu a spus niciunde să-l iertăm numai pe cel care vine să ne ceară iertare. Niciunde nu s-a hotărât ca cel mai mic să se roage primul de iertare. Fiecare este dator întotdeauna să-i ierte pe dușmanul său personal și pe toți cei care i-au rănit orgoliul. Dacă vinovatul pentru ceartă se dezmeticește primul și cu smerenie se roagă potrivnicului său pentru iertare, el își va curăți vina din suflet. Dacă cel nevinovat rămâne neîmpăcat în mândria sa, prin aceasta va fi mai vinovat decât cel vinovat.
Arhimandritul Serafim Alexiev,
Vrajbă și împăcare,
traducere din limba bulgară de Gheorghiță Ciocioi,
Editura Sophia, București, 2006, pag. 56-57
Doxologia
]]>
Noi avem de la Dumnezeu acest mare dar, libertatea. Dacă îmbrățișăm legea lui Dumnezeu, dacă ne supunem voia păcătoasă voii sfinte a lui Dumnezeu, nu vom suferi ca Adam, ci vom gusta încă din viața aceasta bucuriile Raiului, iar în veacul ce va să vină vom fi veșnic fericiți împreună cu cei ce au bineplăcut lui Dumnezeu.
Mărturie despre aceasta sunt sfinții. Ei încă de pe pământ au trăit ca-n Rai, căci au fost neîntrerupt în tainică unire cu Dumnezeu, niciodată nu s-au lepădat de legea Sa și prin smerenie și ascultare au stat tare în har, care i-a făcut nemăsurat de fericiți.
Arhimandritul Serafim Alexiev,
Viaţa duhovnicească a creştinului ortodox,
traducere din limba bulgară de Valentin-Petre Lică,
Editura Predania, Bucureşti, 2010, pag. 220
Doxologia
]]>
Cea mai lungă cale este calea care duce de la urechi la inimă. Disciplina ascultării ridică firea din infirmitate precum scoate şi mândria din personalitate. Ascultarea face şi pe leneşi, şi pe vicleni să-şi dezgroape talantul precum acoperă şi pe cei talentaţi de jefuirea slavei deşarte. Rânduiala ascultării e cale dumnezeiască.
Căci dacă ascultăm de Dumnezeu, şi Dumnezeu ne ascultă. Chiar când se realizează sfinţenia, nici aceasta nu dezleagă de acoperământul ascultării. Trebuie să ascultăm necondiţionat toată viaţa şi fără abatere deoarece a şti de cine să asculţi e cea mai înaltă ştiinţă.
Ieromonahul Arsenie Boca,
Vreau să schimb lacrimile voastre în bucurie,
Editura Agaton, Făgăraş, 2014, pag. 18
Doxologia
]]>
În istoria dezvoltării dogmei creștine, Sfântul Grigorie Teologul († 390) ocupă un loc central, fiind unul dintre principalii dascăli ai teologiei trinitare în epoca patristică, după cum îl numește patrologul Stylianos Papadopoulos: „Cel mai strălucit, cel mai ales teolog al Bisericii după Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan” (Patrologie, II/2). Într-un context marcat de dispute hristologice și pnevmatologice intense, gândirea sa teologică a contribuit decisiv la clarificarea și fixarea învățăturii Bisericii despre Dumnezeul Cel Unul în ființă și întreit în Persoane.
Secolul al IV-lea reprezintă o etapă crucială în cristalizarea dogmei Sfintei Treimi. După condamnarea arianismului la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325), controversele doctrinare nu au încetat, ci s-au extins, vizând în special statutul ontologic al Duhului Sfânt. Curente precum arianismul moderat, erezia pnevmatomahă și apolinarismul au pus sub semnul întrebării egalitatea Persoanelor divine.
În acest climat teologic tensionat, Sfântul Grigorie Teologul a asumat misiunea de a apăra și formula coerent învățătura despre Sfânta Treime, nu doar prin argumente raționale, ci printr-o teologie profund ancorată în revelația dumnezeiască și în experiența liturgică a Bisericii. Biograful său, Jean Bernardi, caracterizează scopul omiliilor sfântului, spunând că ele au fost rostite „împotriva arienilor care dețineau Constantinopolul de paisprezece ani, el trebuia să predice doctrina trinitară definită de Sinodul de la Niceea în 325, dar, în același timp, trebuia și să asigure, mai general, formarea creștină a auditoriului său”. Luptând cu erezia arianistă din Constantinopol, istoria a consemnat că, la urcarea sa pe tronul constantinopolitan, creștinii niceeni se rugau pe ascuns, prin pivnițe, case și peșteri, fiindu-le luate toate bisericile, iar, când a plecat din Constantinopol, toate bisericile fiind luate din mâinile arienilor și date dreptcredincioșilor niceeni.
Apărarea dumnezeirii Duhului Sfânt
După anul 350, Biserica fiind cutremurată de problema relației între Persoanele Sfintei Treimi, Sfântul Grigorie este cel care continuă lucrarea teologică începută de prietenul său, Sfântul Vasile cel Mare, explicând și clarificând aproape definitiv distincția dintre însușirea personală și fire, cu privire la Persoanele dumnezeiești, fapt ce a condus la deoființimea Tatălui, Fiului și Duhului Sfânt. Contribuția majoră a Sfântului Grigorie constă în articularea echilibrată a raportului dintre unitatea ființei divine (μία οὐσία) și distincția ipostatică (τρεῖς ὑποστάσεις). El afirmă cu fermitate că Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt sunt consubstanțiali, egali în dumnezeire, fără amestecare și fără separare.
În calitate de președinte al Sinodului al II-lea Ecumenic de la Constantinopol din 381, Sfântul Grigorie luptă pentru introducerea în Simbolul de credință de la Niceea a declarației despre deoființimea cu Tatăl și cu Fiul a Duhului Sfânt. Prin expunerile dogmatice referitoare la Duhul Sfânt, pe care le face în cea de-a cincea Cuvântare teologică, ajunge să fie cel mai mare pnevmatolog al Bisericii, după cum este caracterizat de patrologul St. Papadopoulos.
Un aspect esențial al teologiei sale îl constituie afirmarea explicită a dumnezeirii Duhului Sfânt, afirmând: „Duhul este Dumnezeu? Desigur! Deci este deoființă? Desigur, din moment ce este Dumnezeu!” (Cuv. XXXI, 10) În fața pnevmatomahilor, Sfântul Grigorie susține că Duhul Sfânt este Dumnezeu adevărat, vrednic de aceeași cinstire și închinare ca Tatăl și Fiul, ajungând să fie primul între teologii Bisericii care a teologhisit adevărul dogmatic despre Duhul Sfânt. Deși termenul „Dumnezeu” nu este întotdeauna atribuit explicit Duhului în Sfânta Scriptură, Sfântul Grigorie demonstrează că lucrarea Sa mântuitoare și sfințitoare presupune în mod necesar dumnezeirea Sa, după cum se poate înțelege: „Sfântul Duh a lucrat mai întâi în puterile îngerești… Apoi în Părinți și Profeți… Apoi în ucenicii lui Hristos” (Cuv. XLI, 11). „Se naște Hristos. Duhul Îi este premergător; Se botează Hristos, Duhul Îi este mărturisitor; este ispitit Hristos, Duhul Îl duce în pustie; săvârșește minuni Hristos, iar Duhul Îl întovărășește; Se urcă la cer Hristos, Duhul Îi este urmaș” (Cuvântarea a V-a despre Duhul Sfânt).
Apărarea Logosului Întrupat și unirea firilor
Dezvoltarea ideilor greșite născocite de către Apolinarie în Laodiceea, Antiohia și chiar Nazianz conduce la o luptă pe care Sfântul Grigorie o duce cu multă măiestrie. Ideile denaturate ale lui Apolinarie din Laodiceea aduceau grave consecinţe hristologice, antropologice și soteriologice. El susținea greșit că Logosul a asumat doar trupul, punând astfel sub semnul îndoielii integritatea firii omenești în Hristos, și astfel dizolvarea firii omenești, făcând problematică înfăptuirea mântuirii, de vreme ce Cuvântul nu asuma și mintea umană, „ceea ce nu este asumat nu este vindecat”, după cum spunea marele dascăl și teolog constantinopolitan. De aceea Sfântul Grigorie afirma simplu, în epistola către Cledoniu, spunând astfel: „Păstrează-l atunci pe om întreg și unește-l cu dumnezeirea, astfel încât să săvârșești binele în întregime!” (Epistola 101, 36).
Pentru a combate erezia apolinaristă, care omitea din Simbolul de credință de la Niceea expresia „S-a făcut om”, Sfântul Grigorie este cel care în 380 stabileşte sărbătoarea Nașterii Domnului, la Constantinopol, pentru a scoate în evidență întruparea Fiului lui Dumnezeu. Această activitate oratorică poate fi privită drept o confruntare purtată sub aparența diplomației, îndreptată împotriva ereziilor, evoluția cultului răspunzând favorabil frământărilor religioase ale epocii. Întregul tezaur omiletic al acestei perioade de cristalizare a dogmelor creștine reprezintă, de fapt, un adevărat câmp de luptă împotriva ereziilor și a doctrinelor greșite apărute în spațiul respectiv, Sfinții Părinți valorificând nu doar evenimentele biblice, ci și profunzimea lor teologică și mesajul Sfintei Scripturi pentru definirea doctrinei Bisericii. Prin întemeierea acestei sărbători, Sfântul Grigorie formulase, corect și cu măiestrie, adevărul privitor la unirea celor două firi în Hristos, arătând că „la propriul chip vine și poartă trupul pentru trup și suflet rațional. Se amestecă pe Sine pentru sufletul meu, curățind pe cel asemenea cu Cel asemenea. Și se face întru totul om, în afară de păcat! Născut din Fecioară, curățită în prealabil atât cu sufletul, cât și cu trupul, căci trebuia ca atât nașterea să fie cinstită, cât și fecioria să fie preaslăvită! Dumnezeu ieșind din Sine cu asumarea omului, S-a făcut unul din două realități contrare, trup și Duh! Dintre acestea, Unul a îndumnezeit, celălalt s-a îndumnezeit!… Cel care este se supune devenirii, Cel necreat Se face acum creat și Cel neîncăput Se încape, prin intermediul sufletului rațional, mijlocitor între Dumnezeire și grosimea trupului!” (Cuvântarea XXXVIII, 13).
Cuvântările teologice – sinteză dogmatică
Cele cinci Cuvântări teologice rostite la Constantinopol (Cuvintele 27-31) constituie o sinteză dogmatică de o valoare excepțională. În acestea, Sfântul Grigorie definește condițiile autentice ale teologhisirii, afirmând că teologia nu poate fi separată de curăția vieții și de contemplația duhovnicească, „a vorbi altora despre Dumnezeu, a-i lumina, presupune posedarea luminii în deplinătatea ei de către noi înșine. Pentru a dobândi această lumină și pentru a o aduce și altora, trebuie să ne pregătim cu sârg, întrucât Cuvântul nu vine în sufletele nepregătite să-L primească. Această pregătire, care începe cu frica de Dumnezeu, constă în alungarea duhului necurat și material” (Cuvânt la Botezul Domnului). Este vorba despre vederea lui Dumnezeu, despre care vorbește în special în legătură cu căutarea teologică. Pentru Sfântul Grigorie, teologia este de neconceput în afara vederii lui Dumnezeu, după cum afirmă în una din Cuvântările sale: „Ai dori să ajungi teolog și vrednic de Dumnezeu? Păzește poruncile, călătorește cu cele date spre împlinire! Căci săvârșirea este trecere spre contemplare!” (Cuvântarea a XXVII-a, 3).
Sfântul Grigorie Teologul rămâne unul dintre cei mai importanți apărători ai dogmei Sfintei Treimi, un teolog al echilibrului și al profunzimii dogmatice. Prin gândirea sa, Biserica a dobândit un limbaj precis pentru exprimarea uneia dintre cele mai înalte taine ale credinței. Teologia sa nu este doar o apărare intelectuală a dogmei, ci o invitație la comuniune vie cu Dumnezeul Treimic, izvorul mântuirii și al vieții veșnice.
Pentru creștinul de astăzi, Sfântul Grigorie Teologul rămâne un model de curaj duhovnicesc. El ne învață că putem fi răniți de lume, dar neînvinși în Hristos, dacă ne păstrăm credința curată și inima ancorată în iubirea lui Dumnezeu.
Ziarul Lumina
]]>
Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, 2010, p. 378
„Iubirea e cea mai mare forță. Dar ea e tare numai atunci când e susținută de comuniunea cu Persoana infinită în putere și iubire a lui Hristos care e una cu credința adevărată.
Ea va rămâne și după ce va înceta credința, adică atunci când Hristos ni Se va arăta în chip descoperit. Și pentru că e mare, e lucrătoare, sau își arată mărimea în capacitatea ei de a se dovedi prin toate manifestările. De aceea, cel ce are credință dar n-are iubire, chiar dacă ar putea muta și munții, sau chiar dacă și-ar da trupul să-l ardă, nimica nu este pentru că nu e în comuniune. Și cum lucrează iubirea? Dragostea îndelung rabdă, dragostea este plină de bunătate, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește, dragostea nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu pune la socoteală răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr; toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă (1 Corinteni 13, 4-7). Credința fără iubire e încruntată, pentru că e efort individual, nu comuniune; ea poate fi trufașă, poate ascunde în ea un individualism. Dragostea e opusul individualismului rigid, e smerită. (…) Dragostea e deschiderea inimii în mod nelimitat pentru ceilalți în Hristos, dragostea e uitare de sine pentru ceilalți, după pilda și din puterea lui Hristos. A trăi în dragoste înseamnă a trăi în nelimitarea generoasă, iradiată în noi din infinitatea Persoanei lui Dumnezeu, aflătoare și în celelalte persoane. Nu poți iubi decât o altă persoană.”
Cuvânt patristic,
Pr. Narcis Stupcanu
Ziarul Lumina
]]>ÎN SĂPTĂMÂNA TREIZECI ŞI TREIA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH
Evanghelia de la Marcu
(XII, 28-37)
n vremea aceea s’a apropiat de Iisus unul dintre cărturari, care-i auzise luându-se între ei la întrebări şi văzând că bine le-a răspuns El, s’a apropiat de El şi L-a întrebat: „Care poruncă este întâia din toate?“ Iisus i-a răspuns că întâia este: „Ascultă, Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn; şi: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta. Aceasta este cea dintâi poruncă. Iar a doua este aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Altă poruncă mai mare decât aceasta nu este“. Şi I-a zis cărturarul: „Bine, Învăţătorule; adevărat ai spus că unul este Dumnezeu şi nu este altul în afară de El. Şi să-L iubeşti pe El din toată inima, din tot sufletul, din tot cugetul şi din toată puterea şi să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi este mai mult decât toate arderile-de-tot şi decât toate jertfele“. Iar Iisus, văzând că a răspuns cu înţelepciune, i-a zis: „Nu eşti departe de împărăţia lui Dumnezeu!“ Şi nimeni nu mai îndrăznea să-I pună întrebări. Şi’n timp ce învăţa în templu, Iisus dădea răspunsuri, zicând: „Cum de spun cărturarii că Hristos este fiul lui David? Însuşi David a spus întru Duhul Sfânt: Zis-a Domnul către Domnul meu: Şezi de-a dreapta Mea până ce-i voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale. Aşadar însuşi David Îl numeşte pe El Domn; atunci, de unde până unde este fiul lui?…“. Şi multă mulţime Îl asculta cu bucurie.ÎN SĂPTĂMÂNA TREIZECI ŞI TREIA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH
Ap. I Petru
(IV, 1-11)
ubiților, fiindcă Hristos a pătimit cu trupul, înarmați-vă și voi cu gândul acesta, că cine a suferit cu trupul a isprăvit cu păcatele, ca să nu mai trăiască timpul ce mai are de trăit în trup după poftele oamenilor, ci după voia lui Dumnezeu. Destul este că, în vremurile trecute, ați făcut cu desăvârșire voia păgânilor, umbând în desfrânări, în pofte, în beții, în ospețe fără măsură, în petreceri cu vin mult și în neiertate slujiri idolești. De aceea, ei se miră că voi nu mai alergați cu ei în aceeași revărsare a desfrâului și vă hulesc. Ei vor da seama înaintea Celui ce este gata să judece viii și morții. Că spre aceasta s-a binevestit și morților, ca să fie judecați ca oameni, după trup, dar să vieze, după Dumnezeu cu duhul. Iar sfârșitul tuturor s-a apropiat; fiți, dar, cu mintea întreagă și privegheați în rugăciuni. Dar mai presus de toate, țineți din răsputeri la dragostea dintre voi, pentru că dragostea acoperă mulțime de păcate. Fiți, între voi, iubitori de străini, fără de cârtire. După darul pe care l-a primit fiecare, slujiți unii altora, ca niște buni iconomi ai harului celui de multe feluri al lui Dumnezeu. Dacă vorbește cineva, cuvintele lui să fie ca ale lui Dumnezeu; dacă slujește cineva, slujirea lui să fie ca din puterea pe care o dă Dumnezeu, pentru ca întru toate Dumnezeu să se slăvească prin Iisus Hristos, Căruia Îi este slava și stăpânirea în vecii vecilor. Amin.
Părintele Sofronie spunea adeseori: „De n-aş fi cunoscut vieţile sfinţilor, de multe ori aş fi căzut în deznădejde, însă datorită lor am putut răbda şi eu mai mult”. Ne este, aşadar, de mare folos să citim Vieţile Sfinţilor, pentru că ele înfăţişează diferitele experienţe şi stadii ale vieţii duhovniceşti, iar când vom ajunge să le cunoaştem noi înşine din cercare, cele citite ne vor fi sprijin şi încredinţare pe calea mântuirii. La vreme de ispită, chiar şi cunoaşterea indirectă a vieţii duhovniceşti poate fi izvor de mare mângâiere, dându-ne curajul să-I spunem lui Dumnezeu: „Doamne, dă-mi să cunosc şi eu acest lucru din cercare”. Aceasta şi aşteaptă Dumnezeu de la noi. În marea Lui bunătate şi mărinimie, Domnul nu ne sileşte niciodată, căci nu vrea să ne constrângă libertatea cu care El Însuşi ne-a înzestrat. Hristos ne dăruieşte cuvintele şi poruncile Lui mântuitoare, dar ne lasă pe noi să le împlinim, să facem un experiment pentru a verifica adevărul Său şi a-l statornici apoi drept singura lege a fiinţei noastre.
Un mod de a efectua acest experiment este să cugetăm la lucrarea lui Dumnezeu cu omul, din care cunoaştem marea cinste de care ne-am învrednicit înaintea Ziditorului nostru. Începem să înţelegem faptul că omul s-a aflat în cugetul lui Dumnezeu mai înainte de întemeierea lumii (Efeseni 1, 3-5) şi că Domnul i-a purtat de grijă în chip minunat atât în Rai, cât şi de-a lungul cumplitei tragedii a căderii sale. El ni L-a dăruit pe Fiul Său cel Unul-Născut, Care a venit pe pământ ca să răscumpere cu preţul scumpului Său Sânge pe omul vândut rob păcatului. Vedem din negrăita iconomie a lui Dumnezeu faţă de noi cât de măreaţă şi de minunată este chemarea omului.
Arhimandritul Zaharia Zaharou,
„Adu-ţi aminte de dragostea cea dintâi (Apoc. 2, 4-5)”. Cele trei perioade ale vârstei duhovniceşti în teologia Părintelui Sofronie,
Editura Doxologia, Iaşi, 2015, pag. 107-108
Doxologia
]]>
Dumnezeu cinstește libertatea noastră și ne lasă să facem ceea ce vrem, pentru că libertatea este darul Lui, și Dumnezeu nu se dezice de sine, nu ia înapoi darul pe care l-a dat.
În același timp, Dumnezeu ne iubește pentru că suntem copiii Săi. Atunci când folosim rău libertatea, El ne dă câte un ghiont, pentru a ne reveni. Dacă nu ne venim însă în fire, atunci, în ziua Judecății, „vrednice de cele ce am făcut luăm” (Luca 23, 41).
Arhimandritul Epifanie Theodoropulos,
Toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm,
Editura Predania, București, 2010, pag. 223
Doxologia
]]>