odiseea credinţei

Am vizionat în direct ceremonia deschiderii Jocurilor Olimpice de la Paris, inclusiv scena controversată a Cinei cea de Taină. Cu un ochi, în timp ce meșteream la altceva, fiind mai degrabă curios să văd locurile din Orașul Luminilor.

Nu m-am prins imediat de pretinsa batjocură, poate din neatenție sau din lipsa de cultură clasică. Privirea mi s-a oprit pe costumul sărmanului Dionis, încercând să îmi dau seama dacă se identifică drept bărbat sau femeie. Prezența „femeii cu barbă” și a travestiților din alai au înlăturat însă orice dubiu că scena ar fi fost altceva decât o promovare a ideologiei trans/gay, strecurată incongruent în deschiderea unor jocuri olimpice sub pretextul diversității. Nimic surprinzător într-o țară cu o vocală tradiție seculară, libertină și anticlericală.

Despre parodierea Cinei am aflat a doua zi de pe rețele sociale. Fierbea netul de indignarea prietenilor creștini, exprimată adesea cu amenințări cu foc și pucioasă și însoțită de certitudinea unei sinistre conspirații.

Recunosc că m-a prins și pe mine. Cum să nu te revolți când e terfelit un simbol al credinței tale în văzul lumii, brutal și insidios? S-a simțit ca o lovitura sub centură, chiar în prima rundă a unui meci de box cu pretenții de fair-play.

Indignarea, în situația de față, e o reacție absolut normală. Suntem oameni, nu statui. Întrebarea e ce faci după ce te ridici de la podea și aici vine greul. Chiar că nu știu… Protest, boicot, amenințări online, acțiuni în justiție, activism politic, autocompătimiri, postări defulatorii pe rețele? Să fie limpede că-i vorba de NOI contra EI. Noi, cei buni (se-nțelege) împotriva întruchipării răului de pe lume, împotriva atacului diavolului.

Mă încurcă teribil Predica de pe Munte, întoarcerea obrazului, iubirea vrăjmașului, purtarea crucii. Şi chemarea spre a-l urma pe Hristos, exemplul Sf. Pavel să pierd totul ca să-l câștig pe El, predicile pios-introspective despre frângere, zdrobire, transformarea vieții… Nu era mai simplu cu vreo doi-trei psalmi de imprecație, din aceia cu zdrobirea măselelor dușmanului?

La două zile jumate după deschidere, încă nu e clar ce s-a vrut cu scena respectivă. Declarații contradictorii, ambiguitate. Organizatorii și directorul artistic se jură de scopuri nobile, promovarea diversității, inclusivism, nici vorbă despre jignirea vreunui sentiment religios. Reinterpretarea ar fi fost la Banchetul Zeilor de Jan Harmensz van Biljert, nu la Cina cea de Taină a lui da Vinci. Tablou care, la rându-i, pare să fie o parodiere a frescei lui Leonardo. Pe de altă parte, unul dintre dansatori a declarat că era într-adevăr vorba de Cină, dar fără nicio intenție blasfematoare. Problema ar fi în ograda creștinilor, iritați ca de obicei din cauza participanților gay.

M-aș bucura ca varianta cu pictura lui van Biljert să fie cea reală. Ar simplifica un pic lucrurile, aș putea pune între paranteze, pentru moment, dilema mea. Poate ăsta e adevărul și atunci avem (încă) un caz de reacție exagerată din partea unor credincioși, predispuși să strige persecuție prea repede și prea de la orice. Dar problema răspunsului potrivit la batjocorirea credinței rămâne valabilă. Ne vom lovi de ea, mai devreme sau mai târziu, când intenția ofensatoare va fi pe față, nu cum pare acum.

Partea bună după toate astea e c-am învățat ceva despre istoria artei, mai ales din comentariile unor cunoscători. Da, mi-au plăcut străzile Parisului, arhitectura, ambarcațiunile cu steaguri de pe Sena, jocurile de lumini, poveștile cu aer medieval. Am fost impresionat de interpretarea Marseillezei și, mai ales, de revenirea lui Celine Dion. Şi am așteptat cu sufletul la gură să-l văd pe Cristian Măcelaru dirijând Ochestra Națională a Franței!

Scriu rar, puțin și greu. N-aș putea trăi din scris (mi-a spus-o și soția mea, prietenește, să nu-mi fac vreo iluzie). Formarea în științele exacte, rigoarea matematică, căutarea (adesea iluzorie) unei soluții simple, în alb-negru, mă face să abordez cu greutate subiecte care țin de etică, sociologie, de viață „reală” între oameni. Încerc să-mi dezaburesc ochelarii, să înțeleg cumva mai bine lumea… dar până la urmă îmi dau seama că unele lucruri sunt un dat.

De ce scriu, atunci, despre bunătate? Adică să fii bun, măcar de Crăciun, dacă nu în fiecare zi a anului? Am pățit-o azi dimineață la biserică.

Situația în care m-am trezit pe neașteptate, împreună cu familia, ar putea fi văzută din diverse unghiuri. Unii poate zic că e discutabilă sau prea banală să fie menționată sau, cel mai simplu, ar fi bine să evit să scriu la nervi. Înțeleg.

E vorba de una din bisericile baptiste mari din oraș — nu conteaza unde, cred că problema poate fi întâlnită și-n alte părți.

Am întârziat. Tocmai se încheia rugaciunea de deschidere a slujbei. Ne-am tras repede măștile pe față și am făcut dreapta pe scări, spre balcon, unde ai șanse să mai prinzi un loc. Ajunși la etaj, am scanat rândurile de scaune dispuse în amfiteatru până sus aproape de tavan. Plin de lume, se vede că-i duminica de dinaintea Crăciunului. Pe la mijloc, două rânduri aproape libere care flancau unul ocupat. Minunat! Aveam nevoie doar de patru locuri, plus distanțarea necesară.

În sunet de fanfară, la propriu, urcăm spre locurile zărite. Ușor, să nu deranjăm. Toate privirile se îndreaptă, inevitabil, spre comando-ul de întârziați. Nu-i ceva plăcut să fii în vizor, dar înțeleg că poate era vorba de simplă curiozitate, când nici fanfara nu reușește să îți țină mintea (și inima) trează la închinare. Fără nicio scuză, o meritam: am întârziat.

Intrăm pe rândul liber de sus și înaintăm spre centru, cu intenția să lăsăm un loc și celor care poate vin după noi. Oana se așează prima, în timp ce eu și copiii ne dăm jos repede scurtele. Un domn spre 60 de ani de pe rândul din față se întoarce brusc și-i spune ceva. Gesticulează nedumerit. Nu aud conversația, fanfara cântă prea tare. Oana se ridică, vine spre mine și-mi spune că nu ne putem așeza acolo. Lumea din balcon continuă să ne privească, bănuind probabil că intrușii sunt pe cale de a comite o infracțiune.

Exact — distanțarea. Dacă întind mâna când stau jos pot ajunge la cel din fața mea. Mă mai uit o dată peste toate rândurile. Lumea e așezată în grupuri (probabil din aceeași familie) lăsând câte un scaun liber în stânga și dreapta. Dar între rânduri nu sunt altele libere, doar astea două: cel din spatele și, respectiv, din fața domnului care ne-a atras atenția (chiar și ele ocupate spre capătul opus).

Simt ca mă roade diavolul suspiciunii. De ce tocmai rândurile adiacente domnului respectiv nu sunt ocupate? Îi fac semn Oanei că ne asezăm acolo, insist. Avem mască, suntem vaccinați, distanța nu-i mare, dar există. Domnul cu pricina se întoarce iritat și ne comunică hotărât că n-avem voie, că „se filmează și vin dupa noi, o să ne amendeze pe toți”. Fanfara încă n-a terminat.

Ne-am ridicat și am plecat. Din balcon. Din biserică. Acasă.

Oana plângea. În drum spre mașină îmi spune că nu mai calcă niciodată acolo. Nu vrea nici acasă, zice „hai măcar la catedrala ortodoxă, de acolo nu ne dă nimeni afară”. Visele pentru ziua de azi s-au cam spulberat… așteptam cu nerăbdare să mergem la biserică în a patra duminică de Advent, să cântam colinde despre nașterea Domnului, să ne închinăm împreună cu alți credincioși. N-a fost așa. Ne-am întors acasă și am pornit o slujbă de pe net.

Se prea poate ca domnul de la balcon să nu fi fost rău intenționat. Doar e pandemie și trebuie respectate regulile. Şi ce dacă toate celelalte rânduri au fost ocupate fără distanțare suficientă? Trebuie să fii corect, mai ales la biserică! Despre argumentul cu „filmarea”, ce să zic? Mi s-a părut cel puțin hazliu în contextul acela. Da, m-a deranjat că am fost repeziți, dar n-am prea avut ce face. Nu era cazul să intru în vorbă cu dumnealui sau cu altcineva în timpul serviciului divin.

Soția mea, în schimb, a perceput incidentul ca o răutate gratuită — femeile simt mai mult(e), nu-i așa? Posibil, un caz concret al lipsei de atenție (și de educație) din partea congregației respective la modul în care se raportează față de alții, străini sau nu.

În fine, ce legatură are povestea asta cu îndemnul tradițional de a fi „mai bun de Crăciun”? Se insistă în cultura creștin-evanghelică, și pe bună dreptate, că Isus este „the reason for the season”. Adică nu comerțul, petrecerile, sau ghiftuiala ocazionate de sărbătoare. Aș adauga că nici măcar colindele, concertele, sau programele încărcate din biserici.

Dacă zicem că Isus este rațiunea sărbătorii Crăciunului, atunci să ne asemănăm cu El și în bunătatea arătată semenilor. Celor apropiați, străinului și, oricât ar părea de ciudat și nepractic, dușmanului. În gesturile mici — acelea pe care, de regulă, le trecem ușor cu vederea.

În 2016, la alegerile prezidenţiale, l-am votat pe Trump. Nu pentru că era cel mai bun candidat, ci de teamă. Amestecată cu silă, atât faţă de calitatea morală a personajului, cât şi a prestaţiei opozanţilor săi din campania electorală, la pachet cu aroganţa mass-mediei „mainstream” americane. De teamă — că dacă nu iese un candidat conservator, ţara se duce şi mai mult la vale. Economic, moral, prin negarea libertăţilor individuale. L-am votat ţinându-mă de nas, jurându-mi că la primul derapaj al viitorului preşedinte voi fi primul care va striga.

Ei, bine, n-am strigat. Din comoditate, de convenienţă. Să nu-mi antagonizez amicii mai mult sau mai puţin virtuali care l-au luat pur şi simplu în braţe ca pe un idol. C-aveam altceva mai bun de făcut decât să mă cert toată ziua pe facebook. Și nici n-am jubilat când, în procesul de impeachment, Camera Reprezentanţilor a votat, partizan ce-i drept, pentru demiterea sa.

Ce aş dori să scot în evidenţă e o anumită atitudine. A evanghelicilor, din State şi de aici, care-l susţin pe Trump până-n pânzele albe. O atitudine la care nu subscriu, dar care ne paşte pe fiecare, creştini sau nu, în varii situaţii de viaţă.

Să închizi ochii la o nedreptate pentru că îţi aduce un avantaj.

Concret pe cazul lui Trump, să-i înghiţi populismul autocratic şi aberaţiile de comportament doar pentru că te ajută în „războiul cultural” împotriva secularizării — o componentă importantă în narativa contemporană a multor creştini. Pentru că îţi susţine valorile de grup, anti-avort şi pro familie tradiţională. Pentru că numeşte judecători conservatori la Curtea Supremă şi aşa mai stăvileşte din atacul neomarxist al stângii. Pentru că se laudă că a facut pentru evanghelici „mai mult decât orice alt preşedinte”. Și îi înfierează degrab pe dùşmani, ai tai şi ai lui, prin reacţii teribiliste pe Twitter sau în direct. La vălmăşeală, demnitari, jurnalişti, veterani sau femei văduve. Nu contează cât de îndreptăţită e critica, jignirile şi fake-urile curg într-o realitate post-adevăr unde cine strigă mai tare are dreptate.

Iar tu, creştin cu înalte valori morale, taci, întorci capul în altă parte, înghiţi cămila. Dai vina pe critici, pe presa mincinoasă, pe statul paralel. Mai grav, poate nici nu vezi sucirea valorilor pe care le proclami la biserică ori în familie. La urma urmei, ai ales un preşedinte, nu un patriarh. Și dacă Dumnezeu s-a folosit în istorie de conducători păgâni ca Nabucodonosor, de ce n-ar putea fi Trump o unealtă divină? De ce să-i pretindem respect faţă de aproapele său, grijă pentru cel năpăstuit, străin, orfan sau văduvă, sau măcar să arate puţintică demnitate dacă e acuzat pe nedrept?

Problema însă nu e dacă ar trebui sau nu să avem aşteptări morale de la un preşedinte, ci tăcerea noastră. Pentru că ne avantajează. E profitabil. Boala asta nu-i doar pentru cei din tabăra lui Trump şi nu-i nici măcar legată de politică. Eu am văzut-o în biserici, la şcoală, între prieteni şi cunoscuţi. Și, uneori, mă găsesc în mrejele unor gânduri asemănătoare…

Editorialul de ieri din revista Christianity Today în care Mark Galli susţine demiterea preşedintelui m-a surprins, prin curajul editorului şef al unei publicaţii fanion în lumea evanghelică de a vâsli contra curentului şi prin semnalul pe care-l trage — ne vom scufunda dacă rămânem în barca jocurilor politice. De a susţine cu orice preţ un preşedinte ce acţionează nu doar împotriva constituţiei, ci „profund imoral”.

„It [the game] will crash down on the reputation of evangelical religion and on the world’s understanding of the gospel. And it will come crashing down on a nation of men and women whose welfare is also our concern.”

Galli e de părere că articolul său, comentat imediat de presa americană, nu va duce la nicio schimbare semnificativă în rândul evanghelicilor. Alţii, ca Jim Wallis sau Jay Parini, văd un semn că baza votanţilor creştini ai lui Trump începe să se clatine. Nu ştiu dacă va fi aşa. În câteva luni, peste un an sau încă patru, Trump va fi istorie iar alţi preşedinţi îi vor urma, mai mult sau mai puţin aliniaţi cu dorinţele creştinilor, din sinceritate sau simplă demagogie.

Ce rămâne e însă cum trăim noi în mijlocul semenilor între care ne-a aşezat Dumnezeu. Cu dreptate, adevăr şi, posibil, în pierdere. Sau mânaţi de dorinţa de a câştiga cu orice chip, indiferent de ce i se întâmplă celuilalt.

La volan, copiii în spate, colinde la radio.
Carina (5 ani şi jumătate): Ştiu ce înseamnă „Gloria in excelsis Deo”, glorie lui Dumnezeu în înălţime!
Eu: Bravo, ai ţinut bine minte!
— Delly (adica Daddy), ce-nseamnă glorie?
— (Pauză lungă de gândire… n-am avut destulă bătaie de cap la lucru?) Mai ştii cum s-a terminat primul film din Războiul stelelor?
— Cum? (Lui ăla micu, Casian, i s-au aprins toate beculeţele. E nedespărţit de sabia lui Vader, primită cadou nu demult)
— Atunci când Luke şi Han Solo au urcat pe scenă împreună cu robotul galben, cu R2 şi cu Chewy şi prinţesa Leia le-a dat medalie. Cine se uita la ei?
— Soldaţii buni!!!
— Asa-i, erau mulţi, mulţi de tot şi toţi stăteau în picioare să-i vadă cum primesc premiu, adică medalia. Ei dădeau aşa glorie lui Luke şi Han Solo pentru că au fost eroi şi i-au scăpat pe toţi de planeta morţii a lui Vader.

Casian (3 jumate): Delly, ce-i aia eroi?
— (Aşa-mi trebuie daca m-am aventurat în teologie contextualizată) Casian, eroi înseamnă nişte nenea foarte curajoşi, ca şi Luke.
— Şi ca şi Vader??
— Nu, Vader era foarte puternic, însă era rău.
— Dar la sfârşit s-a facut cuminte şi l-a aruncat pe nenea urât în tunel… (o scenă din al doilea episod)
— Da, Vader s-a facut bun după ce a vorbit cu Luke şi când a murit s-a dus pe altă planetă să fie împreună cu Yoda si Obi van Kenobi. Dar stăpânul lui Vader unde a ajuns?
— În lacul de foc! (varianta asta le-am spus-o eu mai demult) L-a aruncat Vader din rachetă!
— Exact, vezi, cine nu se face cuminte ajunge în iad. Noi la Craciun cântăm glorie lui Dumnezeu pentru că s-a născut Domnul Isus şi a fost erou.

Carina: Cum a fost erou?
— S-a bătut cu Diavolul şi l-a aruncat din rachetă drept în lacul de foc 🙂
(În spate, tăcere generală. Sper că nu i-am băgat de tot în ceaţă)

“And the presence of Israel’s God would be the presence of Jesus himself, coming to Jerusalem as the embodiment of Israel’s returning God, the fulfillment of Isaiah 40 and 52. This, Jesus believed, is what it would look like when Israel’s God came back to Zion. It would not be the three men visiting Abraham, not the burning bush, not the pillar of cloud and fire, not Isaiah’s smoky, seraphim-surrounded vision, not Ezekiel’s whirling wheels, but a young man on a donkey, in tears, announcing God’s judgement on the city and Temple that stood on the cosmic fault lines, establishing his own still incomprehending followers as its surprising replacement, and then going off to take upon himself the full weight of evil, the concentrated calamity of the cosmos, so that its force would be annulled and the new world would be born.”

N.T. Wright, Simply Jesus (New York: HarperOne, 2011) p.175-6