NEAMUL ROMÂNESC * revistă de opinie, dezbateri şi istorie contemporană

La 7 noiembrie 1989, la Moscova, în Piaţa Roşie, roşie de sângele care s-a vărsat în Rusia după 7 noiembrie 1917, defilarea clasei muncitoare s-a făcut sub lozinca Proletari din toate ţările, iertaţi-ne!

La puţin după acest 7 noiembrie crepuscular, ruşii au renunţat a mai sărbători ziua de 7 noiembrie şi şi-au găsit altă zi naţională. Adevărul a fost scos de la obroc şi tot rusul a aflat că regimul politic instalat la 7 noiembrie 1917 a adus popoarelor Rusiei cele mai mari nenorociri din istoria Rusiei! Iar prin exportul „Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie” dezastrul s-a lărgit şi în Europa de Est, precum şi pe alte continente. >>>>

Pătrunderea ASTREI în teritoriile de Vest ale Transilvaniei şi în Ungaria

Asociaţiunea Transilvană pentru Literatură Română şi Cultura Poporului Român (ASTRA) a fost concepută şi înfăptuită ca o instituţie reprezentativă în viaţa culturală, economică şi în lupta de emancipare naţională a românilor din Transilvania şi Ungaria[1]. Ea a fost considerată, pe bună dreptate, ,,o instituţie pan-românească”, un stâlp ”înfipt în pământul strămoşesc al românilor ,,pentru viitorul românilor”, un reazim al naţionalităţii, o tânără plantă ce astăzi se înplântă în a două noastră patrie”. După cum se ştie, ASTRA va îndeplini rolul de coordonator şi conducător al mişcării politice, culturale, ştiinţifice atât a românilor din Transilvania, cât şi a celor din alte regiuni aflate sub dominaţie străină. În vederea cuprinderii, în mod sistematic, a întregului teritoriu locuit de români în acţiunile culturale şi educative ale ASTREI, conducerea acesteia iniţiază, în 1868, crearea despărţămintelor. Această măsură este o mărturie a prestigiului de care se bucură Asociaţiunea, o cornfirmare a faptului că toate realizările ei veneau în întâmpinarea nevoilor celor mai diferite categorii de oameni. >>>>

PREZENTAREA  SCRIITORULUI   AMERICAN 

În prefaţa volumului  de cinci sute de pagini, istoricul Ion Pătroiu face o scurtă prezentare a autorului, jurnalistul şi scriitorul american Milton G. Lehrer,  pe care îl caracterizează drept un om de cultură, perfect informat, observator atent şi obiectiv, având un stil concis prin selectarea esenţialului. În continuarea prefeţei, Ion Pătroiu care, în 1991 împreună cu soţia autorului, Doamna Edith Lehrer, a îngrijit ediţia volumului apărut la Editura Vatra Romanească – Cluj Napoca , precizează că obiectivele  lui Milton G. Lehrer  au fost etalarea adevărului istoric şi social din Transilvania , a monstruozităţii Dictatului de la Viena ( August 1940 ) şi a metodele propagandei ungureşti : falsul deliberat, minciuna sfruntată, neruşinarea cinică.   >>>>

Deşi suntem o naţie cu un trecut zbuciumat, înscris cu litere de sânge în analele istoriei universale, graţie inteligenţei, înţelegerii şi înţelepciunii de care a dat dovadă de-a lungul secolelor, poporul român a reuşit să-şi păstreze demnitatea, integritatea şi, nu în ultimul rând, valorile sale naţionale. Respectând istoria altor popoare  şi-a respectat şi apărat propria istorie, iubindu-şi dintotdeauna rădăcinile şi locurile moştenite din moşi strămoşi, trăind în bună înţelegere cu toate neamurile pământului, indiferent de naţionalitate şi manifestând în permanenţă dragoste de semeni şi condescendenţă faţă de toţi aceia care au încercat să-i ştirbească imaginea şi să atenteze la integritatea teritorială a României. >>>>

„EXILUL ROMANESC LA MIJLOC DE SECOL XX – Un altfel de paşoptişti români în Franţa, Canada şi Statele Unite”, Editura „Anthem”, Arizona, octombrie 2011

Jurnalist de marcă, poet si prozator, Octavian Curpas semnează o nouă carte deosebit de interesantă în care prezintă o părticică din istoria emigranţilor români, adevărate pagini de istorie încă nescrisă despre acele fapte care pun în lumină frumuseţea trăsăturilor omeneşti cu care sunt înzestraţi semenii noştri de origine română. Cartea este în acelasi timp şi un bun ghid al emigranţilor care au avut tăria să ia viaţa pieptiş, să-şi înfrunte destinul, urmând calea exilului. >>>>

Lansarea revistei ZineWest11 – 15 octombrie 2011

Ca în fiecare an, luna octombrie 2011 a însemnat pentru viaţa literară a regiunii de vest a Sydney-ului lansarea revistei ZineWest11 – Contemporary & Traditional Prose, Poetry, Art – Western Sydney Writers, precum şi decernarea premiilor găzduite de New Writers’ Group (https://www.nwg-inc.com/ezine/index.html). În aceasta primăvară (australiană, desigur!), evenimentul s-a desfăşurat în incinta Muzeului de Istorie Parramatta Heritage Centre, Sala Seminar, loc de întâlnire pentru artele plastice, muzică şi literatură, fiind sprijinit de două importante instituţii interesate în promovarea culturii prin cuvântul scris: University of Western Sydney şi Compania Expression Sessions. >>>>

Victor  Leu, în calitatea sa de arhiepiscop al exilului, de duhovnic al familiei regale şi de om politic a militat constant şi perseverent pentru recunoaşterea, ca şef al românilor înstrăinaţi pe regele Mihai I, deoarece era un simbol al tragediei naţionale din ultima jumătate a secolului al XX-lea şi o speranţă de revenire la normalitate.

Împreună cu preotul Fl. Gâldău, în mai 1949, arhiepiscopul Victor a mers la Lauzane, o localitate la circa şaptezeci de km. de Geneva, unde se afla regele Mihai I al României, pentru a se revedea cu distinşii săi enoriaşi din parohia Jianu şi pentru a-i informa în legătură cu situaţia din ţară, cu peripeţiile trecerii prin Jugoslavia, cu cele discutate la conferinţa de la Geneva s. a. >>>>

Acum câteva zile credeam că mă aflu în centrul lumii. Mă veţi întreba: de ce? În primul rând pentru că oraşul Braşov, în care mă găseam, prin coordonatele sale este proiecţia unei imagini subiective. Te face să te simţi prin tot ceea ce îţi oferă, la intersecţia marilor drumuri ale umanităţii. În al doilea rând pentru că, atunci când am constatat acest lucru, mă oprisem undeva pe axul principal al bătrânului oraş. În spatele meu – Biserica  Neagră (sec. XIV-XV), Liceul Honterus, al cărui ctitor a fost Johannes Honterus (1498-1549) şi casa în care s-a născut compozitorul, dirijorul şi pedagogul Paul Richter (1875-150). În faţa mea – clădirea Casa Sfatului (atestată documentar în 1420, a cărei construcţie se extinde în 1515-1528, renovată în actuala formă după incendiul din 1689) pe frontispiciul căreia se află în relief vechea stemă a oraşului, actualmente Muzeul de Istorie. >>>>

Bucovina,  locul unde s-a născut şi s-a creat istoria. Nicăieri pe tot pământul românesc nu se află pe un spaţiu atât de mic, atâta bogăţie de istorie românească,  scria Dimitrie Onciul cu referire la Bucovina.

O istorie mult prea presărată de lacrimi, chiar pentru paginile ei de glorie. Lacrimi care au creat sute şi mii de legende nemuritoare, în jurul unor eroi care vor dăinui tot atâta timp cât pe aceste meleaguri va dăinui viaţa.

Ştefan cel Mare şi Sfânt întruchipează în sine simbolul conducătorului şi al eroului adevărat. Cultul lui s-a zămislit spontan, fără a fi dirijat de către autorităţi, fără a fi impus. Acest domn a purtat în sine  harul dumnezeiesc şi carisma de a conduce cu adevărat oameni şi popoare. El a fost pentru supuşii săi omul providenţial, trimisul lui Dumnezeu, unsul lui Dumnezeu. >>>>

1. Introducere

Cel de-al nouăsprezecelea secol traversat de umanitatea creştină are meritul de a-i fi adus acesteia zorii post-modernităţii contemporane. Din acest motiv, el s-a caracterizat în rândul popoarelor prin mişcări de emancipare culturală şi de conştientizare a identităţii naţionale, materializate la începutul urmaşului său, secolul douăzeci.

Aşa s-a întâmplat şi în Transilvania. Sfârşitul anilor 1800 şi începutul anilor 1900 o găsesc în plină luptă de câştigare a drepturilor fireşti a cetăţenilor ei români. Mânaţi de sentimente de ură pentru asupritori, intelectualii ce reprezentau elita neamului vor realiza la 1892 un memorandum în acest sens,[1] pedepsit aspru, ca un act de rebeliune, nu atât de autorităţile centrale, cât de cele de la Budapesta.[2] >>>>

Românie,

eşti cerul albastru

ce-şi revarsă luminile blânde,

peste munţii înalţi,

cu podoaba pădurilor nesfârşite

ce-şi rotesc culorile,

prin  toate anotimpurile.

***

Românie,

eşti minunea livezii înflorite,

pe cerul de azur al primăverii,

odată cu sufletele noastre,

când renaştem cu toţii prin Cristos

şi iubim mai profund, mai intens. >>>>

Printre putinele informatii pe care le aflăm despre stilul vestimentar medieval, pe meleagurile românesti, ne vom opri la preotul ortodox melchit Paul de Alep (1637-1667). Datorită unui context politic din acea perioadă, Paul va ajunge secretar al patriarhului de Antiohia, Meletie, fapt ce-i va oferi posibilitatea de a călători în regiunea Europei rasaritene, în lumea ortodoxă, alături de Macarie, pentru a cere ajutor financiar voievozilor crestini, din cauza problemelor cauzate de Imperiul Otoman. Domnitorul Moldovei Vasile Lupu (1634-1653) a promis că îl va ajuta să-si plătească datoriile. De la Paul de Alep aflăm că patriarhul Antiohiei a trimis un dar lui Vasile Lupu, ce constă într-o mantie de postav negru, căptusită cu picioare de samur si un caftan de saten. De asemenea, Macarie spera să obtină si sprijinul domnului Tării Românesti, Matei Basarab (1632-1654).[1] >>>>

Când rugineşte frunza dintre vii

Se umple de evlavie pocalu’

Păstrat în tenebroasele chilii

Ce străjuiesc istoria, la Dealu.

***

Lumina glăsuieşte-n orice piatră

Şi-orice vopsea uitată în peneluri

Aprinde rătăcirea încrustată

Adânc, în amintirea celor vremuri. >>>>

III.  A TREIA PLEDOARIE (PARTEA A PATRA) – Continuare din numărul trecut

 1.  INTRODUCERE LA PARTEA A PATRA A CELEI DE-A TREIA PLEDOARII

 Dictonul latinesc AUDIATUR ET ALTERA PARS (să fie ascultată şi partea cealaltă) rezumă un principiu fundamental de drept conform căruia nici o persoană inculpată nu poate fi judecată fără o justă audiere, prin care i se dă putinţa să răspundă prin mărturii acuzaţiilor aduse.  Limba română a fost inculpată şi apoi osândită, fără să se dea voie apărării să vorbească.  Acum este timpul apărării ei.

Al optulea articol din lucrarea AUDIATUR ET ALTERA PARS continuă prezentarea de probe inedite care certifică obârşia românească a familiei de cuvinte generate de rădăcina pot pe baza dovezilor aduse de Nouă Şcoală de Lingvistică Românească (prescurtat NŞLR) ca şi a metodologiei NŞLR de abordare a problemei originii cuvintelor noastre decretate neromâneşti de către determinările “oficiale”. >>>>

Ca limbi străine, în scoala românească, putem începe cu franceza, care era prezentă în programa unor şcoli bucureştene, încă din secolul al XVIII-lea. Franceza ca limbă de studiu figurează în programa şcolii de la Sf. Sava, fiind predată de Gh Ardeleanu, Simion Marcovici sau Ion Pop. După 1847, franceza devine limbă de colegiu şi va fi predată de către profesori francezi precum Monty, Varaigue sau Hurard. După 1829, limba franceză se va preda şi la Şcoala Centrală din Craiova, de către profesori francezi ca Vizamont, Gross au Doufur. Trebuie de ştiut că limba franceză s-a studiat şi la cererea părinţilor în oraşe mai mici precum Brăila, Ploieşti, Slatina sau Vălenii de Munte. >>>>

Constantin Prezan(27 ianuarie 1861–27 august 1943)

Constantin Prezan (n. 27 ianuarie 1861, satul Sterianul de Mijloc, comuna Butimanu, plasa Snagov, districtul Ilfov, în prezent județul Dâmbovița – d. 27 august 1943, satul Schinetea, județul Vaslui) a fost unul dintre cei 3 mareșali ai Armatei Române, erou al Marelui Război de Reîntregire a României. A fost membru de onoare al Academiei Române.

Prezan a fost cel mai  înalt lider militar al armatei române pe timpul Războiului de Întregire Naţională. Cu toate acestea, personalitatea sa a rămas prea puţin cunoscută publicului larg şi chiar specialiştilor, numele său fiind evocat mai ales din perspectiva „duelului” său cu mult mai celebrul Alexandru Averescu sau prin asociere cu faimosul său subordonat din această perioadă, Ion Antonescu. >>>>

MAI VINO,  ŞTEFANE!

Văratice vremuri se-ngână întruna,

Senină e bolta, trecută-i furtuna,

Din câmpuri de luptă primită-n urale,

Se-ntoarce oştirea lui Ştefan cel Mare.

****

Scăpat-a iar ţara de mana păgână,

Iar cea bărbătoasă oştire română,

Avându-l de-a dreapta pe bun Dumnezeu,

Unită-n credinţă, învins-a mereu. >>>>

În inima Apusenilor avea să deschidă lumina ochilor în anul 1824, cel pe care poporul la gratulat cu numele de Crăişorul Munţilor.  Părinţii i-au pus numele de Avram, celui ce avea furişaţi sub pernă bănuţi de argint, să aibă viaţa curată ca argintul. Se spune că dintre obiectele aşezate după cum era obiceiul la capetele leagănului, Avrămuţ ar pus mai întâi mâna pe coada securii…

Copil fiind, pe vremea când tatăl său, “omul stăpânirii”, judeca în ogradă pe cei răzvrătiţi sau încălcători de lege, îi spune cu pumnii strânşi de durere, (pumnii cu care mai târziu va lovi în pieptul furtunii!), cu ochii înlăcrimaţi, ochii aceia albaştri ca Arieşul:“Tată, nu-i bună rânduiala de-acum! Trebuie schimbată! Nu-i drept ca unii să moară de flămânzi, iar alţii să crape de sătui!” >>>>

 SCRISOARE DESCHISĂ

Domnului Traian Băsescu, preşedintele României,

Domnului g-ral (r.) Gabriel Oprea, ministrul Apărării Naţionale,

Domnului Sorin Oprescu, primarul general al Capitalei

În ziua de 30 august a.c., s-au împlinit 71 de ani de la aşa-zisul „Arbitraj de la Viena“, care este cunoscut în istoriografia română sub denumirea care-i dezvăluie adevărata sa esenţă: odiosul Diktat de la Viena. Din păcate, acest oribil fapt istoric a trecut nesemnalat de nici un mijloc de comunicare în masă. Toate mass media au fost axate, în preajma zilei de 30 august, pe difuzarea şi comentarea unor ştiri derizorii sau „mondene“, de can-can: cutărica a fost declarată moartă, nunta lui cutare a fost mai scumpă decât a nepotului reginei Angliei, premierul Emil Boc cel mic şi major a băgat un gol în poarta apărată de un minor etc. Numai „ştiri“ una şi una! >>>>

În data de 28  august  a.c., la Nisporeni, a avut loc inaugurarea  Crucii Mântuirii Neamului Românesc, primul monument din Republica Moldova dedicat unităţii tuturor românilor.

Slujba de sfinţire a crucii a fost oficiată de un sobor de preoţi condus de Înaltpreasfinţitul Petru, Mitropolit al Basarabiei şi Exarh al Plaiurilor, Înaltpreasfinţitul Teofan, Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei şi de Preasfinţitul Părinte Corneliu, Episcop al Huşilor. La eveniment au participat peste 1.000 de persoane din Republica Moldova şi România. >>>>

După pacea de la Karlowitz (1699), Imperiul Otoman pierde din teritorii în favoarea Austriei şi Rusiei, fiind într’un declin economic şi militar pe fondul unei corupţii accentuate.

După victoriile asupra suedezilor la Poltava, Rusia devenea prin ambiţiile expansioniste ale ţarului Petru I, o perspectivă tentantă pentru Dimitrie Cantemir, care propune un tratat în 17 puncte, pe care îl prezintă ţarului în data de 2 Aprilie 1711. Prin tratat îsi declara„supuşenia” faţă de imperiul de la răsărit. Tratatul scris în limba latină şi rusă a fost publicat integral pentru prima dată de către Maria Holban şi L. Demeny, în anul 1970, originalul fiind  la o bibliotecă

publică din Sankt-Petersburg. Acest tratat era al treilea încheiat cu Rusia, primul fiind cel semnat de Ştefan cel Mare cu Ivan al III-lea la 1482, al doilea al lui Gheorghe Ştefan cu ţarul Alexei Mihailovici la 1656, când Moldova nu avea graniţă comună cu Rusia. >>>>

III.  A TREIA PLEDOARIE (PARTEA A TREIA)

Continuare din numărul trecut

 1.  INTRODUCERE LA PARTEA A TREIA A CELEI DE-A TREIA PLEDOARII

 Dictonul latinesc AUDIATUR ET ALTERA PARS (să fie ascultată şi partea cealaltă) rezumă un principiu fundamental de drept conform căruia nici o persoană inculpată nu poate fi judecată fără o justă audiere, prin care i se dă putinţa să răspundă prin mărturii acuzaţiilor aduse.  Limba română a fost inculpată şi apoi osândită, fără să se dea voie apărării să vorbească.  Acum este timpul apărării ei.

Al şaptelea articol din lucrarea AUDIATUR ET ALTERA PARS continuă prezentarea de probe inedite care certifică obârşia românească a familiei de cuvinte generate de rădăcina pot pe baza dovezilor aduse de Nouă Şcoală de Lingvistică Românească (prescurtat NŞLR) ca şi a metodologiei NŞLR de abordare a problemei originii cuvintelor noastre decretate neromâneşti de către determinările “oficiale”. >>>>

Frunză arsă de gorun,

Cetină de brad căruntă,

Numele pe care-l spun,

Logodit fără de nuntă,

Iancu, cel trudit sub stele,

Pe o prispă de brutar,

Obosit de Dor şi jele

Adormi-va iar şi iar…

Îl ard cântece surpate

Într-un ochi de fluier sfânt,

Doamne, dă-i odihnă-n toate

Şi în Cer şi pe pământ!

Vindecă-i din suflet graba >>>>

„… Scriu din dragoste de oameni şi ca să intru în conversaţie cu ei. In scrierile mele mi-am deschis sufletul şi lumea poate să umble slobodă prin el. Am în minte prietenii cărora mă adresez, dar şi pe cititorii care au alte puncte de vedere diferite de ale mele, căci, într-un anume fel şi ei mă stârnesc pe mine… Prin scrierile mele adie uneori, fie un duh arhaic, semn de preţuire a strămoşilor nostri, fie câte o pală de romantism, chiar dacă astăzi se scrie după alte rosturi…” Am început aceste însemnări prin a cita câteva gânduri ale scriitoarei canadiene – de origine română – doamna Elena Buică, gânduri aşezate într-un bogat şi vibrant interviu acordat scriitorului şi eseistului George Roca, publicat în volumul „Luminişuri”, apărut la Editura „Anamarol” din Bucureşti şi lansat, spre sfârşitul lunii iunie 2011, la Biblioteca Metropolitană din capitală. >>>>

O nouă carte m-a întors acasă printre cei cărora le-am purtat dorul, cei care mi-au încântat urechile cu graiul în care vieţuiesc, graiul de care sunt lipsită în bună măsură în ţara strămutării mele. Punând piciorul pe pământul românesc, a înflorit iaraşi în mine sentimentul apartenenţei. M-am simţit iarîşi în largul meu şi mai “la mine acasă”. Familia mea cea mare m-a îmbrăţişat cu unde nevăzute şi i-am răspuns pe măsură. Pentru prima dată, s-a potrivit ca să fiu împreună cu nepoata mea, Mara, acum la 19 ani. Nu i-a trebuit multă vreme să ajungă la o concluzie pe care o spunea tuturor ca pe o revelaţie: “Buni a mea este aici alt om, de care nu aveam habar. Aici este locul ei de pe pământ, locul unde se mişcă în voie. Acum înţeleg mai bine preţul pe care l-a plătit ca să vină şi să aibă grijă de mine în Canada. Acum au alte înţelesuri pentru mine rândurile scrse de ea prin care străbat fulgerele lăuntrice ale dorului de România.”

Şi ca peste tot în lume, au fost pentru mine şi în vara asta, atat zile în care am simţit că plutesc, dar şi din acela în care am mers pe brânci, târându-mă cu întreaga fiinţă la pământ, mai ales lângă pământul care acoperea chipuri dragi care făceau parte din viaţa mea.  Fratele mai mare  n-a putut să mă aştepte  înainte de a trece pragul cel mare, a intrat ăn şirul lung al dispăruţilor, mulţi din generaţia mea sau alţii mult mai tineri. Mâhnirile mi-au venit şi din alte surse, unele foarte neliniştitoare. Am întâlnit suferinţe de tot felul, sărăcie care impinge omul în pragul dezastrului, oameni aflaţi la limita rezistenţei, disperaţi căutând de lucru. Intr-un fel,  România este încă o întreagă ţară în suferinţă. Pentru cei săraci cauza este bine cunoscută, patura mijocie este incă foarete subţire şi încă neconsolidată,  iar pentru cei bogaţi, doar aparenţele şi teribilismele le aduc o falsă strălucire. Lăcomia de a aduna averi nu le dă linişte interioară. Sunt tulburaţi de invidia bine ilustrată prin zicala cu capra vecinului şi nu de puţine ori de teama dezvăluirilor adâncurilor mocirloase, izvorul averile lor de peste noapte. >>>>

Poporul român,de-a  lungul  veacurilor,dând dovadă de multă inventivitate în domeniul ştiinţei şi tehnicii a gândit şi a înfăptuit un impresionant număr de realizări,de mare valoare.

Oamenii  valoroşi din spaţiul românesc  au făcut permanente încercări de a-şi apropia şi duce mai  departe creaţiile ştiinţifice  şi tehnice de  pe plan mondial ,cu toate vicisitudinile care au bântuit asupra ţării noastre şi dificultăţile întâmpinate în dezvoltarea  economic ă şi socială.

Ne-am gândit că readucerea  în atenţia  publică a unor descoperiri,invenţii şi evenimente de acum 100 de ani ,care au însemnat  priorităţi,idei precursoare valoroase,înseamnă  în fapt respect pentru sacrificial unor oameni ce s-au pus în slujba progresului.

În 1911,Gheorghe Ţiţeica introduce în geometrie o clasă nouă de curbe cunoscute sub numele de “curbe Ţiţeica”,în timp ce Ludovik Mrazec împreună cu Ion Popescu Voiteşti public prima sinteză tectonică asupra Carpaţilor Orientali.

Inginerul George de Bothezat(1883-1940)susţine la Sorbona  teza de doctorat cu titlul”Studiul stabilităţii avionului,fiind primul specialist aeronautic din lume care şi-a luat doctoratul cu un subiect aviatic.Inventatorul Grigore Brişcu(1884-1965) realizează prima machetă a unui elicopter(“aerobrişca”)iar Nicolae Saru Ionescu experimentează la Bucureşti  un aeroplan monoplan de construcţie proprie. >>>>

Propagarea doctrinei carliste în rândul populaţiei în perioada 1938-1940 s-a realizat prin Gărzile Naţionale, formaţiuni auxiliare ale F.R.N  Acestea  aveau obligaţia să informeze organele frontului asupra stării de spirit din ţară şi asupra tuturor problemelor de interes obştesc. Cu prilejul manifestărilor F.R.N., Gărzile Naţionale îndeplineau rolul de organe de ordine.

Gărzile Naţionale sunt ochii cu care organele Frontului privesc pe întreg cuprinsul ţării modul cum se aplică legile şi măsurile luate de guvern, urechile cu care Frontul Renaşterii Naţionale ascultă durerile poporului.

În timp de război, Gărzile Naţionale, prin membrii ei rămaşi nemobilizaţi, avea rolul de a coopera cu organele militare pentru menţinerea siguranţei şi liniştii publice. >>>>

După   Unirea   scurtă,   dar   cu   urmări   pozitive   în   timp,  a   lui   Mihai   Viteazul (1599 – 1601),    participarea   Principatului   Transilvaniei   ca   stat   suveran   la   semnarea   Păcii   de   la   Westfalia,  în   data   de   24   octombrie   1648,   la   Osnabrück   şi   Münster,   domniile   glorioase   ale   domnitorilor   Matei   Basarab (1632 – 1654),   Şerban   Cantacuzino (1678 – 1688),   Constantin  Brâncoveanu (1688 – 1714), în   Ţara   Românească,   a   lui   Vasile   Lupu(1634 – 1653),   în   Moldova,  la   care   mai   adăugăm   diferitele   tratate   politice,   încheiate   între   principii   şi    domnitorii   celor   trei   ţări   româneşti,   activitatea   tipografică   şi   cea   bisericească,   ne   determină   să   declarăm   secolul   al   XVII – lea,   ca   SECOLUL    ROMÂNESC   ( vezi   Mircea   PĂCURARIU,     Istoria    Bisericii   Ortodoxe   Române,    vol.   1 – 3,   Bucureşti,   1992,   mai   ales   vol.   2,  p.   5 – 288). >>>>

AUDIATUR ET ALTERA PARS (6)

Să fie ascultată şi partea cealaltă

 SAU

PLEDOARIE PENTRU APĂRAREA LIMBII ROMÂNE ÎN PROCESUL INTENTAT ÎMPOTRIVA EI DE CĂTRE CEI CARE NEAGĂ STRĂVECHIMEA ŞI ADMIRABILA SA ALCĂTUIRE

 I.  A TREIA PLEDOARIE (PARTEA A DOUA)

Continuare din numărul trecut

 1.  INTRODUCERE LA PARTEA A DOUA A CELEI DE-A TREIA PLEDOARII

 Dictonul latinesc AUDIATUR ET ALTERA PARS (să fie ascultată şi partea cealaltă) rezumă un principiu fundamental de drept conform căruia nici o persoană inculpată nu poate fi judecată fără o justă audiere, prin care i se dă putinţa să răspundă prin mărturii acuzaţiilor aduse.  Limba română a fost inculpată şi apoi osândită, fără să se dea voie apărării să vorbească.  Acum este timpul apărării ei.

Al şaselea articol din lucrarea AUDIATUR ET ALTERA PARS continuă prezentarea de probe inedite care certifică obârşia românească a lui împotriva şi a familiei de cuvinte generate de rădăcina pot pe baza dovezilor aduse de Nouă Şcoală de Lingvistică Românească (prescurtat NŞLR) ca şi a metodologiei NŞLR de abordare a problemei originii cuvintelor noastre decretate neromâneşti de către determinările “oficiale”. >>>>

LACRIMI PENTRU NEAMUL MEU

Am îmbătrânit de dor de ţară
Printre-a mele vise dulci, cuminţi,
M-ai chemat să mai rămân o seară
Însă nu mai rabd să mă mai minţi.

****

Codrii deşi din dulcea Bucovină
Reaprind noi candele-ntre sfinţi,
Tu rămâi ca să le plângi de milă,
Însă nu mai rabd să mă mai minţi. >>>>

În secolul al XIV-lea, după întemeierea statelor româneşti extracarpatice şi înlăturarea dominaţiei maghiare, rămasă doar în Transilvania, spţtiul românesc a avut drept vecini la vest, nord şi est Regatul Ungar, Marele Cnezat al Lituaniei, iar din deceniile cinci- şapte şi Regatul Polon, care şi-a întins stăpânirea asupra Haliciului şi a Podoliei apusene. Spre sud se aflau doar ţaratele bulgare de Târnovo si Vidin(până la cucerirea lor de către turci), după care Emiratul Otoman, ulterior transformat în Imperiu, a devenit unicul vecin în această parte.

Schimbarea hăţtii politice în Europa centrală  şi Balcanică a impus găsirea unor noi soluţii în relaţiile dintre state, mai ales cu statele nou apărute.În acest context trebuie urmărite şi tratatele încheiate între domnii Moldovei (Alexandru cel Bun  1400-1432) şi al Valahiei (Mircea cel Bătrân  1386-1418) cu regale Poloniei (Vladislav Jagello  1385-1434).  >>>>

Deocamdată, regionalizarea se amână! Acesta ar fi mesajul puterii. Iar opoziţia, ţanţoşă înainte de a fi subtilă şi dibace, ar putea pica îarăşi în plasa desfătării cu nimicul ca factor şi câştig politic major. Nimicul amânării oferite de putere, pe care o fâlfâie mândră, afişând-o ca pe propria-i victorie. Când, de fapt, victorioasă ar fi fost dacă ar fi desfiinţat din temelii conceptul, l-ar fi eliminat din discursul politic şi economic, găsind echivalentului european de la care s-a plecat o altă definiţie. Aşa, laurii se prefigurează a fi aşezaţi tot pe fruntea cu spini ai pecinginii portocalii şi la picioarele pelagrei din cuprinsul maghiarimii politice.

Acum însă, la sfârşitul calamburului maghiaro-cotrocenist, lucrurile pot fi privite şi analizate cu alţi ochi. Nu, nu este un alt context, dar evidenţele au fost despuiate de folia băsesciană, scoţând la iveală mizerabila cuantificare, cinică şi vrednică doar pentru logica de pokerist de timonă, a ideei care a stat la bază ca un şapte veninos. Avertismentul preşedintelui transmis de atâtea ori unei opoziţii mult prea moale, dacă nu de-a dreptul laşă, pentru a fi capabilă să iniţieze măsuri radicale. „Aveţi grijă ce vă doriţi!”. >>>>

I-FIRAVE IDEI DE DEMOCRAŢIE LA ÎNCEPUTURILE LITERATURII ROMÂNE.

În istoria Ţărilor Române democraţia prin cultură a apărut mult mai înainte decât  democraţia promovată de politic.

Însăşi cuvântul  grec demoskratos înseamnând: demos “ popor“ şi kratos  ” putere “,  ne duce cu gândul la faptul că această formă de guvernare este menită să asigure egalitatea cetăţenilor în faţa legii, libertatea cuvântului, a presei, a întrunirilor, partriciparea la guvernare prin instituţile democratice, ca parlamentul, votul universal, etc.

Aspiraţiile poporului român spre democraţie a existat aproape dintotdeauna. “Psaltira în versuri” (1673) a lui Dosoftei, tipărită în Polonia la Uniev, este printre primele lucrări literare în care sunt abordate unele elemente democratice, într-o perioadă când “dreptatea umbla cu capul spart “ şi dorinţa de libertate faţă de turci răbufnea în versurile : “Ne-au suit păgânii în ceafă/ Cu rău ce ne fac şi ne cer leafă  ”. >>>>

De curând, la Bruxelles, iredentismul maghiar s-a dat din nou în spectacol, în încercarea de a lansa în conştiinţa publică internaţională ideea existenţei unui teritoriu maghiar în inima României. În paralel, în Ţară, UDMR face eforturi să treacă prin Parlament, cu orice preţ, proiectul de lege privitor la statutul minorităţilor din România. Constatăm astfel, fără nicio satisfacţie, că temerile noastre, ale celor din Vatra Românească, se adeveresc: iredentismul maghiar este o boală fără leac! Încă nu i s-a găsit remediul! Ba dimpotrivă, în ultimii 20 de ani au devenit tot mai multe şi mai evidente semnele inadaptării clasei politice din Ungaria la exigenţele democraţiei, ale respectului pentru drepturile omului şi ale popoarelor, ale naţiunilor.

Una din cauzele acestei agonii prelungite a imperialismului hungarist o constituie uşurinţa cu care agenţii acestui imperialism desuet, de operetă, au găsit cozi de topor printre partidele şi liderii politici din România, veritabili trădători de patrie şi de neam, care, din diverse motive, inclusiv prin cedare la şantaj, s-au angajat să facă jocul udemerist. >>>>

I.  A DOUA PLEDOARIE

Continuare din numărul trecut

1.  INTRODUCERE LA CEA DE-A DOUA PLEDOARIE

 Dictonul latinesc AUDIATUR ET ALTERA PARS (să fie ascultată şi partea cealaltă) rezumă un principiu fundamental de drept conform căruia nici o persoană inculpată nu poate fi judecată fără o justă audiere, prin care i se dă putinţa să răspundă prin mărturii acuzaţiilor aduse.  Limba română a fost inculpată şi apoi osândită, fără să se dea voie apărării să vorbească.  Acum este timpul apărării ei.

Al patrulea articol din lucrarea AUDIATUR ET ALTERA PARS continuă prezentarea de probe inedite care certifică obârşia românească a substantivului Ispas şi a verbului a ispăşi pe baza dovezilor aduse de Nouă Şcoală de Lingvistică Românească (prescurtat NŞLR) ca şi a metodologiei NŞLR de abordare a problemei originii cuvintelor noastre decretate neromâneşti de către determinările “oficiale”. >>>>

E-o linişte de moarte, în Ardeal

Românii sunt străini la ei în ţară,

Iar tot ce-au moştenit ca ideal

Stă atârnat în funia maghiară.

**** 

Ai noştri semeni, astăzi expulzaţi

Din leagănul prunciei transilvane

Privesc pe rând, către surori sau fraţi

Şi-n taină, glăsuiesc printre icoane. >>>>

O perioadă interesantă din istoria politică românească este  reprezentată de anii 1938-1940. Ca noutate absolută, pe scena politică românească se regăseşte un singur partid politic, Frontul Renaşterii Naţionale. Contextul în care s-a ajuns la această situaţie ţine de regimul autoritar al regelui Carol al II – lea.

 Pentru a da un suport politic regimului său, Carol a hotărât să constituie  Frontul Renaşterii Naţionale. Urmărind să dezintegreze vechile partide politice prin atragerea unor cadre în posturi de conducere, Decretul nr. 4321 din 15 decembrie 1938 preciza că Frontul Renaşterii Naţionale era unica organizaţie politică în stat, orice altă activitate politică decât cea a noului partid fiind considerată ilegală. Denumirea de front dorea să indice acel caracter de masă al organizaţiei. >>>>

Vântul geme prin goruni-

Doamne, cum să nu Te doară?

Se duc oamenii din Ţară

La…bătrâni şi la căpşuni…

****

Celor de sus nu le pasă

Că rămân legaţi de Dor

Aici copilaşii lor,

Singuri, singurei Acasă… >>>>

Dezastrul militar şi umanitar din 1916 transformase vechiul Regat într-o Românie Mică. O treime din ţară adăpostea pribegii civili şi rămăşiţele unei armate demoralizate, în timp ce localnicii suportau cu greu milionul de soldaţi ruşi care – ignorând rostul lor acolo – preferau să „lupte” prin pivniţe şi ogrăzi, dar mai ales cu partea feminină a populaţiei. Pe scurt, românii se confruntau cu două ocupaţii: a Puterilor Centrale şi a Aliaţilor reprezentaţi prin ruşii Ţarului Nicolae II.

După încercări teribile (iarnă grea, epidemii fatale, foamete generalizată), primăvara anului 1917 scoate miraculos la iveală o armată refăcută (15 divizii de infanterie şi 2 de cavalerie), iar speranţele reînvie. Încorporarea contingentelor tinere, înlocuirea ofiţerilor incompetenţi, instrucţia temeinică realizată cu instructori militari francezi, sosirea prin Rusia a unei părţi din armamentul şi muniţia plătite din timp Aliaţilor, toate contribuie la „scularea din mormânt a ţării însăşi” după cum bine îşi aminteşte Nicolae Iorga.

Pe 7 iunie 1917 sosea la Iaşi primul batalion de voluntari ardeleni şi bucovineni aflaţi până atunci în prizonierat rusesc iar joi 8 iunie, pe dealul Şorogarilor, cei 1.500 de noi logodnici ai morţii şi ai biruinţei de mâine depuneau jurământ de credinţă, atingând cu fruntea drapelele ciuruite de gloanţe în luptele din Carpaţi şi din Dobrogea, de pe Jiu, Olt şi Neajlov.

Urmează Mărăştii, Mărăşeştii şi Oituzul. Mareşalul Erwin Rommel, autorul cărţii „Infanteria atacă” (1937), descrie victoriile facile din 1916 şi constată duritatea încleştărilor din 1917, fiind rănit grav în luptele din Vrancea (dealul Coşna). Mareşalul August von Mackensen, „spărgătorul de fronturi” ce visa cucerirea Moldovei, lichidarea armate române şi ocuparea grânarului sudic al Rusiei, este şocat de pierderi (răniţii germani umpleau la refuz spitalele, şcolile şi instituţiile publice din Focşani) şi opreşte ofensiva. Prima sa înfrângere într-o carieră strălucită.

Succesul de la Mărăşti nu poate fi însă fructificat. Ofensiva Kerenski dă greş şi armatele ruse bat în retragere, obligând Marele Cartier General ţarist (STAVKA) să ordone abandonarea ofensivei noastre. Pacifismul inoculat de nemţi (fonduri nelimitate pentru propagandă, spioni şi agenţi de influenţă, tranzitarea „microbului” Lenin în tren sigilat pe ruta Elveţia-Germania-Rusia, fraternizări pe toate fronturile ruseşti, inclusiv la noi), guvernele slabe venite la putere după revoluţia din februarie şi ambiguităţile Aliaţilor faţă de o Rusie anarhizată duc la bolşevizarea în masă a armatei ruse, iar revoluţia din octombrie elimină Frontul Oriental. Ruşii vor pacea, semnează Armistiţiul şi încheie Pacea de la Brest-Litovsk, iar armata română – înconjurată de duşmani – este constrânsă să se alinieze, deşi neînfrântă. >>>>

În dimineaţa zilei de 30 aprilie 2011, subit de la Spitalul din Vârşeţ a plecat în eternitate Petru Cârdu, renumit ziarist şi publicist, poet, traducător, critic literar şi editor.

Născut la 25 septembrie 1952, la Sâmianăş (Barice), s-a şcolit în satul natal şi la Vârşeţ unde a absolvit şi liceul, la secţia în limba română. A făcut studii de literatură iugoslavă şi universală la Universitatea din Belgrad, precum şi de istorie şi teorie a artei, la Bucureşti.

În timpul activităţii sale rodnice de mai mulţi ani, Petru Cârdu a activat pe diverse planuri.

În anii studenţiei a fost membru în redacţia revistei ,,Tribuna tineretului“ iar, apoi şi membru în redacţia revistei ,,Lumina“, a revistei ,,Polja“, în Colegiul de redacţie al publicaţiilor Societăţii de Limba Română din Voivodina etc.  >>>>

1.Pregătirile lui I. V.Stalin pentru realizarea Republicii Sovietice Mondiale

După colectivizarea forţată, exterminarea culacilor, înfometarea ucrainienilor, deportarea populaţiei neruse, militarizarea industriei, epurarea aparatului represiv etc., I. V. Stalin a demarat, în secret, mobilizarea forţelor armate la graniţa de vest, pentru a ocupa Europa, începând cu: Polonia, Filanda, Estonia, Lituania, Basarabia, Bucovina de Nord, Ţinutul Herţei etc.

Pentru a-şi subordona necondiţionat structurile de putere în vederea realizării Republicii Sovietice Mondiale, cu capitala la Moscova, dictatorul din Kremlin, în timpul Marii Terori, a ordonat asasinarea a 700.000 de persoane, între care s–au numărat şi circa 38.000 activişti ai PCUS şi ofiţeri, consinderându-i pe toţi conspiratori antisovietici şi spioni germani[i]. >>>>

Pentru cei mai mulţi dintre noi, cuvântul martir are o rezonanţă arhaică, preponderent religioasă. Reprezintă ceva care aparţine altei lumi, demult apuse – în vremuri când unii oameni, deosebiţi, e-adevărat, luptau pentru o idee până la sacrificiul suprem! Evident, luptau contra Puterii abuzive, asupritoare. Iar reprezentanţii Puterii îşi lichidau – moral şi, mai ales, fizic – oponenţii după ce îi torturau îndelungat, prin cele mai diabolice mijloace. În plan religios, istoria Inchiziţiei relevă, în acest sens, exemple antologice: Giordano Bruno, Michel Servet, Jan Hus, Girolamo Savonarola – arşi pe rug –, Galileo Galilei – silit să-şi renege ideile –, Tommaso Campanela – ţinut  în închisoare 30 de ani – şi mulţi alţii. În plan naţional şi social, noi, românii, avem numeroase exemple notorii de martiri, de la Gheorghe Doja, Horia, Cloşca şi Crişan, Mihai Viteazul, Tudor Vladimirescu >>>>

I.  PRIMA PLEDOARIE (PARTEA A TREIA) – Continuare din numărul trecut

 1.  INTRODUCERE LA PARTEA A TREIA A PRIMEI PLEDOARII

 Dictonul latinesc AUDIATUR ET ALTERA PARS (să fie ascultată şi partea cealaltă) rezumă un principiu fundamental de drept conform căruia nici o persoană inculpată nu poate fi judecată fără o justă audiere, prin care i se dă putinţa să răspundă prin mărturii acuzaţiilor aduse.  Limba română a fost inculpată şi apoi osândită, fără să se dea voie apărării să vorbească.  Acum este timpul apărării ei.

Al treilea articol din lucrarea AUDIATUR ET ALTERA PARS continuă prezentarea succintă a dovezilor aduse de Nouă Şcoală de Lingvistică Românească (prescurtat NŞLR) ca şi a metodologiei de abordare a problemei originii cuvintelor noastre decretate neromâneşti de către determinările “oficiale”, apoi aduce probe inedite care certifică obârşia românească a lui milă şi a familiei de cuvinte derivate din milă. >>>>>

Suflete curate şi inocente, tinerii, în general – sunt uşor de îndoctrinat şi de modelat. La început e doar o joacă nevinovată de copil. Într-un sistem diabolic gândit, atent dirijat şi supravegheat, devenirea tinerilor în sensul dorit nu era decât o chestiune de timp. Evoluţia politică spre un regim totalitar s-a reflectat şi în viaţa organizaţiei Straja Ţării.

Scopul organizării străjeriei era de scoate tineretul de sub influenţa legionară.  Straja Ţării a devenit o instituţie de stat, a cărui şef suprem mare străjer era însuşi regele. Straja Ţării s-a bucurat de un oarecare succes în rândul copiilor cărora le place să poarte uniforme, să defileze, să se joace de-a soldaţii. Deşi a primit fonduri enorme, Straja Ţării nu a putut deveni o organizaţie solidă pe măsura planului şi dorinţei regelui. Subvenţiile pentru Straja Ţării erau de 0,50% din buget şi se acordau conform art. 19 din Decretul lege nr. 3 445/1937. >>>>

În satele Malovăţ şi Bârda s-au ridicat două troiţe dedicate eroilor neamului din toate timpurile şi din toate locurile. Cea din Malovăţ este amplasată în curtea bisericii şi a fost ridicată de către familia Dumitru şi Ioana Ciurel. Familia respectivă a realizat şi un piedestal din beton şi o frumoasă inscripţie pe o placă de marmură. Placa a fost executată sub formă de carte deschisă, pe care scrie: „Copil al tinereţii noastre, / Ce-ai crescut pe-acest meleag, Pe-aceste văi, pe-aceste coaste, / Pe unde ţi-a fost ţie mai drag! / Când patria de-atunci / Te-a chemat la datorie, / Ai lăsat aceste lunci / Cu-ntreaga copilărie / Şi-ai plecat cu fruntea sus / Să aperi neamul şi glia / Precum şi crucea lui Iisus”. Este un fragment de pe o cruce de erou din Ştefăneşti (Gorj). Întreaga lucrare a depăşit 25 de milioane de lei, bani pe care familia Ciurel i-a donat cu convingerea că face un lucru util, frumos şi necesar în comună, mai cu seamă că în nici unul din satele comunei nu era un monument dedicat eroilor satului. >>>>

“Taranii acestia din satul romanesc, … aceasta este lumea care se tine scai dupa mine, de cand am apucat sa ii cunosc prin anii ‘68. O lume parca abandonata de oricine, o lume care m-a fascinat, pe care am adoptata-o, ei devenind prietenii mei.” – Emanuel Tanjala

 Amintiri despre Emanuel Tanjala

Ca suntem raspanditi  peste tot prin lume; ca azi suntem aici, maine cine stie unde; ca nu ne gasim linistea, ca ne tot re-creem radacini care sunt vesnic rupte si replantate, avem de fapt radacinile in aer, cautand sa respire, ca si noi, un aer de strainatate inecacios, chiar cand vine cu lux si libertate;  ca ne purtam dupa noi amintirile si dorul; ca nu mai stim unde ne este casa, ca poate nici nu avem un camin; ca suntem niste neintegrati si neadaptati, chiar cand suntem bine integrati in lumea noua unde ne-a fost dat sa existam; ca nu mai ne simtim . >>>>

Ai rămas doar o carte prăfuită de ani
Aruncată-n cenuşa unei naţii apuse,
Răstignită de lupte, sărăcită de bani,
Încă porţi amăgirea unei fete seduse.
****
Îţi lipseşte coperta şi o parte din limbă
Ce-a rămas arestată undeva peste Prut,
În erata de vise toată lumea se schimbă
Noi ucidem  trecutul pentru alt  început.
****
Nu mai porţi amintirea corifeilor ţării
Ale căror sonete  ruginii ne înving,
Mii de lacrimi uitate între algele  mării
Ne evocă trecutul, după care se sting. >>>>

Cuvânt introductiv

Precizăm că acest studiu a fost susţinut în cadrul Cercului Deceneu şi publicat în revista Noi, Tracii, 1988, nr.169. Este cuprins în lucrarea de grad în învăţământ, Gheorghe Gavrilă Copil, DACIA SECOLELOR IX-XIV. LITERATURA DACOROMÂNĂ VECHE ÎN CONTEXT ISTORIC ŞI CULTURAL EUROPEAN, Bucureşti, 1988, înregistrată la Universitate  la nr. 633/29 VIII, 1988.Vezi mai multe în Cuvânt lămuritor la studiul Când  s-a tradus liturghia în limba dacoromână? Pe la 1100 sau în secolul XVII?, Studii şi cercetări de dacoromânistică, Revista Academiei Dacoromâne, anul I, nr. 1, 2011, p. 355.

Între Menumorut-Arpad (Arpad moare în 907) şi Ştefan I al Ungariei (997-1038), este un secol. Ce s-a întâmplat în acest secol? Istoricii noştri nu ne spun, deşi este vorba de contextul istoric european al statelor medievale româneşti, implicit de istorie românească. >>>>

Am mai avut ocazia să arăt că, urmând orbeşte poruncile stăpânilor lor din Budapesta, extremiştii unguri acţionează, cu agresivitate, pentru re-maghiarizrea Ardealului. La încheierea acestui demers ordinar, vor demara, probabil, o altă acţiune, la nivel european şi internaţional, pentru a solicita restituirea acestei provincii româneşti în vederea refacerii Ungariei Mari.

La Cuj-Napoca, de exemplu, profitând de obedienţa arhicunoscută a celor aflaţi la putere, au reuşit, cu prilejul aşa zisei reinaugurări a statuii lui Matei Corvin, să organizeze o nesimţită acţiune de etalare, de către forţe extremiste declarate, ura şi dispreţul faţă de România. Deşi există legi clare, care combat orice acţiune de tip extremist fascist, nici autorităţile locale, nici organele de poliţie şi jandarmerie, prezente la faţa locului, n-au acţionat în nici un fel, favorizând infractorii şi tolerând jignirea demnităţii poporului român şi a istoriei noastre naţionale. În orice ţară civilizată, după astfel de manifestări şi-ar fi dat automat, în cel mult 48 de ore, demisia toţi factorii responsabili. >>>>

Selectie din vol.CUPCA, UN SAT DIN BUCOVINA-Monografie istorica (anii 1429-1944) – prof.dr.ing.Petru Ciobanu, ec.Vasile Slanina, prof.Reveca Prelipcean, ed. Amadoros, 2004, pag. 379-386

Sirul nemultumirilor populatiei s-a acumulat treptat si a dus in final la declansarea dramei de la Fantana Alba din 1 aprilie 1941…

Atmosfera din randul populatiei din zona in primavara 1941 reiese din informatiile culese de la participanti…vom prezenta concluziile scriitorului Vasile Levintchi din Carapciu, el insusi participant la marsul in cauza.Acesta sintetizeaza astfel , in 1991, cauzele hotararii oamenilor de pe valea Siretului Mic si a Siretului de a emigra cu orice pret in Romania: „spaima fata de noile oranduieli, aparitia in prim plan la putere a unor elemente declasate (in majoritatea cazurilor a unor >>>>

Dacă judecăm logic, la rece, criza politico-socială de astăzi din România care a rupt orice dialog între guvernare şi  cetăţeanul de rând, provine din Basarabia. Ea a fost declanşată – în iresponsabilitatea sa – de Băsescu, în lupta lui paranoică pentru a câştiga al doilea mandat prezidenţial. La comanda sa, serviciile specializate ale statului român au declanşat o adevărată isterie printre basarabeni pentru a cere ca să fie oficializaţi şi ca cetăţeni români, deci cu drept de vot. Aşa se face că dincolo de celălalt front pro-băsescian, deschis de MAE la ambasadele române din occident, grosul voturilor primite de Băsescu din străinătate a provenit din Republica Moldova. Lumea n-a observat bine fenomenul datorită abaterii atenţiei electoratului, de către agenţii portocalii bine ascunşi printre jurnaliştii antibăsescu, care au lansat imediat în mass-media „votul cu viteză supersonică” din secţiile de votare pariziene, unde votaseră pentru Băsescu trei duzine de votanţi pe minut. >>>>

Citesc, de pe Internet, ceva în „păsăreasca” economiştilor („păsărească” pentru mine, un biet profesoraş de Română…!), dar nu atât de ininteligibil, încât să nu pricep că România este jupuită (dimpreună cu românii!) …”cu mare ştiinţă” – de ai noştri conducători, în cârdăşie trădătoare cu toţi păcălicii planetei Terra!

„Prof. Dr. in economie Constantin Cojocaru a prezentat ieri la TVR R situatia rezervei Bancii Nationale a Romaniei (BNR), sustinand ca graficele privind majorarea rezervei valutare prezentate de BNR nu sunt altceva decat niste tentative penibile de manipulare. El a aratat ca, de fapt, cea mai mare parte a rezervei BNR (73%) este compusa din titluri de valoare, adica niste simple hartii, plasamentele BNR in aceste bonuri nefiind altceva decat un imprumut mascat acordat de catre Romania altor state, in principal, Statelor Unite ale Americii (pe axa Bucuresti-Washington-n.r.).  >>>>

La poalele Muntelui Poienţa, rătăcit prin imperiul pădurilor, satul împărtăşea parcă la nesfârşit condamnarea la singurătate. Doar din când în când, asemeni fâlfâirii din aripi a unei păsări, sufletul unui răposat se despărţea de trupu-i gârbovit. Destinul, parcă jurase să le apere o existenţă, ostilă oricăror rugăminţi de binecuvântare cu înnoiri civilizatorii.

Stângaci, cocoşi cu glas de tinichea, apoi mai clar, mai curgător, mai graţios, vesteau ivirea zorilor. În fiecare casă strălucea palid o luminiţă, furios un bulgăre de lumină se azvârlea în întuneric.

Vremurile aveau însă să devină tulburi. Amăgitoarea stăpânire comunistă de import, care tocmai se instaurase, cuibărea în sufletul majorităţii românilor teamă. Erau timpurile de după război. Cu strâmbe promisiuni umblaseră noile autorităţi. >>>>

După 1990, emanaţii loviturii de stat, comandată, susţinută şi finaţată de serviciile secrete străine, s-au preocupat constant pentru a îndrepta ţara exclusiv în direcţia dorită de diverse cancelarii străine. Pentr a salva aparenele şi a preveni eventuale reacţii negative din partea poporului român, cei în cauză, sătuiţi de noii lor stăpâni, au declarat că, în realitate, ei ar acţiona exclusiv în interesul poporului, orientând ţara spre valorile democraţiei şi civilizaţiei. În realitate, scopul lor a fost unul singur: spolierea avuţiei naţionale, distrugerea economiei, agriculturii, sănătăţii, învăţământului, cercetării ştiinţifice, a artei şi culturii româneşti, astfel încât, noii lor stăpâni să-şi poată implementa obiectivele de transformare a României dintr-o ţară suverană, independentă şi unitară, într-o colonie jalnică, dependentă de împrumuturi externe pentru a avea cu ce hrăni un popor sărăcit,umilit, disperat etc. >>>>

Dictonul latinesc AUDIATUR ET ALTERA PARS (să fie ascultată şi partea cealaltă) rezumă un principiu fundamental de drept conform căruia nici o persoană inculpată nu poate fi judecată fără o justă audiere, prin care i se dă putinţa să răspundă prin mărturii acuzaţiilor aduse.  Limba română a fost inculpată şi apoi osândită, fără să se dea voie apărării să vorbească.  Acum este timpul apărării ei.

• Al doilea articol din lucrarea AUDIATUR ET ALTERA PARS continuă prezentarea succintă a dovezilor aduse de Nouă Şcoală de Lingvistică Românească (prescurtat NŞLR) ca şi a metodologiei de abordare a problemei originii cuvintelor noastre decretate neromâneşti de către determinările “oficiale”, apoi aduce probe inedite care certifică obârşia românească a lui milă şi a familiei de cuvinte derivate din milă. >>>>

Introducere

In perioada 20 noiembrie-20 decembrie 2010 în Romania au fost chestionate 151 de persoane: 91 din categoria de varsta 15-30 de ani si 60 din categoria de varsta de  70 de ani si peste aceasta varsta.  Se observa o participare mai larga a tinerilor in cadrul anchetei.

Din totalul repondentilor 110 sunt de genul feminin si 41 de gen masculin. Se constată asadar o prezenţă mai larga a femeilor la ancheta. La alegerea subiectilor am avut in vedere persoane cu studii superioare, medii şi elementare. Nici unul dintre cei chestionaţi nu are mai puţin de 7 clase elementare.

Exprimand in procente, din totalul de 151 (100%), 110(72,8%) sunt femei , iar 41 (27,15%) sunt barbati, 91 sunt tineri (60,26%), iar 60 (39,73%) sunt adulti peste 70 de ani, 80 persoane sunt din mediul rural (52,98%), iar 71 persoane (47,01%) sunt din mediul urban.

Chestionarul a fost aplicat în Bucureşti (38 repondenti, 25,16%, 28 femei, 10 barbati, 4 tineri, 34 adulti peste 70 de ani), Sibiu (42, 28 femei, 14 barbati, 42 tineri, 27,81%), Constanta (40, 31 femei, 9 barbati,  29 tineri, 11 adulti peste 70 de ani, 26,49%) si Ploieşti (31, 23 femei, 8 barbati, 16 tineri, 15 adulti peste 7a de ani, 20,52%). >>>>

PATRIE ŞI MATEMATICĂ

Cu ziduri niciodată surpate în noi,

Dave ţintuite pe căciuli de sare,

Contemporana matematică n-are atâtea zerouri după unu,

Să afle anul nostru de descălecare.

****

Fiindcă n-am descălecat nicicând,

Sângele fără de şa gândea viitorul,

Creştetul Carpaţilor când s-a-ntregit,

Ne-a plămădit deodată cu iarba şi izvorul.

****

Şi-am curs de atunci printre ierburi

Şi unele erau din metal tăios

Şi-o parte din sângele ce gândea viitorul

S-a scurs în rădăcini sau poate mai jos.

****

Sângele ce a rămas, mereu fără de şa,

S-a întrecut pe sine modelându-se-n zbor,

Contemporana matematică n-are atâtea zerouri după unu,

Să afle drumul nostru întru viitor. >>>>

Constatăm în ultima vreme că puţini jurnalişti şi oameni de cultură mai abordeză subiecte care vorbesc despre destinul tragic al neamului românesc în trecut şi prezent. Recent tânărul jurnalist şi scriitor de pe melegurile Năsăudului, Menuţ Maximinian, a abordat un subiect delicat din istoria trecută şi prezentă a românilor din Odorheiu Secuiesc, care trăiesc drama de a fi minoritari în propria ţară şi de a fi supuşi unui intens proces de deznaţionalizare. Cartea de faţă s-a născut în mintea şi inima tânărului jurnalist bistriţean Menuţ Maximinian în momentul în care se documenta pentru cartea sa Chip de înger (Bistriţa, 2008), în care prezenta situaţia tristă a şcolii româneşti pe cale de dispariţie la Odorheiu Secuiesc, precum şi situaţia aşezământului Sfântul Iosif din aceiaşi localitate.

Prin această carte autorul aduce în discuţie o problematică evitată de multe ori de către clasa politică românească: situaţia dramatică a comunităţii românilor din Harghita şi Covasna, minoritară în acea zonă, supusă unui proces de deznaţionalizare, chiar de „purificare etnică” în opinia autorului. Menuţ Maximinian sesizează faptul că autorităţile politice româneşti, din oportunism politic, >>>>

Peste câteva zile, în România, dar şi în alte zone ale Europei de sud-est, se va marca împlinirea a 163 ani de la izbucnirea Revoluţiei de la 1848 – 1849, eveniment politic major care a zguduit din temelii structurile de tip feudal a Imperiului Austro-Ungar care cuprindea între fruntariile sale Ungaria, cât şi Transilvania românească. După cum se ştie, după o absenţă de peste trei secole, cvasitotală de pe harta Europei ca stat independent, suveran, de sine stătător, Ungaria dădea semne că nu mai tolerează condiţia de colonie a imperiului şi, încurajată de revoltele de la Paris, Milano şi Viena[1], a declanşat, la 3 martie 1848, o mişcare de protest ce viza obţinerea statutului de independenţă şi a libertăţii pentru această ţară.

După cum se ştie, monarhia habsburgică a refuzat vreme îndelungată acordarea drepturilor democratice atât Ungariei, cât şi celorlalte provincii anexate Imperiului. Revoluţionarii maghiari au promovat ideea obţinerii libetăţii cuvântului şi a conştiinţei, eliminarea claselor sociale, anularea legii de scutire de taxe şi impozite a nobilimii şi crearea condiţiilor pentru acordarea de drepturi cetăţeneşti pentru ţărani prin abolirea iobăgiei. >>>>

…Trăim o istorie bleagă a României. Dacă „a fi corupt” înseamnă nu doar a ceda la presiuni ilegale şi la sclipiciul arginţilor, ci şi a nu fi în stare să opreşti demonii să-ţi tot  intre, cu nemiluita, în tine… – noi, românii, cu adevărat, suntem extrem de corupţi…

…Vine multinaţionala/transnaţionala şi-ţi zice: „Dă foc la Agricultura ţării!” Şi tu, bleg şi corupt, dai foc la ogoarele strămoşilor Traci…şi obţii nişte…minunate  pârloage!

…Vine multinaţionala/transnaţionala şi-ţi zice: „Dă foc la Industrie!” Şi tu, bleg şi corupt, transformi fabrici, uzine, rafinării…în schelete!

… Vine multinaţionala/transnaţionala şi-ţi zice: „Dă foc la munţi şi la păduri!” Şi tu, cuminte şi teribil de bleg, îi chemi pe Necolaiciuc ori pe Verestóy Attila, şi obţii chelirea munţilor…sufocarea şi jalea de moarte a fraţilor tăi!

…Vine Uniunea Europeană, vin BĂNCILE ZARAFILOR LUMII, şi-ţi zic: „Tu să te împrumuţi de la noi, să te tot împrumuţi, până leşini şi crăpi de atâta împrumutat!” – şi tu  te împrumuţi şi…te execuţi: cazi în bot, de sărăcie şi neputinţă…! >>>>

Să nu se creadă că am ceva personal cu Adrian Severin. Întâmplarea face să-mi arunc iar ochii pe interviul publicat în Flacăra lui Adrian Paunescu, pe care o citesc din n motive, mai puţin acela că publică interviul directorului cu Adrian Severin. Interviu fluviu şi, pentru mine, imposibil de citit. Dar mătur cu privirea pagina revistei şi-mi sare în ochii ceva ce nu căutam : noi dovezi de… cum s-o numesc ca să nu jignesc pe nimeni? Două dovezi că povestea cu haş doi o nu a fost chiar un accident, ci este valabilă şi concludentă pe mai multe planuri, inclusiv al culturii istorice şi politice. Nu le pot trece cu vederea pentru că Adrian Severin este o voce pe care partidul din care face parte o ascultă cu mult respect, iar acest partid, cu şanse mari de a reveni la guvernare şi de a-l mai pune o dată pe Severinul nostru ministru de externe, deja l-a trimis la Înalta Poartă a Europei să ne reprezinte ca deputat. Ce fel de reprezentant, care consideră că – şi fac astfel prima obiecţie, România nu are nici un interes în Transnistria?! Cum aşa, domnule Severin, nu avem nici un interes într-un teritoriu pe care românii sunt componenta etnică cea mai numeroasă? >>>>

Luaţi seama la demnitatea Rominiei! Fiţi cu atenţie la clasa politică, la compromisurile degradante acceptate tacit, la atacurile fără precedent asupra istoriei, a sănătăţii, a invăţămintului, a culturii, a fiinţei naţionale! Nu mai permiteţi ca istoria să fie spinzurată in pieţe publice de extremişti şi agitatori! Dacă un cetăţean rătăcit de turmă a indrăznit să-l spinzure pe Avram Iancu in piaţa publică a unui oraş, inchipuiţi-vă ce ură adăposteşte fiinţa sa! Astfel de fapte incită la ură naţională, fiind incălcată Constituţia, cu privire la caracterul naţional, unitar, suveran al statului romin i lege care nu se discută, nu se negociază. Rominii au iertat mereu, au fost toleranţi cu atrocităţile comise de iredentiştii maghiari pe teritoriul patriei. Amintiţi-vă de atrocităţile comise de aceştia in satele Ip, Albiţa şi Trăznea din Sălaj. Au fost ucise femeii insărcinate, preoţii au fost impuşcaţi şi arşi in tinda bisericii, bătrinii şi copiii au fost aruncaţi in foc de vii. Amintiţi-vă de roata lui Horia, Cloşca şi Crişan, şi, mai aproape, telerevoluţia din 1989, cind comandantul Poliţiei din Miercurea Ciuc a fost ucis in faţa copilului şi a soţiei. A uita aceste aspecte, inseamnă a falsifica realitatea. A ierta inseamnă iubire creştină. Pesemne, aceşti criminali nu cunoşteau indemnurile Mintuitorului: iUmblaţi in lumină ca să fiţi fii ai luminii!i. >>>>

23 Martie 2011.

“România, deocamdată!” Sunt cuvinte care dor…

Doamne, marginile tale nu le ştiu, le simt acum,

Ţara asta măritată cu văzduhul tricolor

Nu-i privata nimănuia de la margine de drum!

****

Între Dunăre şi Tisa ea ne-a fost de la-nceputuri,

Patria fără de care nu era nici Europa.

Aici doarme veşnicia Dorului rănit pe scuturi,

Aici, unde trepăduşii tot jucară hopa-tropa… >>>>

Multe comori romanesti sunt risipite in lume, despre care nu stim aproape nimic. In vreme ce egiptenii isi revendica cu vehementa valorile imprastiate in marile muzee ale strainatatii, afirmand ca ele sunt proprietatea pamantului din care provin, noi nici macar nu stim pe unde ni s-au risipit tezaurele, nu avem nici macar reproduceri dupa aceste valori, informatiile lipsesc, iar fotografiile sunt greu de obtinut. Cu atatea obstacole in fata, am pornit, totusi, in cautarea acestor vestigii, iar primul popas l-am facut la Viena, unde se afla cateva tezaure fabuloase, descoperite in Transilvania, in timpul Imperiului Habsburgic si apoi Austro-Ungar .

Martie la Viena

In martie, la Viena miroase a frezii. E inceput de primavara, iar in fata palatului primariei rasuna un vals de Strauss, sub sclipirile feerice ale unui patinoar ce serpuieste pe aleile parcului. In mintea oricarui turist, Viena inseamna cladiri impunatoare, catedrale ce strapung cerul, palate somptuoase. Inseamna muzica, echilibru si arta la tot pasul. Pe scurt, maretia si eleganta somptuoasa a unei capitale imperiale. >>>>

I.  PRIMA PLEDOARIE

1.  INTRODUCERE

Dictonul latinesc AUDIATUR ET ALTERA PARS (să fie ascultată şi partea cealaltă) rezumă un principiu fundamental de drept conform căruia nici o persoană inculpată nu poate fi judecată fără o justă audiere, prin care i se dă putinţa să răspundă prin mărturii acuzaţiilor aduse.  Ca urmare, avocaţii pârâtului au dreptul să confrunte mărturiile adversarilor, să dispute evidenţa prezentată de aceştia, să aducă martori si să se consulte cu pârâtul.  Deşi se cunoaşte în scris încă din vremea dramaturgiei vechi greceşti (Aeschylus, ori Eschil, tragedia Eumenidele, circa 458 î. C), dictonul AUDIATUR ET ALTERA PARS e probabil cu mult mai vechi şi prezentarea lui în latină nu înseamnă că a fost inventat de jurisprudenţa romană, ci doar că a fost citat des în forma latină.  Pe de altă parte, acesta este unul din cele mai călcate principii de drept, îndeobşte în timpul prigoanelor dezlănţuite de ocupanţi străini sau de dictaturi interne, de multe ori aflate tot în slujba directă a stăpânirilor din afară.  Procesele politice (în care intră şi înscenările judiciare făcute învinşilor din războaie) nesocotesc ab initio acest principiu şi chiar când admit participarea avocatului apărării, o fac din pură ipocrizie, ca să arate că există o spoială de corectitudine procedurală în desfăşurarea actiunii.  >>>>

Dedicatie pt.A.B.

Steaua Bucovinei rasare pentru ingeri,

Pentru cei ce inca din Ceruri ne privesc,

Pentru cei ce nenascuti sunt inca,

Si pentru cei ce gangurind la pieptul mamei cresc!

****

Steaua Bucovinei dezvele spectru nou,

Lumina peste varfure de brazi,

Strapunge epiderma cea serpeasca,

In care lancezeste reptilianul din veacuri pana azi!

****

Steaua Bucovinei se-nalta sus…pe Munte,

Rasare din eternul unde crescu Aminul*,

Cu ochi de foc si o zeeasca frunte,

Priveste, intelege, durerea si suspinul >>>>

Dinspre Occident, românul se vede ca un ins barbar,nespălat, murdar, preocupat numai de tâlhării, de jafuri, crime şi violuri. De el e bine să te fereşti, să nu intri cu el în nici un fel de relaţii, să-l goneşti cu poliţia, când îţi bate la poartă.

De acasă, după prelucrarea , timp de două decenii, de către televiziunile particulare, a opiniei publice, România , ţara, ar fi frumoasă dacă nu ar fi locuită. Cum se vede românul dinspre  cugetele luminate ale neamului ba chiar şi de către o parte a opiniei publice? Fanfaron! Românul crede despre sine că este cel mai deştept de pe Planeta Pământ, mai ales olteanul. Că bunul Dumnezeu l-a înzestrat cu un car de calităţi. Printre acestea ospitalitatea românească a ajuns să fie cunoscută, simţită şi apreciată în lume  Dacă are doar o bucată de mămăligă şi o ceapă, moldoveanul te invită în casă şi te aşează la masă, că aşa e inima lui largă şi primitoare !.În schimb, ardelenii şi bănăţenii, bogătanii, nu ţi-ar întinde un pahar cu apă. >>>>

După încheierea primului război mondial şi stabilirea, pe bază de acorduri şi tratate internaţionale, a noii arhitecturi a statelor din centrul şi sud-estul Europei, în Ungaria, stat ce îşi recâştiga pentru prima oară identitatea de stat naţional, independent şi nu provincie componentă şi supusă vreunui alt imperiu, au rămas, potrivit estimărilor specialiştilor români, în jur de 960.000 de persoane de etnie română. Ei ocupau  oponderi variindîntre 30-40% până la 100% în unele judeţe din vecinătatea României. Datorită miopiei de care au dat dovadă unii din conducătorii politici de atunci ai României, în mod deosebit a generalului Alexandru Averescu[1], pe atunci prim ministru, au fost pur şi simplu abandonate o serie de teritorii locuite majoritar de români, care ar fi trebuit să intre în componenţa României. Mă refer aici şi la situaţia oraşului Jula (Gyula), cuprins iniţial în structura teritorială a României, dar cedat, nejustificat, Ungariei. >>>>

Parcurgând paginile istoriei noastre culturale,deseori  ne oprim  la constatarea că oamenii de seamă au avut să îndure persecuţii chiar din partea acelora care,dându-se drept români,nu erau totuşi cu sufletul aproape de poporul nostru.Şincai a fost prigonit de adversarii politici,firea lui răzvrătită nemulţumind conducătorii de atunci,unii români, care pentru propria prosperitate nu au înţeles zbuciumul  intelectual  al adevăraţilor patrioţi,comportându-se ca nişte duşmani.

Cu studii superioare la Blaj, Roma, Viena, Gheorghe Şincai a luat parte la lupta românilor împotriva asupritorilor de veacuri,dar amestecul  lui în chestiuni unde se ciocneau pasiunile politice a fost un prilej pentru cei care îi erau răuvoitori să-l scoată din viaţa normală,moartea surprinzându-l părăsit de toţi,la Sinea,departe,în Slovacia. >>>>

Mulţumesc pentru dar, Badie! Acum când este frig, şi totul parcă este încremenit, cartea mi-a încălzit casa…

„Numai pomul dezrădăcinat ştie gustul pământului de acasă; numai omul dus peste mări şi ţări ştie cât de grea este povara dorului de Ţară; numai poetul arde ca o torţă, în fiecare zi, în fiecare noapte. Nu ştiu dacă I. Miclău şi-a luat ţărană din grădina casei părinteşti, ca să-şi învelească trupul cu ea când o fi să fie. Sunt sigur, însă, că a luat cu sine atâtea amintiri, cât să-i ajungă pentru o veşnicie. Îşi înveseleşte sufletul cu ele, când îl pătrunde frigul străinătăţii; îşi oblojeşte rănile ce i le fac săgeţile singurătăţii; îşi şterge lacrimile dorului, îşi doineşte neîmplinirile şi puţinele bucurii ale vieţii. Şi toate astea le rabdă cu stoicism, ştiind că astfel îşi ispăşeşte vina de a fi POET.” (Pr. Prof. Dr. Al. Stănciulescu-Bârda). >>>>

Atacul terorist din decembrie 1989, asupra Romaniei

Ma adresez conducatorilor UE, ai Federatiei Ruse si ai USA, in calitate de cetatean roman ajuns la virsta la care nu mai am nimic de pierdut, hotarit, deci, sa spun faptelor pe nume si sa arat pe cei vinovati de caderea Romaniei la nivelul sub care nu se mai poate cobori. Pina in 1989 Romania era o tara care facea parte din lagarul comunist, condusa de un dictator, precum toate suratele din lagar, apreciata din consideratie sau ingrijorare, cu o populatie, in continua crestere, de peste 23 milioane oameni, hraniti la limita modestiei, exclusiv din resurse interne, fara vreo datorie externa. Astazi, „dupa 20 de ani, in Romania, industria este lichidata, agricultura – distrusa, invatamintul – la pamint, sistemul de sanatate in faliment, iar in ce priveste politica externa, Romania a disparut de pe harta diplomatica a lumii din cauza lipsei de initiative„, dupa cum spune istoricul academician Florin Constantiniu. Domnia sa si-a exprimat convingerea ca „singura solutie este inca o revolutie„, ceea ce ar trebui sa trezeasca constiintele puternicilor zilei, acestia fiind obligati sa ia masuri care sa inlature o astfel de posibilitate, stiind ca o revolta a celor obiditi, avind in vedere numarul si gradul de nemultumire (cutitul la os) ar declansa un razboi fratricid, din care ar cistiga numai dusmanii dintotdeauna ai Romaniei. Aceiasi care au provocat si asa zisa revolutie din ’89. >>>>

Pentru mine‚’’străinul’’, care nu am mâncat  salam de soia, dar mănânc pâine de înstrăinat, de emigrant  de 30 de ani, sosirea acasă, în România mea natală, îmi dă o stare psihică  deosebită,  personală. Nu am să descriu simţirile si trăirile pe care le am pentru a nu da apă la moara răilor să comenteze că fac paradă. Nu am făcut paradă, parade în viaţa mea, nu am avut de ce şi nici pentru ce sau cine . Dar îmi place să privesc paradele lumii, cu atenţie, şi mai ales pe cei ce le pun la cale, le conduc. Paradele, formate spontan sau dirijate, izbesc direct simţurile prin coloratura şi zgomotul lor, dar in spatele acestui spectacol  se ascunde esenţialul: stare social şi psihica a indivizilor, a colectivităţii. Pe aceasta din urmă, o privesc cu luare-aminte ca să percep, cu mintea mea, în ce stare psihica se afla conaţionalii mei, ce idei îi frământa  şi îi călăuzesc în comportamentul  lor . >>>>

Imoralitatea clasei conducătoare româneşti, care deţine „puterea“ politică de la 1918 încoace, nu este cea mai gravă crimă a ei. Că s-a furat ca în codru, că s-a distrus burghezia naţională în folosul elementelor alogene, că s-a năpăstuit ţărănimea, că s-a introdus politicianismul în administraţie şi învăţământ, că s-au deznaţionalizat profesiunile libere – toate aceste crime împotriva siguranţei statului şi toate aceste atentate contra fiinţei neamului nostru, ar putea – după marea victorie finală – să fie iertate. Memoria generaţiilor viitoare va păstra, cum se cuvine, eforturile şi eroismul anilor cumpliţi 1916-1918, lăsând să se aştearnă uitarea asupra întunecatei epoci care a urmat unirii tuturor românilor.

Dar cred că este o crimă care nu va putea fi niciodată uitată: aceşti aproape douăzeci de ani care s-au scurs de la unire. Ani pe care nu numai că i-am pierdut (şi când vom mai avea înaintea noastră o epocă sigură de pace atât de îndelungată?!) – >>>>

Biserica şi viaţa religioasă s-au aflat întodeauna în central atenţiei.,fiind un factor determinant pentru păstrarea identităţii culturale şi naţionale.Din acest motiv construcţia,ce trebuie să reprezinte o instituţie şi un sistem de valori,trebuie să impună prin arhitectură şi décor.Dacă arhitectura se adresează unui public puţin avizat,picture murală şi mesajul ei aveau un alt grad de accesibilitate.Acum,la 800 de ani ,dovediţi istoric pentru o parte din pictura de la Sântămărie Orlea,a aduce în central atenţiei excepţionalul patrimoniu istoric al Ţării Haţegului este o necessitate pentru o Românie tot mai puţin interesată de cultură şi istorie.

Biserica Reformată-Calvină Sântămărie Orlea, odinioară ortodoxă, se numără printre cele mai vechi biserici din spațiul românesc, fiind ridicatăîntre anii 1270-1280.. Alcătuită dintr-o navă tăvănită, din turn pe fațada de vest și un altar dreptunghiular boltit în cruce pe ogive, prezintă forme arhitectonice specifice tranziției de la romanic la goticul timpuriu,de tip burgund. Intrarea în biserica tip nava (interior 14,20 pe 8,50 metri), cu tavan din lemn, se face printr-un portal romanic cu vizibile influente de gotic timpuriu. >>>>

Ministrul Culturii, Kelemen Hunor precizează fără nici un echivoc:

„În acest an, dat fiind timpul foarte scurt de la instituirea legii, Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional a permis instituţiilor din subordine să marcheze evenimentul prin iniţiative proprii, urmând ca de anul viitor să se stabilească o tematică generală, precum şi concursuri de proiecte la care să participe cât mai mulţi artişti şi oameni de cultură”…”legea prin care s-a instituit această sărbătoare a oficializat, de fapt, o realitate: pentru toţi românii, aniversarea naşterii lui Mihai Eminescu era, de mult, piatra albă care marca, în calendar, reverenţa în faţa a ceea ce este bun, frumos şi nobil”

Declaraţia preşedintelui României, Traian Băsescu:

“Cultura şi educaţia clădesc deopotrivă o naţiune puternică şi demnă. Avem o datorie comună faţă de cultura română, faţă de valorile care ne-au format şi pe care trebuie să le transmitem generaţiilor viitoare. Astăzi, mai mult ca oricând, în diversitatea culturii europene, România trebuie să pună în valoare creaţia marilor săi clasici, a tuturor celor care au contribuit şi continuă să contribuie la expresia identităţii poporului român”. >>>>

De mai multe săptămâni, elita culturală şi ştiinţifică a Clujului este puternic stârnită, şi pe bună dreptate, de faptul că, după încheierea lucrărilor de reparare a monumentului istoric din plin centrul municipiului, cunoscut în ţară şi peste hotare sub denumirea de grupul statuar Matei Corvin, operă a sculptorului slovac Fadrusz, amplasat aici în anul 1902, într-un moment de maximă afirmare a politicii de maghiarizare, cu orice preţ şi prin orice mijloace a românilor şi a tuturor minorităţilor etnice şi lingvistice din fostul imperiu dualist austro-ungar, se refuză sistematic repunerea plăcuţei cu textul scris al marelui istoric şi savant Nicolae Iorga, prin care se reamintea că regele Matei a fost „Biruitor în războaie, învins numai la Baia de propriul său neam, când încerca să învingă Moldova nebiruită”.

Cei mai importanţi istorici şi oameni de cultură clujeni de azi consideră decizia nereamplasării acestei plăci drept o sfidare samavolnică a adevărului istoric, încă un afront adus istoriei noastre naţionale şi, prin intervenţii publice pertinente, solid argumentate ştiinţific, cer să nu se admită această încălcare nepermisă a legii.

Fapt surprinzător, reprezentanţii unor instituţii cu atribuţii clare în privinţa protejării şi conservării monumentelor şi siturilor istorice, încă marcaţi de propriile frustrări sau poate din ignoranţă, sunt de cu totul altă părere[1]. >>>>