În eseul său despre Picasso, C.G. Jung afirma că „Arta nonrealistă își primește în mod esențial conținutul din ”interior”. Acest ”interior” nu poate să corespundă conștiinței, deoarece ea conține imagini ale obiectelor văzute în general, care trebuie să arate în mod necesar așa cum corespunde așteptării generale.”[1]. Căutând acest conținut la Paul Klee, îl putem descoperi ca fiind deplasat într-un alt spațiu cultural decât cel de care aparține artistul, și anume în Orient, dacă ne gandim la acele opere ale lui Klee care ilustrează diverse aspecte ale culturii și artei orientale.
De asemenea, dacă ne gândim la acel ”interior” ca depășind planul conștiinței, îl putem include, conform tezei lui Jung, într-un inconștient colectiv, în care Paul Klee își descoperă afinitățile cu spațiul oriental. Jung susținea că ”alături de conștiință, care are o natură pe deplin personală[…] există un al doilea sistem psihic, a cărui natură este colectivă, nonpersonală. Inconșientul colectiv nu se formează pe parcursul vieții individului, ci este moștenit. El constă din forme preexistente – arhetipurile – care pot deveni conștiente doar în mod mijlocit și conferă conținuturilor conștiinței o formă bine determinată.”[2]
Mai mult, Jung invocă prezența unui simbolism oriental în inconștientul colectiv al umanității, ceea ce poate explica într-o oarecare măsură pasiunea lui Klee pentru spațiul oriental: ”Știu că inconștientul nostru este plin de simbolism oriental. Spiritul oriental se află într-adevăr ante portas. De aceea mi se pare că realizarea sensului, căutarea lui tao, a devenit la noi o manifestare colectivă, într-o măsură mult mai puternică decât se crede în genere.”[3]. În cazul lui Paul Klee, orientalismul ca disciplină umanistă nu se rezumă la o simplă abordare teoretică a spațiului oriental din punct de vedere cultural sau antropologic. Impactul pe care acest spațiu geografic, puternic impregnat de o gândire profund mistică, pe care l-a avut asupra lui Klee ca artist se poate observa la nivelul paletei de culori care trimit la exotismul omniprezent în Orient sau la nivelul unor reprezentări simbolice, cum ar fi în cazul mandalelor. Pentru Jung, o mandala este o ”o încercare de autovindecare a naturii care provine nu dintr-o considerație conștientă, ci dintr-un impuls instinctiv”[4]. Astfel putem vedea la Klee picturile ce pot fi asemănate cu mandale ca o manifestare artistică a unui microcosmos spiritual ce reflectă un macrocosmos creat pe tiparul unei reprezentări geometrice a spaţiului oriental. Pentru Jung obiectul mandalei este sinele ca totalitate a psihicului, înglobând atât conştientul cât și inconștientul. Klee se desprinde astfel de concepția tradițională, occidentală de individualitate și ego bine ancorat în personalitatea umană, pentru a explora un inconșient colectiv prin prisma căruia religiile orientale, în special budismul tibetan, par a fi mult mai aproape de individ, mai umanizate și astfel mai ușor de explorat prin intermediul artei. Tot referitor la mandala, Jung afirmă că o mandala individuală (spre deosebire de una de cult, care nu este relevantă în cazul lui Paul Klee) reprezintă un ”conținut nelimitat de motive și aluzii simbolice care exprimă fie totalitatea individului în trăirea sa interioară sau exterioară, fie punctul de referință esențial, interior al acestuia”[5]. Deși la origine, mandalele au fost întrebuințate mai ales în lamaism și în yoga sub formă unui instrument al contemplației și al meditației, pătrunzând în spațiul vestic, ele și-au extins utilitatea și alte domenii precum psihologia sau psihanaliza. Astfel, o mandala devine dintr-un simplu cerc ritualic plin de simbolism estic un mijloc de terapie prin care individul își explorează inconștientul în mod vizual. Prin intermediul imaginației, artistul ajunge să exploreze un spațiu al inconștientului la nivelul căruia ar putea exista o dereglare a echilibrului sufletesc sau gânduri pe care nu le poate exprima în mod verbal, pe care ulterior le transpune în simboluri de natură magică sau religioasă. Anumite picturi ale lui Klee par a se plia pe tiparul teoretic conform căruia cuvântul sanscrit mandala ”desemnează imagini circulare, care sunt desenate, pictate, sculptate sau dansate.[…] Foarte frecvent ele conțin o pătrime sau un multiplu de patru sub forma crucii sau a stelei sau a unui pătrat, octogon, etc.”[6]. Mai mult, specificul asiatic se reflectă și prin prezența unor figuri cu valoare simbolic religioasă cum e în cazul figurii 4.
Valoarea terapeutică a mandalei, în viziunea lui Jung, constă într-o ”încercare temerară de alăturare a unor contrarii aparent neunificabile și de construire de punți între separări aparent lipsite de speranță”[7]. Cuvântul cheie ”aparent” subliniază practic bariera care se creează între cele două planuri psihice de care vorbește Jung, conștientul și înconștientul colectiv, însă nu neagă posibilitatea unei unificări prin intermediul artei, unificare pe care Klee o realizează prin picturile sale, care pot fi asemănate cu mandale, cel puțin din punctul de vedere al valorii și semnificaţiilor lor. Este vorba aici de o depășire a barierei culturale care tinde să se creeze între Orient și Occident, spaţii care par a fi două ”contrarii aparent neunificabile” datorită unor diferențe majore în plan spiritual. Jung descrie aceast proces ca fiind cauzat de o oarecare dezorientare a occidentalului și o lipsă de repere spirituale: ”zăpăceala lingvistică babiloniană a spiritului apusean a creat o asemenea dezorientare, încât totul tânjește după adevărul simplu sau cel puțin după ideile generale care vor să vorbească nu numai minții, ci și inimii, care să ofere spiritului contemplativ claritate și îmbulzelii agitate a simțurilor – pace. Așa cum a făcut vechea Romă, tot așa se întâmplă și azi că importăm din nou toate superstițiile exotice cu speranța de a descoperi în ele leacul potrivit pentru maladia noastră.”[8] Este evident că maladia de care suferă individul apusean nu este una a fizicului sau a mentalului, ci mai degraba una a psihicului fragmentat în conștient și inconștient și alienat de inconștientul colectiv, iar ca mod de manifestare o putem întâlni la nevrotici și schizofrenici, conform clasificării pe care o face Jung în eseul despre Picasso, referitor la tipurile de artiști-pacienți. Astfel, nevroticii ”oferă imagini cu caracter sintetic de o dispoziție afectivă continuă și unitară. Dacă sunt absolut abstracte și de aceea duc lipsa elementului afectiv, atunci sunt cel puțin pronunțat simetrice sau încărcate cu un sens inconfundabil.”[9]. O oarecare simetrie și un caracter abstract specific nevroticilor le întâlnim în cazul lui Klee în figurile 3, 7 și 8, iar lipsa unui element afectiv se poate traduce printr-o căutare spirituală a unui sens al existenței ce nu ține de individ, ci de colectiv. Jung continuă descrierea schizofrenicilor, afirmând că aceștia produc ”imagini a căror ciudățenie afectivă este numaidecât evidentă. Ele nu împărtășesc în nici un caz un sentiment armonios, unitar, ci contradicții afective sau chiar totală lipsă de sentimente. Pur formal, predomină caracterul de ruptură, care se exprimă în așa zisele linii frânte, adică un fel de fisuri ale respingerilor psihice care străbat prin imagine.”[10] Putem identifica și în acest caz în picturile lui Klee diverse particularități ale artistului-schizofrenic, cum ar fi caracterul de ruptură și liniile frânte în figurile 2, 3, 5 sau 6. Un aspect relevant în cazul picturilor lui Klee pe care îl explică Jung este problema culorilor și a unor posibile explicații ale întrebuinţ ărilor acestora: ”Culorile stridente, univoce, chiar brutale […] corespund tendinței inconștientului de a domina forțat conflictul sentimentelor.”[11](p.147) Nu se poate vorbi chiar de un caracter brutal al culorilor folosite de Klee, însă se poate remarca pe alocuri un specific cromatic ușor strident.
Jung continuă prin a explica faptul că arta nevroticilor încearcă să surprindă ceea ce aceștia ar dori să exprime, în timp ce la schizofrenici este vorba de ceea ce aceștia nu pot să exprime. Ceea ce însă este prezent la ambele grupuri este caracterul enigmatic, prezent de altfel în majoritatea picturilor lui Klee. Jung descrie acest proces de reprezentare simbolică astfel: ”O asemenea serie de imagini, fie imagine desenată, fie cuvânt scris, începe de regulă cu simbolul acelei nekyia, a călătoriei în Hades, a coborârii în inconștient și a despărțirii de lumea pământească. Ce se întâmplă după aceea este de fapt exprimat în formele și personajele din lumea diurnă, indică însă un sens ascuns și de aceea are caracter de simbol.”[12] Exteriorizarea prin artă, iar în cazul lui Klee prin pictură, pare a fi un soi de catabază, prin care individul își explorează inconștientul. Acest infern psihologic este practic psihicul omului modern, mereu aflat între opoziții, caracterizat de antagonismul specific naturii umane, dar în același timp marcat de un individualism profund înrădăcinat în tradiția occidentală. Omul modern are nevoie de această catabază artistică pentru a-și găsi sau regăsi echilibrul spiritual: ”Nekyia nu este o cădere titanică fără rost, pur distructivă, ci o ”katabasis eis antron” cu tâlc, o descindere în peștera inițierii și a cunoașterii tainice. Călătoria prin istoria psihică a omenirii are scopul de a restabili omul ca totalitate…”[13]. ”Istoria psihică” despre care vorbește Jung este de fapt înconștientul colectiv care stă la baza arhetipurilor și miturilor care influențează indirect anumite aspecte ale artei. Astfel, latura terapeutică a artei poate fi considerantă ca fiind o caracteristică inerentă a acesteia, fiind generată de acel interior ”invizibil și nereprezentabil” al psihicului, dar în același timp impregnat de un puternic simbolism colectiv. În cazul lui Klee, catabaza se realizează în acest inconștient colectiv cu scopul explorării simbolismul oriental care este, coform lui Jung, prezent în formă latentă în psihicul uman. În continuare, psihanalistul explică procesul acesta al explorării astfel: ”urmează în perioada catabatică și catalitică recunoașterea antagonismului naturii umane și a necesătății perechilor de antiteze conflictuale. De aceea, la simbolurile trăirilor nebuniei pe cale de disoluție se succedă imagini care reprezintă asocierea perechilor contrastante luminos-întunecat, sus-jos, alb-negru, masculin-feminin, ș.a.m.d.”[14] Extrapolând explicația lui Jung pe exemplul Klee, se poate spune că în cazul pictorului antagonismul se manifestă în planul opoziției Occident-Orient precum și al manifestărilor artistice raportate la aceste două spații culturale. De aceea arta poate fi văzută ca terapie pentru Klee, o terapie a psihicului în cautarea unui echilibru cu ajutorul unor arhetipuri ce aparțin de inconștientul colectiv. Totuși, acest lucru nu înseamnă că arta devine un atribut al colectivității pierzându-și astfel valoarea. Valoarea artei lui Klee nu reiese din raportul care se creează între artist și opera, ci între artist și oameni, prin intermediul operei, așa cum explică și Jung: ”Esența operei de artă nu constă în faptul că ea este încărcată de caracteristici personale – cu cât aceasta se întâmplă mai mult, cu atât mai puțin este vorba despre artă -, ci în aceea că ea se ridică mult deasupra a ceea ce este personal și vorbește din minte și inimă pentru mintea și inima omenirii. Ceea ce este personal reprezintă o limitare, ba chiar un viciu al artei.”[15].Trebuie totuși menționat faptul că Jung discută aceste probleme în paradigma unui misticism oriental, o filosofie în care eul este sublimat, iar ideea de colectiv, de totalitate are alte valențe decât în mentalitatea occidentală.
Bibliografie:
- C. G. Jung, Opere complete (trad. din lb. germana de Dana Verescu si Vasile Dem. Zamfirescu), Bucureşti, editura Trei, 2003
Vol. 1 Arhetipurile şi inconştientul colectiv
Vol. 14 Mysterium Coniunctionis : cerecetări asupra separării şi unirii contrastelor sufleteşti în alchimie
Vol. 15 Despre fenomenul spiritului în artă şi ştiinţă
[1]C.G. Jung, Opere complete, vol. 15, p. 143
[2] Idem, vol. 1, p. 54
[3] Ibidem, p. 63
[4] Ibidem, p. 399
[5] C.G. Jung, Opere complete, vol. 15, p. 143
[6] Idem, vol 1, p. 399
[7] Ibidem, p. 399
[8] Idem, vol. 15, p. 63
[9] C.G. Jung, Opere complete, Vol. 15, p.143
[10] Idem, vol. 15, p. 144
[11] Ibidem, vol. 15, p. 147
[12] Ibidem, p. 145
[13] Ibidem, p. 147.
[14] C.G. Jung, Opere complete, Vol. 15, p. 106
Muzica Sferelor 