După mai bine de 20.000 de Călători şi un an şi ceva de insistenţă /existenţă, MORAVU’ DE VEST, începând cu 1 aprilie 2009, şi-a făcut „buletin” şi a renunţat la „flotantul” WordPress.com ! În continuare dedicat cititorilor isteţi şi iniţiaţi deopotrivă, MORAVU’ vă aşteaptă să-i treceţi pragul la următoarea adresă: www.moravudevest.ro.

          Haideţi să păstrăm atitudinea şi să călcăm apăsat prin/pe „blogosferă” !

          Când Oamenii sunt puşi în situaţii extreme şi îşi pierd din posibilitatea de a-şi controla Destinul, ca de pildă atunci când sunt răpiţi pentru o vreme mai îndelungată şi supuşi diverselor presiuni psihologic-emoţionale, amestecul dintre raţiunea şi sentimentele lor dau naştere unei tragedii de supravieţuire ce adesea capătă sensul unui răspuns psihologic care poate atinge chiar simpatia şi sprijinul pentru cauza Agresorului.

          Dacă Cineva ar vrea, ar putea ca din acest episod să construiască o povestire ceva mai lungă, s-ar putea…

          Se pot presăra câteva elemente tragice sau pot apărea de la sine unele, se pot stabili câteva personaje şi altele în plus, nu foarte mulţi, mă rog, tot arsenalul de rigoare. S-ar putea crede că cine moare luptând pentru Ţara Sa, va ajunge în Rai, ori s-ar putea considera nimic mai mult decât că însăşi Ţara poate însemna sentimentul dintre Agresor şi Victimă, stare de complicitate dezvoltată între cele două personaje urmare a unei înţelegeri mai mult discrete decât secrete între părţi. Un sentiment ce se împarte între presiunea emoţională executată de Agresor şi fiorul, uneori cald, alteori rece, în care rezidă Libertatea Victimei. Ideea constă în a stabili cu exactitate precis-umană, deci subiectivă, care sunt legăturile care unesc Călăul-Terorist de Victima Sa, ţinând seama de nişte particularităţi la fel de umane, tot subiective. S-ar putea…

          Doar în situaţii excepţionale, adică de excepţie, ai putea ajunge să negociezi cu Teroristul, cu Agresorul. Lumea şi Istoria ar putea scăpa nevătămate. Aproape că s-ar putea…

          Într-un interval de timp foarte restrâns, unul situat între Momentul Zero al Detonării şi Cea Dintâi Clipă a efectelor ei, s-ar putea afla care este semnificaţia acestor cuvinte: „s-ar putea…”. Se poate!

Se poate scrie o Carte în oricare din Religiile Pământului!

          Fondată pe Articolul 51 al Cartei Naţiunilor Unite, Alianţa trece drept un mecanism de garanţie colectivă şi, deopotrivă, o cooperare în materie de apărare, după Principiul Muschetarilor. Şi totuşi, Articolul V n-a fost, până la vremea când scriu aceste rânduri, pus în practică, înghesuindu-se să-şi facă loc doar în Teorie, aceeaşi care îl „silea” pe Paul H. Spaak, fost Secretar General, să afirme că NATO este copilul lui Stalin.

          Deloc întâmplător, Tratatul s-a semnat la Washington, statele semnatare fiind 12 la număr, cât Stelele Aurite ale Europei Unite de pe fundalul albastru-senin, dintre care cinci erau membre ale Uniunii Occidentale (Franţa, Anglia şi „Beneluxele”).

          Puii Cartezieni au părăsit, în 1966, Alianţa, Parisul socotind că este îndeajuns de puternic din punct de vedere militar şi nu avea nevoie de un Principiu la comun. Ceva mai târziu dar nu foarte, din 1992, Franţa acceptă să participe la Reuniuni, însă de o manieră şi cu un surâs informale şi aduce în discuţie prin vocea lui Monsieur Jaques europenizarea Alianţei care ar putea decurge din obţinerea unor poziţii importante pentru Francezi în ierarhia NATO.

Le Monde

          Le Président, acum, în anul de graţie 2009, îşi scoate la iveală dorinţa arzătoare ca Hexagonul să ridice două degeţele în cadrul comandamentului integrat al OTAN-ului, la 33 de ani după ce De Gaulle îi luase pe Francezi de mânuţă şi părăsise scena. De atunci si mai ales după ’92, poziţia originală a Franţei la/în sânul Alianţei făcea obiectul unui larg consens în opinia „copiiilor Patriei”. Fusese acceptată de americani, mai ales că nu reprezentase o piedică în calea adoptării aranjamentelor de ordin practic întru cooperarea cu Alianţa şi, mai mult, pentru că de fiecare dată când socotea de cuviinţă, Franţa se angaja în diferitele Teatre ale NATO, respectând Raportul socialist al lui Védrine, consilierul diplomatic al lui Mitterrand şi ministru de externe în guvernul Jospin, care, în ciuda răzgândirilor nenumărate, spunea că nu ar trebui criticate S.U.A., dar nici ca Francezii să se depărteze de Ele doar din dorinţa de a face pişi împotriva vântului.

          Criza franco-americană nu poate fi catalogată drept simplu incident de parcurs, o întâmplare a nenorocului care a făcut ca trupele franceze să nu dea năvală în Bagdad, într-o dimineaţă de aprilie 2003. Aceasta reprezintă ceea ce Chirac şi Villepin socoteau a fi o viziune a Lumii şi a Istoriei care se opunea unei alte viziuni asupra Lumii şi a Istoriei. Niko refuză astăzi să adopte o atitudine asemănătoare, poziţie care a atras atunci respectul nu numai din partea Restului Lumii, dar mai ales al Americilor. Acum, atlantiştii de pe-o parte şi de cealaltă a Oceanului au hotărât că Gaullismul trebuia să-şi strângă jucăriile de producţie autohtonă şi să se mute la muzeu.

           Vicepreşedintele S.U.A., Biden, a făcut o vizită Cartierului General al NATO de la Bruxelles acum mai puţin de o săptămână, la 9 Martie. La numai două zile, Secretarul General al NATO, Jaap de Hoop Scheffer, la „Şcoala Militară” din Paris ţinea un discurs despre Franţa, apărarea europeană şi NATO, întâlnire organizată de Fundaţia pentru Cercetare Strategică şi desfăşurată sub patronajul Preşedintelui Republicii Franceze care a confirmat în aceeaşi zi reintegrarea Franţei în cadrul Comandamentului Militar Integrat al NATO, această mişcare urmând să facă Hexagonul mai puternic şi să-i crească forţa de influenţă pe scena internaţională. De ce? „Pentru că absenţii se înşeală mereu, pentru că Franţa trebuie să coordoneze mai mult decât să suporte”! Sarko a mai subliniat faptul că acest angajament al Franţei nu va limita independenţa naţională şi nici nu va slăbi defensiva europeană. Totuşi, avantajele Franţei rămân nesigure şi problematice şi ar mai fi trebuit timp pentru a dezbate acest aspect. „Noul concept strategic”, despre care se va discuta la Strasbourg, nu va hotărî nimic atât de proaspăt – „statele criminale” vor rămâne aceleaşi, terorismul mondial va creşte în intensitate şi va deveni tot mai puţin vizibil, dominaţia în Afganistan va rămâne obsesie principală şi nevoia de apărare teritorială se va transforma în securitate de acelaşi gen!

          Vremea în care femeile nu mai năşteau nimic în urma clipelor de travaliu îndelung pe masa de naştere a trecut. Ultima generaţie de nepoţi părea că s-a maturizat, puteai spune că am rămas fără tineri, dar şi fără urmaşi.

          De ieri, am un singur verişor. Unic. Acum locuieşte în acelaşi oraş cu mine şi vreau să ne întâlnim mai des decât m-am văzut cu Mama Lui. E singurul meu verişor şi simt că am o responsabilitate faţă de el. Ştiu că trebuie să fim ca în familie, cum eram când trăiam toţi. Promit să-l caut deseori, în speranţa că voi obţine o întâlnire. De fiecare dată să-mi răspundă politicos, dar ocupat. Să-mi răspundă strict, cu aerul că-mi face o favoare, iar eu să încerc să fie cât mai puţine, ca să nu-l reţin. Să-mi amintesc cum eram eu la vârsta lui…

          Verişorul meu să fie altfel decât sunt eu. Mai senin. Tot ce să ştiu despre el, să aflu de la Mama Lui. Că e un copil cuminte, care are o idilă, un computer şi e veşnic ocupat. Oricât voi încerca să-i fiu interesant, să nu reuşesc să-l fac să fie bucuros când mă aude. Să fie un copil mult prea sincer. Dacă îi voi spune, la telefon, că am ceva pentru el, în speranţa că îl momesc să vină la mine, să-mi răspundă că pot lăsa surpriza la Mama Lui. Să fie atât de ocupat încât să n-aibă vreme nici de surprize plăcute. Să fie măcar puţin mai bun decât aş putea eu să ajung vreodată. În toate.

          Pentru că Lidia, astă dată, chiar a schimbat tactica. Şi-a găsit, în sfârşit, o ocupaţie. Poate că s-a maturizat! Din suflet mă bucur pentru ea. Doar e singura mea mătuşă cu acte în regulă. Mă simt oarecum responsabil pentru ea. De mult voiam să-i sugerez să-şi găsească o îndeletnicire, orice prin care s-ar putea simţi utilă. Căci fiecare are o Misiune în existenţa sa, o Legendă numai a Lui. Pentru că viaţa e futut de frumoasă©, dar scurtă şi trebuie valorificat orice minut. Pentru că nu suntem pe lume ca să pierdem vremea doar ca să fim fericiţi, ci pentru „a face” şi, în consecinţă, „a deveni„!

Iar Tudor, şi El, face parte din Plan!

Bucuria mea e nemărginită!

HR School a luat fiinţă ca reacţie a AIESEC Timişoara la necesităţile studenţilor, de cunoaştere şi aprofundare a domeniului Resurselor Umane atât din punct de vedere teoretic, cât şi practic.

În urma desfăşurării proiectului, participanţii care vor să-şi consolideze cunoştinţele, vor avea ocazia să plece in străinătate prin progamul Exchange, o experienţă unică de a lucra în mijlocul altei culturi.

HR School e structurată astfel:

·         două săptămâni de pregătire teoretică, în care participanţii la proiect vor primi traininguri specializate de la persoane care lucrează în domeniul resurselor umane.

·         trei săptămâni de pregătire practică în care participanţii vor avea ocazia să realizeze un stagiu la una din companiile partenere AIESEC şi să înţeleagă mai bine activităţile pe care le desfăşoară departamentul de resure umane.

       Ţinând cont de cunoştinţele pe care le au participanţii în domeniul resurselor umane, proiectul este gândit pe două niveluri:

• începători, cei care nu au nici o cunoştiinţă despre domeniu sau au cunoştiinţe minime.
• avansaţi, cei care au mai avut contact cu domeniul şi vor să aprofundeze.

Pentru detalii, accesaţi >>>

          Acum, la început de Martie, după o iarnă încărcată cu de toate, bune, rele, speranţe şi dezamăgiri, ce rămâne de urat?! O Primăvară Eternă!? Cică nimic nu e mai de prisos pentru un muribund decât să audă binevoitoarea sfidare: „Ai să te faci bine!„. Acesta, aflat la o oarecare distanţă faţă de Dincolo, n-ar preţui câtuşi de puţin cuvintele, în vreme ce delicateţea inutilă a sensului lor ar putea trezi în cel mai bun dintre cazuri un sentiment mult inferior alinării. Mama lui Tudor zice că muribundul ar putea opune o singură replică: „Dar nimeni nu e acum în locul meu!„.

          Şi totuşi, afară e Primăvară! Prima rază de Soare ce topeşte ultimul strat de rouă şi cel dintâi ghiocel ce-nvinge anotimpul ar putea aduce primăvara în suflet. În privire şi în zâmbet! Şi totuşi, dincolo de ale lor costume de scafandru, tot mai puţini sunt aceia care pot atrage şi atinge fluturii primăverii! Din ce motiv?! Simplu! Ne-am dezobişnuit să Credem în urări şi vise împlinite. Tot mai puţini trăiesc basmele, acelea cu Zmei care răpesc Prinţese şi le poartă spre Castelul ascuns în pădure. Pentru că e mai simplu şi mai la îndemână să-i spui cât trânteşti portiera în urma ei: „Preţioasă don’şoară, v-aţi lăsat agrafele pă bancheta din spate!„

Earth Hour 2009 – Sign up for Earth Hour!

          Prin simplul gest de a închide luminile pentru o oră, Earth Hour transmite un mesaj puternic despre nevoia de acţiune împotriva schimbărilor climatice.

          Pe 28 martie 2009, la 20.30, oameni de peste tot din lume vor stinge lumina timp de o oră. Va fi un eveniment în care ne dorim să implicăm un miliard de oameni şi mai mult de 1000 de oraşe, pentru a dovedi că împreună putem să acţionăm împotriva schimbărilor climatice.

          Mişcarea Earth Hour a început în oraşul Sydney, Australia. Pe 31 martie 2007, 2,2 milioane de persoane şi 2100 de companii din Sydney au stins luminile timp de o oră. În 2008, evenimentul a devenit unul global, antrenând 100 de milioane de oameni din 35 de ţări. Embleme ale oraşelor participante, precum Golden Gate Bridge din San Francisco, Colosseum-ul din Roma sau panoul Coca-Cola din Times Square, au rămas în întuneric, ca simboluri ale speranţei pentru o cauză din ce în ce mai importantă pentru omenire.

           Earth Hour 2009 este un apel global la acţiune care se adresează fiecăruia dintre noi, fiecărei companii şi fiecărei comunităţi. Un apel la responsabilizare, iniţiativă şi la solidaritate, toate menite să construiască un viitor sustenabil. Şi în 2009, oameni de peste tot din lume vor stinge luminile şi se vor uni într-un mesaj unic despre viitorul planetei.

          Peste 64 de ţări vor participa la Earth Hour 2009. Numărul creşte în fiecare zi, pe măsură ce oamenii realizează că acest gest atât de simplu poate avea un impact atât de mare.

         Alatură-te mişcării Earth Hour 2009, stinge luminile pe 28 martie 2009 şi înscrie-te aici, pe earthhour.org.

SURSĂ: www.earthhour.org

https://www.prosport.ro

De Poli a Mea mă ţinea legat, mai întâi de toate, primul contact cu un stadion de fotbal, la vremea când tatăl meu mă strângea dintre prietenii de la bloc şi mă ducea cu el la meciurile de acasă ale echipei. Mă întorceam mereu încântat de ceea ce vedeam în jur, foarte aproape, pentru că adesea nu puteam vedea ce se întâmplă pe dreptunghiul verde al ovalului de inspiraţie sovietică, atât de departe de privirea curioasă a puştiului poreclit „Piticul”. Întors în curtea blocului, ca şi acum, le povesteam „nenorocoşilor” despre orice, despre oameni, despre tribune, despre trăiri, despre cum am primit de la unul dintre Bozeşani un breloc cu însemnele lui Internazionale chiar de acum eu iubesc pe Juve.

Al doilea motiv pentru care Poli mi-e dragă e Oraşul Mare şi ăsta e unul dintre argumentele care nu vor pieri vreodată. Gradele în minus mă îngheţau pe stadion şi la vremea când Miculescu marca un gol supraomenesc prin Diviza B. Mă simt onorat că am fost în tribună la Înfrângerea cu Steaua. Anul trecut, când antrenorul Duşan Uhrin Jr. a plecat de la Poli şi a luat cu el speranţa mea, ceva s-a rupt. Unul dintre băieţii din echipa cu care joc fotbal joia a rămas fără bluză de trening şi 40 RON, la Arena Viola.

Cei a căror datorie era să abordeze problema în discuţie cu profesionalism şi simţ practic au devenit tot mai conştienţi de imposibilitatea elucidării şi ar fi trebuit să cultive dorinţa de a cunoaşte părerile celor care, deloc absorbiţi de activitatea fotbalistică local-regională, ar putea privi problema tocmai din perspectiva conferită de detaşarea lor. În ceea ce mă priveşte, ţinta firească a gândurilor mele şi ipostaza în care mă aflu nu-mi permit accesul întru sondarea zonelor ascunse ale cazului. Prin urmare, nu pot face altceva în procesul de investigaţie propus acum, cu atâta întârziere, decât să încerc a-mi lămuri situaţia. Pentru liniştea mea, să dau la o parte argumentele „evidente”, să-mi fie clare motivele pentru care Duşan Uhrin Jr. nu mai antrenează la Timişoara. Cealaltă problemă s-a rezolvat!

A trecut anul cu încă două luni de când, în decembrie trecut, Marian Iancu, printr-un gest de executare silită, îi făcea bagajele lui Uhrin Jr. Dintre enormităţile şi banalităţile debitate trufaş, cu care m-a obişnuit, îmi vine în minte încercarea-i cvasielegantă de a-şi acoperi greşeala, folosind aproape instinctiv picioarele dindărat. Iancu nu a tăcut! A înşirat aspecte financiare şi de tot felul, a strigat despre Uhrin că ar fi tratat ceva cu Steaua şi, poate singurul mare adevăr, ne-a spus tuturor că nu vom afla niciodată adevăratele motive. Sfidând logica oricărui demers şi arogant împotriva realităţii din teren (nu de pe gazon!), Iancu l-a demis pe Uhrin, sub comanda căruia Poli a terminat turul de campionat pe podium şi, de n-ar fi fost în discuţie anterioara încăpăţânare a Iancului şi punctele de sancţiune din partea UEFA, Timişoara era pe locul întâi. „Şi dacă…”, din nou şi mai sigur ca niciodată, nu vom pricepe multă vreme de acum înainte însemnătatea acestor cuvinte!

Nu-mi explic unde e Uhrin!

La Timişoara a descălecat, nu pentru prima dată, Gabi Balint. Naiv din fire şi încrezător doar în Speranţă, îi ţin pumnii strânşi. Iancu se gudură fericit în jurul propriei greşeli, declarându-se mulţumit de relaţia deja existentă între jucători şi antrenor, gâdilându-şi Propriul Eu cu faptul că echipa e „super ofensivă”. Uhrin Jr. va câştiga pentru CFR Cluj al doilea titlu din istoria de peste 100 de ani! Şi, iarăşi, Iancu se va bucura pentru el „dacă ar ajunge la Steaua”.

Domnule Iancu, bucuraţi-vă că Cehul a trecut pe aici!

Dusan Uhrin Jr. - https://www.sptfm.ro

          Urmând Calea de la Cultură spre subculturi, devine aproape imposibil de slalomat printre toţi şi toate fără să te loveşti zgomotos de non-cultură. De absenţa valorilor. Ăsta e Cultul Mediocrităţii! La Lucrarea-i de referinţă, una pe care o apreciez fără discuţie, cu permisiunea-I, aş adăuga doar câteva cuvinte de sorginte einsteiniană, şi anume că o organizaţie nu poate de capu’ ei să genereze activitate intelectuală, ci doar să sprijine ceea ce deja iezistă!

          Aceia care nu sunt interesaţi să înveţe şi apoi să se perfecţioneze la nivelul cel mai înalt, ci doar să obţină o diplomă, produsul tipic pentru o ideologie învechită pe cât de actuală, totalitaristă, nu au ce căuta la un asemenea nivel! Pentru că dincolo de Mitul Studentului Conştiincios, ori a aceluia Demotivat, Mitul Studentului oportunist capătă noi dimensiuni. Aşa cum M.I. susţinea, „acest cadru mitologic […] reprezintă un aspect contemporan de degradare a imaginii studentului”. Un Mit care scoate la suprafaţa studentul ce nu e interesat să înveţe şi deşi nu o face, doreşte să promoveze examenul cu rezultate foarte bune, „fiind chiar supărat că nu promovează sau că nu a luat votul la care se aştepta, fără să-şi pună problema realităţii notei primite şi desconsiderând învăţarea ca atare. […] „…studentul este mult mai îngăduitor cu sine şi mult mai mulţumit de activitatea sa, decât atunci când e vorba să analizeze cadrul didactic sau activitatea acestuia” (M.I.).

          Leibniz susţinea că, prin educaţie, un popor se poate transforma într-o sută de ani. Le Bon ar fi putut să adauge şi că, printr-o educaţie prost adaptată şi percepută, mentalitatea unui popor se strică mult mai degrabă. Fiecare dintre părţi îşi poartă vina, iar întreg sistemul se îndreaptă, încet şi sigur, spre un rezultat ruşinos, ineficient, inutil. Decadenţa metodelor clasic-sovietice face ca sistemul să fie unul jalnic şi produce pe bandă rulantă un număr înfiorător de cotizanţi declasaţi-mereu-revoltaţi. Nişte incapabili ce nu reuşesc să înveţe a observa, să reflecteze, să raţioneze, să judece independent ori să-şi însuşească metodă. Ăsta e Cultul Mediocrităţii! Al neputinţei, al slăbiciunii educaţiei noastre.

          Mecanismul, ca un tot unitar, devine detestabil şi cimentează în realitate ideea conform căreia reprezintă nimic mai mult decât timp irosit. Schimbările destul de dese şi diversele adaptări spre a fi în rând cu lumea (aia mare şi întunecată, de ingraţi!) nu fac altceva decât să-i accentueze neajunsurile şi defectele.

         Distrugem cultură, punem la cale noi mituri şi producem tâmpiţi şi ignoranţi cu diplome care plătesc cu vârf şi îndesat pentru asta. Copii ai Neputinţei ce nu vor putea vreodată să-şi îndeplinească Legenda Personală. Iar în situaţii ca acestea nu poţi simţi decât un amestec dezamăgitor de milă şi revoltă. Târziu, poate prea astfel, vom pricepe că nu tot ce zboară se mâncă (bă!) sau, oţîră mai academic, nu orice păsărică se bagă-n gură!

Propunere: ACVARIUL CU PROŞTI: Generaţia treiw.gugăl.ro şi Conspiraţia Incompetenţei Cum Laudae

         Ieri la noi, astăzi încă de partea cealaltă a Atlanticului, când Dolarul se scoală la fel ca Euro, Obama devine cel de-al 44-lea Preşedinte al Statelor Unite ale Americii. Cel dintâi Om al planetei, acela ce doar până înaintea Evenimentului era cel dintâi „president” afro dintre americani, tot aşa cum la finele Numirii Lui, „Dublu V” redevine texan în clipa când Ultimul Drum cu Air Force One îl conduce spre casă, în faţa a două milioane de perechi de ochi strânse pe esplanada din faţa Capitoliului. Obama a folosit aceeaşi Biblie ca şi al său model politic, Lincoln-Omul (nu, maşina!), cel ce scria înainte să devină Chip de Bancnotă Verde (ori chip de lut?!) şi valută de schimb că, de-ţi ţii gura când ar trebui să vorbeşti, ar trebui să-ţi dai seama că eşti un fricos.

          Obama vorbeşte în faţa mulţimii de ochi, urechi şi suflete şi o face bine, fără a aduce discursului elemente noi. Un Obama fidel idealurilor strămoşeşti care insistă asupra valorilor moral-fondatoare ale Americilor. A insistat asupra amplorii sarcinilor ce-l aşteaptă într-un mediu naţional şi internaţional agitat, a recunoscut faptul că se află „într-o criză profundă”, dar nu a iertat strecurând argumentul „comportamentului iresponsabil al unora”. Pragmatism şi responsabilitate. Credinţă şi valori. Obama a făcut promisiunea creşterii numărului locurilor de muncă, restaurarea condiţiilor de creştere economică. Din nou, a vândut Speranţă, aceeaşi care promite să-i apropie pe americani de ei înşişi şi să eficientizeze totul. Obama caută şi promite consens atât în politica internă a S.U.A., cât şi pe plan extern, insistând asupra încetării imediate a hărţuirilor partizane şi a falselor promisiuni. O Nouă Era a Responsabilităţii! Promisiuni utile, aproape magnetice, eficiente, deşi aceleaşi despre care italianul Papini spunea că nu reprezintă nimic mai mult decât o cursă pentru proşti. Nesocotindu-mă nicicând prea isteţ, merg pe mâna Lui o vreme. A lui Obama!

May the Force be with you, Mr. One!

          A fost cel mai bun de până acum, cu toate cele enumerate mai sus. Cel mai frumos. Cel mai senin. O grămadă de vise împlinite, altele deja plănuite.

          Acum, când înşir haotic toate cuvintele astea demodate care n-or trece vreodată drept metaforă e încă anul trecut. 2008. Adicătelea acum un an. Cu un an în urmă, chiar de cel mai bun de până acum, cu toate cele enumerate mai sus. Cel mai frumos. Cel mai senin. O grămadă de vise împlinite, altele deja plănuite. Se încheie o etapă. Începe alta. Noi, omuleţi nevolnici câteodată, am învăţat şi ne-am lăsat educaţi să trăim şi să simţim calendaristic. Ca o consecinţă, ca o urmare ori un efect. O concluzie! Acum se încheie o etapă, ca alta să înceapă. Da, pentru că orice Sfârşit reprezintă un Nou Început, poate mai frumos şi mai senin, ca în spirală când nimic nu se termină, nu se opreşte, ci se metamorfozează în altceva. Devine, din punct de vedere calitativ, altceva. Mai frumos. Mai senin.

          Îţi scriu aşadar în anul de graţie 2008, la vremea când Miraculosul şi Visele dispar o clipă, la fel de intermediară, iar moravurile şi cutuma ne vor apăsa precum gerul până-ntr-o zi de Martie sau de Mai…mai contează?! Cât contează?!

         Tu citeşti în 2009 aceleaşi cuvinte demodate care n-or trece vreodată drept metaforă pe care eu le-am scris un an mai devreme şi ai putea să crezi că reprezintă tocmai Puntea, cu sensul ei de antahkarana, spre Supra-Sufletul Tău. Un arc de pod întins la cumpăna dintre ani care valorează cam tot atât de mult cât face un Om în faţa unei mese în formă de dreptunghi, nu foarte mare, cu multe lumânări aprinse, o sticlă de şampanie din cea mai fină, doar două pahare, tacâmuri pentru amândoi şi câteva rânduri scrise parcă de mine. Le citeşti şi aproape că ai putea zice despre cuvintele demodate că trec drept metaforă, dar vreau să-ţi cer iertare pentru plecarea grăbită. Nu ştim dac-ai să mă ierţi ca-ntr-o anume noapte, dar ştii bine şi simţi la fel că Noua Ordine se construieşte, mai întâi de toate, pe neprevăzut. Iar eu fac parte din Plan! Singur, desfac sticla de şampanie, suflu-n lumânări ca şi cum aş alege o dorinţă pe care tu deja o cunoşti. Îţi văd scânteia din ochii sută la sută închişi! Torn băutura în amândouă paharele şi ciocnesc: „Noi suntem cei Norocoşi…„!

         E Noaptea în care Artificiile aduc Lumină!

Apăs acceleraţia, podul se face tunel, iar eu conduc absent. Ca un şofer bătrân…

A mai trecut un an…!

LA MULŢI ANI – SENINI, VISE CIUFULITE ŞI ZGLOBII – ÎMPLINITE!

CRĂCIUN FERICIT, dragii Moravului!

Dragii Moravului, sărbătorile ce le meritaţi!

Magia Sărbătorilor Albe, Misterul Zilei Sfinte şi Energia Nopţii de Lumină să ne umple sufletele de Linişte, să ne cureţe Ochii de negură!

CRĂCIUN FERICIT!

          Zglobiu şi mândru, am sărit în picioare când am aflat că Timişoara Mea s-a înfăţişat cel mai puţin la vot. Printre estimări şi evaluări de tot soiul, am reuşit să aud râgâitura cu ecou a Tribunului. Nerăbdător şi plin de interes manifestat pe alocuri, aştept cel dintâi moment electoral pe care liderul spiritual şi material al României Mari să nu-l considere Fraudă. Pesedeii s-au reinventat isteţ, răbdător, meticulos ca un păianjen, de-a lungul Opoziţiei. Au reunit politicieni dâmboviţeni puternici şi au ştiut când să dea lovitura. Politic, curcubeul nu mai există! Ceilalţi nu mai reprezintă nimic. Au rămas PSD şi PD-L-Băsescu (care doar în formula asta pot fi pe picior de egalitate!).

          Lui „Dragă Stolo” i-au strâns laţul Parteneriatului pe grumaz şi l-au silit să-şi dea singur şutul în fund. Presarii tonomaţi şi tolomaci îl recomandă pe Boc drept „pionul Preşedintelui”. Eu îl simt altfel. Aproape invizibil, şters, fad, bleg, ideal pentru următoarea mişcare a sovieticilor-democraţi. Eu şi Preşedintele îl regretăm pe Stolo! Boc e doar o căzătură spectaculoasă de rating şi zgomotul ei repetat la nesfârşit, auzit de fiecare dată când un minister se pierde ca la jocul de cărţi.

          Din nou, capacitatea soldăţeilor din politica autohtonă de a controla ceva întru stabilitate poate fi privită cu adânc pesimism şi nu reprezintă decât Marea Dezamăgire Politică a utopiei social-democrat-liberale a ultimului deceniu.

          Sincer să fiu, nu pricep ce am putea avea cu toţii împotriva Guvernului, doar n-o să (ne) facă nimic?! Aşteptăm cei 115 kilometri din Autostrada Făgăduinţei să ne cărăm dracului de aici…

„La 1 Decembrie 2008, românii de pretutindeni, din ţară şi din afara graniţelor geografice, sărbătoresc 90 de ani de la Marea Unire de la Alba Iulia, când, sub conducerea înţeleaptă a Regelui Ferdinand s-a realizat România Mare. Pentru noi românii, anul 1918 a fost un an providenţial. La 27 Martie 1918 Basarabia – lacrima neamului românesc – revenea la Patria Mamă; la 28 Noiembrie 1918 era rândul Bucovinei – cu obcinele şi mănăstirile sale – pentru ca la 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia – devenită capitală de suflet a neamului românesc – să se realizeze unul din visele seculare ale naţiunii române, desavârşirea statului naţional unitar.”

ROMÂNIA aparţine, prin istorie, tradiţie şi valori, culturii şi civilizatiei europene! Grupul celor care, de-a lungul istoriei, au consumat şi altceva decât apă minerală plată cu lămâie…salută UNIREA!

– 17 fără 18!

– Nu-i posibil! Ai înnebunit…

– Ai dreptate, nu se poate!

– Bine, bă, că eşti tu deştept…

– Trei fete, deci?

– Da, da…şi tu doi băieţi!

Alte clipe trăite, alt epilog

          „Pentru că lumea are nevoie de elite şi maeştrii. Nu de artificii palide ce nu reuşesc să facă Lumină. Nu de futilităţi, falşi profeţi şi oameni-surogat. De heirup-ism al împrejurărilor, de fragmentarismul, mistificările şi manevrele ce poartă pecetea proletcultismului sovietizant. Nu de idealuri de o zi şi construcţii impunătoare ce se dărâmă peste noapte. Nu de mode, ci de modele autentice, de arhetipuri! De Oameni ce nu calcă pe partea umbrită a propriei existenţe, capabili să-şi îndeplinească rolul asumat.

Pentru că, mărturisesc, cred în Oamenii ce pot face Lumină în jurul lor, nu în omuleţii nevolnici ce se dau stăpâni peste teorii pompoase pe care nici ei nu le pricep şi de care nu sunt conştienţi. Pentru că am avut şansa să întâlnesc oameni de caracter, regi, ambasadori, generali, călăuze ale gândirii, oameni de stat şi tot soiul de diplomaţi. Oameni obişnuiţi ce mi-au spus că totul în viaţă e atitudine şi pricepere, mai mult decât matematică, că omul e frumos atunci când e vesel şi râde. Personalităţi exponenţiale cu care mereu voi fraterniza fără a sta nicio clipă pe gânduri.

Pentru că am văzut din Minunile Lumii, metropole impunătoare şi oameni ce trăiesc în sufletul lor. Pentru că am fost martor la miracole sub bolta înstelată şi senină, am simţit revărsarea de trăiri prin maiestoase încăperi şi istorice hemicicluri, am descoperit Capriciile Zeilor, dar am să rămân mereu, în felul meu, necondiţionat, Ambasadorul Oraşului Mare şi nădăjduiesc a rămâne timp cât mai îndelungat nevizitat de maladivii demoni ai orgoliului.

          Abia la Sfârşit, când persoana pe care o voi întâlni nu va fi după Chipul şi Asemănarea celei zărite în icoane, voi considera că am greşit Drumul!„

VĂ MULŢUMESC!

SUA DE CULOARE A LUI OBAMA

          În vreme ce artizanii electorali dâmboviţeni şi mioritici sudează scandal după scandal, îşi împart pumni, îmbrânceli şi pliante asexuate şi asexuale, iar media Centrală de masă descoperă spioni pretutindeni, sfidând chiar şi patologicul vreunei Mam’mare ce, în lipsă de atenţie conjugală şi în criză acută de notorietate, umblă pe vârfuri spre farmacie să lase impresia că vrea să treacă neobservată de către vecina de la parter căreia tocmai i-a dat, complice, bună dimineaţa. Aceeaşi presă care, mai deunăzi, răsuna sus şi tare că Obama, la cel dintâi discurs al victoriei, a fost cel mai păzit dintre cei patruzeci şi patru. Semi-tembel, îndraznesc a socoti, doar gândindu-mă, fără a mai aminti, oricare altă situaţie cel puţin la fel de mediatizată şi controversată.

          Revin la discursul reamintit mai foarte sus. Urmând linia trasată de Mihai, tind să contribui cu un adaus analitic pe măsura lucidităţii „antescriitorului”. Un discurs conceput „elegant, adresat poporului american în ansamblul lui însă punctând câteva categorii, pentru o mai bună apropiere„, despre „unitatea poporului american„, credinţă în valori, referiri nobile la adversari (pentru a cimenta electoral eleganţa cunoscută şi recunoscută ce prinde la public, aş completa!), graţia învingătorului, gloria Lui, demnitatea luptei purtate la comun şi, nu în cele din urmă, onoarea învinsului.

          „Obama a reafirmat politica americană a ultimilor ani privitoare la securitate şi apărarea valorilor democraţiei pe care America s-a construit„. Porţiunea aceasta din discurs mă duce cu gândul la Cuvintele Diplomatice scrise de Kissinger în prima parte a anilor ’90, şi anume cele care să puncteze treaba că sarcina şi implicarea Americilor în crearea unei noi ordini mondiale rezidă în reinventarea perpetuă a unui echilibru între cele două concepte.

          Conducătorii Americani, în particular, şi toţi ceilalţi, în general, de-a lungul oricărui discurs sau demers, au căutat şi găsit Motivaţia, renunţând la structură. Au fost mai grijulii la schimbări atitudinale în sine, decât la calcularea contrabalansării lor. Mihai are dreptate! Discursul a fost menit a face istorie, o reflexie a omniprezentei credinţe de dincolo de Atlantic întru faptul că umbrele trecutului nu pot impune o finalitate şi că mereu există posibilitatea să o iei de la capăt. O credinţă ce i-a făcut pe americani să rămână în picioare după Teroarea din Septembrie şi care a servit alteori drept argument pentru intervenţia în afacerile interne a altor state. Un discurs stabil, cu un mesaj adânc înrădăcinat în conştiinţa universal-americană. Ingenios. Care a reuşit, în chip de deznodământ a tot ceea ce a însemnat campania pentru 2008 a lui Obama. O cuvântare publică care a manevrat, aproape instinctual, parametrii esenţiali din care derivă însăşi stilul de viaţă al poporului american şi întregul curs al istoriei lor. Elementul supranatural care poate să conducă Lumea şi care, doar proverbial, moare la urmă: SPERANŢA. În discursurile sale, Noul Preşedinte a impus credinţa folosindu-se de acele patru elemente fundamentale despre care Le Bon vorbea când amintea de psihologia politică: afirmaţia neprobată (care există în afara oricăror dezbateri), prestigiul (cel care inspiră la ceva şi impune), repetiţia (care are rolul de a solidifica enunţurile, a le face să fie admise ca sigure) şi molipsirea mintală (care creşte intensitatea convingerilor individuale slabe într-un timp restrâns). În asta consta gramatica persuasiunii! Şi este aplicabilă doar în situaţia în care la bază există sentimente. Poate acelaşi gen de sentimente pe care V. Putin, după întârzierea intenţionată, rod al unei strategii de psihologie, la Summit-ul Alianţei Nord Atlantice din Primăvara de la Bucureşti, le-a zdruncinat spre haos şi nelinişte atunci când a afirmat: „Nimic nu se poate fără Rusia!„.

          Pentru că, iarăşi, Kissinger avea la rându-i dreptate. Ca un lucru deja firesc, la fiecare sută de ani apare câte-un stat sau aglomerare de ele cu puterea, stimulentul moral şi intelectual de a modela tot sistemul internaţional după valori proprii!

… 

Se numea Bernardino di Betto, dar s-a iscălit Pinturicchio. S-a născut la Perguia, într-o familie de artizani. Cariera-i artistică încoronată de succes, aşa cum reiese din activitatea neîntreruptă sub conducerea a cinci papi – de la Papa Sixt al V-lea, Iulius al II-lea, Inocenţiu al VIII-lea, Pius al III-lea şi, cel care l-a apreciat mai mult dintre toţi, controversatul lui Puzo, Alexandru al VI-lea „Borgia” – a scos la iveală un pictor original, stăpân al unui limbaj figurativ compozit.

Ieşirea din scena a lui Agnelli, un semnal al unei înfrângeri a stilului bazat îndeosebi pe un cosmopolitanism de mare burghez, lasă în urmă, pe lângă toate cele, un nume de alint şi o operă sublimă: Alessandro Del Piero. Înduioşat de caracterul şi de talentul tânărului adus de la Padova, Agnelli nu a ezitat să îi găsească lui Alex un nume de răsfăţ. Pinturicchio devine cea de-a doua mare slăbiciune a Avocatului. El şi Platini. Împătimit al artei, mare „devorator” de pictură, Agnelli vede în Del Piero un artist. Un artist fascinant şi provocator ce dintr-un gest aparent simplu pare să oblige mingea să-l însoţească la fel ca un căţel credincios scos la plimbare. Nu trebuie să înscrie, e de ajuns ca acţiunea să rămână în imaginarul colectiv drept non-golul ideal.

Asemenea artistului complet, Alex devine un compozitor, instrumentul şi muzica deopotrivă, şi însăşi arta devine de prisos, un fragment de conştiinţă lărgită a umanităţii de pretutindeni. Ca formă nesupusă nimănui dar specializată, arta în sine nu mai reprezintă decât un remediu temporar, o zbatere imperfectă întru instituirea unei fărâme de sens într-o lume de lunatici. L-aş apropia de Şostakovici, apoi, ca interpret, de Rieu. Pentru că în nelipsitul moment de singurătate profundă pe un teren de fotbal – ce adesea durează o secundă, alteori doar o fracţiune din ea – atunci când te pregăteşti să faci ceva, adversarul habar nu are ce poate urma şi coechipierii nu ştiu ce urmează (mai mult, şi ţie ţi-e greu să-ţi imaginezi !), fotbalul nu mai este un joc de echipă şi rămâi singur cu mingea ce se îndreaptă spre tine. În acea clipă, totul contează. Acela e momentul în care poţi face lucrul cel mai raţional şi implicit previzibil pentru adversar. Dacă-ţi iese, clipa de singurătate devine privilegiul cel mai însemnat şi te transformi în ceea ce faci. Altfel spus, dispari în propriul gest şi într-o graţie absolută, adevărată nirvană a jocului de fotbal.

Del Piero devine actor atunci când ego-ul dispare în favoarea gestului absolut, asumat. Un gest ce vine de la el, nu de la ceea ce reprezintă. Calm, farmec, intemporalitate. „Ale”, când joacă fotbal, e un actor perfect, capabil să-şi ducă până la căpăt rolul asumat. Posedă abilitatea de a ocupa faţa scenei, un star asemenea lui Al Pacino. Nu apare ca un artist ce încearcă să schimbe lumea fotbalului, ca Zizou, dar drept unul ce poate reda sublimul jocului cu balonul rotund. Pentru a folosi termeni din dramaturgie, Del Piero înseamnă catharsis, o purificare a spiritului prin intermediul artei, cu participarea intensă la fenomenul sportiv-artistic. E iubit pentru că se află acolo şi întruchipează un mare actor popular. Nu forţa îi este caracteristică, ci fluiditatea şi prezenţa.

 Cu toate astea la îndemână, succesul vine de la sine, nu-i este nicidecum aşteptare, doar o răsplată a momentului. Deoarece Principele din Torino mereu s-a opus, cu întreaga-i paletă de trăsături, tocmai stagnării, conştient de faptul că bucuria deplină nu rezidă în repausul leneş deasupra laurilor victoriei, ci în asumarea unui risc continuu în crearea noului. Pentru că acela care a avut succes şi nu-şi continuă drumul dobândind noi riscuri, de altă anvergură, rămâne un individ mediocru, fără vreo semnificaţie în marele proces evolutiv.

Atunci când lupţi se poate întâmpla să câştigi, dar şi să pierzi. Există mereu două posibilităţi. Poţi întâlni fericirea victoriei, dar şi amarul înfrângerii. Secretul stă, din nou, în atitudine. În seninătatea de a accepta oricare dintre verdicte. O seninătate ce-l inspiră pe Del Piero, unul care nu s-a simţit vreodată în largul lui în rolul de gladiator, ci într-o atmosferă de încredere, de familie.

În clipa în care, de la marginea terenului, oricare dintre antrenori hotărăşte să-l schimbe se gândesc de două ori înainte să o facă. Pentru că nu se ştie niciodată, e aproape imposibil să simţi momentul în care neobişnuitul Alex e pregătit să părăsească scena.

Pentru mine, atunci când se va întâmpla, un argument în plus ca jocul cu mingea pe dreptunghiul verde să nu reprezinte mai mult decât atât.

Buon compleanno, Principe di Torino!