Ţuguiat ca o cuşmă dacică, Consulul se înalţă în spaţiul cuprins între Horia şi Izvoarele, fiind udat pe trei părţi de apele Taiţei, un râuleţ cu albia firavă, care îşi păstrează neştirbit orgoliul de a fi cea mai însemnată apă curgătoare din Dobrogea.

n Legenda spune că…

Una dintre cele mai frumoase legende ale locului, culeasă de Alexandru Mitru („În ţara legendelor”), spune că de frumoasa Taiţa, fiica Duhului Pietrei s-a îndrăgostit un Uriaş care stăpânea aceste meleaguri.

„Frumoasa Taiţa nici nu voia să audă de o astfel de unire, cu un uriaş spurcat ce făcuse numai rele. Fata visa aproape în fiecare noapte că va iubi un tânăr om, care îi va dărui un trandafir din piatră, care să pară viu şi care să aibă mireasmă. Când Uriaşul deveni greu de stăpânit în peţirea sa, Taiţa îi spuse că îl va lua de bărbat doar dacă îi va face cadou trandafirul din vis. Uriaşul se învoi, dar pentru că nu se pricepea la o astfel de muncă, dădu sfoară în ţară că va răsplăti regeşte cioplitorul ce va reuşi să îi facă trandafirul cerut. Mulţi meşteri veniră şi încercară, dar deteră greş. Într-o zi însă, slujitorii uriaşului găsiră într-o peşteră un tânăr cioplitor pe nume Consul. Îl duseră fedeleş la stăpânul lor iar Uriaşul îl puse pe băiat la muncă. Consul era priceput ca nimeni altul, zile întregi lucră iar floarea pe care o cioplea într-un rubin devenea din ce în ce mai vie. Băiatul lucra chiar lângă geamul Taiţei care se şi îndrăgosti de el. Cei doi se iubeau mult şi îşi făcură jurăminte, dar fericirea lor dură prea puţin… Uriaşul veni să vadă treaba terminată. Floarea era minunată iar rubinul mirosea straniu, de parcă era chiar o roză proaspăt smulsă din grădină. Uriaşul îi ceru Taiţei răsplata dar fata spuse că Cioplitorul este alesul ei, căci el făcuse minunatul trandafir. Gigantul se făcu dintr-o dată fiară nebună: o răpi pe fată chiar de sub privirile Duhului Pietrei şi al Cioplitorului Consul, încălecă pe un balaur şi zbură tocmai în vârf de munte, într-un loc ascuns. Taiţa încercă să îl păcălească din nou şi îi spuse Fiarei că îl va lua de bărbat dacă îi construieşte un tron de pietre preţioase. Uriaşul nu era însă în stare. Îl găsi tot pe Consul şi îl puse să îi facă jilţul de pietre. Îl minţi pe băiat că i-o va da de soaţă pe Taiţa, dar numai cu o condiţie, fiecare piatră din tron să fie înroşită de sângele băiatului. Înnebunit de dorul fetei, Consul se învoi… adună sute de pietre, le ciopli într-un jilţ şi le stropi cu propriul sânge, sperând că îi va mai rămâne destul pentru a mai trăi… Nu fu însă aşa şi băiatul îşi pierdu suflarea, trecând în lumea celor drepţi. Taiţa află şi veni să îşi vadă iubitul… Îl plânse atât de tare că lacrimile sale de jale deveniră pârâu, udând tronul însângerat… Şi pieri şi ea… Aflând de moartea celor doi, Duhul Pietrei şi fraţii săi, Duhul Mării şi cel al Vântului porniră şi se răzbunară pe mişelul Uriaş. Pietrele munţilor porniră să zboare şi să îl lovească, făcându-i răni adânci; Furtuna îl ridică pe cât de mare era Gigantul şi îl duse până la Mare, unde apele negre îl înghiţiră pentru totdeauna, pedepsindu-l pentru mişelia lui. Şi acesta fu sfârşitul uriaşului. De pe urma acestei poveşti ne-a rămas astăzi Muntele acela semeţ, ce poartă numele tânărului Consul. Şi astăzi, pietrele sale sunt udate de lacrimile frumoasei Taiţa”.

Pe Muntele Consul temerarii caută încă belciugul cu care Noe şi-a ancorat Arca, dar şi intrarea în peştera secretă care ar duce către lăcaşului zeului Zamolxis. Pentru că, o altă poveste legată de Muntele Consul face trimitere la enigmaticul munte Kogaionon, muntele sfant al geţilor, unde-şi avea lăcaşul zeul Zamolxis. Iar faptul că muntele are două peşteri în granite şi o radioactivitate naturală ridicată a creat o paralelă cu edificiile dacice de la Sarmizegetusa Regia.

n Una dintre primele rezervaţii naturale

Oricare ar fi legenda pe care o preferaţi, singular şi izolat ca o insulă ridicată deasupra depresiunilor ce-l înconjoară din toate părţile, muntele Consul este o destinaţie de poveste.

În partea dinspre vest a muntelui, în coasta unei mici ridicături a terenului, a fost deschisă cu ani în urmă o gură de exploatare a minereurilor de uraniu. În adancuri s-a secţionat un curs de apă subterană, iar galeriile inundate au fost abandonate. O întâmplare, intrată şi ea în legendă, spune că un cârd de raţe s-au afundat în adâncul peşterii şi au fost găsite peste câteva zile la mai bine de 30 de kilometri distanţă, tocmai în Babadag.

Din punct de vedere ştiinţific, Consulul dobrogean este una din primele rezervaţii naturale din România, alături de poiana „Regele Ferdinand” de la Niculiţel, declarate astfel prin Decizia din 27 mai 1927 şi constituie cel mai reprezentativ peisaj, caracteristic pentru formele de relief vulcanic şi carstic din nordul Dobrogei, care-i conferă un caracter peisagistic unic în ţară. Pe lângă numeroasele asociaţii şi specii rare şi/sau ameninţate caracteristice pentru Dobrogea, rezervaţia constituie, împreună cu Parcul Naţional Munţii Măcinului, singurele arii protejate din România în care a fost identificată specia talpa leului (Gymnospermium altaicum). De asemenea, specia de coada şoricelului ( Achillea depressa) este citată doar aici, în cadrul reţelei de arii protejate din nordul Dobrogei. Ornitofauna rezervaţiei se remarcă prin prezenţa unor răpitoare ca acvila ţipătoare mică (Aquila pomarina), şorecar mare (Buteo rufinus), acvila mică (Hieraaetus pennatus), viespar (Pernis apivorus), şerpar (Circaetus gallicus).

Rezervaţia, care merită vizitată în orice moment al anului, se întinde pe o suprafaţă de 328 hectare, cele două vârfuri atingând înălţimi de 270 metri (Consul II) şi 333 metri (Consul I).

Şi dacă pasionaţii călătoriilor nu se rezumă doar la frumuseţea Pricopanului şi a înprejurimilor sale, de cealalată parte a drumului, la o aruncătură (vizuală) de băţ, foarte bine ascuns de ochii curioşilor, se află ceea ce la prima vedere poate fi lesne confundat cu un lac glaciar. Spun bine ascuns pentru că drumul nu este marcat şi e nevoie de câteva încercări pentru a nimeri cărările care duc către frumuseţea din Iacobdeal. Accesul spre lac se poate face din DN22D Măcin – Cerna, spre comuna Turcoaia, ai cărei localnici sunt cei mai buni îndrumători în cazul în care drumul nu se lasă găsit.

Să ajungi la Iacobdeal, chiar dacă te afli în cariera respectivă, nu este deloc lucru uşor. Poate doar dacă ai un ghid bun, ca reper servind ansamblul de clădiri dezafectate ale fostei cariere. Lacul, numit şi “La fâtână”, este un lac antropic, format într-o cuvetă rezultată din extragerea granitului şi poate fi inclus în aria obiectivelor turistice ale Munţilor Măcin datorită modului său de formare, unic în ţară, fiind vorba de o carieră de granit inundată, a cărei adâncime nu poate fi decât cel mult bănuită.

Practic izolat, fără vreo legătură cu altă unitate acvatică, apa lacului are un conţinut relativ important de radon – element radioactiv, care face ca flora şi fauna lacului să fie destul de sărace.

Explicaţia formării lacului o este că zonă acoperită acum cu apă a fost un punct de extracţie a unui granit foarte dur. Prin exploatarea rocii din carieră s-a ajuns în interiorul masivului granitic, la un filon feldspatic, iar prin dinamitare a fost eliberat un strat acvifer cu debit bogat aflat sub presiune.

Malul stâncos este străbătut de o grotă care duce către apă, iar malurile de piatră cu pereţi abrupţi din granit sau pe alocuri cu steril şi pietriş fin, vechea exploatare care îl înconjoară şi vegetaţia săracă de stepă creează un peisaj auster într-un izbitor contrast cu limpezimea şi culoarea apei. Lacul, cu adâncimi ce variază – în funcţie de povestitor, de la 20 la 40 metri – este o apariţie incredibilă în peisajul aproape selenar, unde singura floră este iarba uscată de stepă sau câte un copac rătăcit ce creşte dintre pietre.

Potrivit Societăţii Ornitologice Române, Decebal este un mascul adult de gâscă cu gât roşu, pe care a fost montat un transmiţător satelitar PTT Argos Solar de 18 grame. Pasărea a fost capturată pe 12 februarie 2014 în apropierea Lacului Durankulak din Bulgaria, de o expediţie internaţională, parte a proiectului LIFE „Save Ground for Redbreasts”, LIFE 09/NAT/BG/00023. Scopul studiilor este obţinerea de informaţii despre cele mai importante zone de odihnă şi hrănire de pe traseele de migraţie ale speciei. Gâsca cu gât roşu este una dintre cele mai frumoase specii de gâscă sălbatică, dar şi una dintre cele mai rare.

Zbor de-asupra unui cuib de ruşi

Decebal a plecat spre România în prima zi a lunii septembrie din teritoriile de cuibarit din Peninsula Tamyr, partea cea mai nordică a Eurasiei. A făcut o scurtă pauză de odihnă în Delta râului Ob, dar în numai trei zile avea să traverseze Rusia, până în Kazahstan, unde a sosit pe 10 septembrie. A stat aici timp de o lună, în trei locaţii diferite, şi a acumulat energie pentru o nouă etapă a călătoriei, spre sud, spre Marea Caspică.
Monitorizarea traseului arată că de pe ţărmul estic al acestei mări, dintr-o lagună pustie, Decebal a reuşit un salt incredibil de 1800 de kilometri, peste Marea Caspică şi Marea Azov în numai o zi, pe 26 octombrie. Această etapă s-a încheiat în apropiere de Dnepr, în Ucraina. În mod normal, spun ornitologii, după o asemenea cursă gâştele au nevoie de odihnă şi mâncare, dar Decebal nu s-a oprit şi a mai zburat 300 de kilometri, până a ajuns în Delta Dunării.
De obicei, primele gâşte cu gât roşu sosesc în România în primele zile ale lunii noiembrie, iar numărul lor creşte zilnic până în luna decembrie, când ajung şi la 20.000 de indivizi. Delta Dunării şi lagunele de pe coasta Mării Negre sunt locul preferat pentru iernat, dar tot mai multe sunt observate şi de-a lungul Dunării.
În acest moment, cea mai mare ameninţare pentru Decebal este vânătoarea, deoarece gâştele cu gât roşu formează stoluri împreună cu gârliţele mari, specie de gâscă sălbatică la care vânătoarea este permisă.

Pericole la tot pasul
Dacă iniţial erau monitorizate două exemplare, Decebal şi Darko, din păcate, călătoria celui de-al doilea gâscan pare să se fi încheiat la graniţa dintre Rusia şi Kazahstan.

„Transmiţătorul montat pe pasăre încă emite de la graniţa dintre Rusia şi Kazahstan, dar datele transmise nu sunt precise, ceea ce poate indica faptul că pasărea fie este rănită grav, fie a murit”, explică ornitologii pe site-ul SOR.
Potrivit sursei, acţiunea de capturare a gâştelor a avut loc în Bulgaria, deloc întâmplător: populaţia de gâşte cu gât roşu care iernează în România şi în Bulgaria este în mare parte aceeaşi, dar în România ar fi fost solicitate foarte multe acte, autorizaţii şi personal specializat în manipularea de canon-nets, acestea supunându-se regulilor din Regimul de Arme şi Muniţii.

Pasăre simbol pentru Dobrogea, Gâsca cu gât roşu este cea mai mică specie de gâscă sălbatică din lume şi iernează în Ucraina, România şi Bulgaria. Este cea mai periclitată specie de gâscă din lume, rezumată la această oră la numai circa 50.000 de exemplare, potrivit Societăţii Ornitologice Române.

Ameninţată de vânătoarea accidentală în teritoriile de trecere şi iernare, de braconaj, de degradarea zonelor de cuibărit prin diversele activităţi umane, de dezvoltarea urbană în jurul lacurilor folosite pentru înnoptare nu în ultimul rând de deranjul determinat de fermierii care le alungă de pe culturile de grâu şi orz de toamnă, pentru gâsca cu gât roşu au fost adoptate şi un set de măsuri de conservare, majoritatea locurilor de înnoptare sunt protejate, iar schemele de agromediu sunt dezvoltate în colaborare cu fermierii.

Acţiunea face parte din proiectul „Safe Ground for Redbreasts”, în care mai sunt implicate Societatea Bulgară de Protecţie a Păsărilor (BSPB), Societatea Regală de Protecţie a Păsărilor din Marea Britanie (RSPB), Wildfowl and Wetlands Trust şi LeBalkan.

Potrivit Societăţii Ornitologice Române, traseul lui Decebal poate fi monitorizat pe siteul special dedicat migraţiei, https://www.sor.ro/tracking, unde poziţiile sunt actualizate la două – trei zile.

Cum ar veni, dacă vreunui constănţean îi vine proasta idee să dea o fugă până la Corbu, ar trebui mai întâi să treacă prin Tulcea, să achite taxa de intrare în Rezervaţie şi abia apoi să purceadă la drum spre mare. Şi dacă cumva îi trece prin cap şi proasta idee de a se campa pe undeva, să îşi pună pofta-n cui. Nu de alta, dar fiind arie naturală protejată nu e voie decât cel mult cu bicicleta.

Sigur, personajul din imagine se străduieşte să nu intre pe teritoriul ARBDD şi să rămână în zona de competenţă a „Administraţiei Bazinale de Apă Dobrogea Litoral”.

Ştie deja, din informările postate de-a lungul timpului pe situl ARBDD că există prevederi legale care nu permit intrarea cu mijloace motorizate pe plajă: „Pe plajele Vadu şi Corbu, sunt aplicabile şi prevederile Ordonanţei de urgenţă nr. 202 din 2002 privind gospodărirea integrată a zonei costiere care la art. 29 menţionează «Camparea se va face numai în structuri de primire turistice cu funcţiuni de cazare clasificate», precum şi art. 35 (2) «Circulaţia şi staţionarea în afara spaţiilor special amenajate a vehiculelor cu motor, inclusiv a motocicletelor şi a motoretelor, pe dune şi plaje şi în zona habitatelor sensibile este interzisă». Accesul/parcarea autovehiculelor în zonă se va face la o distanţă de cel puţin 150 de metri faţă de linia cea mai înaintată a mării”.

În privinţa campării după bunul plac, aceeaşi instituţie ne informează că nu e voie şi că, dacă totuşi suntem mânaţi de dorinţa lipsei de confort dată de vacanţa la cort, în Delta Dunării sunt deschise în această vară patru campinguri autorizate, în localităţile: Sfântu Gheorghe, Partizani, Chilia – Tatanir şi în zona Gura Portiţei, camparea în alte zone fiind interzisă.

Şi dacă în teorie lecţia e învăţată, practica de fiecare an arată că poţi campa pe orice plajă de pe litoralul românesc, dacă eşti „atent” cu organul de competenţă care şi-ar putea face apariţia în orice moment sau dacă, pur şi şimplu, cum se întâmplă pe plaja de la Corbu, nu are cine să te controleze.

Nostalgia dunelor mişcătoare sau pură inconştienţă?Oricare ar fi motivul pentru care localnicii comunităţii din Sfântu Gheorghe s-au apucat serios de defrişat zona cuprinsă între sat, Dunăre şi mare, rezultatul este acelaşi. Comuni­tatea riscă să nu poată face faţă unei eventuale inundaţii. Care sunt implicaţiile acestui jaf? La ce folosesc tufărişurile de­se de cătină care s-au încăpăţânat să crească în depresiunile dintre dunele de nisip şi versanţii aces­tora? Cât de important e ca dunele să rămână pe loc? Sau poate cât de importantă este o stavilă în calea apelor dezlăn­ţui­te? Pentru comunitatea locală im­portanţa este covârşitoare, iar fapul că jaful de la Sfântu Gheorghe continuă deja de doi ani de zile nestingherit ar putea pune sub semnul întrebării importanţa pe care o acordă autori­tăţile faptelor de acest gen. Cum acţionează autorităţile? Simplu. Nu văd şi, ca urmare, nu au de ce să acţioneze. Liziera de arbori şi arbuşti care separă plaja de sat este de câţiva ani principala sursă pentru lemnele de foc ale comuni­tăţii. Pădurea din vecinătatea satu­lui este împrejmuită şi accesul se face mai greu. În schimb, accesul pe plajă este la îndemâna oricui. Dacă iniţial localnicii au tăiat copacii cu oarecare jenă, în iarna 2012 – 2013, anul următor masa­crul s-a derulat fără nicio oprelişte. Şi de această dată pe alese. Aşa se face că pe toată întinderea cuprinsă între sat, Dunăre şi mare poţi vedea resturile netrebuincioase ale harnicilor localnici. Oamenii încarcă trunchiurile mai mari, crengile rămân pe loc, dovadă clară a inconştienţei.

Primarul comunei nu are foarte multe instrumente la îndemână şi a ales-o pe cea mai simplă: informarea, care are pentru autorii masacrului autoritatea unui pistol cu apă. „Pentru următorii ani trebuie să avem în vedere protejarea plajei. Deoarece defrişarea masivă a ve-ge­taţiei are un efect negativ asupra localităţii. Cu mulţi ani în urmă, dunele de nisip erau protejate de această vegetaţie şi de aceea, în timpul furtunilor, apa mării nu reuşea să înainteze către sat. Acum, când dunele de nisip nu mai există şi vegetaţia este defrişată, există pericolul de inundaţii. Încercăm să informăm. Sperăm ca iniţiativa noastră să aibă un impact pozitiv asupra locuitorilor şi cu ajutorul acestora să protejăm localitatea şi să lăsăm natura să se refacă”, spune primarul Valentin Sidorencu. Despre identificarea şi eventuala pedepsire a autorilor nu sunt multe de spus. La capitolul pedepse, noul cod silvic prevede că orice furt din pădure, indiferent de cantitate, se pedepseşte cu închisoarea. Veţi spune că o biată perdea forestieră de arbuşti specifici nu e nici pe departe o pădure. Totuşi nu se vorbeşte nicăieri des­pre prejudiciul de mediu. Despre atentatul care se săvârşeşte asupra naturii prin defrişările ilegale. Legislaţia prost gândită, aplicată pe teritoriul Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării, i-a scos pe infractori basma curată.

Sunt convinsa că ar fi fost extrem de interesant punctul de vedere al guvernatorului Rezer­vaţiei Biosferei Delta Dunării, dar acest punct de vedere lipseşte cu desăvârşire. Birocraţia din respectiva instituţie de mediu împiedică acest gen de comunicare: am fost informaţi că pentru a primi accesul la orice informaţie legată de ARBDD trebuie făcută o cerere către Minis­terul Mediului. Totuşi, mai avem o speranţă: avem vreo 30 de zile legale – funcţie de vacanţele sau disponibilitatea şefilor de servicii – în care, ministerul poate aproba un punct de vedere al guvernatorului RBDD. Din păcate, și nu ne face nicio plăcere să amintim acest lucru, accesul la părerea avizată a guvernatorului RBDD este, încă de la instalarea în funcție, o dorință închipuită. Ceea ce înseamnă că ori nu prea știe, ori nu prea vrea, ori chiar nu poate, pur și simplu…

Concret, a fost lansata initiativa prin lansarea – www.vremindependenti.ro – de mobilizare rapida a militantilor pentru o justitie independenta, presa libera si parlamentari care nu raspund santajului sau apelului liderilor politici la vot inregimentat.

Initiativa a fost lansata simbolic pe 28 februarie – Ziua Protectiei Civile -plecand de la ideea ca lupta dintre partidele politice seamana de multe ori cu un razboi de pe urma caruia oamenii de rand au de suferit.

“In privinta candidatilor independenti, care nu apartin unei familii politice, vrem modificarea legii electorale pentru a relaxa admiterea lor in Parlament. In momentul de fata, un candidat independent trebuie sa stranga un numar ridicol de mare de semnaturi pentru a-si depunde candidatura, mult peste media europeana.

Facem, de asemenea, un apel pentru studierea atenta a candidatilor independenti la functii publice si sustinerea celor care dau dovada de integritate si echilibru pentru a strange semnaturile necesare la depunerea candidaturii. De cealalta parte, vom invita candidatii independenti sa se prezinte si sa raspunda intrebarilor voastre, ca potentiali voluntari in campania lor.” (Ionut Parausanu, Ecosemnal)

Toate acestea, si mai multe, dupa 25 mai. Pana atunci, strangem randurile pe www.vremindependenti.ro