„Sezonul uraganelor” de Fernanda Melchor m-a dat pe spate în primul rând fiindcă e foarte bună și fiindcă a apărut într-o perioadă în care îmi lipsea o carte ca lumea. Lectura ei a fost ca o cursă nocturnă printr-o junglă ostilă și misterioasă, ale cărei jocuri de umbre s-au dizolvat încet revelând prozaica lume crudă a drogurilor și sărăciei mexicane.
„Parădais” pare la o primă privire complet diferită: acțiunea e ușor de urmărit, avem un singur personaj principal al cărui dialog interior îl urmărim cu ușurință pe măsură ce recompune confesiv nașterea planului criminal, și de data aceasta promisiunea elementelor fantastice lipsește cu desăvârșire.
Polo e un adolescent care lucrează ca grădinar în cadrul complexului rezidențial de lux „Paradise” unde câștigă un salariu mizerabil pe care maică-sa îl confiscă în întregime pentru a plăti diversele cheltuieli casnice. Cu cei doi mai locuiește Zorayda, verișoara nimfomană însărcinată cu (cel mai probabil) propriul lui copil. Situația familială complicată, sărăcia lucie în care trăiește în satul lui, Progreso (wink), jobul unde administratorul Urquiza îl exploatează și singurătatea de după moartea bunicului și plecarea prietenului Milton îl apasă pe Polo până la os, făcându-l să-și dorească să fie liber cu orice preț.
În toiul chinurilor sale îl cunoaște pe Franco Andrade, adolescentul gras care locuiește cu bunicii săi bogați în Paradise și care face o obsesie sexuală pentru frumoasa și înstărita lui vecină, doamna Marián. Câteva întâlniri înecate în alcool și ajungerea libidinosului la concluzia că nu prea are șanse de sex consimțit îi fac pe cei doi să pună la o cale o lovitură pentru a obține ce-și doresc.
Se comentează mult vis-á-vis de limbajul dur pe care-l folosește Melchor în literatura ei, dar eu aș zice că literatura ei e sălbatică nu prin limbaj (care e doar unul pe care l-am vrea periferic, deși nu e), ci mai mult prin amoralitatea ei. Nici Polo, nici Franco nu privesc dincolo de rezultatele acțiunilor lor decât în măsura în care îi afectează pe ei înșiși. Singurul strop de empatie sau milă pe care-o manifestă e față de copii, dar nu putem ști sigur care e de fapt motivul cruțării lor, și nici nu contează din ce motiv se întâmplă una sau alta, lucruri ca ăsta pur și simplu au loc.
Enclava luxoasă în care trăiesc doamna Marián și familia ei nu e mai ferită de pericol decât restul societății, un gărduț alb, gazonul tuns și promisiunea de ordine și bunăstare pe care le insuflă nu sunt un scut, pentru că iată, violența își întinde fitilul oriunde, tot ce trebuie e un foc .
Am putea găsi în acest scurt roman chiar motivul deformat al unui Robin Hood așa cum îl pot naște vremurile noastre, unde inechitatea socială face săracul să fure ca să-și dea sieși, iar domnițele cu nuri fac nu obiectul salvării, ci pe cel al violului.
Per total vorbim de un roman bun, scurt, și care te lasă cu o ușoară stare de anxietate, în sensul că atenția îți e atrasă de elementul pericolului neștiut, ceea ce nu cred că e un lucru rău, chiar dacă nu suntem mexicani.
Mina potrivită 