Michelle's Blog

De ce niciodata nu te-am cunoscut..? Si de ce te-am iubit daca nu te-am cunoscut vreodata..?

Nu te-am stiut niciodata, nu te-am intalnit decat fizic, nu ti-am atins decat porii si nu te-am sarutat decat pe cuvinte, ale tale sau straine nu conteaza…
„Cei mai frumosi oameni sunt cei pe care nu-i cunoastem…”
Ma bucur ca niciodata nu te-am cunoscut. Daca mi-ai fi dat marul tau, dragostea mea si-ar fi gasit binecuvantarea intr-un sfarsit cinic, risipit si-ti multumesc ca mi-ai lasat sub pleope un somn profund de iubire rara… scurt, intens, apocaliptic aproape… Mai aveam nevoie de cativa centimetri sa cred c-as fi ramas pentru dragostea asta, c-as fi sfarmat abandonul in idealuri mici ca sa-i dau viata si ani buni de subite trairi, de alea care te sugruma pana la nefiinta…
Spune-mi, unde gleznele tale au calcat fragila inima de femeie? Jocul ala imi incalzea apa din mine… Tacere! Tipai mai tare ca nu desluseam pustiul tau… Erai vechi.
Injumatateam mai mereu raspunsul tau si-ti intorceam partea ta. N-am avut nevoie de nimic mai mult decat mi-ai dat. Tu erai libertatea mea! Erai umarul meu gol, ce te chema si nu-ti spunea nimic, ce te alerga, te folosea, te decala pana la starea de impreuna… Acolo cadeai in genunchi cu umilinta. Acolo te temeai de durere, de arta, de prabusirea smulsa din viata ta neimplinita…
Te-ai oprit la acele varfuri ascutite, muchii fine de cutite, unde talpa ta subtire n-a stiut sa miste durerea la corpuri inexistente…  Te-ai speriat de cearcanele mele, crezand c-am plans de neiubire, cand nu stiai , de fapt, ca iubirea mea mi-a fost indeajuns sa ma faca fericita pana la lacrimi. Si oare daca nu ma iubeai, te-ai fi temut sa-ti lasi durerea mai adanc in mine? Te-ai ratacit, intunericul meu luminos! Nu-ti luasei permisul de conducere la bataile de inima. Nu stiai ca desavarsirea vine in ziua cand cutitul isi ajunge la osul piciorului, atunci cand afli ca doare pe unde-ai calcat si daca doare inseamna c-ai calcat acolo unde multi s-au temut s-o faca..?
Hoinarul meu, niciodata nu ti-am vazut talpa, naufragiile care ti-au marcat-o, asternuturile ce ti-au inghimpat cicatriciile adanci, nici asteptarile care te-au imbatranit, nici genunchii  si nici slabiciunile ce te-au ingenunchiat, nici apele ce te-au fript, nici marturisirile ce te-au devalorizat, nici incatusarile ce le tineai sub coaste, nici fluturii morti, nici coliviile ce te-au adus la fatalitate, nici macar poezia ce te-a facut sa iubesti…
Si totusi mi-ai adus sufletul pana la teribil, insuportabil, pana la ritualul de a ascunde mainile la spate cu frica de a nu-mi pierde noua religie ce doare pana la fericire… pentru ca accidentele noastre erau cele mai poetice…
De ce scriu si azi ciorne despre tine? Pentru ca nu te cunosc! Esti ceea ce vreau eu sa fii! Esti propria mea minte sucita, spirale, tragedii, valize si evadari…

Vreau sa-ti multumesc ca esti promisiunea mea intacta!

Ochii mei – inec adanc…

Imi molipsesc amprentele, lasadu-le acolo, unde sufletul meu isi va intoarce durerea inel, intr-o talie ce-mi sugruma gatul…

Te gandesc feroce si te simt salbatic, Ochi colorat,

Lumina fidela intr-un apus sfarmat…

Vorbesc in cioburi…acolo unde mi se atinge pielea de cer…

Ma uit la tine, Niciodata, si pleoapele ma injura… „un suflet simte mai mult decat vede… ai grija de tine!”

Te vanez prea convinsa! Fii prada mea!

I want to kiss you,  but only  in the most  connotative way possible, so that no dictionary definition would stand a chance to describe how your lungs could be filled with the sweetest air possible,

and yet you will be…

so breathless…

Cobor în sus, în pomi de ploaie.

Pe vârf de munte, mă plimb pe fund de mare.

Ridic în palme paşii din picioare

Şi risc să văd cum cad pământ în al meu soare.

Se mişcă lumea vicios de jos în sus,

Eu tot cobor mai sus, chinuitor mai sus…

Şi prind în ochi, ce ochiul n-are-n minte,

Dar mă coboară-n sus cuminte…

În Ultima e prima catedral-a mea…

Om de lut, înfăşurat în piele,

carne, oase…gând sub ele…

Un suflet în sânge aleargă sub vene,

şi-i tremură glasul în mâinile mele.

Neadormite sunt simţurile noastre, când le dai vrednicia de a muşca din noi,

dar îngheţat le rămâne timpul în emisferele începutului.

Omul curge sub ploaie, făcându-te apă şi eu te beau în sângele meu…

……..

Tu eşti durere…

În aşternuturile mele cazi invizibilă planetă

şi te roteşti necircular în sus.

Dacă fericirea moare la începuturi,

atunci de ce-mi legi ochii cu ai tăi..?

Cite lumi indecise sa se nasca si cite priviri indoiate de teama…

Uneori imi impreunez fiinta din mine sa fie una pentru unul si nu-mi reuseste s-o tin vitala decit pentru o minuscula perioada de timp.
Am nevoie de miini nemuritoare, care sa ma atinga neconceput pentru a ramine eterna in mine.
Vreau zona minata si palpabila, ca sa-i simt explozia, care ma distruge si ma renaste unitara.

De citiva ani sufletesti am inceput sa-mi inchid pleoapele osoase, pentru a-mi simti durerea in ochi si a nu putea privi fericirea in ochii ei.
De tot atita timp ma simt ingenuncheata unei puteri fosile de inexistenta, pentru ca ma musc de obraji si nu ma simt.

De cind m-am trezit am stiut ca sunt sub epiderma mea, dar n-am oxigen, pentru a fi vitala.
Ma impletesc cu universurile ce trec prin mine, schimbindu-mi identitatea.
Am ochii lemnosi in fata unei lumi curgatoare de dragoste, pentru ca n-o inteleg.
Vreau sa-i extrag materia prima, pentru a-mi hrani singele ce ma alearga in vine, dar ma tem ca…
Ca daca mi-as hrani gindurile acestea s-ar topi…
Iar eu ma tem sa ramin fara mine, lume!!!

De ce-mi vorbesti?

Am buzele prinse in struguri si ochii rapiti de o lume,

O geanta la suflet cu vorbe, o mina nebuna s-atinga,

Un glas amortit de minune, un pas inviat de rutina,

Un vis innodat in fervoare si-o inima ninsa de toamna…

Si stii de ce imi vorbesti..?

Pentru ca…

Pentru ca noi ne conjugam la plural, fara ca sa ne stringem de mina…

You say that you love the rain,
but you open your umbrella when it rains.
You say that you love the sun,
but you find a shadow spot when the sun shines.
You say that you love the wind,
but you close the windows when wind blows.
This is why I’m afraid, you say that you love me too.

William Shakespeare