nervii-nțepându-mi măruntaiele violent,

în timp ce starea mi-o blochez,

ea accentuându-se și arzând, ardent…

Dar durerea mă sfâșie

și mă-mpinge în hăul trivial,

vărsându-mi în el furia-ntr-o fâșie

neagră și ascuțită, de scandal…

Sufletul îmi stă în cuie, agățat,

și nu-nțelege de ce a fost obidit,

și de ce în capcan-a fost ațâțat,

dar i-a fost teamă, n-a simțit…

încerc să-mi ascund chipul spelb,

dar supefluu, căci în calea viiturii

totul este măcinat, nimic nu rămăne alb…

Îmi înăbuș, cu greu, gândurile amare,

intrând inadvertent în stări bizare,

de confuzie și de tortură,

închizându-mi sufletul în camera obscură…

Fără gândurile-mi, pedepsite

realizez că totu-i futil,

doar ele aprinzându-mi emoția, cu un fitil,

obligându-mă să-mi țin deschise pleoapele necăjite…

cu chipurile sluțite de morb,

al căror zeu este un blazat corb,

și care-mi repetă vorbe neoneste.

Sunt cu mine în polemică,

disperarea mă zdrobește și nu mă ridică,

mă-nghiontește în pământ, prin subterfugiu,

astfel, sunt expusă, n-am refugiu.

Ego-ul este un factice,

sădind semințe de-ndoială,

prin jocuri imunde și inedite tactici,

făcând din adevăr, momeală.

ș-mi doresc nespus a o surclasa,

riscând, totodată, a o abrevia,

lăsând-o-ntr-o simplă concupiscență.

Zilele trecânde mă edulcorează,

făcându-mi zâmbetul orgiastic

și trec de la absurd la fantastic,

ajungând la concluzia că durerea-mbunează.

Devin al diferitului mecena,

stimulând, prin mine, pudinandul,

cruțând de incurie panicardul,

evitând langoric, demimondena.

negăsind altă scăpare, deci inoperant,

și văzând doar suferinzi ai grandomaniei

sunt obligat a-i analiza, deci exasperant.

Încercările de a evada sunt superflue,

încerc, așadar, a flirta cu încarcerata situație,

dar toate mi se par acum ambigue,

și mă predau sub aceeași acuzație, cu abnegație.

Tot ceea ce văd este un genune,

care mă induce într-o stare ataraxică,

în mod paradoxal, precum o minune,

simțirea nemafiindu-mi toxică.

care te ține-ntr-o stare de hagemonie,

devenind, tot mai mult, o enigmă,

afundându-mă adânc în neurastenie.

Nimic n-a fost premeditat, nici aprioric,

dar a cauzat o dureroasă estropiere

a tot ceea ce știam și simțisem, și categoric

m-a condus spre a spiritulu-mi apropiere.

Vorbele și gesturile m-au biciuit aflictiv,

eliberându-mă din starea de abrutizare,

privirea și zâmbetele m-au excitat furtiv,

înecându-mă cu starea de visare.

care mă ambiționează veșnic,

știind că sunt dintr-un alt soi,

astfel aprinzând un vis în sfeșnic.

Sper doar că, solitară, voi putea lupta

împotriva necruțătorului vânt și a mea,

îmbărbătându-mă așa cum voi putea,

realizând tot ceea ce voi vrea.

Fiind dintr-o așazisă magică,

dar nereușită mixtură,

oscilez necugetat de la furie la ură,

până când mă lovesc de a societății geamandură.

Acum respir ușurată ,

simțind din plin durerea pasională,

care coace și finisează inima neîmpăcată,

visând că n-o va lăsa iar fragilă și goală..

Derulez extatic filmele minții mele
de atât de multe ori, încât
plăsmuirile îmi par reale,
iar simțirile, mai mult de atât.

Prin fața ochilor mei de castan
se plimbă amintirile apuse,
umbre dulci și triste, momentan,
zburând cu ele și sentimentele nespuse.

i-ai dat sufletului meu culoare;

una pe care n-am mai văzut-o,

una pe care n-am mai simțit-o..

Prin tine, am descoperit

în mine minunate calități

pe care negura copilăriei le-a acoperit,

pe care le-au văzut doar anumite entități..

Am fost, și sunt, de atunci, în metamorfoză,

cutremurându-mi porii cu seisme de proză,

devenind însuși fiorul de emoție,

devenind un val înamorat, fără abstracție..

Îmi va fi și mai greu
să respir și să zâmbesc,
și voi deveni ca un leu,
ca un gând rocambolesc…

N-are rost să-ți zic
ceea ce, inefabil, simt acum;
vreau doar să nu mă dezic
și să pornesc, solitară, pe alt drum..

Un drum lung ș-anevoios,
unul pe care sper că voi găsi
răspunsuri pentru sufletu-mi capricios,
și că nu mă voi potoli, doar autodepăși…