Oamenii sunt flori pe pământ,
Unici, fragili, purtați de vânt.
Unii răsar în zori senini,
Alții înfloresc târziu, spre culmi.

Și precum florile, au miros,
Durere, zâmbet, dor frumos.
Dar toți în taină își doresc
Lumina-n care să-nflorească.

Povești din ’91 — când iarna îți frângea inima,
Căldura mamei, apoi inima de fier…
Trebuia să știu că nu voi reuși.
Am copilărit unde soarele dansa în pași de vals cu roua,
Acolo unde m-aș întoarce oricând, chiar dacă soarta e o străină.

Pe la cinci ani rupeam zeci de perechi de teniși,
Visându-ne fotbaliști din abțibilduri.
Mai dădeam mingea pe la vecini, ne rupeam și spatele, și scândurile.
Copilăria mea a fost un paradis.
Am cunoscut copii ce-au devenit prea repede bărbați,
Iar unii — frați — au plecat, prea devreme.
Asta-i viața… ce să-i faci?

Dar n-am să uit:
Prima înghețată,
Prima fată sărutată,
Prima înjurătură rostită pe ascuns.
Dar toate trec.
Și mă trec și pe mine.

Uite-mă, bătrân, dar încă vreau să spun
De unde vin
Și ce am vrut să devin.
Divin nu mai regăsesc nimic.
Pe la șaisprezece ani, era să mă prăbușesc.
N-a fost să fie…
Soarta a decis să mor mai târziu.

Din 15 septembrie tot tocam un liceu,
Dar n-am învățat nimic.
Prea târziu am înțeles:
Visul meu a clacat.

Am târât două caiete, patru ani —
Cu flori desenate, cu versuri mâzgălite.
A venit toamna…
Totul s-a sfârșit.

La optsprezece ani era să mor a doua oară.
Dar nici atunci, nici acum…
Nu m-am închinat.

Mai sus puteam să spun de partea întunecată,
Dar morții cu morții —
O lăsăm pe altă dată.

Pe la douăzeci și doi nu-mi mai găseam locul.
O vară m-a dus unde a început jocul.
M-am întâlnit cu fratele meu,
Cel ce între timp a plecat.
Odihnească-se-n pace.
Am trăit un basm fermecat.

A trebuit să revin,
Acolo unde inima nu vrea:
Blocuri mărețe, străzi,
Gălăgie de dimineață.

Sunt complicat, așa spun mulți.
Dar nu știu că inima mea a mutat munți.

Pe la douăzeci și trei era să mor a treia oară.
Vă mulțumesc. Vă iubesc.
N-o să vă uit vreodată.

Triste amintiri din ’91, aduse în prezent.
Dar sunt un dependent:
Nu dorm nopțile, ca să prind soarele —
Singurul meu ascendent.

Cu trăsături umane,
El mă mângâie, mă adoarme.
Habar n-am ce va urma.
Și nici nu-mi pasă.

Ce a fost — a fost.
Mă bucur că am trăit.
Să fiu acolo
Unde orice vis mă duce.

Artist în sărăcie —
O dulce armonie.

Am atâtea gânduri și cucuvelele bat cu ciocul în geamurile închise.
Se sinucid frunzele în brațele vântului ce lin îmbrățișează crengile,
Sub tot ce ne dorim, stele trag pătură pe mase.
Și lupii mei sărută cald oile in mrejele tălăngilor…

Se aud de ici de colo cum lin se ascunde roua,
Printre pietroaie gândacii trag viețile-n noroaie,
Și păsările se pierd în nori de slovă.
Acum ca niciodată se scrijelesc în mâini șiroaie

Acolo în pământ se chicotește sufletul
Și spinii lui cărare în pădure bat
Printre priviri curate se odihnește cugetul
Și oamenii acum se strâng la joc în același lac