Oamenii sunt flori pe pământ,
Unici, fragili, purtați de vânt.
Unii răsar în zori senini,
Alții înfloresc târziu, spre culmi.
Și precum florile, au miros,
Durere, zâmbet, dor frumos.
Dar toți în taină își doresc
Lumina-n care să-nflorească.
| CARVIEW |
Oamenii sunt flori pe pământ,
Unici, fragili, purtați de vânt.
Unii răsar în zori senini,
Alții înfloresc târziu, spre culmi.
Și precum florile, au miros,
Durere, zâmbet, dor frumos.
Dar toți în taină își doresc
Lumina-n care să-nflorească.

Ploaia rece, măruntă și deasă,
Peste grădină acum se lasă.
Petale fragile, de sete uscate,
Primesc stropii reci, pe-nserate.
Un trandafir roșu, cu gâtul plecat,
Sărută o lacrimă ce i s-a dat.
Și-n liniștea nopții, un dulce parfum,
Se-nalță din crinii uzi de acum.
Iarba, mai verde, sclipește în noapte,
Mângâiată de ploiae și șoapte.
Dimineața, grădina va fi-un paradis,
Cu flori renăscute, ca-ntr-un vis.
Bunica mea — o rană caldă-n vânt,
O stâncă blândă-n marginea de lume,
Femeie simplă, dar cu-al ei cuvânt
Îndrepta cerul și schimba o lume.
Locuia-n satul unde timpul tace
Și clopotele bat cu sens adânc,
În pașii ei, pământul se preface
În rugă și-n povață ce nu-i stinsă-n adânc.
Cu glasul ei — nici tare, nici prea moale —
Tăia ca fierul nedreptatea grea,
Dar mângâia, și rana nu mai doare,
Cu vorba ei curată, de femeie-așa…
Sofia nu striga. Ea nu lovea.
Spunea puțin, și totul se-nțelegea.
Avea în ochi o liniște amară
Și-n spate viața dusă ca o scară.
Când mergea-n sat, ținea capul senin,
Nu din mândrie — ci din rânduire.
Avea atitudine. Și-un rost divin:
Făcea din tăcere o izbăvire.
În casa mică, cu icoana-n prag,
Am învățat ce-nseamnă cu adevărat
Să nu te pleci când valul vine vag,
Să-ți fie numele, nu gura, de bărbat.
Acum, când nu-i, și lumea pare rece,
O strig în gând. Și parcă mă privește.
Sofia — nu e doar bunică. E o lege
Scrisă pe suflet. Și nu se vestejește.
Povești din ’91 — când iarna îți frângea inima,
Căldura mamei, apoi inima de fier…
Trebuia să știu că nu voi reuși.
Am copilărit unde soarele dansa în pași de vals cu roua,
Acolo unde m-aș întoarce oricând, chiar dacă soarta e o străină.
Pe la cinci ani rupeam zeci de perechi de teniși,
Visându-ne fotbaliști din abțibilduri.
Mai dădeam mingea pe la vecini, ne rupeam și spatele, și scândurile.
Copilăria mea a fost un paradis.
Am cunoscut copii ce-au devenit prea repede bărbați,
Iar unii — frați — au plecat, prea devreme.
Asta-i viața… ce să-i faci?
Dar n-am să uit:
Prima înghețată,
Prima fată sărutată,
Prima înjurătură rostită pe ascuns.
Dar toate trec.
Și mă trec și pe mine.
Uite-mă, bătrân, dar încă vreau să spun
De unde vin
Și ce am vrut să devin.
Divin nu mai regăsesc nimic.
Pe la șaisprezece ani, era să mă prăbușesc.
N-a fost să fie…
Soarta a decis să mor mai târziu.
Din 15 septembrie tot tocam un liceu,
Dar n-am învățat nimic.
Prea târziu am înțeles:
Visul meu a clacat.
Am târât două caiete, patru ani —
Cu flori desenate, cu versuri mâzgălite.
A venit toamna…
Totul s-a sfârșit.
La optsprezece ani era să mor a doua oară.
Dar nici atunci, nici acum…
Nu m-am închinat.
Mai sus puteam să spun de partea întunecată,
Dar morții cu morții —
O lăsăm pe altă dată.
Pe la douăzeci și doi nu-mi mai găseam locul.
O vară m-a dus unde a început jocul.
M-am întâlnit cu fratele meu,
Cel ce între timp a plecat.
Odihnească-se-n pace.
Am trăit un basm fermecat.
A trebuit să revin,
Acolo unde inima nu vrea:
Blocuri mărețe, străzi,
Gălăgie de dimineață.
Sunt complicat, așa spun mulți.
Dar nu știu că inima mea a mutat munți.
Pe la douăzeci și trei era să mor a treia oară.
Vă mulțumesc. Vă iubesc.
N-o să vă uit vreodată.
Triste amintiri din ’91, aduse în prezent.
Dar sunt un dependent:
Nu dorm nopțile, ca să prind soarele —
Singurul meu ascendent.
Cu trăsături umane,
El mă mângâie, mă adoarme.
Habar n-am ce va urma.
Și nici nu-mi pasă.
Ce a fost — a fost.
Mă bucur că am trăit.
Să fiu acolo
Unde orice vis mă duce.
Artist în sărăcie —
O dulce armonie.
Trăim vremuri în care progresul tehnologic pare să fi luat locul progresului uman. În timp ce orașele se extind, sufletele se izolează. Într-o lume conectată digital, oamenii au devenit mai deconectați ca niciodată unii de alții.
Respectul, empatia, bunul-simț – par cuvinte tot mai rare în vocabularul de zi cu zi. În locul lor, vedem individualism toxic, aroganță și goana după imagine. Contează mai mult cum arăți pe Instagram decât cum te porți în viața reală.
Școala, cândva un templu al cunoașterii, este astăzi adesea o fabrică de note fără sens. Copiii învață pentru examene, nu pentru viață. Se pune accent pe performanță și competiție, nu pe caracter și înțelegere umană.
Comunicarea în familie s-a redus la mesaje scurte pe WhatsApp. Vecinii nu se mai salută. Prieteniile reale sunt înlocuite de „followers”. Trăim lângă alții, dar rareori împreună.
Mass-media și rețelele sociale au devenit instrumente de control. Se promovează scandalul, frica, divizarea. Oamenii sunt învățați să se certe, nu să se înțeleagă. O societate divizată e mai ușor de controlat.
Deși pare sumbru, nu totul e pierdut. În spatele tăcerii generale, încă mai există oameni care citesc, care iubesc sincer, care construiesc în loc să distrugă. Aceștia sunt stâlpii invizibili ai unei lumi mai bune, chiar dacă vocea lor e adesea acoperită de zgomotul superficialului.
Degradarea societății nu e un destin inevitabil. Este rezultatul alegerilor noastre zilnice. Și tot prin alegeri zilnice, mici dar conștiente, putem opri această cădere. Începând cu noi înșine.
Am atâtea gânduri și cucuvelele bat cu ciocul în geamurile închise.
Se sinucid frunzele în brațele vântului ce lin îmbrățișează crengile,
Sub tot ce ne dorim, stele trag pătură pe mase.
Și lupii mei sărută cald oile in mrejele tălăngilor…
Se aud de ici de colo cum lin se ascunde roua,
Printre pietroaie gândacii trag viețile-n noroaie,
Și păsările se pierd în nori de slovă.
Acum ca niciodată se scrijelesc în mâini șiroaie
Acolo în pământ se chicotește sufletul
Și spinii lui cărare în pădure bat
Printre priviri curate se odihnește cugetul
Și oamenii acum se strâng la joc în același lac
Auzi? Ascultă ploaia cum tăvălește grâul.
Cum vântul ăsta trece prin sufletul brazilor și cum…
Ceața pune cavou peste stejarii
Ascultă! Roua îneacă bobocii macilor din obraji
Privește! Cerul cum tot ascunde Luna după stele
Și tu te pierzi într-un vârtej de dorințe grele
Zăpada asta trezește oamenii din sicrie
Simte! E timpul viselor să spargă bariera orgoliilor.
Pe un gheţar vezi răsăritul
Te afunzi în gânduri, omori timpul
Te-ngheţa firea omenească, se scaldă-n cer vântul
Un soare leneş agită infinit pământul, tremura vântul!
Apoi când oameni nu vor mai fi…
Gânduri divine se scurg printre icoane.
Te rogi la tot ce poate ascultă,
Când inimă acum e doar a ta.
Mii de furnici târască scoarţa copacilor,
Şi prin pământ canale luminate dau semne vracilor
Ca lumea-i un gheţar pe un infinit mormânt de rugi.
Mişcat de colo-colo de mii de slugi, slugi, slugi…
Aud paşii tăi cum tropotesc spre mine,
Din inima bătăi se scurg prin fire de nisip.
Ce sunt eu? Ce eşti tu fără florile din mine!
Şi buzele-ţi mimează un sărut pripit
Te mângâie gândul meu în nopţile de Mai…
Mai stai, mai stai tu vis frumos ce cânţi în inima bătăi
Se scutură cireşul în părul tău şi ochii se îmbată în parfumul lui
Eşti un vis fără sfârşit pe care viaţa mi l-a pus în faţă!
Între două lumi… Poate dacă privim geamul spart, dacă ascultăm gândurile pe care în ultimii ani nu am avut nici măcar idee că sunt acolo vom descoperi un UNIVERS nemărginit de gânduri, trăiri, sentimente toate cele mai frumoase părţi ale unui om.
E timpul să spunem timpului că suntem parte din el, că tot ce facem facem cu drag pentru noi şi ai noştri pentru etapa următoare şi pentru o inimă caldă într-un cerc de gheaţă. Nu e greu… trebuie să vrei, să vrem, să nu mai fim tâmpiţi. Doamna cu coasă nu face altceva decât să se plimbe de colo-colo. Ne caută!!!
Discutam cu cineva acum câteva săptămâni cum că ar fi bine să privim în viitor, să punem preţ pe viitor, pe cariera, pe monetar, pe aspiraţii, pe vise… Atunci nu eram afectaţi de război. Era doar la ei după cum ne place nouă să spunem şi să ne ascundem de probleme. Acum a venit şi în Europa şi în România! E trist că în momentele limpezi punem pe primul plan orice ne face momentan fericiţi, împliniţi şi altele de genul. În clipele astea înţelegem sau mai bine zis înţeleg că totul e cât ai pocni din degete, cât ai clipi. Când totul se va sfârşi, nimic, nimic, nimic nu va mai fi la fel. Ce e „normal” acum, atunci va fi la trecut.
Suntem umbre, adieri de vânt prin păduri de fag, fire de iarbă la umbra falnicilor brazi. Zorii mă găsesc cum sorb picături de rouă, cum dezvelesc soarele să-mi încălzească florile de pe stâncă, cum povestesc păsărilor visele mele, cum seara mă prinde în braţe şi mă duce într-o lume a eticii şi a unor oameni drepţi…
Fiţi oameni!