Am bucuria de a anunța apariția volumului meu de versuri în traducere franceză, Les enfants de la fler de Chardon, la cunoscuta editură Constellations. cartea poate fi găsită aici:

| CARVIEW |
Am bucuria de a anunța apariția volumului meu de versuri în traducere franceză, Les enfants de la fler de Chardon, la cunoscuta editură Constellations. cartea poate fi găsită aici:

Miercuri, 15 decembrie 2021 a avut loc premierea celor patru laureati distinsi cu premii pentru volumele publicate in 2020. Juriul a fost compus din Horia Gârbea, Presedintele Filialei, Bogdan Ghiu, Daniel Banulescu si Vasile Poenaru.
Volumul meu Borne aparut la editura Școala Ardeleană, Cluj, a primit premiul ”Mariana Marin” pentru Cartea Anului.
Au mai fost acordate urmatoarele premii:
Premiul OPERA OMNIA pe anul 2020 doamnei Passionaria Stoicescu
Premiul „Ioan Flora” pentru Cartea Anului 2020 domnului Petre Ioan Crețu
pentru volumul Recviem pentru o roată bolnavă mintal, Editura Neuma.
Premiul „Cristian Popescu” pentru Cartea de debut a Anului 2020 doamnei Iulia Nicolau pentru volumul Metamorfoze și câteva păreri, Coresi Publishing House.



UȘA SPRE RAIUL PIERDUT
unde să te ascunzi când amiaza trece fără să tulbure apa fântânilor,
nici somnul de după-amiază al pruncilor, trece discret
ca o bună samariteană împărțind daruri inutile nevoiașilor,
cărora le-a fost destinată o singură parte a zilei, de cele mai multe ori
doar dimineața, da, da, se spune în șoaptă cu jind, că moartea în zori nu doare
crezând că e încă dimineață si că cineva se joacă de-a fiesta cu tine
îți întorci ultimul vis pe dos ca să nu fii recunoscut,
și te sperie că până și visurile au riduri și miros a moarte
amiaza trecând fără aplauze, fără afișe care s-o fi vestit, fără gărzi care s-o fi apărat
va traversa viața ta ca și cum aceasta ar fi o stație obligatorie, luând un călător de preț,
îți tot repeți
că poate nu e amiaza ta
că te-a confundat
că e încă acea dimineață fără sfârșit, repeți
în fața unei oglinzi dincolo de oglindă, dincolo de tine,
crezi că e încă dimineață,
că vei auzi cum cineva pregătește ceaiul
vei simți mirosul de pâine prăjită
și ușa spre raiul pierdut trântită de vânt
crezi că e încă dimineață
și că poți prelungi visul până târziu,
mai ai timp să-ti protejezi imunitatea la suferință
mai ai timp să te dezbraci de costumul de adult care nu ți s-a potrivit niciodată
oricâte retușuri i-ai făcut, oricăți designeri i-au adăugat sau i-au luat zorzoane,
oferindu-ți la schimb un alt costum de adult cu care să epatezi
pe cei care nu au știut niciodată că un costum de adult poate ascunde un suflet de copil,
că in spatele unui costum de copil zace un om născut bătrân,
crezi că mai ai timp să dizolvi pe retină o amintire albastră
și să ascunzi în liniile din palmă fiorul unei îmbrățișări nocturne,
ca și cum ți-ai tatua trupul în cinstea marii fieste de la amiază,
când amiaza va trece , nu te va recunoaște, speri, protejat cum nu ești
de amintiri fragile ori de durerea unor răni imaginare,
că nu te va recunoaște lăsându-te intact cu toata recuzita ta ieftină și cu toate
trucurile tale ieșite din uz cu care încerci să minti și să te minți
nimeni în jur să măsluiască de dragul tău un calendar
nimeni să vândă ori să cumpere bucăți de amiază la suprapreț,
când amiaza va trece speri s-o păcălești ca într-un basm uitat
cu un prinț căutând nemurirea,
când amiaza va trece
chiar ea dimineața ce-o credeai nesfârșită
te va scoate la țărm, decepționată de lecțiile tale de înot ratate
de încercările tale de zbor mereu amânate ca un dejun rânced servit musafirilor
ale căror daruri nu-ți plac,
pregatește-te, când amiaza va trece, ca o ultimă cursă spre amurgul
străinul acela care îți dă de mult târcoale
Vienes en las cartas
Vienes en las cartas
de los no escritas, flotando en el agua en busqueda de ruletas seguras
o de aquellas que se ganaron fortunas
y arruinaron palacios
tu bata escondiendo antes trucos baratos
ondea como una bandera vencida,
y las manos que te buscan
tropiezan en las sombras y en los nombres de quienes te deseaban y no tuvieron el privilegio
de poseer tu alma
porqué fuera yo la elegida,
Hice acrobacias en el frágil puente entre el sí y el no
me derrumbé ante los ojos de los espectadores,
no evité la hoja de tu cuchillo
cuando en el último espectáculo no diste en el blanco,
y nadé con los delfines al atardecer
recibiendo con el azúcar prometido
una gota de veneno.
Vienes de los cuadros con los que soñaban
los pintores arruinados en Moulin Rouge
tengo las manos manchadas de todos los colores
que deslizán por tu rostro cansado en la mañana,
estoy esperando la sentencia por el delito de no haber podido venderte
a cambio de una copa de vino y de una cama caliente,
por el delito de haberte crucificado en un naipe
imprimido una sola vez
y con el cual juego cada noche
apostando todo nuestro pasado común
y este futuro que estoy vendiendo en dosis pequeñas
a los jugadores cuyo tiempo se acabó.
AUTOR: MARIA POSTU
Traducción del rumano al español
Prof CRISTINA MUNTEANU
Quelqu’un me dicte les mots qui je suivis chaque matin
comme je suivis d’autres points cardinaux que j’ai inventés,
quand j’ouvre les yeux, un livre ou une fenêtre,
m’apprend de ne pas m’assoir sur un seuil fragile
et pourtant, je le fait avec une innocence tragique chaque fois
et je me laisse balayée avec le pelle par quelqu’un soigneux
sans savoir si la femme tellement décomposée et recomposée
jour par jour
c’est la même avec celle que vous voyez
passant impénétrable avec son sac en ayant au travail ou
glissant dans les cascades des mots,
risquant de ne pas pouvoir y évader jamais,
se cachant dans son silence
comme dans un fauteuil de dernière génération,
sans des arques, des oreilles ou des couleurs imprimées,
c’est seulement l’idée d’un fauteuil où je me repose,
comme une femme dans les souvenirs de l’homme qui l’aime,
je tourne parfois la tête pour le regarder, pour lui remercier
lui, il me dit un mot que je n’ai pas demandé
mais dont j’ai absolument besoin…
Publicat pe 7 mai 2009 de Maria Postu
https://psihotricks.wordpress.com/2009/05/07/interviu-cu-maria-postu/
Starea mea de dimineata.. apatie inofensiv-molusciana, intr-un univers ionescian cu arhitectura kafkiana…La orizont Dali incearca sa reporneasca ceasurile iar Picasso descompune lacrimile femeii care plange in nuante pe care le-au invadat discret poemele lui Rilke…
„Oricine-ai fi: paseste-n faptul serii
,din odaia in care toate le stii;
casa ta e ultima pe marginea zarii
oricine-ai fi.
Cu ochii care, mari si obositi,
cu greu se despart de pragul umblat,
ridici incet si tainic catre cer,
acuma, un copac intunecat.
si il proptesti de bolta zvelt, stingher.
Si lumea ai creat-o.
Si o maresti cum cuvantul in taceri se parguieste
.Si ca vointa care-i prinde talcul,gingas, privirea ta o paraseste…”
Rainer Maria Rilke-Intrare
L-am descoperit pe acest talentat autor japonez odata cu “Padurea norvegiana” si de atunci nu ma mai pot desprinde de sub vraja sa care ma invaluie definitiv tot mai mult cu fiecare carte pe care i-o citesc.Cartea pe care tocmai am terminat-o mi se pare cea mai profunda creatie a sa dintre cele citite de mine: gasesti aici si dragoste, si singuratate, prietenie, indoiala, mister si realism, vraja si seductie incifrate in simboluri pe care nici dupa lectura cartii nu poti afirma categoric ca le-ai descifrat definitiv. Sau orice cititor isi poate descoperi aici propriile sale simboluri care pot fi diferite de intentiile autorului sau ale altor cititori.
Cele doua planuri narative se deruleaza paralel, in doua locuri diferite dar se apropie din ce in ce mai mult pana cand se suprapun. Fidel modelului sau Scott Fitzgerald, dupa cum marturiseste in Padurea norvegiana, Murakami apeleaza din nou la naratiunea la persoana I a adolescentului care, fugind de acasa de la tatal sau(unicul sau parinte), si-a adaugat la numele de famile Tamura, Kafka. In destinul sau se impletesc motive mitice modernizate, readuse intr-o Japonie a secolului XXI dar cu atat mai interesante si tratate original. Matur, indraznet, curios, Kafka Tamura descopera lumea si se autodescopera chiar daca va trebui sa implineasca blestemul tatalui sau, ca in tragedia antica, de a face dragoste cu mama sa si cu sora sa, cu a doua, in vis, refacand, pe coordonate moderne, mitul lui Oedip.Asemanarea cu personajul antic nu se opreste aici, el suspectandu-se si de uciderea tatalui sau, vanatorul de pisici, lucru straniu, pe care insa nu si-l aminteste .Pe parcursul romanului mai apar si alte indicii care conduc catre aceasta reactualizare a mitului antic in decorul straniu, ca in picturile lui Dali, din romanul lui Murakami. La inceput evadarea sa pare o simpla revolta adolescentina fara sorti de izbanda, dar cand locul in care se adaposteste este o biblioteca si cand persoanele care “lucreaza ” aici sunt fiecare din ele incarcate de mister si suferinte, propriul destin al tanarului de cincisprezece ani capata consistenta si se impleteste cu ale celorlalti. Directoarea bibliotecii ascunde o poveste de iubire tragica si un trecut enigmatic anticipat de inteligentasi incredibila maturitate a adolescentului Kafka, dar completat apoi cu propriile ei dezvaluiri: ea intalnise perechea ideala de care vorbea Platon, cu care refacea intregul originar dar pe care o pierduse datorita absurdului existential, ceea ce-i marcase definitiv viata facand-o sa se rateze ca femeie. Ca personaj, nu mi se pare foarte diferita de alte personaje feminine ale lui Murakami, asemanarea cea mai puternica putandu-se stabili cu Sumire, din romanul “Iubita mea Sputnik” pe care deasemenea o poveste stranie de iubire o marcheaza definitiv, facand-o inapta sa se mai deschida altor posibile povesti de iubire..Si totusi ea, conform unor rememorari si asociatii bizare pe care le face tanarul Kafka, pare a fi mama lui Kafka iar acesta, locuind in camera in care pe vremuri locuise tanarul iubit al d-nei Saeki, se indragosteste de d-na Saeki ,adolescenta de odinioara, care il viziteaza noaptea si de fapt face dragoste nu cu fantoma d-nei Saeki ci chiar cu femeia despre care presupune ca ar putea fi mama sa.
Al doilea plan narativ cuprinde, narata la persoana a III a povestea lui Nakata, un om ciudat, considerat de colectivitate handicapat, de aceea traieste doar din ajutor social, nu stie sa scrie dar ascunde o putere interioara necunoscuta celor din jur dar care ,dupa cum spune tanarul Hoshino, devenit din pura intamplare, ucenic al lui Nakata,un fel de Sancho Panza al acestuia, cum remarca foarte inspirat un alt comentator al acestei carti, are in el puterea de a deveni maestru, lucru imposibil oamenilor comuni. Fara sa merg prea departe cu comparatiile, as vedea aici o revenire a unor idei ce vin tocmai din romanul rus, din Dostoievski (de altfel , lasati-ma sa va soptesc si asta, unul dintre autorii mei preferati), si anume, existenta cuplurilor, victime-calai, stapani si slugi, ucenici si maestri .Motivul pentru care Nakata nu are trecut si se simte gol pe dinauntru este experienta stranie traita in copilarie in timpul celui de-al doilea razboi mondial in padure, experienta in urma careia Nakata a stat in coma 2 saptamani iar cand s-a trezit nu a mai avut nici amintiri nici memorie. Redand aceasta experienta, autorul adauga romanului sau o alta categorie a fantasticului care il apropie de SF, sugerandu-ni-se ca grupul de copii din care facuse parte si Nakata cu aproximativ 50 de ani in urma, cu invatatoarea lor ar fi fost subiectii unei experiente desfasurate de calatorii unei nave spatiale necunoscute. Una din putinele minusuri ale cartii ar fi abandonarea acestui fir si inlocuirea acestuia cu alte tipuri de fantastic: miraculosul mitic si magic, straniul utilizand intr-o mixtura adesea derutanta pentru un cititor neinnitiat in acest gen de lectura teme majore ale literaturii fantastice ca visul, obsesia absolutului, intamplarile ciudate si inexplicabile pe care incercarea de a le transpune in registrul plauzibilului si rationalului este sortita esecului.Si totusi Nakata este un instrument al destinului care implinind anumite lucruri pentru ca asa trebuie, devine cu fiecare experienta pe care o parcurge, mai intelept, dovedind ca de fapt nu este vid in interior si ca necunoasterea scrisului si a cititului este compensata de alte facultati, superioare..Si el fuge, evadeaza, din casa, din orasul in care a locuit toata viata, la fel ca si tanarul Kafka dar fuge pentru ca, banuieste l-a ucis pe tatal lui Kafka din motive obscure.
In drumurile lor paralele, cei doi nu stiu nimic unul de altul dar catre sfarsitul cartii, drumurile se apropie , asa cum era de asteptat de catre un cititor care nu are rabdare si doreste sa anticipeze sfarsitul cartii, asa cum, va spun tot in soapta, fac eu,Ceea ce cauta Nakata cu ardoare, ascunzandu-se de politie, ghidat de tanarul sofer Hoshino, care abia acum parea ca si-a gasit un rost vietii sale, se apropiue de deznodamant. Nakata ajunge chiar in biblioteca in care se adapostise tanarul Kafka, cautat si el de politie, tot in legatura cu moartea tatalui sau.Importanta este misiunea si chiar daca Nakata nu o poate realiza, cel care ii supravietuise, a preluat de la acesta dorinta si puterea de a o indeplini, ceea ce si face, totul invaluit in aceeasi atmosfera misterioasa si incitanta.
Pe langa derularea intamplarilor intr-un mod care te tine captiv ore intregi (credeti-ma, in cu totul alt mod decat m-au tinut captiva miile de pagini din romanul Stieg Larsson, Millenium) pendularea dintre real si fantastic si incarcatura de simboluri, reprezinta o alta reusita a cartii. Granitele dintre real si fantastic sunt deseori estompate, limitele temporale si fizice dispar iar eroii calatoresc cu usurinta prin timp fara sa sesizeze riscurile la care se expun.Insistenta cu care apare in romanele lui Murakami motivul padurii misterioase care te vrajeste si in care te poti pierde definitiv mi-a amintit de nuvela lui Mircea eliade “Nopti la Serampore”.
Am fost impresionata de simbolurile muzicale din toate cartile lui Murakami. Si in “Padurea norvegiana” si aici, (un alt indiciu despre aproopierea dintre kafka si Oedip, )un text muzical foarte valoros, devine pretext pentru apropierea personajelor, pentru facilitatea autocunoasterii, pentru usurinta comunicarii si a revelarii unor aspecte despre sine nestiute pana la impactul decisiv al Muzicii asupra personalitatii celui care o descopera si se descopera pe sine altfel decat se stia, mai uman, mai sensibil, mai profund asa cum se intampla aici cu soferul Hoshino, in contact cu muzica lui Beethoven si Haydn.
Dupa lectura cartii nu numai personajele descopera despre sine lucruri pe care nu le banuiau ci si cititorul atent, ramane impresionat de complexitatea launtrica pe care o ascunde si de modalitatile si imprejurarile in care se poate revela.
Nu in ultimul rand, titlul cartii inspirat de o pictura a iubitului d-nei Saeki la varsta la care se afla actualul erou tanarul Kafka, este extrem de bine sustinut prin scenele care se leaga si se desfasoara in camera biblitecii in care locuise cu peste 30 de ani in urma acest iubit al d-nei Saeki, camera ce tainuise si iubirea lor.
M-au impresionat versurile cantecului compus de d-na Saeki intitulat chiar “Kafka pe malul marii< cantec in care si-a transpus intensa dar , fara sa anticipeze, scurta poveste de dragoste.Refrenul cantecului sustine inca o data, daca mai era nevoie, apropierea pe care am facut-o dintre Kafka si Oedip, cel care a dezlegat intrebarile Sfinxului.
“Cand esti la marginea lumii
Eu sunt intr-un crater stins.
Iar in umbra usii
Sunt cuvinte ce si-au pierdut slovele.
Luna-si arunca razele peste o soparla adormita
Pestisori cad din cer.
Dincolo de fereastra
Sunt soldati cu suflete incremenite.
Refren:
Kafka sta pe un scaun pe malul marii,
Cu gandul la pendulul ce misca lumea.
Cand cercul inimii se inchide,
Umbra nemiscata a Sfinxului
Se preschimba in cutit
Si iti strapunge visul.
Degetele fetei inecate
Cauta piatra de intrare.
Ridicandu-si poalele vasmantului albastru
Il priveste pe Kafka pe malul marii.”
Intr-adevar, , fiecare lucru are o piatra de intrare pe care o tot cautam o viata intreaga.Aceasta carte ascunde prea multe intrari ca sa poti crede ca ai gasit-o pe cea buna.Va las pe voi sa va cautati propria intrare in ea.
Intr-adevar, , fiecare lucru are o piatra de intrare pe care o tot cautam o viata intreaga.Aceasta carte ascunde prea multe intrari ca sa poti crede ca ai gasit-o pe cea buna.Va las pe voi sa va cautati propria intrare in ea.
REVISTA IMPRESSUM , ediția mai/iunie 2025
Lecția lui Rembrandt
Îmi imaginez trupul meu căzând pe asfalt
savurez voluptatea ultimului sărut
mă satur de toate ultimele îmbrățișări
pe care le voi primi recunoscătoare
jenată că nu le pot întoarce dragostea
de rezerva
pe care refuzau să mi-a arate când aveam nevoie de ea
ce stranie voluptate miile de priviri compătimindu-mă
sau invidiindu-mă
ca și cum aș lua parte la un festin interzis lor
ei încearcă să dea un nume gestului meu
ei încearcă să-și protejeze conștiința de vinovăție
s-a schimbat geografia străzii
și lumina toată e aici pe chipul meu
ca pe chipul din lecția de anatomie a lui Rembrandt
nimeni nu sună la 112 ci își scot telefoanele imortalizând momentul
cu care-și vor delecta diseară amicii
cineva azvârle o eșarfă de mătase pe ochii mei deschiși
mi-aș putea imprima chipul pe ea
pentru eternitate
dar cui îi pasă, cui îi pasă, șoferii claxonează nervoși
întârzie la întâlniri cu impact sentimental sau financiar uriaș
cum ar putea un trup prăbușit în mijlocul străzii
să le servească drept scuză
cum ar putea…
Poezia „Lecția lui Rembrandt” de Maria Postu este un text puternic, tulburător, cu un discurs poetic lucid și subversiv, în care moartea (sau gestul sinuciderii) nu este tratată cu patetism, ci cu o rafinată detașare ironică, aproape clinică. Poemul e construit ca o confesiune lucidă înainte de sfârșit, o meditație amară despre nepăsare, spectacolul public și absența umanității autentice într-o societate dominată de imagine și indiferență.
Versurile deschid scena cu o imagine șocantă: „Îmi imaginez trupul meu căzând pe asfalt”. Nu e vorba de o descriere exterioară, ci de o imagine interioară, anticipativă, un gest gândit, analizat, aproape regizat. Poemul întreg se desfășoară ca o „scenă de teatru existențial”, unde autoarea nu cere compasiune, ci confruntare.
„nimeni nu sună la 112 ci își scot telefoanele”
– o observație acută asupra despiritualizării actului uman: suferința nu mai naște empatie, ci „conținut” pentru rețelele sociale.
Un element-cheie este reproșul adresat celor care, în fața tragediei, arată afecțiune pe care au refuzat-o când conta cu adevărat:
„jenată că nu le pot întoarce dragostea / de rezervă / pe care refuzau să mi-o arate când aveam nevoie de ea”
– această „dragoste de rezervă” este o expresie genială a cinismului uman și a compasiunii tardive, inutile. E un vers care răsună dureros și universal.
Titlul și imaginea centrală – „lecția de anatomie a lui Rembrandt” – adaugă o dimensiune culturală și estetică. În celebra pictură a lui Rembrandt, moartea este obiect de studiu, analizată în fața unui public medical. Poeta face o paralelă între acel trup secționat și propria ei expunere publică, cu lumina pe chip, ca într-un tablou flamand.
„s-a schimbat geografia străzii / și lumina toată e aici pe chipul meu”
– această „lumină” nu este har, ci reflectorul rece al privirilor celorlalți, al atenției mecanice.
Ultimul segment al poemului este un crescendo de sarcasm amar:
„șoferii claxonează nervoși / întârzie la întâlniri cu impact sentimental sau financiar uriaș”
– aici, tragedia individuală este zdrobită de banala urgență cotidiană, iar poeta pare să întrebe: Ce mai valorează un trup uman azi?
„Lecția lui Rembrandt” este o poezie manifest, o radiografie a unei lumi în care moartea a devenit un eveniment de consum, iar empatia – o reacție învățată pentru aparență. Maria Postu pune în lumină, cu o voce poetică tăioasă și melancolică, golul dintre oameni – un poem care nu cere milă, ci trezire. O poezie extrem de actuală, scrisă cu curaj și forță tăcută.
La capătul autobuzului 133 îl zăreai eclipsând
până și noul magazin universal
unde o dată pe săptămână se aduc frații petrăuș și lumea se înghesuie
și tu nu știi încă asta
inocența te apasă ca o sacoșă goală în care trebuie să așezi
cumpărăturile sau gunoaiele altora
căminul zece de la electroputere e al naibii de impunător
ca un sediu de bancă din vest
tu n-ai de unde să știi încă asta
se șoptește în tramvai dar nimeni nu ar vrea să intre acolo,
tu însă, tu însă trebuie să intri acolo
unde flutură un steag comunist și o delegație de veterane ale căminului
le întâmpină cu emfază pe boboace ,
rămășițe din ceea ce ar fi putut fi
profilul ideal al unei studente comuniste
afișat în vitrinele din holurile uriașe ale căminului
așa cum sunt azi afișate reclamele la cosmetice și medicamente.
Le văd cum se adună seara la geam
aruncând aiurea chiștoacele snagoavelor,
le văd cum își pregătesc cearșafurile
pe care vor coborî la noapte pe zid direct
în limuzina închiriată a iubitului arab
căruia nu i se interzice să părăsească căminul după ora zece seara,
mai sunt și unele care defilează goale în fața geamului deschis
ca pe un platou de filmare
în timp ce sclipesc blitzurile aparatelor de fotografiat
din căminul băieților de vizavi,
mai sunt și unele care nu se mai întorc în cameră
decât la ora cinci dimineața trecând pe vârfuri
pe lângă portarul adormit
care se preface că nu le vede că nu știe nimic
despre aceste plecări
și nici tu nu știi încă nimic despre asta,
mai sunt și unele care nu se mai întorc niciodată
și despre care ziarele comuniste tac,
mai sunt și din acelea cărora nu li se întâmplă nimic
mai sunt și favoritele administratorului cele de la etajele superioare
la care nu se întrerupe niciodată lumina,
mai sunt și din acelea care locuiesc în căminele de familiști,
tu nu știi încă nimic despre asta,
într-o zi camera administratorului a devenit cabinet de ginecologie
o săptămână o echipă de medici au încercat zadrnic să aflte
cine este mama fetusului mort
găsit la ghena de gunoi
tu nu știi încă nimic despre asta…
Nu seamănă cu nici un fluviu revărsat sau secat
nu se stinge cu vin sau cu apă
nu se vindecă cu cenușă de pheonix
ori cu aripi de înger
Între a fi vizibil sau viu
Ce alegi,
Între minciună și libertate ce alegi?
Dacă mă vezi înseamnă că ești orb
dacă te lași văzut e pentru ai pierdut tot
tot ce nu-mi doresc e oboseala unei după amieze de vară
răcoarea unui ceai îndulcit cu hohote de plâns și țipetele unui viol
tot ce nu- mi doresc se vinde în scuaruri admenitoare
din străzi periferice
Ce alegi
între tăișul șarpelui și zborul vulturului?
Dacă te-ai prăbușit e că ai zburat
dacă rămâne o taină
ce-ți spui seara înainte de culcare
e pentru că nu ai inventat încă alfabetul în care s-o scrii
Strânge- ți trecutul într-o pungă de unică folosință
și uită-l când devine prea greu
pe o stradă pe care n-ajunge niciodată noaptea
Tot ce nu-mi doresc e o fiară
în care mai stăruie demonii
nu-mi doresc adăpost într-o flacără
fără un râu aproape
nu-mi trebuie o liniște
în care-au fost ucise toate cuvintele
Între a fi vizibil sau viu
Ce alegi?
Tot ce-mi doresc nu zace în adâncul unei fântâni
otrăvită, secată și absolut abandonată
Tot ce -mi doresc nu a fost înventat
Sau cărăușii -au pierdut povara pe drum…

Maria Postu, Les enfants de la fleur de chardon
jean-paul gavard-perret
Maria Postu, Les enfants de la fleur de chardon, Traduction du roumain par Oana Calen & Amalia Achard, Éditions Constellations, Brive-la-Gaillarde, avril 2024, 85 p. — 14,00 €.
„Din lacrimi, inocența
Într-un univers în care copiii sunt flori de ciulin, poemul în proză sau în versuri devine dureros și „pansativ”. Maria Postu ne livrează o stare de pelerinaj interior, dar și esențe existențiale rare. Uneori, în rochia pe care o poartă – cea a umilinței mai degrabă decât a umanității – poeta știe că aceasta este de culoare roșie.
Ea insinuează morțile politice anunțate în propria țară. Ceea ce rezistă este călătoria în care autoarea își poartă geanta plină de suferințele trăite. Dar dinspre existență, pendulând între conjugare și conjurație, din copilărie și până în prezent, această întâlnire cu tot ce-a asimilat, prin scriitura ei dezlănțuită și puternică proliferează sau se estompează într-un discurs liric infuzat de dulce și amar , speranță și eșec, în egală măsură. Pe scurt, în jur lumea continuă să fie vie, dar pentru copii florii de ciulin, zorile rămân uneori mai mult inerte decât vii.
O astfel de alternanță între povești adiacente și reflecții profunde, îmbină biograficul cu reverberații lirice tulburătoare. Maria Postu caută să micșoreze întunericul matern originar, de la care mai percepe ceea ce ea numește „fața ascunsă a povestitorului”, dar care o face să trăiască , până la extrapolarea unei forme cosmice visate, chiar dacă, aici, „trandafirul înlocuiește luna”. Ea știe că universul se anunță crepuscular.
Astfel de viziuni rămân impresionante pentru o femeie care refuză să aparțină umbrelor, chiar dacă cuvintele ei și carnea mulțimilor invadatoare au fost zdrobite într-o nouă formă de „Metropolis” și de paraziții săi. Maria Postu a înțeles-o treptat, mai întâi în semi conștiința copilăriei și apoi în trezirea pe care a sublimat-o inefabil.
În acest volum, totul aspiră spre verticalitate. Unui ex nihilo îi răspunde prezența fecundă și rebelă pe care a trebuit mai întâi să o accepte și să coexiste. Autoarea a trebuit să lupte, uneori teribil, așa cum se vede în poeme cu evocări uluind prin perfecțiunea tehnică. Ea dezvăluie fără pudoare haosul unei lumi carnivore. Femeia care s-a simțit rușinată, aproape „înstrăinată”, de pericole, descrie ceea ce a trăit și cine a devenit.
Oricine o citește este surprins de tragicul și deschiderea sa. Fără îndoială, un amestec de imaginar și de experiență reală. Ea conferă o originalitate derutantă și strălucitoare, prin grația acuității vizuale și narative (dar poetice) a limbajului impregnat de nostalgie. Mai puțin dezlănțuit decât lucid pentru a se maturiza, acest „manifest pentru inocență” este distilat și insuflat. Totul începe în copilărie și se sublimează într-un registru al incantației, în care lirismul refuză prosopopeea pentru a expune tragismul a ceea ce a fost și a ceea ce se metamorfozează din noaptea lumii în lumina ființei.”
| Maria Postu la POVARA INOCENȚEI | |
| Andrada Costoiu la POVARA INOCENȚEI | |
| Maria Badea la Pasaje din carti de neuitat -M… | |
| James Robles la Grecii si dansul… | |
| Shea Avery la Pasaje din carti de neuitat -M… |