Revin acum doar pentru a anunţa un fenomen meteorologic mai puţin comun: cad sateliţi de spionaj.

Nu se ştie încă (cică) unde şi când exact va cădea. Vă daţi seama ce potenţial turistic are toată treaba?

10 ani! Astăzi, 17 ianuarie, se împlineşte un deceniu de când scandalul Lewinski a zguduit lumea. Deşi era 1998, tot internetul a pornit toată tevatura, ştirea apărând prima dată pe DrudgeReport.

De atunci, nimic n-a mai fost la fel: muia a fost scoasă din conul de umbră în care se petrece de obicei, trabucul şi-a căpătat şi el o nouă dimensiune, rochiţa albastră a inspirat probabil seriile CSI, iar un preşedinte a redefinit limba engleză!

Cum a sărbătorit Hillary această zi istorică?

A făcut pe însoţitoarea de zbor în avionul ce o ducea de la Las Vegas la Reno (sau invers)…

Acum înteleg zâmbetul de pe figura lui Bill: Hillary a devenit mai kinky odată cu vârsta! Să facă şi asta parte din experienţa cu care ne tot „ameninţă”?

Întâi că am mers şi eu de multe ori cu trenul Iaşi-Timişoara, pe drept cuvânt numit „trenul foamei”, pentru a ajunge fie la Sibiu, fie la Oradea, fie la Tg. Mureş, la congrese studenţeşti, sau până la Arad pentru TOEFL iBT. Cand mi-am permis să merg la cuşetă, a fost cât de cât suportabil, dar la clasa a II-a…

Apoi, citind tot ce a scris până acum (prima pagina a romanului o găsiţi aici), îmi aduc aminte cu un zâmbet mai mult sau mai puţin amar despre amicii şi colegii mei basarabeni. Am avut şi colegi de grupă, dar şi de serie, iar prin intermediul prietenei am cunoscut multe fete şi băieţi moldoveni.

Din punctul meu de vedere, fetele nu sunt nici mai curve, nici mai proaste decât cetăţencele românce. Mai frumoase… aici e chestiune de gust, cred. Multe se apropie de acel model rusesc-blonde cu ochi albaştri, dar sunt şi roscate şi brunete naturale. La fel ca orice alt grup, sunt şi mai frumoase, şi şi mai comune. Repet, de gustibus!

Apoi, băieţii sunt si ei normali, precum conaţionalii mei: şi mai de treabă, şi mai puţin, unii destepţi, alţii mai puţin şi tot aşa. Eu m-am simţit bine între ei, sunt în marea majoritate calzi, prietenoşi, deschişi, stiu să facă o petrecere.

Evident, nu pot nega că există basarabeni care se simt sufocaţi de rigorile legilor. Dar, având în minte experienţa personală ca străin într-o altă ţară şi respectiv problemele românilor în Italia, sunt mai precaut cu generalizările.

Ce ştiu sigur e că mi-e dor de bomboanele „Bucuria”, cu aromele lor ciudate şi texturile crănţănitoare; mi-e dor de poveştile lor, spuse în acea limbă dulce, plină de arhaisme şi regionalisme, cu un cult al diminutivării, de vinul de Cricova negru ca pamantul sau galben ca uleiul în acele sticle deosebite, de şuba (căutaţi reţeta, că merită), de conservele pe care le face fiecare în casă. Mi-e dor de acel ” nu veniţi până în cămin, că am primit pachet de acasă?”.

Confirm şi eu, din păcate, probleme cu trecerea vămii, cu transportul. Ţin minte că era mare jalea pe timpul carantinei pentru gripa aviară, pentru că mare parte din studenţii moldoveni din Iaşi se bazau pe mâncarea adusă de acasă, ce îi scutea de multe cheltuieli, ori la vamă le erau oprite genţile cu conserve si borcane, ouă şi pui.

Din păcate, tinerii elevi şi studenţi basarabeni care îşi fac studiile în România mai au de suferit încă din cauza acestor prejudecăţi. Ceea ce povestea Ruxandra într-unul din capitole privind reacţia negativă a unei părţi a studenţilor şi profesorilor români faţă de colegii basarabeni este încă adevărat. E păcat că se spune „Basarabia e a noastră…”, dar încă se gândeşte „… dar fără basarabeni”.

Aşa că îi mulţumesc şi eu Ruxandrei pentru ceea ce şi cum scrie şi îi urez multă inspiraţie. Sper să o citiţi şi voi!

Dar lucrul care m-a cam lasat fara cuvinte e chestia asta:

MacBook Air, cel mai subtire laptop din lume…

Nu mai insist eu, va las sa cititi despre el pe site.

Acum, cui dau in cap sa obtin 1800 de dolari?

De aici, de departe, parca suna altfel urmatoarele versuri:

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?
Braţele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ţi mare, mare viitor!
Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
Dacă fiii-ţi mândri aste le nutresc;
Căci rămâne stânca, deşi moare valul,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Vis de răzbunare negru ca mormântul
Spada ta de sânge duşman fumegând,
Şi deasupra idrei fluture cu vântul
Visul tău de glorii falnic triumfând,
Spună lumii large steaguri tricoloare,
Spună ce-i poporul mare, românesc,
Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Îngerul iubirii, îngerul de pace,
Pe altarul Vestei tainic surâzând,
Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,
Când cu lampa-i zboară lumea luminând,
El pe sânu-ţi vergin încă să coboare,
Guste fericirea raiului ceresc,
Tu îl strânge-n braţe, tu îi fă altare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Tânără mireasă, mamă cu amor!
Fiii tăi trăiască numai în frăţie
Ca a nopţii stele, ca a zilei zori,
Viaţa în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tărie, suflet românesc,
Vis de vitejie, fală şi mândrie,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc!

La Multi Ani, badie!

Filmul lui Mungiu nu a castigat la film strain.

Dintre premii, mi-au placut cele pentru Atonement (coloana sonora si cel mai bun film-drama), animatie-Ratattouile si rol secundar in serie TV – Jeremy Piven, in Entourage.

Restul… m-au lasat rece. Sa dau aerul conditionat mai incet?

(respirand greu prin masca) Chelsea, I am your mother!

2% sau aproape 8000 de voturi, cam asta a fost diferenta intre castigator si candidatul de pe locul doi la democrati la aceste alegeri primare din NH. Cred ca e de notorietate de acum ca Hillary Clinton a castigat in fata lui Barack Obama. Despre explicatiile acestei situatii, in partea a doua a postului. La republicani, John McCain a reusit sa isi relanseze campania, dupa ce in vara anului trecut era aproape falimentata (zbura la economy class, isi concediase marea majoritate a consilierilor si cazuse in sondaje).

OK, poate e momentul sa intram un pic in analiza motivelor pentru care alegatorii SUSTIN ca au votat un candidat sau altul. De ce am scris cu majuscule? Aveti rabdare!

1. Economia: cu toate eforturile Finantelor de aici, economia americana e cel putin in stagnare, daca nu deja in recesiune. Un dolar foarte slab, caderea pietei imobiliare in state cruciale (Florida, California, New York) din cauza politicilor riscante ale companiilor de credit care au urmarit profitul in ciuda riscurilor, caderea sectorului industrial, exportul locurilor de munca spre piete mai ieftine, toate astea sunt ingredientele declinului. Adaugati si costurile uriase ale razboiului, China ca principal creditor al US si se poate intelege usor cum s-a ajuns aici.

In aceste conditii, economia este principalul motiv de ingrijorare al votantilor din ambele partide. Diferenta apare insa la asteptari. Daca votantii democrati ar dori o mai mare siguranta a locurilor de munca si a pensiei, republicanii vor in primul rand reduceri de taxe, care le-ar lasa in buzunar mai multi bani. Printre putinele lucruri asa-zis bune pe care le-a facut Bush a fost acea reducere de taxe din primul mandat. Ce stiu poate mai putini e ca ele s-au adresat in speciale celor cu venituri de peste 200.000 de dolari pe an (aproximativ 1% din populatie). Si-a permis acest lucru, pentru ca primise un excedent bugetar de la Bill Clinton, excedent transformat rapid insa intr-un imens deficit.

Acele reduceri de taxe nu s-au transformat insa in crestere economica de durata. Principalul sfat dat de Bush dupa 9/11 a fost: „Mergeti la cumparaturi!” si americanii s-au dus. Ceea ce insa putini spun este ca marea majoritate a lucrurilor pe care le-au cumparat nu erau produse in US: masini (nu e de mirare de ce a crescut Toyota), electronice (cred ca stie toata lumea unde se produc Sony, Panasonic, JVC, LG si tot asa), vacante in strainatate si, da, chiar case. Multi ar spune acum ca macar aici, la case, s-au intors banii in economia americana si ca a fost un fapt pozitiv. Hmm, si da, si nu: pe baza acestor venituri suplimentare, multi au cumparat prin credit ipotecar. Avansul a fost scazut de la un minim de 10-20% la doar cateva mii de dolari pentru case de cateva sute de mii. Asadar, valoarea ratei lunare a crescut foarte mult si pentru ca multi nu puteau sa si-o permita in acel moment, chiar cu tot venitul suplimentar dat de taxele mai mici, au acceptat o dobanda in crescendo: se pleca de la o dobanda mai mica, care urma sa creasca dupa o perioada de timp (exprimarea aici e cu „arms” sau brate de dobanda). Ei bine, asta s-a intamplat, s-au marit dobanzile si brusc, omuletii care si-au cumparat case mai scumpe decat isi puteau permite au descoperit ca nu mai pot plati. Si asa cand le-au cumparat casele erau scumpe, pentru ca, evident, crescand cererea, au crescut si preturile. Se ajunsesera la niste „scoruri” foarte mari (apropiate de ce se cere acum in Bucuresti).

In aceasta situatie, piata imobiliara s-a prabusit, pentru ca nu existau clienti noi care sa cumpere acele case la acele preturi. De sarbatori, m-am plimbat un pic prin cartierul de case unde stau rudele mele si am vazut foarte multe semne langa case, ce anuntau ca sunt de vanzare. Scaderile succesive ale dobanzilor de catre Trezorerie nu a dus la salvarea situatiei si se estimeaza ca va dura cel putin 3-5 ani pana la redresarea pietei.

Asadar, caderea pietei imobiliare, cresterea nivelului de indatorare al americanilor (un calcul mediu spune ca fiecare american ar avea datorii de cel putin 10.000 pe cardurile de credit; despre cum s-a ajuns aici, am scris un pic in postul despre Thanksgiving), caderea industriei, cresterea pretului petrolului, precum si pretul enorm al celor 2 razboaie sunt motivele acestei ingrijorari a electoratului.

Solutiile candidatilor? La republicani, reducerea taxelor (ca sa se bucure japonezii si chinezii si mai mult). La democrati, reducerea taxelor clasei mijlocii, revenirea la taxele mai mari pentru cei bogati, investitii in sectorul energiei sustenabile, eliminarea avantajelor corporatiilor care exporta joburi peste ocean si tot asa.

Ca sa imi dau cu parerea, eu as fi undeva la mijloc: reducerea taxelor pentru cei cu venituri mici si medii ar fi buna, dar nu cred ca americanii si-ar plati intai datoriile, ci mai degraba ar cumpara si mai multe prostii; as fi de acord cu expirarea reducerii de taxe pentru cei cu venituri mari, pentru ca si-a epuizat efectul pozitiv asupra economiei; sunt foarte de acord cu eliminarea celebrelor portite din codul fiscal, ce permit corporatiilor sa plateasca impozite foarte mici, in ciuda unui nivel oficial de taxare destul de ridicat. Imi place si ideea lui Romney de a elimina impozitul pe dividente, mai ales in contextul pietei americane, in care bursa chiar conteaza. Asadar, remiza! In plus, nu prea am auzit nimic concret privind creearea de noi locuri de munca sau macar pastrarea celor existente.

Pe de alta parte, in timp de recesiune, cand economia merge prost, electoratul american se indreapta spre Democrati, care accentueaza rolul guvernului federal fata de autonomia statelor.

2. Imigratia ilegala (pentru republicani): se estimeaza ca sunt aproximativ 12 milioane de imigranti ilegali in SUA, din care (tot aproximativ) 2 milioane au comis infractiuni. Aceasta tema, a imigratiei ilegale, este una din cele mai spinoase pentru electoratul republican, care vede in prezenta acestor persoane o amenintare complexa: pe piata muncii, ca problema de securitate, dar si una culturala. Daca explicatia pentru piata muncii este destul de evidenta (imigrantii ilegali muncesc pe salarii mult mai mici, nu platesc taxe, nu contribuie la fondul de pensii etc), cea pentru securitate e mai complexa. Astfel, pe langa faptul, evident si el, ca aceste persoane intrate ilegal in tara pot desfasura actiuni teroriste, apar si probleme aparent minore: un accident auto in care o astfel de persoana fara acte e vinovata (fara acte nu isi poate face asigurare auto) il obliga pe cel care e victima sa plateasca reparatiile fie din buzunarul propriu, fie din asigurarea sa, fapt ce duce la cresterea ratei – asadar pierde in ambele situatii. Se adauga si problema infractionalitatii din cadrul acestor grupuri de imigranti.

Problema culturala este si ea foarte interesanta si am observat-o si eu. In acest moment, comunitatea minoritara cu cea mai mare crestere o reprezinta hispanicii (sau latinos, cum sunt cunoscuti aici), urmata probabil de asiatici si indieni. Si la hispanici, si la chinezi se observa acelasi lucru: generatiile noi nu mai fac nici un fel de efort pentru a se integra – vorbesc engleza doar cand sunt fortati de imprejurari, au propriile canale TV si , presa scrisa, semnalizare bilingva pe internet, magazine, prospecte ale produselor etc. In multe sectoare din servicii si comert, este aproape imposibil sa patrunzi daca nu vorbesti spaniola. Au rafturi separate la magazinele mari, generaliste, unde gasesti produsele specifice. Exemplele sunt multiple…

Cred ca aceasta respingere a culturii americane (cata e!), a limbii engleze (cuplata cu aversiunea americanilor fata de limbile straine! asta ca sa nu zic ignoranta sau prostie) si in general a sistemului american este foarte importanta in respingerea de catre republicani a imigrantilor ilegali. Problema se complica si din cauze legislative vechi: orice copil nascut pe teritoriul american devine automat cetatean american, fapt ce duce la cereri de intregire a familiei si tot asa.

Solutiile avansate de republicani sunt destul de nedefinite: cresterea numarului trupelor de frontiera, amendarea imigrantilor ilegali, expulzarea infractorilor, expulzarea temporizata a tuturor celor aflati ilegal aici, trimiterea lor in „coada” celor care aplica pentru vize de munca/rezidenta si tot asa. Singura masura certa luata pana acum este aprobarea construirii unui zid (fizic) de-a lungul frontierei cu Mexicul, in lungime de peste 7o0 de mile, din California pana in Texas. Deja este inceputa treaba, din ce am vazut.

Sugestiile stupide cuprind colaborarea cu guvernul mexican pentru a creea conditii de munca in Mexic, ca sa nu mai aiba mexicanii de ce sa treaca granita. Yeah, right!

Parerea mea: va fi foarte greu de facut ceva pe termen scurt; chiar si cu marirea semnificativa a trupelor de frontiera (de unde vor veni banii?) Gardul/zidul respectiv probabil va limita intr-o relativa masura dimensiunea migratiei, dar nu 100%. Sunt curios ce va face cel/cea care va ajunge presedinte.

Ah, evident, democratii nu se ating de acest subiect, pentru ca minoritatile sunt in general parte a bazinului lor electoral.

3. Razboiul din Irak si problema securitatii nationale: Keith Olbermann (MSNBC) isi incheie fiecare emisiune reamintind cate zile au trecut de cand Bush a declarat incheierea operatiunilor militare majore din Irak. Va mai aduceti aminte de acest moment?

Desi lucrurile par sa mearga mai bine (desi in aceste zile au murit un numar important de soldati americani), totusi problema razboiului din Irak si, in general, cea a securitatii nationale ramane una importanta. Cu exceptia lui Ron Paul (candidat atipic pentru partidul republican, fost candidat libertarian la presedintia US), toti candidatii republicani sunt de acord cu ramanerea trupelor americane in Irak pe termen nedefinit, legand-o direct de asigurarea securitatii in US. Nu revin aici la istorie, la neexistenta armelor de distrugere in masa, la neimplicarea lui Saddam in 9/11. Faptul ca acea crestere a numarului de trupe din ianuarie 2007 a dus la scaderea numarului de victime doar pana la nivelul din 2006 pare sa nu ii loveasca prea tare pe republicani, care l-au creditat pe John McCain cu ideea acelei cresteri a trupelor si deci cu acest „succes”.

Deja argumentele din 2003, cum ca petrolul obtinut din Irak va compensa cheltuielile, ca irakienii vor dansa pe strazi la venirea trupelor etc nu mai sunt nici macar amintite, darmite combatute. Toti candidatii democrati cer acum retragerea trupelor, dar in momentul votului, cu exceptia lui Barack Obama (care nu era senator in acel moment), toti – Clinton, Edwards, Biden si Dodd – au votat pentru acordarea acelor prerogative speciale lui Bush, care a hotarat singurel ca porneste razboiul.

Costurile materiale ale celor 2 razboaie au depasit 1000 de miliarde de dolari si se preconizeaza ca vor depasi 2000, chiar cu retragerea preconizata de democrati. Ca numar de victime si raniti… nici nu mai vreau sa ma uit.

Parerea mea: va dura cel putin 2 ani retragerea trupelor combatante daca va fi un presedinte democrat si naiba stie cat daca va castiga un republican. O buna parte din ele vor fi redirectionate spre Afghanistan, unde situatia se complica.

4. Sistemul sanitar: „Statele Unite au cel mai performant sistem sanitar din lume!” sustin cam toti candidatii. Asa o fi, dar e si cel mai scump, de departe. Am vazut cateva facturi ale matusii mele, care a avut cateva probleme de sanatate, si m-am cam speriat. Daca nu ai asigurare de sanatate de la locul de munca sau nu ai un venit care sa iti permita sa iti cumperi separat, esti un om mort, la propriu si la figurat. Plus ca asigurarea nu asigura tot, existand co-plata, sume pe care le platesti si abia apoi intra asigurarea si tot asa. Se estimeaza ca exista 47 de milioane de americani fara asigurare de sanatate. Fiind un stat federal, situatia legislativa e inegala in cele 50 de state.

Aici, diferenta intre democrati si republicani este majora. Astfel, democratii doresc sporirea rolului guvernului federal, in timp ce republicanii vor sa lase totul la mana fiecarui stat. Din cei 3 democrati cu sanse ramasi in cursa, Edwards si Clinton doresc impunerea cumpararii de catre fiecare cetatean a asigurarii de sanatate, fie prin angajator, fie separat (evident, cu avantaje financiare, deduceri fiscale etc), in timp ce Obama se concentreaza intai pe reducerea costurilor si abia apoi pe impunerea obligativitatii; Obama doreste obligativitatea asigurarii copiilor, argumentand ca ei nu pot alege singuri.

La republicani, se pune accentul pe individ, adica pe cumpararea separata a asigurarii de catre cei care nu sunt inca asigurati. Mai mult, ei folosesc termenul de „socialized medicine” (care cred ca s-ar traduce mai degraba si mai inteligibil prin „sistem national de sanatate”) pentru a speria propriul electorat. Culmea sau nu, frica de comunism/socialism (diferentele se pare ca sunt prea fine pentru republicani) inca domina acest grup de electori.

Romney se lauda ca sistemul obligatoriu impus de el in Massachusetts pe vremea cand era guvernator a avut succes. Am citit insa si pareri ale unor cetateni din acel stat care sustin ca acest sistem doar a imbogatit societatile de asigurare, pentru ca includerea mai multor persoane in sistem nu a dus la scaderea costurilor, asa cum asigura Romney. Stiind acum cate ceva despre „cultura” corporatista din sistemul medical de aici, tind sa cred ca aveau dreptate acei oameni.

Ce mi-a placut in aceste dezbateri pe aceasta tema a fost parerea lui Huckabee, care a remarcat corect ca sistemul e construit in special pentru a trata bolile cronice in loc sa fie centrat spre preventie si profilaxie. Stiind cat costa medicamentele pentru tratamentul bolilor cronice, inteleg de ce sistemul e debalansat in aceasta directie.

Parerea mea: daca va castiga un democrat, cred ca va reusi sa faca ceva doar daca se va apuca imediat de acest lucru, in prima perioada a mandatului, pentru ca atunci are capitalul politic si de incredere pentru a putea impune modificari legislative de asemenea natura. Daca va fi un republican, nu cred ca vor scadea costurile sau primele de asigurare.

As mai vorbi si despre educatie, dar deja postul e kilometric si mai am si de aerisit cateva impresii personale.

Urmeaza alegeri primare in Michigan pentru republicani (democratii si-au pierdut toti delegatii la conventie, pentru ca au mutat data mult prea aproape de New Hampshire) si un caucus in Nevada. Pentru Mitt Romney, cred ca e momentul in care e obligat sa castige in statul natal, pe care tatal sau l-a condus timp de 3 mandate ca guvernator. In Nevada, Obama a primit sprijinul sindicatului culinar, care cuprinde toti lucratorii din industria cazinourilor si restaurantelor, adica aproximativ 60.000 de angajati (la un numar de 500.000 de democrati inregistrati, din care o mica parte participa la alegeri primare), iar astazi a primit sustinerea lui John Kerry, fostul nominalizat democrat din 2004, precum si, indirect, a lui Nancy Pelosi, presedintele Camerei Reprezentantilor (si a 3 in ierarhia americana, dupa presednte si vicepresedinte) si una din liderii aripii liberale din Partidul Democrat.

Voi mai reveni cu detalii despre ce urmeaza. Deja postul asta e kilometric si mai am si partea „personala”, asa ca aceasta parte de analiza (cat mai) obiectiva se opreste aici.

***

Ei, si acum sa ne suflecam manecile!

Intrebarea care a obsedat jurnalistii in primele ore de dupa aflarea rezultatelor a fost cum naiba a castigat Clinton cand TOATE sondajele il dadeau castigator pe Obama, cu cel putin cateva procente pana la 14 puncte diferenta. Explicatia a fost ca femeile de varsta medie si mai in varsta, care de obicei sunt mai pasive la vot, au reactionat foarte puternic la episodul emotional al lui Hillary, care a parut ca lacrimeaza atunci cand a fost intrebata cum rezista in fata tuturor atacurilor contracandidatilor. Apoi, s-a mai spus ca este posibil ca votantii sa nu fi spus adevarul atunci cand au declarat ca ar vota cu Obama, pentru ca nu au vrut sa para rasisti. Exista antecendente in care candidati de culoare erau creditati cu multe procente inainte de vot, ca apoi rezultatele sa fie pe dos.

S-a mai discutat, dar destul de pasager, despre gradul de veridicitate al emotiilor/lacrimilor doamnei Clinton. Parerea aproape generala a fost ca a fost sincera si ca n-a fost nimic premeditat sau prefacut. Hmm, spre deosebire de ceilalti analisti, eu am in minte antecedentul Basescu. Mai mult, avand in vedere toata sarada din acea zi, in care campania ei anunta demiteri si aduceri de forte proaspete, probleme cu fondurile, posibilitatea sa sara peste alegerile din Nevada si Carolina de Sud, cred ca au jucat foarte inteligent in a impresiona si induce mila si compasiunea in randul acestui segment de electorat.

Ma deranjeaza enorm acest tip de campanie, de discriminare pozitiva. Pe de o parte, doreste sa fie tratata egal atunci cand e vorba de securitate nationala si armata, dar pe de alta, sa nu fie atinsa nici cu o floare referitor la trecutul ei, la voturile exprimate sau la influenta pe care a avut-o in perioada petrecuta la Casa Alba (toate hartiile sunt sigilate si nu este permis accesul presei la ele). Am citit materialele de pe site-ul ei privind propunerile pe care le are in diverse domenii: educatie, sanatate, economie etc si marea majoritate sunt comestibile. In acelasi timp, insa, vazand strategia pe care o adopta in lupta electorala, atat ea direct, cat si consilierii sau apropiatii, ma face sa ma intreb daca imaginea creeata de republicani, aceea de personalitate antagonizanta, nu cumva e aproape de adevar.

Oricum, daca a fost strategie ce s-a intamplat marti, atunci trebuie luata in seama pentru eficacitate.

Despre Obama as avea de spus si bune si rele, dar poate alta data.

Sa ajung la „prietenii” mei, republicanii.

Inca de cand nu eram in US, dar urmaream procesul politic de aici, ma mira toata discutia asta despre valori, Reagan si tot restul. Sa le luam pe rand:

• religia: am mai discutat despre asta, mai ales in relatie cu armele; ca sa sintetizez, atunci cand intr-un stat laic un grup religios ajunge sa hotarasca cine este presedinte si sa influenteze profund politici in educatie si stiinta, impotriva propriei Constitutii, incepe sa nu imi mai placa. In plus, sunt deja multe cazuri, unele foarte celebre, de predicatori sau preoti care au un interes deosebit in propasirea tineretului de sex masculin.
• dreptul la arme: am mai vorbit si despre asta; tot pe scurt, ma deranjeaza ipocrizia si indiferenta fata de faptul ca US are una din cele mai mari infractionalitati armate, iar incidentele cu personaje indragostite de tragaci care au lichidat zeci de persoane sunt constante, daca nu dese.
• avortul si dreptul la viata: alta ipocrizie majora; viata unui embrion nenascut e mult mai venerata decat viata unor veterani de razboi sau oameni saraci. Pentru asta, cercetatori nu pot folosi bani federali pentru studii ce implica celule stem recoltate de la embrioni (discutia e lunga, nu e cazul aici; destul de spus ca exista embrioni „construiti” pentru inseminarea artificiala si care sunt apoi aruncati) si boli importante nu isi gasesc tratament.
• taxele: am explicat mai sus ce au facut domnii cu banii ramasi in buzunar.
• familia heterosexuala si rolul ei: aaaaaahh, aici e ipocrizia maxima. Domnii republicani considera ca doar familia heterosexuala e cea buna, potrivita, binecuvantata si naturala, singura in stare sa cladeasca societatea, sa creasca progeniturile intr-un mod sanatos, civic, etic si moral. Hmm, asa o fi! Dar atunci cum e treaba cu rata divorturilor in familiile astea heterosexuale? De ce, daca e ceva natural si binecuvantat, nu prea mai rezista multe dintre ele, chiar daca au fost tinute si in biserica?

Fac paragraf separat, pentru ca merita discutia: e clar ca familia traditionala, de acum 40-50 de ani a disparut. In acea perioada, era de ajuns un singur salariu, al barbatului care lucra in industrie, si aducea destui bani acasa astfel incat sotia sa poata sta acasa sa creasca copiii, sa aiba grija de gospodarie si tot asa. Nu vreau sa ma intelegeti gresit, nu e misoginism, ci pur si simplu asa era situatia in America rurala si din orasele mici. Nu mai pun problema egalitatii intre femei si barbati, care a devenit realitate destul de tarziu in secolul al XX-lea. Asadar, situatia economico-sociala de acum nu mai e favorabila unei astfel de constructii familiale. In ciuda acestui fapt, republicanii ii dau inainte cu acest vis, care ramane doar atat, un vis!

Apoi, in ceea ce priveste homosexualitea si uniunile/casatoriile, am un principiu foarte simplu: ce nu ma afecteaza nu ma intereseaza! Oricum, nu cred ca rata divorturilor ar depasi-o pe cea a heterosexualilor. Mai mult, din cauza stigmatelor, as tinde sa cred ca aceste cupluri sunt mai solide si mai solidare, tocmai pentru ca au atatea probleme.

Discutia merge si mai departe, cu adoptiile/cresterea unui copil de catre un cuplu homosexual (fie barbati, fie femei). Din nou, conservatorii spun ca e o blasfemie, ca acei copii ar fi „condamnati” sa devina si ei homosexuali si tot asa. Iarasi, realitatea imi spune ca daca ar fi asa, copiii crescuti in familii heterosexuale ar trebui sa fie toti oameni realizati, echilibrati, inteligenti, cu bun simt si tot asa. Cred ca nu e nevoie sa va spun eu ca nu e asa, nici pe departe.

Apoi, inchei cu aceasta obsesie a republicanilor cu Reagan. Nenea Reagan, actor destul de prost, guvernator de California inainte de a deveni presedinte, a inceput primul mandat in 1980! Da, ati citit bine, acum aproape 30 de ani, intr-o perioada in care existau doar 2 superputeri, terorismul era o chestie locala, locurile de munca din industrie erau inca in US si nu in China sau India, incalzirea globala nu cred ca exista macar ca termen si tot asa. Este ultimul presedinte republican care n-a pierdut nici un razboi pentru ca nu a inceput nici unul. E ultimul presedinte american care a reusit sa atraga si democrati sa il voteze in numar mare (e adevarat, dupa ce democratul Jimmy Carter o cam rasolise). Asadar, asta e eroul republicanilor, un presedinte de acum 20 si ceva de ani. It’s all about the future, ain’t it?

Acum, ca sa mai salvez o umbra de obiectivitate, dintre toti candidatii republicani, il respect pe McCain pentru trecutul sau in armata si sacrificiul sau, admir faptul ca Fred Thompson (pe care il stiti din Law&Order, dar si din Hunt for Red October) a avut curajul sa fie singurul care are o propunere concreta de redresare a sistemului de pensii (desi are un stil de campanie foarte ciudat), ma uit cu interes analitic la prestatiile charismatice ale lui Huckabee. Nu imi place deloc de Giuliani si am pareri mixte despre Mitt Romney.

Hmm, mai am, dar ma doare degetul doar sa derulez postul asta, deci e de ajuns.

V-a placut?

Dar am descoperit un film excelent, cu totul altceva decat as fi crezut, cu o poveste surprinzatoare, cu tehnici cinematografice nu foarte des intalnite, cu imagini ireal de frumoase, cu actori fascinanti si as putea continua la nesfarsit…

Marturisesc ca sunt fan Keira Knightley, nu neaparat pentru rolurile din seria Pirates of the Caribbean. Iar McAvoy ma surprinde placut, dupa ce ultima oara l-am vazut in Chronicles of Narnia, in rolul faunului.

Dar centrala e povestea si modul cum ea e spusa. Nu vreau sa dezvalui nimic, dar credeti-ma pe cuvant cand va spun ca merita sa petreceti 2 ore pentru a intra in aceasta poveste.

Nu intru intr-o descriere a sistemului electoral american, pentru ca sunt surse mai bune pentru astfel de informatii. Foarte pe scurt, presedintele in US este ales indirect, prin reprezentanti: candidatul care obtine cele mai multe voturi intr-un stat (si nu neaparat minim 50%) obtine toti delegatii (adica voturile electorale) ai acelui stat. Candidatul castiga atunci cand aduna peste 270 de astfel de voturi. Cautati pe wiki pentru detalii.

Canalele de stiri in primul rand, dar si canalele nationale (NBC, CBS, ABC, Fox), sunt aproape exclusiv focalizate pe cursa electorala prezidentiala. Scriam in postul anterior despre alegerile primare din Iowa, maine dimineata incep cele din New Hampshire. Se anunta o victorie clara a lui Obama (ramane de vazut cu ce diferenta), iar la republicani McCain e favorit sa repete rezultatul din 2000, cand il invingea pe Bush.

Am urmarit cele 3 confruntari televizate din weekend (cea dubla de pe ABC, care a prilejuit o intalnire istorica intre candidatii ambelor partide) si pe cea republicana de pe FoxNews. Toate au stat destul de mult sub semnul oboselii: Obama a fost aparat de Edwards in fata atacurile lui Hillary Clinton, iar la republicani Romney a fost tinta favorita in prima dezbatere, ca in a doua sa fie mult mai hotarat si mai sprinten in a insista pe aspectele importante pentru electoratul republican (imigratia ilegala si politica fiscala).

Am vizionat tot in weekend intalnirile electorale ale lui Obama, Clinton, McCain si Romney, in fapt, cele 2 perechi de favoriti pentru maine. La democrati, efectele rezultatelor din Iowa se fac din ce in ce mai tare simtite, in toate aspectele: numarul participantilor la mitingurile lui Obama e in continua crestere (uneori tine un discurs inauntru si altul afara, pentru ca atata lume nu incape in sala), iar strategia lui Clinton pare ca se schimba in fiecare zi. De asemenea, observ o mare deosebire intre demografia celor 2 grupuri: foarte multi tineri la Obama, dar nu exclusiv, echilibrat barbati si femei, echilibrat si pe minoritati, in timp ce la Clinton se remarca prezenta in numar mare a femeilor de varsta cel putin medie si peste. De altfel, o comparatie aproape direct si deloc favorabila lui Clinton a putut fi facuta in momentul discursurilor de dupa aflarea rezultatelor din Iowa: in spatele lui Clinton erau mare parte din actorii epocii presedintelui Clinton (o Madeleine Albright decrepita, un Wesley Clark-fost comandant al trupelor NATO in Bosnia si el imbatranit si nu in ultimul rand un Bill Clinton albit, ridat si cu o fata rosie de speriat); asta in timp ce in jurul lui Obama era lume de toate varstele, extrem de activa, bucuroasa, entuziasmata si energizata.

Obama deja a intrat in pielea candidatului aflat in frunte, pe val. Nu se abate de la mesajul pozitiv, nu raspunde aproape deloc atacurilor lui Clinton, iar cand o face reuseste sa le faca disperate si inutile. Are de ceva vreme o naturalete in vorbire extraordinara, o atitudine de invingator, dar nu una ingamfata. Este clar cel mai bun orator din tot grupul de candidati, doar Huckabee incercand fara succes sa se apropie.

Obama surprinde si prin organizarea extraordinara a campaniei sale. Nu a facut nici o greseala majora (una care sa tina prima pagina a ziarelor), a reusit sa mobilizeze categorii largi de populatie care nu mai votasera pana atunci, a transformat in voturi intentiile si energia participantilor la mitinguri. Daca in Iowa ar fi participat cam tot atatia oameni ca in 2004, Clinton ar fi castigat sigur alegerile, dar dublarea numarului de votanti a dus la o victorie clara a lui Obama.

Obama a reusit aproape sa „sechestreze” notiunea de schimbare (change). Intr-atat de puternica e asocierea acestei idei cu Obama, incat si candidatii republicani il pomenesc atunci cand vorbesc despre schimbare si aproape se raporteaza la el cand isi sustin propriile capacitati de a aduce aceasta schimbare.

Nu sunt politolog de meserie, asa ca nu voi mai insista prea mult pe partea de mesaj. Pot vorbi insa cu ceva experienta despre imaginea campaniilor (semne, postere, culori etc).

Am remarcat de la inceput imaginea extrem de curata si profesionala promovata in campania Obama: au venit cu un simbol extraordinar, acel cerc ce cuprinde culorile drapelului, dar care, la o privire mai atenta (constienta, caci va asigur ca pentru americani mesajul e transmis subliminal foarte rapid), se observa un rasarit de soare. O este prima litera din numele candidatului.

Toate semnele si accesoriile de campanie sunt foarte curate, foarte simple, neincarcate. Ce apare la mitinguri e semnul unei organizari excelente: semnele sunt pe fond albastru, pentru a aparea bine pe televizor sau pentru a individualiza bine mesajul atunci cand sunt puse pe pereti deschisi la culoare. Cuvintele „change” si „hope” sunt centrale si apar mult mai des decat numele candidatului. De altfel, nici nu e nevoie, pentru ca au reusit sa faca aceste cuvinte si numele lui Obama intersanjabile. Faceti comparatia cu posterele si afisele lui Clinton, ce au numele ei ca element central.

Ce e extraordinar e ca si cei care isi fac propriile semne, cu carioci pe carton, recurg tot la acel simbol cu cercul si cuvintele cheie, ceea ce denota faptul ca mesajul e bine intiparit in mintea votantilor. Ce e si mai extraordinar e faptul ca un astfel de candidat, relativ necunoscut pe plan national (cu exceptia unei parti a democratilor, care l-au remarcat cu ocazia discursului tinut la conventia democrata din 2004), a optat sa nu isi impuna numele ca element central al campaniei.

Hmm, si acum ajungem la Hillary Clinton si campania ei. S-a spus ca are cei mai buni oameni, ca a avut o campanie (aproape) perfecta, disciplinata, multi mirandu-se de ce nu a avut succes. Au existat totusi si greseli mari, taxate de presa si public (un coordonator al campaniei din New Hampshire a fost fortat sa isi dea demisia dupa ce a insinuat ca Obama ar fi fost traficant!!! de droguri in tinerete; el a recunoscut ca a consumat droguri in adolescenta, intr-una din cartile sale; Bill Clinton a avut multe momente bune, dar si destule gafe etc). Probabil cea mai mare greseala tactica a ei a fost nereceptarea trendului national, care, dupa 7 ani de bushisme, vrea schimbare cu orice pret. A insistat pe experienta ei, cand publicul vroia schimbare. A insistat pe trecut si pe realizarile sale (aici discutia poate fi lunga), cand votantii se uita spre viitor. Nu mai insist.

Ce m-a mirat insa si m-a surprins neplacut a fost campania de imagine adoptata. Afise cu un aspect invechit, ca sa nu spun prafuit, cu acel drapel cel putin ciudat ca forma, dimensiuni si pozitie, cu suprapunerea neglijenta a literei y peste el, cu 2 nuante de albastru care aproape scufunda steagul in afis, cu un font cu serife mai degraba traditionalist decat elegant folosit pentru nume si un Arial obositor de banal folosit pentru site. Chiar nu s-au obosit sa testeze si alte fonturi sau folosesc un 586 cu Office 95 sau Corel 5? Nu pot sa cred ca ditai campania, la un moment dat cu cele mai multe resurse financiare, nu a reusit sa produca ceva mai acatarii, mai de 2007-2008.

Si daca acest grup de afise nu era prost destul, au zis sa faca si altele. In Iowa au venit cu unele hidoase, font verde pe fundal galben, cu sloganuri ciudate si acelasi Arial abuzat la maxim. Nu am gasit acum pe picior poze, dar puteti vedea exemple in primele 2 poze de aici.

Apoi, aproape saptamanal, a schimbat sloganurile si deci si panourile in consecinta. Aceeasi munca de mantuiala, aceleasi fonturi obosite, fara consideratie pentru privitor. Acum, in New Hampshire, au aparut si unele total verzi, cu font alb, apartinand unui sindicat care o sprijina.

Per total, o mare dezorganizare vizuala, un aspect invechit, neingrijit, neunitar, in continua schimbare si redefinire, mereu in urma mesajului zilei. Repet, o mare dezamagire pentru cineva cu experienta mult-trambitata.

Tot ca imagine, nu pot sa nu remarc diferenta marcanta intre aspectul publicului la un miting Obama sau chiar Clinton si una a lui McCain. Initial, la prima vazuta, am crezut ca a venit el la un azil de batrani. M-am lamurit rapid ca a venit publicul la el: imensa majoritate trecuta bine de varsta pensionarii, o scena plina de fosti militari, si ei bine trecuti prin viata; foarte putini tineri. McCain este cel mai in varsta candidat, avand 71 de ani acum si 72 la momentul votului final in noiembrie. El a castigat aceste alegeri primare in 2000, in primul rand cu sprijinul independentilor, care sunt aproximativ 40% din totalul populatiei din acest stat. In acest an, cel mai probabil, mare parte din acesti independenti se vor duce catre Obama.

Asa, spre deliciul celor care au suportat acest post imposibil, primele voturi au si venit in aceste alegeri primare din New Hampshire: Dixville Notch e prima localitate care incepe votarea, fix la 12 noaptea. La republicani, Giuliani-1, McCain-4, Romney-2, iar la democrati Edwards-2, Richardson-1 si Obama-7. Da, ati citit bine, adunate dau pana in 20, dar valoarea simbolica e mare. Ca detaliu, in acest oras, exista 2 votanti inregistrati ca democrati, 2 ca republicani, „restul” fiind trecuti ca independenti.

Asadar, o campanie extrem de interesanta si antrenanta: nu poate spune nimeni cine va fi nominalizatul democrat si cu atat mai putin cel republican. Multi se plang de faptul ca Iowa si New Hampshire au un rol mult prea mare in alegerea lor, raportat la demografia si dimensiunile statelor, dar, in acelasi timp, aici sunt singurele locuri unde candidatii merg in casele oamenilor, discuta om la om si pot fi priviti in ochi destul de usor fara binoclu. Merg la restaurante, cafenele, dau mana cu oamenii, discuta, raspund la intrebari, se fac cunoscuti sau recunoscuti.

Voi reveni! Sper ca nu v-am plictisit prea tare. Daca da… asta e!

COMPLETARE: Abia acum am vazut: Chuck Todd, directorul departamentului Politic al NBC News, are un articol excelent despre branding, pe partea de mesaj. Merita citit! Evident, in completarea postului meu

Asta e rezultatul final pentru democrati. De precizat ca au fost peste 225.000 de participanti la acest tip special de alegeri primare, aproape dublu fata de 2004. Am urmarit online pe CNN live dintr-una dintre locatiile unde era una din aceste mini-alegeri pentru democrati: sistemul e destul de arhaic, oamenii se aduna in colturile camerei, fiecare langa reprezentatul candidatului pe care il sustin; daca la prima numaratoare un candidat nu aduna minim 15% din cei prezenti, atunci acestia se redistribuie (sau nu)-la final, se atribuie fiecarui candidat un numar de reprezentanti la adunarea unde se decide, formal, cine a castigat alegerile primare din acel stat. Merita precizat, macar pentru diferente de principii, faptul ca acest sistem complicat de redistribuire se aplica doar la democrati, republicanii scriind pe hartie pe cine sustin si cam gata.

Deja 3 dintre democrati au renuntat sa mai continue campania (Dodd, Biden-de care imi pare rau, si Gravel), campul subtiindu-se considerabil. Poate asa va fi mai mult timp de dezbateri productive, daca sunt mai putini.

La republicani situatia a stat la modul urmator:

Inca nu sunt adunate toate voturile, dar e destul de clar. Infrangerea lui Romney, cel care a cheltuit multe milioane de dolari in aceasta campanie, si mai ales victoria lui nenea Huck, flancat aproape de Chuck Norris (da, ala din Walker, Texas Ranger) ma face din nou sa ma incrunt, aducandu-mi aminte de cum si mai ales de ce era atat de popular Bush in 1999 si chiar 2003.

Oricum, remarc faptul ca si in acest an sondajul de opinie al Des Moines Register (principalul ziar din Iowa) a fost foarte aproape de rezultatele finale, asta desi conducerea ziarului a sprijinit-o pe Hillary.

Intrebarea din titlu va primi probabil un raspuns pana pe 5 februarie (prietenii stiu de ce).

Ca media, am urmarit cu multa placere transmisia TV a MSNBC si cea online a CNN (updatare foarte buna a rezultatelor partiale).

Here we go! Go Obama!

18 ani…

Asadar:

• nu cred ca Orban a accidentat-o pe minora respectiva; de fapt, ea s-a aruncat in fata masinii, tocmai pentru a face rost de bani de droguri si pocnitori pentru revelion, iar cand a vazut ca mega-soferul Orban a evitat-o, si-a rupt mana de suparare, dand cu ea de bordurile lui Videanu
• Orban tocmai se intorsese de la o petrecere, la care mancase niste parizer distribuit de firma C&C, proprietarea Matizului; parizerul i-a cazut greu, fir-ar MDM-urile sa fie, asa ca razbunarea lui a fost pe deplin justificata
• de fapt, acel stalp nu avea ce sa caute acolo, Orban probabil dorind sa elibereze un loc de parcare, construit exact in jurul acelui stalp, ca atatea altele din Bucuresti; deci nu va mai plangeti, ci multumiti-i
• prin mediatizare, s-a facut si mai multa promovare numarului unic 112, ca sa stie toata lumea la ce numar sa sune sa faca glume proaste
• ba, voi sunteti nebuni, n-ati vazut ce ninsoare era atunci? cum sa se trezeasca asa brusc din mahmureala?
• Orban spune ca a condus peste 60.000 de km de cand este ministru al Transporturilor: sa mai spuneti ca nu aveti acum un om care cunoaste problemele de la nivelul asfaltului? si nici macar nu merge cu SUV-ul, deci e cat se poate de aproape de asfalt. Eu i-as recomanda chiar un Ferrari, sa fie si mai aproape. Pacat ca nu mai are carnetul acum: cine o sa mai fie atat de intim cu asfaltul?
• Turcescu… asa il tratezi tu pe Ludovic? Nu iti mai canta la nunta! Acum chiar ca va trebui Oana Sarbu sa gangureasca ceva la microfon

Voi reveni cu alte consideratii la fel de inteligente! Traiasca mandolina!

Stiam de mult de ciudatenia asta cu armele de aici. Vazusem „Bowling for Columbine”, mai prindeam pe CNN sau pe internet stiri despre diverse masacre, asa ca eu credeam ca stiu la ce sa ma astept. Ei bine, n-a trecut prea mult si a reinceput sezonul de poc-poc. Intai a fost incidentul de la universitatea Virginia Tech, in care baiatul trigger-happy mobilat cam dadaist la masarda s-a suparat pe fosta gagica si a zis sa se racoreasca, facand niste site pentru taitei din colegi si profesori.

Apoi, un alt tanar cu probleme psihice, trecut prin nu stiu cate institutii sociale (ca sa nu zic camine de copii) si familii adoptive, s-a decis el ca e prea aglomerat la shopping intr-un mall din Omaha, asa ca a luat liftul pana la ultimul etaj si, odata ajuns, a avut un spasm la aratator, asa, cat sa doboare cateva persoane mortal si sa raneasca altele. Apoi, probabil ca a vrut sa se scarpine cu catarea, dar nu si-a dat seama ca inca tragea, asa ca a murit prin deces.

La cateva zile, intervine combinatia paradisiaca (in viziunea republicanilor) de religie si miros de praf de pusca: un baiat ce fusese dat afara anterior dintr-o institutie ce pregatea viitori misionari evanghelisti din Colorado a incercat si el, saracul, sa ramana peste noapte la acea institutie, dupa o petrecere. Vedeti? Si sa mai spuneti ca nu sunt bune mesajele alea sociale cu „Don’t drink and drive!”. Ei, bine, fostii lui colegi nu i-au dat voie la pat si toaleta, asa ca baiatului i s-a luat brusc de versete si vindecari miraculoase si prin urmare i-a impuscat pe 2 tineri si a mai ranit cativa. A reusit sa scape, deci Dumnezeu tinea cu el. Asa ca a mai chemat un prieten (Who wants to be a millionaire shooter?) si s-au deplasat vreo 70 de mile catre una din cele mai mari biserici evanghelice din US (construita de un nene pastor numit Ted Haggard, care, in aceasta paranteza fie spus, a decazut de la statutul de semi-zeu la acela de homosexual ce nu recunoaste). Acolo, au pus explozibil in jurul mega-cladirii, apoi au intrat inauntru: surpriza, era chiar slujba! Asa ca au avut in cine sa traga.

Dar… Dumnezeul lor e mare: o agenta de paza s-a napustit cu mainile goale asupra lor si l-a ranit pe unul dintre ei. Dar nu asta a fost momentul cel mai inaltator, ci conferinta de presa de dupa: cu o stralucire in ochi pe care am vazut-o doar la unii pacienti la Socola, doamna in cauza spunea unei sali pline de reporteri barbati ca nu e casatorita, dar e convinsa ca Dumnezeu ii va scoate in cale un barbat care sa o merite. M-a pufnit rasul, caci imediat m-am gandit ca poate era chiar cel pe care vroia sa il imobilizeze.

Apoi am vazut pe ESPN ceremonia de decernare a premiului Heisman, care se acorda celui mai bun jucator de fotbal american la nivel de colegiu. Domnul care a castigat anul asta, floridian de loc, a reusit din nou sa imi dea frisoane, prin discursul evanghelioid: Dumnezeu in sus, Dumnezeu in jos, Dumnezeu primul, Dumnezeu ultimul si tot asa. Astept articolul peste cativa ani care sa dovedeasca ca baiatul asta punea serios mana pe steroizi sau HGH, ca sa ma lamuresc daca Dumnezeu are actiuni la firme farmaceutice.

In sfarsit, una din marile teme ale campaniei electorale prezidentiale in US este religia. Odata ca unul din principalii candidati republicani e mormon, religie considerata cult necrestin de multi evanghelici (ca se pare ca evanghelicii astia au cumparat monololul crestinatatii in US), dar are printre sustinatori si pastori evanghelici. Chiar a fost nevoit sa sustina un discurs despre religie si importanta ei pentru el (e adevarat, precizand prea putine lucruri clare despre mormonism). Dar nu asta e cel mai flagrant lucru: noul star al republicanilor este Mike Huckabee (yep, pretty redneck name!), fost pastor baptist. Asa cum Rudy Giuliany folosea expresia „9/11” in orice fraza, asa si nenea Mike umbla cu Isus in gura de fiecare data cand vorbeste.

Trebuie sa recunosc ca, din punct de vedere al marketingului politic, e tare tipul: a lansat primul un mesaj electoral de Craciun (in care multi au vazut o mare cruce alba, data de iluminarea inteligenta a unui raft de biblioteca; dupa el, au raspuns si alti contracandidati cu astfel de mesaje, mai mult sau mai putin reusite), face figura aparte in randul celorlalti candidati republicani prin limbajul ne-agresiv, prin elocinta si modul cum a raspuns la intrebari si provocari in timpul dezbaterilor televizate. Azi mi s-a oprit respiratia cand l-am auzit spunand ca recenta urcare in sondaje se datoreaza nu unei lucrari omenesti, ci, ati ghicit, divinitatii; mai precis, totul e facut de acel tanar care, cu 5 pesti si 2 paini, a hranit o adunare intreaga de oameni. Yep, cred ca de acum il are pe Isus pe speed-dial.

Hmm, si acum sa ajung si la concluzii. Eu nu pot intelege cum se leaga aceste doua lucruri. In nici un moment de dupa incidentele armate nu am auzit nicaieri, pe nimeni aducand macar vorba despre o posibila limitare a accesului la arme a unor anumite categorii de oameni sau controlul mai puternic al modului cum se acorda licenta de detinere. Nuuuu, asta ar fi insemnat alienarea unei categorii imense de electorat. Abia zilele astea NU se discuta despre o lege care ar limita accesul persoanelor cu boli psihice la arme. Spun ca nu se discuta, pentru ca legea merge prin procedura de aprobare tacita. Cum ar veni, cine are electorat care nu vrea sa auda de limitari, nu va spune nimic, iar cine are votanti ce vor niste reguli, se poate lauda ca exista o astfel de lege. Toata lumea castiga: politicienii, fabricantii de arme, pompele funebre si mass-media. Mai mult, sunt multi care se opun cu vehementa unei perioada de asteptare la cumpararea unei arme, pentru a fi verificat cel care doreste licenta. Sunt gigei, inclusiv mormonul de mai sus, care sustine ca e simplu de verificat acum persoana, deci nu e nevoie de perioada de asteptare. Daa, a cumpara o arma e acelasi lucru cu a lua un credit, tot Social Security e de ajuns pentru a afla credit score. Chiar, de ce nu fac un gun score? Alta paine buna de mancat!

Inteleg ca exista un amendament la Constitutia americana (al doilea), ce da dreptul cetatenilor sa aiba arme. L-am citit in original si cel putin 2 aspecte imi sar acum in ochi:

• nu spune nicaieri ca e obligatoriu ca cetatenii sa aiba arme, deci se pot face reglementari in aceasta directie
• amendamentul se refera la o forta militara organizata, care sa apere securitatea si libertatea unui stat; ori de aici si pana unde s-a ajuns e cam mare distanta.

Nu sunt specialist in drept constitutional, asa ca luati parerile de mai sus doar ca pe ganduri personale.

Desi numarul mortilor datorate armelor de foc nu scade deloc, nu se face nimic legislativ pentru limitarea accesului la arme. Dar e de inteles, in conditiile in care NRA (asociatia de profil din US) e extrem de puternica, sprijinul ei fiind dorit de orice candidat republican.

Ceea ce eu nu pot intelege, cu limitata mea cultura crestina, e cum se impaca perceptele biblice privind sanctitatea vietii cu acest mare OK Coral generalizat. Cum poti fi un bun crestin si in acelasi timp sa scoti mai repede pusca decat sa intorci celalalt obraz.

In plus, lumina din ochii fanaticilor religiosi nu e in alt spectru decat cea din ochii pistolarilor de ocazie…

PS: Pentru ca tot am atins subiectul Huckabee, din nou nu pot sa nu obsev prostia (ca deja nu mai am eufemisme) americanilor. In 2000, Bush n-a pierdut la diferenta mai mare (pentru ca a pierdut la vot, chiar cu tot sistemul complicat, de vot indirect) pentru ca boborul l-a vazut mai de gasca, mai popular, mai folksy decat pe Gore, care era catalogat drept teapan, impersonal, de plastic. Ma uit acum la ce se scrie in presa si vad ca lumea il place si pe nenea pastorul din aceleasi motive: ii da cu religia, vorbeste calm, zambeste, face glume, pare inteligent, dar nu atat de mult incat sa ii complexeze pe alde Billy Bob Jo si Bubba. Se pare ca n-au invatat nimic, in cei 7 ani, din ilegalitatile, agramatismele si bancurile proaste ale lui Dubluveu. Dumnezeu cu mila!

Domnul asta de mai sus nu face acupunctura, ci e Sf. Sebastian legat de cruce, drept tinta pentru soldatii romani. Ca si el fusese unul pana sa fie condamnat pentru ocrotirea crestinilor, e alta poveste. Destul ca era din Milano (asa imi explic multe).

Eu am aflat destul de tarziu de faptul ca am o zi onomastica. Cred ca eram la bunici la Broscauti si, plictisit pana peste cap (deh, ca la tara iarna, cand e prea frig), studiam calendarul ortodox si am descoperit minunea. Alaturi de Daniil Sihastru si de ceilalti crestini omorati odata cu Sf. Sebastian, figura si domnul din poza.

Acum, pentru postul asta, am citit din nou un pic pe wikipedia despre el. E mare patron (nu chiar ca Jiji, dar oricum), al infanteristilor, atletilor, iar baietii veseli si-l revendica si ei. Puschea pe limba!

La Multi Ani celor cu acelasi nume!

Am ramas destul de brusc fara mancare, asa ca am fost nevoit sa merg la cumparaturi in timpul saptamanii. De obicei, vinerea sau sambata prestez asa ceva, dar foamea bate traficul.

Pentru ca trebuia sa mai iau si cate ceva nealimentar, am decis sa merg la Walmart, desi stiam din start ca nu voi gasi cateva lucruri de care m-am mai plans (mezeluri bune si chiar branza), dar trebuia sa fac compromisul. Mi-am gasit ce aveam de luat, am cam parcurs lista facuta de acasa, am luat si ceva pe langa, dar care e comestibil. Din nou m-am enervat cu verdeata: nu stiu cum e crescuta, transportata sau tinuta, dar verdeata la supermarketuri nu are miros; sau daca are, miroase a clor. Trebuie sa gatesc ceva pentru o petrecere si imi trebuia fie patrunjel, fie marar. Pe naiba! Si nu doar la Walmart am patit asa cu verdeata. Pana la urma, cred ca pe langa busuioc (care merge bine, pentru ca aici sunt si 27 de grade ziua, soare, iar noaptea nu e rece) o sa plantez in primavara si patrunjel si poate marar. Totusi, am luat niste cimbru verde, la cutiuta (pret indecent, dar…). Mai am eu niste ierburi uscate, sper sa iasa ce vreau.

Abia terminasem merele aseara, asa ca aveam nevoie de alte fructe. Am renuntat la sucurile de fructe si la iaurt (cel putin iaurt am tot mancat in toamna) si am ramas doar cu fructele-varianta de multe ori mai scumpa si mai putin gustoasa. Am trecut nepasator pe langa standul cu banane, m-am mirat din nou de uratenia citricelor, am trecut pe langa mere (ca am tot mancat vreo 3 saptamani) si… am inlemnit! In fata mea, intr-o lada, deasupra unor guave, tronau ELE! Rodiile!!! Era prima oara cand le vedeam aici. Am avut instantaneu in nari mirosul Egeei. Prima rodie am mancat-o am furat-o din copacul de langa Kastra, cetatea ce strajuie „celebrele” statiuni Panteleimonas si Nei Pori. Era un singur pom, langa cetate, singur, plin cu rodii. Am luat una, era inca necoapta, acra ca o soacra batrana, dar atat de parfumata. Tin minte ca am lins la ea vreo ora, de acreala, dar si pentru ca parca nu vroiam sa se termine.

Am mai mancat apoi rodii si in tara, mai coapte si chiar speciale.

Ah, n-am avut telefonul la mine sa pozez lada, dar am despicat una imediat ce am ajuns acasa. Ia de salivati:

Dupa ce mi-am epuizat lista, am vrut sa gasesc si sectorul cu decoratiuni de Craciun, pardon, sarbatori. Care el, sectorul, e de fapt impartit in mai multe: felicitari de Craciun, jucarii de Craciun, pomi de Craciun, instalatii luminoase de Craciun, diferite forme de pus pe casa si in curte de Craciun si tot asa.

E poate momentul sa spun ca sunt un mare fan al decoratiunilor de Craciun, asa ca vederea celor mai mari globuri vazute vreodata (diametru cam 50-60 de cm), a figurinelor din sarma cu beculete, bune de pus in curtea casei (caprioare, pitici etc), a diverselor instalatii electrice mi-a produs o mare bucurie. Evident ca m-am apucat sa incerc sa vad cum merg beculetele-oamenii e pregatiti pentru astia ca mine, asa ca la raionul respectiv sunt tripluri la fiecare raft.

Ce mi-a placut la instalatii: au din design posibilitatea de innadire, adica stecherul de la una se potriveste intr-o „priza” a urmatoarei instalatii, asa ca poti sa faci una destul de lunga; au de asemenea diferite modele pentru decorat pe afara: in benzi, agatatoare etc. Ce nu prea mi-a placut a fost faptul ca imensa majoritate erau statice, neavand acel mic modul electronic care sa le faca sa clipeasca in diferite patternuri; exista totusi o solutie si la asta: au inclus in unele pachete niste becuri speciale, care, puse in locul unuia „normal”, fac sa clipeasca intreg circuitul.

Da, am petrecut ceva timp acolo. Inca nu sunt hotarat daca imi iau ceva pentru cele vreo 10 zile cat mai stau in Orlando, asa ca nu am cumparat nimic. Preturile nu erau mari, dar nu m-am hotarat. De la simple globulete, pana la brazi artificiali cu lumini incluse din constructie, poti gasi cam tot ce vrei. Ma tot uit acum prin camera sa vad ce s-ar potrivi. Chiar daca idiotii astia de americani dau jos toate decoratiunile pe 26 decembrie. Da, pe 26 totul se demonteaza si se baga in cutii pana la anul. Asta dupa ce au fost puse de la final de noiembrie.

Ahh, ca ultim amanunt de culoare, in boxele de la Walmart, in sectorul decoratiuni, se auzeau cantece evreiesti de Hanukkah. Curat political correctness!

UPDATE: am terminat si rodia, intre timp. Acum mi-am dat seama de ce retinusem eu ca am muncit mult la cea din Grecia: dureaza mult sa mananci nebunia asta de fruct. Dar gustul acestor mici diamante sangerii face tot efortul!

Anul asta nu imi fac ghetele cu crema. Nu am ghete, in primul rand, ca aici e prea cald pentru asa ceva. Doar pantofii sa mi-i fac, dar sunt noi nouti, ca nu am apucat sa ii port, deci n-au nevoie. Si pantofii sport sunt albi si curati, ca astia nu au praf aici. Papucii de casa? Doar sa ii spal…

Si apoi, chiar daca as avea ghete, chiar daca le-as lustrui, ce folos? Doar sa imi dezvolt brusc alter ego-ul spre o personalitate multipla si sa ma pacalesc singur. Nu cred ca as reusi, in asa timp scurt.

Imi aduc aminte cu enorm de multa placere de ziua asta. Cand eram copil si inca credeam ca vine un mosneag sa imi puna cadourile in ghete, tin minte ca incercam sa stau seara cat se poate de tarziu, doar, doar l-as prinde. Prima data, cred ca ai mei m-au trimis la somn, apoi m-au lasat pana adormeam oricum. Apoi, cand am crescut si stiam… situatia (ca „adevarul” era mai frumos cand eram mic), tot asteptam cadourile. Incercand sa obtin cat mai multe, ii faceam ghetele si mamei si tatalui: raritate, ca nu imi place activitatea respectiva, dar atunci avea un farmec aparte.

Apoi, plecand la facultate, au fost ani in care mi-am facut singur cadoul sau mi le facea prietena. Oricum, era atmosfera, puteam discuta cu amicii si colegii despre ce primiseram fiecare.

Acum, aici… nici nu stiu daca sa le explic colegilor americani ce si cum. Desi sunt decoratiuni de Sarbatori, desi a mai coborat un pic temperatura, tot nu ma simt intrat in atmosfera de sarbatori.

O sa ma gandesc eu la ceva micut, ce mi-ar placea si pe care cumva sa il cumpar fara sa imi dau seama…

Va urez sa va aduca Mosul lucruri frumoase, de la oameni asemenea! Ah, si sa imi spuneti pe urma ce v-a adus!

UPDATE: intre timp m-am dedublat si am ajuns si la un magazin, pentru ceva cumparaturi necesare si unele de placere. Pentru ca de mult imi era pofta de niste bomboane de ciocolata (gen praline etc), am zis sa iau o cutie, nu prea mare, nu prea mica. Am ajuns acasa, am descarcat din portbagaj, am mancat o cina intarziata si am ajuns in final si la bomboane. Cand am deschis cutia, sa vezi surpriza! Pe spatele capacului, o schema foarte precisa cu ce contin bomboanele. Nu stiu daca sa rad sau sa ma minunez. Dau mai jos poza, dati click pe ea pentru varianta mare, unde se pot citi bine numele bomboanelor cu pricina. La gust sunt OK, dar nu e chiar ciocolata belgiana sau torineza!

Bine, mi-am mai luat si capsuni (desi pretul e aproape obscen) si smochine.

Colegul de camera din Torino isi cumparase o haina de piele de la un magazin de pe Via Garibaldi (prietenii stiu de ce). Nu se uitase bine la ea cand a luat-o, asa ca, ajuns inapoi in camera, am descoperit ca era usor descusuta la spate; desi nu se vedea prea tare, totusi risca sa se propage si sa faca lucrurile mai complicate. Asa ca ne-am dus impreuna la magazin, de unde ne-au trimis unde asigurau service-ul pentru astfel de haine: o adresa pe Corso Unione Sovietica. Stiam zona, ca nu era departe de spitalul unde aveam majoritatea stagiilor, plus ca mai fusesem pe acolo cand imi cautam cazare; asa ca ne-am urcat in tramvaiul 4 (parca) si ne-am dus. Am cautat noi numarul respectiv si… am ajuns in fata unui garaj. Era numarul pus pe una dintre cele 2 usi. Dinauntru se auzea un tacanit infundat. Am batut in usa garajului si in cam juma de minut a iesit un tip intre 2 varste, destul de solid, care ne-a intrebat rastit ce dorim. Tinea usa intredeschisa, iar de corpul lui nu se vedea nimic inauntru. I-am aratat haina, bonul si biletul de la magazin. S-a luminat la fata, a luat haina si a zis sa revenim in 20 de minute; a tras prea rapid usa dupa el, asa incat n-am vazut nimic.

Ne-am facut de treaba prin zona si ne-am intors dupa cele 20 de minute. De data asta, incepuse sa bata vantul: cand stapanul a deschis din nou usa, vantul a deschis si partea de usa ce nu o tinea cu mana si asa am putut vedea deplin ce era inauntru: intr-un garaj cam pentru 2 masini (daca le inghesui) erau cam 20 si ceva de asiatici, pe vreo 4 randuri, asezati fiecare la o masina de cusut, fiecare cu un bec micut care batea doar pe partea activa a masinii de cusut; n-a ridicat niciunul capul sa se uite ce se intampla, continuand sa presteze la masinile de cusut. Aerul ce iesea de acolo era atat de statut, incat m-am oprit din respirat cand l-am simtit. Persoana respectiva a inchis rapid usa zburata de vant, ne-a aruncat haina si a inchis.

Ne-am uitat noi la haina (era cusuta bine acum), ne-am uitat amandoi la usile garajului, unul la celalalt si intr-un tarziu am luat-o din loc catre statia de tramvai.

Ah, haina nu era de la vreo firma supercunoscuta, dar magazinul de unde a cumparat-o era unul foarte respectabil. Evident ca pe eticheta nu scria „made in China”

Desi filmul e dublat in engleza, au pastrat totusi cateva replici in italiana originala, printre care si celebra „Buongiorno, Principessa!”; mi-as fi dorit sa ascult filmul in italiana, totusi nu e un mare impediment dublajul, care utilizeaza voci foarte apropiate de cele ale actorilor italieni. Nu stiu de ce, dar am impresia ca Benigni s-a dublat chiar el pe el.

Uneori, mai fac si americanii „greseli”, sa dea filme de acest fel!

Pe YouTube au pus si o animatie foarte faina, ce urmareste traseul de anul viitor. In 2009, startul se va da din Monaco.

Va fi urcat cel mai inalt varf din istoria turului si in acelasi timp cea mai inalta trecatoare din Europa – Col de la Bonette-Restefond 2802m, dar si alte varfuri celebre in istoria turului: Peyresourdes, Aspin (etapa a noua), Tourmalet (etapa a zecea, de 14 iulie, etapa clasica in tur – Pau-Hautacam, in care victoria unui francez va fi dorita de o Franta intreaga, aflata in sarbatoare).

Etapa regina va fi pe 23 iulie, intre Embrun (oras aflat pentru prima data pe harta turului) si Alpe-D’Huez. Pe langa acest ultim munte, de legenda in ciclism, in aceeasi zi ciclistii vor avea de trecut si peste nu mai putin celebrele (si dificilele) Lautaret, urmat indeaproape de Galibier, Telegraphe si Croix-de-Fer. Cele 21 de viraje de la Alpe-D’Huez vor fi probabil ultima ocazie pentru un ciclist de a se detasa in clasamentul general, ultimele zile inainte de final fiind aproape „rezervate” evadarilor si sprinterilor (cei care vor trece muntii cu bine).

Deja ma gandesc cu ingrijorare unde voi putea sa vad etapele. In anii cand Armstrong castiga Turul, era transmis si in US, acum… chiar nu stiu.

Sper ca scandalurile de dopaj sa nu mai continue si in aceasta editie, sa ma pot bucura de peisaje, de efortul ciclistilor si de amintirile din 2006, de cand am fost parte, macar pentru o zi, din acest fenomen numit Le Tour de France. Pentru ca tin minte ca am promis cateva poze de atunci, pun mai jos (click pe ele pentru versiunea mai mare):

Din coltul Place Concorde, inspre semnul de 1km pana la sosire, asa era panorama, cam cu o ora inainte sa ajunga ciclistii.

Inainte sa ajunga ciclistii, se organizeaza tot felul de actiuni pentru cluburile de juniori ale diverselor echipe franceze de ciclism. Aici, cei de la Saunier Duval au ales cei mai buni juniori sa pedaleze pe ultimul kilometru al cursei.

Din acelasi colt al pietei, alt unghi. Se pot vedea: columna adusa de Napoleon din Egipt, Turnul Eiffel si Grand Palais.

Juniorii de la Aquarel au facut si ei un tur de onoare pe ultimul km.

Plutonul la intrarea in Place Concorde.

Unul din atacuri, o incercare de evadare din pluton. Cred ca primul din dreapta e Popovich de la Discovery.

Asta e plutonul, la una din trecerile pe circuit. Aici in Place Concorde. Se vede cat de pline erau si gradinile Tuilleries, lume buluc.

Primul din dreapta e Robbie McEwen, in tricoul verde al celui mai bun sprinter. Inca o data o felicit pe Miha pentru talentul fotografic!

In asteptarea ciclistilor, intr-o caldura doboratoare!

Sper ca v-au placut! Sunt amintiri foarte dragi, pentru ca sunt un fan al Turului de cand l-am urmarit prima data pe Eurosport, in ’97, cand il castiga Pantani. Tin minte si acum cum Ulrich reusea sa se tina de coada lui, dar nu l-a depasit niciodata. Apoi, a urmat victoria neamtului in ’98, iar dupa… 7 ani de dictatura americana, cum ar spune cei doi Radu (Banciu si Naum). Editiile din 2006 si 2007 au suferit enorm de pe urma scandalurilor de dopaj, cu purtatori de tricou galben retrasi din competitie si tricouri acordate adevaratilor castigatori la peste un an de la sosirea la Paris. Nu m-ar mira sa fie si anul viitor astfel de incidente, dar nu mi le doresc. Ar fi poate picatura ce umple un pahar si asa plin.

Problemele din sistemul medical din RO sunt cunoscute, chiar daca cele mai multe sunt nepopularizate de presa centrala. A trebuit sa apara cazuri disperate in familiile unor oameni mai cunoscuti, pentru ca cineva sa sape si problema asta. Dupa multele presiuni, abia ieri CNAS a acceptat sa vorbeasca despre aceasta decontare a cheltuielilor pentru procedurile medicale efectuate in UE ce nu pot fi facute in RO. Mai mult, in nesimtirea caracteristica a echipei Nicolaescu-Ciurchea (ultimul, presedinte al CNAS), care au preluat nesimtirea de la fostii ministri si presedinti de Casa, ei se si lauda ca pana acum 84 de persoane au beneficiat de aceste decontari.

84???? Doar atatia? Doar 84 de pacienti aflati cu streangul de gat, care nu au tratament in RO, exista in sistem? Ca om plecat din sistem, care a vazut atat la nivel de spital, cat din industria pharma cum e treaba la firul ierbii, nu pot sa cred asa ceva. Numai daca m-as gandi la oncologie (adulti si copii), bolile ortopedice ale copiilor si tot s-ar aduna mai mult de 84. Si vorbesc aici de cazuri clare, neinterpretabile. Ca asa, si cei aflati pe lista de transplant ar merita sa beneficieze. Si lista s-ar putea mari.

Lacomia asta o sa ne omoare pe toti. Da, lacomia! Nu e zgarcenie ceea ce dovedeste CNAS, prin nepopularizarea acestei posibilitati, care ar duce evident la cresterea sumelor ce ar trebui decontate. E lacomie, pentru ca din acele deconturi nu castiga nimeni nici un comision, nici un paraindarat, nimic! Daca sumele respective pot fi redirectionate in sistemul intern, cei care trebuie vor ciupi cat se poate. Gargara cu sumele ce sunt alocate in scopul decontarii e doar atat, gargara.

84? Are you fuckin’ kidding me?

UPDATE: Cotidianul vorbeste despre diversele tipuri de formulare

Am fost plecat la rudele de langa Tampa, de miercuri seara pana astazi, duminica, dimineata. Drumul de dus a fost palpitant pe alocuri, datorita aglomeratiei de pe I-4. M-am uitat de cateva ori daca aveam vreun nasture desfacut la camasa sau imi statea parul ravasit, ca altfel nu imi explicam de ce cativa idioti incercau sa se apropie de masina mea asa de mult incat sa poata sa ma mangaie crestineste pe cap fara sa se dea jos din masina lor. Oricum, bun ca exercitiu condusul seara, inainte de o sarbatoare importanta, pe o autostrada americana. Deja au aparut decoratiunile de Craciun, care vor disparea pe 26 decembrie ca si cum n-ar fi fost. Cum naiba sa ai Christmas spirit, cand poti sta afara in tricou si pantaloni scurti?

Thanksgiving s-a suprapus si cu o zi de nastere, asa ca am sarbatorit mai mult semicentenarul matusii mele decat comuniunea apache-pilgrims. Destul de spus ca am vazut ditai curcanul de 8 kg gatit intreg, am gustat doar din cranberries sauce (care e nici prea acru-dulce, nici dulce-acrisor, ci undeva se termina acreala si incepe dulceata; nu voi mai repeta experienta) si am incercat sa mananc cate putin din toate. Programul TV, asa si asa. M-am odihnit, am citit presa, am vazut niste filme pastrate de ceva timp pe laptop, am mai vorbit cu lumea, am mai stat la palavre cu rudele pe care nu le vizitasem de vreo 2 luni.

Am experimentat, indirect, un alt fenomen culturaloid american: Black Friday. Nu o sa ma stradui sa descriu prea tare, ca de aia aveti linkul catre wikipedia. Destul de spus ca m-am lamurit inca o data ce inseamna (lipsa de) traditii la americani. Pe scurt, e inceputul sezonului de cumparaturi pentru Craciun si e ziua cand multe (pe dracu) magazine ofera reduceri substantiale (ei, as!) la multe (da, da!) produse. Destul cat sa vezi la toate posturile TV oameni care isi fac cina de Thanksgiving in parcarile supermarketurilor, dormind in cort sau direct in scaunele, pentru a fi primii la deschiderea magazinelor, care se petrece si la 4-5 dimineata. Si nu sunt putini si, precum in spusele lui Lapusneanu, e stupid people. Ca sa nu fiu acuzat de lezarea marilor „spirite” redneck, redau aproximativ spusele unei tanti care statea mandra in cortul ei din fata BestBuy (magazin de electronice) si astepta deschiderea: „Cred ca voi cheltui cam 3000 de dolari, dar sunt sigura ca si economiile vor fi tot pe atat. L-am luat pe sotul meu si am pus pe hartie toate electronicele de care avem nevoie pentru urmatorii 10 ani, le luam acum si apoi nu mai cumparam nimic!”. Evident, era foarte mandra de faptul ca avea ditai dosarul cu ofertele pentru Black Friday, de la mai multe magazine, pe categorii etc. Sper sa fi fost concludent!

De altfel, in newsletter-ul lunar pe care il primesc de la complexul de apartamente unde stau chiar scria ca Black Friday e perioada din an cand o buna parte din americani isi distrug credit history, pentru ca mai tot ce cumpara acum e luat pe cardul de credit. Cam 10 miliarde de dolari incasari pe tot teritoriul US pentru aceasta vineri.

Am vazut si eu ofertele de la 3 magazine de electronice: BestBuy, Radioshack si CircuitCity. Pentru cumparatorul neavizat, suna foarte tentant, reducerile par mari, oferta e aparent bogata. Dar… pentru cineva care cumpara un produs pentru calitatile sale si nu doar pentru ca e la reducere, oferta respectiva devine destul de inutila: sunt puse produse entry-level din fiecare categorie, in general cu cel putin o generatie sau mai multe in urma standardului actual, cate un singur produs din acea gama (cam o singura camera foto, un singur LCD, o singura imprimanta, un singur laptop etc). Asadar, desi la prima vedere ar putea fi interesant, daca vrei sa iei ceva bun, nu prea vei gasi la reduceri. Of course, imensa majoritate a clientilor cumpara dupa pret, apoi vad ei ce fac cu ele. Ca sa nu fiu total carcotas, am vazut un singur lucru ce m-ar fi interesat: un card SD-HC de 4 giga, la 27 de dolari (l-as fi luat pentru camera foto, dar si cu gandul la o viitoare camera video ce suporta un astfel de mediu de stocare). Dar doar pentru atat nu aveam de gand sa dorm prin parcari.

Ca sa inchei totusi intr-un ton optimist, la intoarcerea la Orlando am prins o vreme frumoasa si niste privelisti superbe, cu soarele abia rasarit peste Tampa Bay, de pe podul ce leaga Tampa de peninsula (facute cu telefonul, din goana masinii; click pe ele pentru versiunea mai mare):

Asa arata la 70 de mile pe ora sky-line-ul din Tampa, vazut de pe I-4:

Pe drum am vazut si cateva baloane cu aer cald. Numai buna vremea pentru o plimbare!

Cam asta a fost weekend-ul prelungit. De maine, inapoi la i colai, vectori si receptori.

Ah, pentru cei care se intreaba ce e cu titlul postului, carnea de curcan contine mult triptofan, un aminoacid esential, care este un bun somnifer. Am zis ca un titlu ce contine „mania” da bine!

Incep prin a ma bucura atat de scorul dezumflat la PD, care poate ii va trezi din reverie, cat si pentru succesul PLD. As fi vrut un alt scor pentru PSD, fie mai mic (il scuturau pe Geoana), fie mai mare (ii scutura el pe marii corifei bloghisti) – asa, ramane ca in tren cu PSD-ul. Zambesc amarui la discursul aiuritor al presedintelui PNL – probabil fericit ca visul lui de a il transforma in partid-balama se implineste. Rasuflu usurat ca se stinge steaua PRM-PNG. Sper, nerealist, sa nu mai vad gusi si sandre la toate posturile TV (bine, sa se limiteze la OTV). Ma uit cu atentie la procentul UDMR+Tokes. Cat despre PC… daca la 4 Antene a luat 2%, sa ii calculeze economista de renume mondial Vranceanu-Firea cate ii mai trebuiau; mai are ceva timp pana la locale.

Despre participarea votantilor la europarlamentare, nu comentez prea mult. De la inceput s-a indus ideea ca participarea va fi slaba, ca oamenii nu vor considera importante aceste alegeri. Cum naiba sa nu prinda mesajul asta, daca a fost repetata obsesiv? S-a batut deja multa moneda pe faptul ca orasenii n-au votat, ca bucurestenii au vrut sa amendeze PD-ul pentru situatia din capitala. Hmm, nu stiu daca o fi asa. Sa verifice totusi cineva daca in Libertatea din luna de dinaintea alegerilor s-a scris mai mult de 3 articole despre alegeri si uninominal, ca daca nu, cred ca asta e explicatia plauzibila!

Din nou etnicii maghiari ne-au aratat ce inseamna sa iti stii interesul. Vor avea 3 reprezentanti in PE, printre care si „independentul” Lazlo Tokes. Daca prezenta la vot ar fi fost cu 10 procente mai mare, nu stiu daca UDMR trecea pragul. Sociologic, e interesant, dar nu sunt chiar optimist privind modul cum vor reprezenta cei 3 interesele intregii tari in PE, ca au fost alesi la nivel national, pe lista (deja ma enervez, ca ma gandesc la partea a doua a postului).

Inchei despre europarlamentare spunand ca nu am inteles cum a gandit PD campania. Ma intreb daca au fost doar idioti sau isi pastreaza banii pentru locale. E bine ca nu au luat 40%, ca si-o luau prea tare in cap.

Asa, ajung si la votul pentru uninominal. Nu m-a mirat nesimtirea primului-ministru: m-am obisnuit sa se dea dupa vant mai ceva ca o trestie-la suspendarea presedintelui n-a spus sa nu se duca lumea la vot. De blogerii natiunii John&Ady, nici nu mai pomenesc.

Am citit multe comentarii, care incearca sa acrediteze ideea ca si cei care au stat acasa, desi puteau sa voteze, pot acum sa isi dea cu parerea, sa emita judecati de valoare. Ma uit cu condescendenta cum isi cauta argumente, motivatii si iesiri. Daca n-au avut nici o parere atunci cand trebuie (caci votul la un referendum asta inseamna, pro sau contra a ceea ce se propune), daca s-au simtit toti niste mici elvetii, atunci sa ramana naibii neutri pana la capat, neutri si tacuti!

Ca sa fac disclosure, n-am votat. Cea mai apropiata sectie de votare este la 300 de mile (500 km) de Orlando, la Miami, acesta a fost weekend-ul cu Thanksgiving, cand cateva milioane de americani se suie in masini, daca nu au bani de avion, si se plimba ori se duc acasa. Florida e una din destinatiile favorite, datorita climei. De altfel, si eu am fost pe drumuri si nu a fost deloc usor cu traficul infernal. Asa ca daca doriti sa ma condamnati ca nu am votat si ca fac exact ce spun ca n-ar trebui sa faca cei din tara care au absentat, asta e.

S-a ratat o sansa. Nu m-ar mira ca si proiectul idiot pe care guvernul si-a asumat raspunderea (ce oximoron, guvernul Tariceanu responsabil) sa cada la Curtea Constitutionala, PSD-ul sa isi vada de certurile interne si sa abandoneze propriul proiect (similar cu cel pentru care s-a facut referendum), iar PD-ul, suparat pe voturile pierdute in favoarea PLD, sa nu mai scrie legea trambitata. Asa ca veti vota linistiti pe liste la anul. Daca ramane proiectul guvernului, ma voi deplasa la Miami sa votez abia in 2009, la prezidentiale. Poate as vota daca se va introduce votul prin corespondenta, dar nu imi tin rasuflarea pana atunci.

Pe cat punem pariu ca se vor mari pensiile din nou inainte de alegerile locale, chiar daca se duce dracu’ de tot economia?

Dreptul de a decide prin vot, recastigat la Revolutie, a fost tratat cu curul. Poate era bine sa fie trecut la obligatie, macar vreo 20 de ani.

Hmm, ce mai e de zis? De maine cred ca politicienii o vor lua de la capat cu ale lor. Cea mai mare victorie a lor de astazi, pe langa procente, este ca i-au convins pacalit pe romani ca si daca nu voteaza ii sanctioneaza.

Ce-mi doresc de Craciun?

Cum banui ca trebuie scrise lucruri concrete, nu ma refer la lucruri netangibile direct. Hmm, nu m-am gandit la un cadou anume. Asa, ar fi multe chestii care poate mi-ar placea, dar de a caror utilitate m-as folosi poate prea putin pentru cat costa. Daca as avea mai mult timp liber sa ma plimb cu masina, poate mi-as dori un navigator GPS. La fel, tot daca as avea timp, poate bilete la unul sau mai multe dintre nenumaratele parcuri de distractii din zona. Ah, da, poate o vacanta la schi, dar e cam departe de unde sunt. Tot departarea si timpul scurt ma cam impiedica sa vin in tara de sarbatori.

Asadar, multe lucruri.

Trei dorinte pe care le-as spune pestisorului de aur

Hmm, nu m-am gandit pana acum. Imi vin in minte toate bancurile pe care le stiu pe acest subiect. Sa vedem:

1. Parintii si cei dragi sa fie sanatosi, sa ma pot bucura de ei cat mai mult timp
2. Poate sa ma intorc in timp sa repar unele lucruri, sa spun niste lucruri ce meritau spuse-desi poate daca as fi facut asta atunci, poate nu as fi invatat niste lectii valoroase.
3. Sa am puterea sa fac ceea ce trebuie si resursele sa fac ceea ce imi place.

Cred ca e bine. Daca se modifica ceva, revin eu pe urma.

De la mine, o trimit mai departe la stefan, pentru ca stiu ca „adora” asa ceva, si la mihaelaz. Spor, ca nu e usor.

Dupa ce miercuri au transmis premiile din industria muzicii country, ABC transmite acum American Music Awards, ce se desfasoara la Nokia Theater in Los Angeles.

Gazda Jimmy Kimmel a trecut rapid si amuzant peste faptul ca, datorita grevei scenaristilor, nu isi poate scrie poante (si el fiind membru de sindicat), invitand 2 semi-vedete din public sa exerseze ultima moda in materie de hip-hop routine: dansul lui Soulja Boy. Evident ca a trebuit sa vina chiar artistul sa le arate cum se presteaza!

Ah, inainte de asta, seara a inceput cu un dublu-minirecital Fergie si Will.I.Am, cu participarea Nicole (Pussycat Dolls). Le canta Fergie, nu gluma!

Best Breakthrough Artist: Daughtry, a caror piesa Home imi place la nebunie. Tot ei au castigat si Best Contemporary, Best Pop/Rock Album.

Best Soul/R&B Male: Akon. Excelenta alegere. Si mai frumos ca a venit pe scena cu un alt contracandidat la acelasi premiu (T-Pain), care a vorbit mai mult decat Akon. Asa da promovarea protejatilor!

Best Pop Male: Justin Timberlake (aflat in Australia?!?). Aici n-as fi stiut cu cine sa tin, pentru ca ceilalti doi au fost Akon si Timberland. TotJT a castigat si Best Soul/R&B Album.

Favourite Soundtrack Album: Nu a castigat Dreamgirls, deci nici nu m-am obosit sa retin cine e invingatorul. Ceva cu high school musical… neinteresant, Disney stuff!

Ah, gata, nu mai scriu decat despre premiile care imi spun ceva. Anyone has a problem with that?

International Artist Award of Excellence: Beyonce! Pe deplin meritat! Ah, nu a venit cu Jay-Z, ci cu… tatal ei.

Best Soul/R&B Female: Rihanna, pe deplin meritat. Interesant ca in aceeasi categorie a fost si Beyonce, iar prima persoana careia Rihanna i-a multumit a fost Jay-Z. Prietenii stiu de ce!

Best Pop/Rock Female: Fergie… hmm, intre ea, Beyonce si Avril Lavigne, nu stiu daca ea era prima alegere. Dar fie!

Lista completa a castigatorilor o gasiti aici.

De cantat, pe gustul meu au fost:

• Avril Lavigne

• Rihanna (un intro din Umbrella, apoi piesa noua)

• Sugarland (cu o adaptare superba in stil country a piesei”Irreplaceable” a lui Beyonce, care li s-a si alaturat; excelent!!!)

• Celine Dion: dupa 4 ani exclusiv in Las Vegas, canadianca minune revine.

• Lenny Kravitz: ehe, tineretile mele cu „Are you gonna go my way?” si „Fly Away”… de data asta un slow, dar ce slow…

• Chris Brown cu T-Pain: hip-hop de calitate, cu o urma de rock; pe melodia lor „Kiss, Kiss” ma trezesc dimineata in masina cand plec la cursuri; show de calitate!

• Alicia Keys: mai frumoasa ca niciodata, aceeasi „vrajitoare” a pianului, de data asta in varianta reggae: Jamaica rulz, man! Daca mai adaugi si pe Chaka Demus & Pliers, atunci e crima! „Murder! She wrote” si sala a fost in picioare!

• Mary J. Blige: clasa, voce, fara artificii inutile, dar atat de bine!

• Evident, Daughtry!

Seara s-a incheiat atipic, fara un ultim artist care sa cante vreo melodie. Uitandu-ma insa la ceas am inteles, nu mai era timp. Aici nu se joaca lumea cu asa ceva.

Per total, un spectacol reusit, variat, cu multe momente de muzica foarte buna, cu glume scurte si savuroase. Uff, gandidu-ma la ce am vazut in tara, iar ma enervez si ma intreb cum naiba unora le iese totul snur, toata lumea canta live, nici un moment de microfonie, luminile sunt toate acolo unde trebuie etc. Asta e, unii pot, altii nu!

O seara mare pentru Daughtry, Justin si Carrie Underwood (canta country, deci nu insist).

Inchei cu refrenul piesei celor de la Daughtry. Veti intelege poate de ce are o rezonanta speciala pentru mine:

„ Well I’m going home,
Back to the place where I belong,
And where your love has always been enough for me.
I’m not running from.
No, I think you got me all wrong.
I don’t regret this life I chose for me.
But these places and these faces are getting old,
So I’m going home.„

De la fata locului, adica din fata televizorului, a transmis pentru wordpressTV Manoland. Andreea, ai legatura!

Ghiciti despre cine vorbesc? Hai, ca v-am dat 2 indicii valoroase!

Gata, hai ca nu va mai tin pe jar: am onoarea si placerea ca, de ziua mea (aproape si calendaristic) sa il vad in carne si oase, in showul propriu, pe marele (drum roll, please!) Jerryyyyyyyyy Seinfeeeeld!

Acum cateva seri, in timp ce mergea TV-ul pe un post local ca zgomot de fond, ca sa nu imi aud gandurile in cap (mare pericol!), am auzit la un moment dat ceva de „Jerry Seinfeld coming near you!”. Stiam ca e acum in perioada asta in Las Vegas, la Comedy Festival, asa ca initial nu mi-a atras atentia. Am ridicat totusi ochii din monitorul laptopului si abia am prins ultimele secunde din promo. Am inceput sa urmaresc canalul si, ca peste tot, au reluat anuntul la ceva timp. Intr-adevar, nenea Jerry tine 2 showuri, in aceeasi zi, la Melbourne, FL, care e la 50 de mile (o ora de mers) de unde locuieste je.

Mi-a placut intotdeauna de el, atat in serialul atat de celebru, cat si cand l-am mai vazut la diverse show-uri, gen The Tonight Show sau Late Night. Acum, de cand isi promoveaza Bee Movie, e aproape ubicuu la televiziuni. Are un umor cu totul deosebit, iar modul cum „transmite” poantele e total caracteristic si specific. Asa ca ocazia de a-l vedea live nu putea fi ratata.

Asa ca am purces la drum. Am intrat pe ticketmaster, unde poti gasi bilete pentru aproape orice. Desi biletele se pusesera in vanzare de doar 4 zile, site-ul imi spunea ca nu mai au nici un bilet. Cum era deja prea tarziu ca ora, am decis sa incerc si astazi, prin telefon. Speram sa fie o eroare de server sau ceva.

Azi am sunat. Dupa ce am asteptat dupa robot sa isi faca mendrele, in sfarsit am dat si de voce de om. Degeaba insa, nu mai era nici un bilet. Mi-a dat insa un sfat bun: sa sun direct la sala de spectacole, sa vad daca nu au ei ceva ramas. Asa am si facut si… minune! mai era un loc, culmea, exact in sectiunea unde vroiam, adica mai apropiata de scena si pe centrul salii. Noroc chior.

Faza faina a fost si cu parcarea. Ei pun in vanzare si bilete pentru locuri de parcare rezervate, mai apropiate de intrare. O intreb pe tipa daca merita sa imi cumpar. Ma intreaba foarte profesional daca ma deranjeaza sa merg pe jos. Am intrebat la fel de profesional despre ce distanta e vorba. Cateva zeci de metri pana la 150 de metri, in functie de loc. Iar mi-am adus aminte de aversiunea americanului de rand pentru efort. I-am raspuns ca nu am probleme de a da din picioare si nu am mai dat aproape 10 dolari pentru loc de parcare rezervat. Prefer sa ii dau pe altceva.

Asadar, am reusit!

Incercand sa gasesc un poster sau o poza cu evenimentul, am dat un search si am gasit un site ce comercializeaza bilete, care are inca locuri de dat la acest spectacol. Preturile insa… o alta minune. De 2 pana la vreo de 4-5 ori mai mari decat cele de la casa de bilete a salii sau de pe ticketmaster. Asa ca… nu doar la noi se practica bijnita cu bilete, ci si aici. Plus ca sunt sigur ca odata cu apropierea datei, vor mai aparea bilete, dar la preturi pe masura. Deci si aici e specula, dar e cu chitanta.

Oricum, abia astept momentul respectiv! Dupa ce nu am gasit bilete (in acelasi mod) la concertul lui Elton John de aici, chiar la noua sala a UCF, m-as fi suparat tare sa il ratez si pe Jerry.

Am atatea amintiri cu el, atatea poante, atatea baute, atatea deplasari comune. Avem si momente ce nu pot fi povestite fara supravegherea CNA-ului. Nu stiu cat conteaza, dar avem gusturi diferite la femei.

Mai jos, cateva poze din Grecia, din 2003. Am si mai noi, dar gradul de alcoolemie e prea mare, iar acum e om responsabil, mare chirurg in capitala:

Eroii de la Termopile (doamne, ce caldura era in acel miez de zi: coborati din autocarul cu AC, ni se scurgea pielea de la caldura; acum, dupa ce am prins un pic de vara in Florida, nu mi se mai pare asa cald; dar amintirea ramane)

Pe plaja in Nei Pori… ee, ce timpuri!

Pe muntele Olimp, la 1000 de metri altitudine. We’re the kings of the world!

La Sf. Stefan, din cadrul complexului Meteora. Mai mergeam si la biserici, din cand in cand, sa aducem pacatometrul la 0. Recuperam rapid!

Pe balconul „cuibusorului de nebunii”

Cu mama mea, la Sf. Parachieva (a grecilor)

Pe faleza din Nei Pori, cu Olimpul in spate…

V-am zis ca ne temeam de cel de sus. Aici, intr-un magazin de icoane de la Meteora. (tot timpul cand vedeam poza asta, spuneam amandoi ca ar trebui sa o modificam in Photoshop, punand pe pieptul camasilor noastre ceva de genul „I worship you, Satan!”)

Uitati-va cu atentie in centrul pozei, el e! Mare amator de munte si drumetii! Aici, pe stancile Meteorei.

Il maestro! Una din cele mai dragi poze cu el.

Tzucule, de aici de departe, La Multi Ani, sa ai parte de ce iti doresti si meriti, sa fii fericit, sanatos sa le poti duce si sa ne vedem cat mai curand cu bine! Sa nu te puna Al de sus sa te insori fara mine prezent!

Mi-e tare dor de tine si de cum era…

Trebuie sa precizez ca parintii mei sunt nascuti in Dorohoi, bunicii materni inca locuiesc in Broscauti, o parte buna de matusi, unchi si verisori au trait si inca o fac la Dorohoi. In cele 2 localitati mi-am petrecut multe vacante, ultima data fiind acolo in aceasta vara, inainte de plecare. Am spus toate astea pentru a stabili ca am ceva date pentru a vorbi despre ce am vazut macar.

Desi articolul a aparut abia acum, probabil datorita problemei din Italia, casele respective nu sunt de ieri acolo. Mai mult, nu e ghetou: nu e izolat cu gard, nu stau politisti sau alte forte de ordine sa selecteze cine intra si cine iese (nici n-ar avea cum, decat daca fac gard viu, roata imprejur); poate autorul a spus ghetou pentru ca intr-o casa stau foarte multi oameni (dupa standardul cui?); sau poate ghetou dadea bine in titlu, atragea mai multi cititori.

Ramane insa faptul ca, din cate stiu, e singurul loc unde s-a facut asa ceva si, mai mult, casele inca sunt acolo, la cel putin un an (daca nu mai mult). Am trecut si in vara asta pe acolo, pentru ca, ca in RO, drumul prin sat e mai bun decat cele din Dorohoi-lucrurile se misca mai usor si mai repede in comuna decat in oras. N-am vazut focuri facute afara, n-am vazut mizerie, n-am vazut cortul pus langa casa sau caruta, nici calul scotand capul pe geamul de la bucatarie. Bunica mea, care e extrem de informata despre tot ce se intampla in sat, nu mi-a spus nimic de rau despre oamenii de acolo.

Mai stiu si de unde au fost scosi acei oameni. De altfel, in filmuletul de pe site-ul ziarului se vede o dimensiune a dezastrului. E un inceput, o parte a solutiei. Nu e perfect, dar e atat de usor de criticat ceva de exista si mult mai greu de creat ceva.

In tot acel Dorohoi, care se stinge, in care industria sticlei e moarta, doar confectiile mai miscand, in care apa e inca data cu program, in care strazile orasului arata ca dupa bombardament, iar o bucata de cateva zeci de metri a costat cat un km de autostrada si a carei refacere a durat mai mult de un cincinal, se mai intampla si lucruri bune.

Articolul e bunicel, filmul insa, din 2006, prezinta mai fidel realitatea.

Mi-e dor de acele locuri, de chipurile bunicilor, de iarba din curte… chiar si de wc-ul din spatele casei. Ah, da, si de porumbul cat brazii!

***

In alta ordine de idei, pentru ca nu mai am chef sa fac alt post, nu pot sa nu remarc ca postul anterior, extrem de personal si cu o doza nedorita de provestiri-adevarate-te-invit-aici-tineti-aproape-finca-nici-nu-stiti-ce-pierdeti mi-a adus un boom de cititori. Daca as fi zoso sa astept banutii din click-uri, poate m-ar bucura. Dar nu voi mai repeta experienta. Am inteles ca unele lucrurile private trebuie mentinute asa. Asadar, pana nu o gasesc pe Elodia la vreun WalMart local, nu veti mai avea asemenea placeri. Un amic imi sugera sa scriu fictiune pe aceeasi tema. Hmm, viata e destul de „pasionanta” si asa. Intre timp, va invit sa trimiteti SMS-uri cu voturile voastre la intrebarea „A facut manoland pipi in vasul de toaleta sau direct in cada? Daca prima varianta, a stropit imprejur?”

Ei, bine, ONU si-a dat seama cat de lenesi suntem si ne-a dat o solutie mutual avantajoasa. FreeRice este un site unde, alegand sensul corect al unor cuvinte mai putin comune in engleza, donezi 10 boabe de orez per cuvant. Nu platesti din buzunar, pentru ca sunt firme care isi fac reclama pe site. Dar si aceasta reclama e aproape atipica: nu ai pop-up-uri suparatoare, nu e reclama mai mare si mai tipatoare decat restul site-ului. Doar logo-urile companiilor se schimba discret, in partea de jos. Nici nu le observi la inceput, dar cred ca isi fac treaba.

Curgerea jocului e foarte buna, neavand timpi morti. Poti vedea in orice moment cate boabe ai strans, iar daca iti pica netul (se intampla peste tot), serverul a inregistrat cat ai donat, asa ca nu te-ai dat cu capul de pereti la neologisme degeaba.

Ah, foarte bun jocul pentru candidatii la GRE, care s-au saturat de celebrele liste de cuvinte care „sigur” apar la test. Veti gasi aici cuvinte care nu apar pe acele liste.

Cine spunea ca un cuvant nu poate potoli foamea?

Am comentat pe blogul doamnei Renate Weber, la un post al dumneaei despre situatia din Italia, cu tiganii si romanii. Se pare ca am fost inteles gresit. Doamna Weber a revenit si a construit un intreg post in jurul comentariului meu. I-am raspuns din nou, incercand sa o asigur ca nu sunt nici mercenar politic, platit de vreun partid sa monitorizez blogurile contracandidatilor, si nici baga-strambe de meserie. Sunt sigur ca daca citeste ce am mai scris pe blogul asta se convinge de ce am spus.

In rest, sper ca si campania electorala din tara sa fie la fel de activa ca cea de pe blog.

Iubesc Italia, o ador. O consider a doua mea tara natala. Experienta italiana a fost una definitorie pentru mine. M-am simtit atat de bine in Italia, printre italieni (deloc de mirat, am avut probleme chiar cu romani, mai mult, colegi din RO), incat voi tine minte toata viata acea perioada. Cea mai mare realizare a fost sa fiu luat drept italian de vanzatori, ghizi in muzee sau oameni simpli. Mai mult, mi-am facut prieteni buni, cu care am fost in vacanta, cu care am convietuit si de care mi-e dor.

Cred ca perioada petrecuta in Italia (2004-2005) a fost trecerea la maturitate.

Am avut si contacte cu comunitatea romaneasca. Ii auzeam la cumparaturi sambata. Era tragi-comic sa ii auzi pe cei mai vechi in Italia explicandu-le noilor veniti (rude sau prieteni) cum sta treaba cu pasta, panettone si prosciutto. Era si mai si sa ii auzi discutand despre RO ca despre iad, un loc unde nu se vor intoarce decat in concediu sau de sarbatori.

Singurul lucru bun in RO parea sa fie sistemul de invatamant. Eram intr-un autobuz, ma intorceam de la spital: in fata mea, 3 romani, discutand despre sora mai mica a uneia dintre ei. Dialogul a fost antologic:

„De ce nu o aduci aici?” o intreaba cel de langa ea.

„Ce sa faca aici, sa beleasca pula la vreun mos?” raspunde ea extrem de serios.

„Pai si in tara ce beleste?” vine el cu contraargumentul.

„Lasa, s-o beleasca in tara, are grija maica-mea de ea. Poate apuca sa termine liceul!” conchide ea intelept.

Am incercat foarte tare sa nu zambesc, pentru ca se uitau fix la mine. Nu stiu daca mi-a reusit.

Un alt dialog fantastic l-am surprins in prima duminica dupa ce m-am mutat de la hostel in casa unde am stat. Eram pe Via Garibaldi (alee pietonala, plina de magazine, un fel de ax al centrului orasului, ce leaga Piazza Statuto cu Piazza Castello) impreuna cu Andrea, colegul de camera. Ma uitam, pentru prima oara relaxat, la lumea din jur, la fete. Destul de spus ca adolescentele italiene sunt in marea majoritate uratele, cel putin pentru standardele mele. Dar, ce sa vezi? Deodata, in fata noastra, 3 domnisoare superbe, cu rochii scurte, fardate, cu mers tantos. Ma uit la colegul meu, el la mine, zambim amandoi. Exact cand treceau prin dreptul nostru, una dintre ele ii reprosa celeilalte „Auzi, fa, pe mine de ce nu m-ai luat la client aseara?” Dupa fata si zambetul meu, Andrea a inteles ca vorbeau romana.

Odata cu marirea comunitatii romanesti, au inceput sa apara si anunturi speciale pentru ei. N-am apucat sa fotografiez un anunt de pe un stalp, care promova un nene care instala antene satelit care prind posturile romanesti sau un afis ce anunta un concert Vali Vijelie la o discoteca romaneasca de pe langa Torino, dar am apucat sa imortalizez acest panou, de langa gara Porta Susa (atunci era in constructie statia de metro, de aceea gardul).

Apoi, am avut ocazia sa aud si sa miros RO in Italia, la Torino. Pe malul fluviului Po, langa Castel Valentino, exista o rulota ce vinde bautura si produse romanesti. Probabil ca sunt si magazine, dar in acel moment nu ma interesa.

Cam scumpa ciocolata calda, nu?

Am mai intalnit romani la spital, fie pacienti, fie infirmiere. Cel mai mult mi-a placut un moment cand, pe scari, intre etaje, 2 infirmiere romane faceau schimb de tura. S-au despartit cu clasicul „hai, ciao, tu!”. Am mai intalnit romani in multe locuri.

Da, am vazut si tigani. Destul de multi, majoritatea cersind, facand mizerie, certandu-se sau batandu-se in fata Domului sau langa Porta Palazzo. Ca acum s-au specializat in crime, e doar o evolutie „fireasca”.

Ce ma deranjeaza e ca romanii seriosi, care muncesc, trimit bani in tara, isi vad de treaba, isi aduc si rudele si le gasesc serviciu, toti acestia au de suferit din cauza ca guvernele romane au preferat sa paseze problema autoritatilor italiene. Replica lui Tariceanu, potrivit careia e vina italienilor ca nenea Mailat si ai lui fac crime, pentru ca italienii trebuia sa le dea de lucru, e remarcabil de cretina. De altfel, nici nu ma asteptam la altceva.

Nu spun ca italienii sunt toti sfinti. Departe de mine! Sunt tara care a avut campania Mani Pulite, care a dat Cosa Nostra, care a consacrat omerta. Totusi, in nici un moment cat am fost acolo nu m-am simtit in nesiguranta din cauza italienilor (si am fost in locuri publice sau laturalnice la ore foarte mici ale noptii).

Pe de alta parte, atitudinea nationalista e aproape normala in fata acestor evenimente, iar situatia politica nu e nici ea de natura sa stinga rapid aceste exagerari. Ramane totusi faptul ca romanii cinstiti, care muncesc, eventual au drept de rezidenta obtinut, au de suferit. Ma indoiesc ca o familie care a avut o bona romanca de cativa ani ii va da brusc cu piciorul, dar nu as vrea sa fiu in pielea romanilor care trebuie sa citeasca zilnic despre cum tigan=roman.

Da, poate sunt rasist. Atunci cand viata mea sau a unor rude sau prieteni e afectata de activitatile acestei etnii, gradul de toleranta coboara abrupt. Intoarcerea lor in tara va dura putin si nu va rezolva nimic. Asa cum au dat spaga la frontiera prima oara cand au iesit, asa o sa rezolve si acum. Ca deh, si politaii de frontiera mai noi, cu alura europeana, trebuie sa isi faca o vila, doua, nu?

Inchei cu o imagine simbol pentru Torino, celebra La Mole, actual Muzeu National al Cinematografiei.

Cine citeste blogul (da, voi, aia trei! glumesc, am cititori, saru-mana!) stie ca am lucrat pentru o multinationala farmaceutica. Adaug acum ca am reprezentat un singur medicament, recomandat in terapia cancerului pulmonar fara celule mici (non-small) si a cancerului pancreatic, in 10 judete (8 moldovene plus Braila si Tulcea). N-am lucrat mult, dar destul pentru a avea o imagine despre ce se intampla in oncologia romaneasca, cel putin pentru zona arondata (desi din ce aflam de la colegi din alte zone, nicaieri nu e mult mai bine, poate cu exceptia Institutului Oncologic de la Cluj).

Desi avusesem contact cu pacienti oncologici in facultate (chirurgie, ORL, OMF, pediatrie si evident oncologie), contactul zilnic cu sectiile si ambulatoriile de oncologie din perioada cat am lucrat a fost cu totul diferit.

Incep prin a spune ca medicii oncologi primesc bani de peste tot: atat de la pacienti, cat mai ales de la companiile farmaceutice. De la acestea din urma, banii vin atat direct, cash (desi acum se practica transmiterea IBAN-ului si depunerea direct in cont), cat si ca sponsorizari pentru deplasari la congrese, publicarea unui articol sau a unei carti. Banii cash vin si ei pe mai multe „categorii bugetare”: comision pentru prescrierea unui anumit medicament, onorariu pentru o prezentare de medicament la care medicul respectiv indruga ceva despre calitatile nemaivazute ale respectivului produs. Si castiga nu doar oncologul, ci si medicii din specialitatile inrudite (chirurgie, medicala, preclinic). Adaugati la asta cadourile de sarbatori, de ziua numelui sau de ce alte zile mai stie reprezentantul medical ca sunt importante (sustinerea examenului de doctorat, botezul copilului etc). Sumele nu sunt deloc mici. Uneori, comisionul pentru o singura cutie/fiola de medicament se ridica si la peste 10% din valoarea cu TVA. Daca tineti cont si de profitul companiei, intelegeti acum de ce costa atat de mult medicamentele.

OK, ca sa evit vreun proces sau altceva asemanator din partea unui fost angajator, pot spune ca stiam toate aceste lucruri inca din facultate. Deh, mai sunt si profesori idioti, care lasa facturi si chitante si extrasuri de cont la vedere, pe birou, in sala in care dau examen studenti. Apoi, mai sunt unii medici care si povestesc cum a fost la congres si ce nemultumiti sunt ei de cum i-a tratat compania X, in comparatie cu data trecuta, cand au fost cu compania Y.

Ce se intampla cu oncologii e valabil si pentru medicii din alte specialitati: interne, cardiologie, nefrologie, gastro-entero, infectioase, hematologie, pneumologie, oftalmologie, in general orice specialitate ce presupune tratament preponderent medicamentos. Ah, si castiga, in unele cazuri, si directia spitalului.

Acum, ca am marcat partea asta, revin la pacienti. Sunt multi, foarte multi. Stam inca foarte prost la preventie si diagnostic precoce. Ceva ameliorari la acest capitol se inregistreaza in patologia sanului, probabil datorita campaniilor media. Apoi, marea majoritate au o situatie financiara medie spre precara. Foarte putini isi permit sa isi cumpere un medicament, daca nu il pot lua gratuit.

Si acum ajung la nenea ministrul. In perioada cat am lucrat eu eram in plina schimbare: de legislatie, de comisii ministeriale si CNAS, de liste de DCI-uri. In fiecare zi, aproape, primeam alte informatii, alte documente, alte reguli. Ca sa nu lungesc inutil, situatia in oncologie devenise imposibila de cativa ani. Ultimele licitatii pentru livrarea de medicamente la spitale (singurele care putea sa elibereze pe reteta, prin farmacia de spital) se facusera cu ani buni inainte, continuarea livrarilor an de an facandu-se prin acte aditionale. De ce? Pentru ca cei care castigasera licitatiile (cum le castigasera, intelegeti voi) aveau legaturi politice foarte puternice, astfel impiedicand reluarea licitatiilor. Evident, asta insemna semi-monopol asupra distributiei, ori ceilalti competitori nu puteau asista pasivi la asa ceva, pentru ca piata oncologicelor e imensa ca valoare, e sigura ca si comenzi si, daca nu vesnica, va dura inca multi ani. Asadar, dupa alegeri si schimbarea (cica a) puterii, au inceput presiunile sa se organizeze noi licitatii sau sa se faca ceva.

In plus, pe langa problema distributiei, mai era cea a medicamentelor noi. De la acele licitatii si pana in prezent, fusesera aprobate in RO o serie de molecule noi, care nu erau prinse in lista de licitatie si deci nu puteau fi comandate din bugetul programului. Singura posibilitate era sa fie comandate din bugetul spitalului. Evident, aceste bugete erau „atacate” de toti cei care aveau astfel de medicamente in portofoliu, si comisioanele erau in consecinta. Cine stia sa se descurce, isi vindea produsul, cine nu… nu.

Nenea Nicolaescu a zis ca face revolutie: a scos o noua lista de produse ce pot fi decontate din fondurile programului (unde a inclus toate moleculele aprobate), a incercat sa imparta autoritatea, banii si categoriile pe ambulator si spital (oralele pe ambulator, injectabilele pe spital), a introdus referate de tip nou pentru o serie de molecule asa-zis noi si scumpe (culmea ca imensa majoritate a produselor din lista apartineau unei singure companii, alte medicamente la fel de scumpe fiind omise, ca prin minune), a schimbat comisiile de specialitate din minister si CNAS (cea din urma avand misiunea de a aproba referatele pentru pacientii noi si continuarile pentru cei vechi).

Tot nenea Nicolaescu a inceput sa minta, spunand ca la farmacii nu exista plafoane pentru produsele oncologice. Asta, in conditiile in care pe site-urile CJAS-urilor existau tabele cu exact acele plafoane, pentru fiecare farmacie. Alta minciuna a fost cea cu marirea bugetului: adunand sumele alocate pe ambulator si spital, reiesea un total mai mic decat cel din luna anterioara, cand era doar pe spital. Apoi, nesimtirea cea mai mare a fost amanarea discutarii referatelor noi timp de mai bine de 3 luni. Pentru neavizati, cancerul, daca nu e tratat, nu e ca raceala, care, tratata, dureaza 7 zile, netratata, doar o saptamana. Am avut cazuri in care referate facute la inceputul activitatii au fost anulate pentru ca pacientul decedase, iar comisia tot nu se intrunea sa discute cazurile noi. Nu mai spun ca au fost modificate referatele abia emise de 2 saptamani, listele de preturi, ordinul de ministru etc. Totul era in miscare, mai putin tratamentul pacientilor.

Nu pot totusi sa nu revin la medici. Doamne, multi prosti au putere de decizie asupra vietii oamenilor. Tineri sau batrani, noi sau vechi, nu conteaza, daca prostia troneaza, e clar. Sa vezi oameni care se lauda ca merg la congrese, ca sunt la curent cu noile terapii, sa ii vezi cum te intreaba prostii, cum neaga realitati stiintifice, cum nu stiu sa citeasca rezultatele unui studiu clinic. Parte rea vointa, parte coruperea din partea altei companii, parte incompetenta, toate concura la decizia unui medic de a nu folosi ceva nou si mai bun decat ce are in prezent doar pentru ca nu vrea (sau nu stie, sau nu poate sa inteleaga).

Cand ma refer la mai bun, inteleg in primul rand supravietuire. Daca ai un produs care creste supravietuirea mai mult decat altul, intr-o neoplazie, cu efecte secundare comparabile, ar trebui sa fie simplu. Nu mai putin complicat ar trebui sa fie cand ai 2 sau 3 produse cu rezultate comparabile ale supravietuirii si perioadei pana la progresie, dar cu efecte secundare extrem de diferite ca manifestare, intensitate si efect asupra calitatii vietii pacientului. Dar nu, nimic nu e atat de evident pentru acesti idioti.

Spun tot aici ca sunt si oameni inteligenti, care se gandesc la pacient, sunt deschisi la nou. Cu astfel de oameni e o placere sa discuti, sa compari rezultate, sa le arati studii si date. Din pacate, sunt putini. Ce e mai grav, oamenii cu putere de decizie (profesori universitari, sefi de clinica) sunt in marea majoritate a cazurilor mari idioti, fricosi sau pur si simplu incompetenti. Ce e si mai grav e ca in Moldova, cel putin, exista inca sistemul arhaic al suzeranului: daca „dom profesor” nu e de acord, medicul de ambulator dintr-un judet „arondat” va prescrie foarte greu. Nici comisionul nu reuseste sa il convinga pe acel medic sa gandeasca dracului cu capul lui si sa decida ce e mai bine pentru pacient.

In cancer, nu prea e loc de digresiuni. Boala trebuie atacata frontal, folosind ultimele protocoale si scheme de tratament, care, evident, cuprind cele mai noi molecule. Dar, cum e mult mai simplu sa tratezi pacientii cu aceeasi schema invatata acum 20 de ani in rezidentiat, marea majoritate nu vor sa deschida ochii. Si asa inchid ochii pacientii, mult mai devreme decat ar fi posibil.

Da, sunt multi pacienti, multi batrani, multi copii, multi adolescenti, multe femei. Multi bani sunt necesari pentru tratarea lor. Dar degeaba se baga bani in sistem, daca tot idiotii ii gestioneaza. Asa ca mi-e teama ca, cu tot focusul de moment, lucrurile nu se vor schimba prea curand in mod esential.

Am strans multa amaraciune si multi nervi in acea perioada si vad ca inca nu am scapat. Cine stie daca voi reusi pe deplin vreodata…

Initiativa e minunata. Ma voi referi insa la situatia locala, cel putin la nivelul anului 2004 si chiar 2005. Fiind student la Torino, am ajuns si la Milano de cateva ori. Prima data, nu mi-am facut bine temele si nu am stiut ca trebuie sa te inscrii pe o lista ca sa intri sa vezi fresca. Imi facusem eu un traseu cat mai economicos prin oras, ca sa vad cat mai multe lucruri, asa ca am ajuns si la biserica mai sus amintita. Evident, plin de turisti, marea majoritate asiatici, cu ditai tunurile foto, asteptand sa intre. Am zis sa intreb macar ce si cum, ca sa stiu pentru data urmatoare.

Intru inauntru, iau un pliant si dau sa intreb pe domnisoara de acolo cum se procedeaza. Dumneaei vorbea la telefon, plangandu-se cuiva ca grupul programat pentru ora respectiva nu venise. Hopa, exista o sansa, mi-am zis! Aiurea! Efectiv, au inchis intrarea, spunandu-le asiaticilor ca se vor intoarce la ora cand erau ei programati. Deci nu aveau nevoie de 8 euroi ai mei si ai altora care doreau sa intre. OK, o fi fost ziua lor proasta. Am intrebat totusi cu cat timp inainte trebuie sa fac programare. Mi-a raspuns zambind ca minim 3 luni. M-am uitat la ea, am rezistat tentatiei de a baga in ma-sa si am iesit. In compensatie (divina?), exact peste drum era deschis, temporar, Muzeul Teatro alla Scala, pentru ca celebra sala era in reparatie. Am intrat si, gratuit, am vazut o parte a celebrei colectii a celei mai faimoase scene lirice din lume. Intreaga colectie am vazut-o ulterior chiar in cladirea originala. Daca sunteti in Milano si nu e inchisa publicului, nu ratati Scala. E chiar langa Piazza del Duomo, trecand prin Galerii.

Revenind la fresca alora, nici a doua oara cand am mers la plimbare prin Milano nu am reusit sa intru, pentru ca nu aveau liber la inscrieri. Asta e. Din fericire, Milano are muzee si locuri frumoase pentru toata lumea. Am facut o poza, ca sa stiu ce sa evit data viitoare:

Hmm, uitandu-ma la poze facute in acea perioada, mi s-a facut un dor nebun de Italia. Cred ca o sa mai povestesc din aventurile de atunci. Pana atunci, bai, voi, astia, cu aparate foto de gat, cu borsetele cu acte si bani la brau, savurati fresca pixelizata si nu mai consumati oxigenul prin Milano, da?

Desi nu ma asteptam, am gasit cateva clipuri decente si o bijuterie:

E facut de o echipa profesionista din Iasi. Pe canalul lor de pe YouTube mai gasiti clipuri despre Iasi, unul extrem de crud despre starea monumentelor din Iasi, precum si parodii la celebra reclama Whas’up!!!! a Budweiser. Pentru amatori, un bun mini reportaj de la Romanian Fashion Week de anul asta, tot din Iasi.

Cum comenta cineva pe YouTube, parca niciodata n-am vazut Iasiul asa…

Priviti (click pe imagine pentru versiune mai mare):

Personal, nu cred ca treaba asta serveste numelui fostului pontif. Dar, daca Vaticanul crede contrariul…

OK, ai reusit sa o impresionezi pe persoana respectiva, astfel ca la cateva zile (mai multe sau mai putine, depinzand de cate persoane trebuie sa ia decizia) esti sunat si ti se spune ca ai fost selectat pentru etapa urmatoare. 99% aceasta se va desfasura la Bucuresti, la sediul central al companiei. Ti se vor comunica data, ora si persoanele de contact. Evident, esti intrebat daca esti disponibil la acea ora. Sper ca s-a retinut faptul ca tot procesul este un examen, nu doar interviurile in sine, ci intregul contact cu reprezentanti ai companiei este evaluat. Astfel, daca la primul interviu ai declarat ca acum nu lucrezi, evident ca vei raspunde ca esti disponibil la acea data si ora, dar fara disperare. De asemenea, daca esti angajat si compania stie asta, un raspuns bun este ca vei incerca sa obtii liber de la actualul serviciu si ii vei contacta. Se intelege acest lucru si ti se vor da date de contact. Apoi, fii sigur ca intelegi foarte bine cine plateste pentru cazare, transport si mese. Companiile vor plati pentru transport (pastrati biletul de tren sau bonurile de benzina; cititi mai jos cum se face decontarea propriu-zisa). Inca nu am auzit sa plateasca si pentru cazarea si masa candidatilor, dar trebuie sa intrebati. Astfel, dati dovada de atentie la detalii si, cine stie, poate pica ceva.

Inutil de spus ca trebuie sa fiti la timp la intalnire, ba chiar mai devreme. Bucurestiul e imens, intortocheat si strazile isi schimba des numele, astfel ca nu toti taximetristii stiu exact unde sa va duca. Si sistemul de transport in comun merita studiat, macar ca alternativa. In functie de timp, buget sau prieteni in capitala, e bine sa faceti un drum de recunoastere cu o zi inainte. Ah, pentru cei chiar din Capitala ar trebui sa fie mai usor, mai ales ca ei au avut interviul initial tot la sediul central. Dar cum nu sunt fan Bucuresti, ma voi referi la situatia provincialilor. Oricum, procentual, sunt mai multi RM in afara Bucurestiului.

Asadar, ar trebui sa fiti la sediu cu 15-20 de minute inainte de ora stabilita. Ca vestimentatie, tot stilul bussiness. Din nou, fiti siguri ca hainele va vin bine, chiar daca nu sunt ultimul racnet in materie de costum. Culori neutre pentru costum (negru, gri, bleumarin), o camasa rezonabila (albul nu e tot timpul singura solutie) si o cravata eleganta, care sa va individualizeze, sunt o solutie. Din nou, daca pantofii sunt negri, sosetele trebuie sa fie la fel. Nu sunteti Michael Jackson, asa ca fara sosete albe!!! Pentru doamne… mi-e destul de greu sa ma pronunt. Un echilibru intre prea serios si prea flashy trebuie mentinut. Negrul e prea ubicuitar, asa ca un pic de culoare (nu prea multa) va poate individualiza, putand fi un atu. Din nou, haine comode, care sa va vina bine si sa arate natural, nu fortat.

De obicei, exista o receptie. Prezentati-va persoanei de acolo, spuneti pentru ce ati venit si care este persoana de contact. Acum, in functie de politica firmei, persoanele pe care le veti vedea pot sa difere ca functii. De asemenea, e bine sa va asteptati sa mai fie si alti candidati acolo, cam la aceleasi ore, pentru aceeasi pozitie sau alte pozitii disponibile in companie. Nu sunteti acolo pentru a va face prieteni printre ceilalti candidati, ci pentru a obtine o slujba.

E posibil sa aveti inca o intalnire cu cineva de la HR. Foarte sigur este ca veti avea intalnire cu potentialul sef direct, daca acesta nu este deja managerul de zona cu care v-ati vazut la primul interviu. De asemenea, poate dori sa va vada managerul de produs. Poate e momentul pentru o clarificare. Intr-o companie serioasa, veti avea cam 2 sefi directi: managerul de zona (ASM-Area Sales Manager), care e interesat in primul rand de cat „vindeti”, si managerul de produs (PM-Product Manager), care e interesat de partea de marketing, reactiile medicilor la produs etc. De obicei, ASM-ul are mai multi RM in responsabilitate si va sti mai putin despre produs decat PM, dar va sti (teoretic) mai multe despre aspectele operationale (cine sunt medicii, farmacistii, care e experienta anterioara in relatia cu ei, etc).

La acest interviu cu ASM-ul si/sau PM-ul, e foarte important, daca ati aflat din timp despre ce produs e vorba, sa stiti cat mai multe detalii despre acel produs; daca stiti si date despre competitie, share-uri de piata si altele asemenea, deja e perfect. Acesta cred ca este momentul cheie al intregului proces, pentru ca acestia sunt oamenii cu care veti lucra constant si care trebuie sa doreasca sa lucreze cu voi. Asadar, maxim de concentrare!

Veti fi intrebat din nou de ce vreti sa lucrati la respectiva companie. Raspunsul dat la primul interviu ar trebui sa fie cel putin inclus in cel de data aceasta. In general, raspunsurile ar trebui sa fie potrivite ca lungime, la obiect si fara divagari inutile. E important daca stiti cine sunt KOLs (Key Opinion Leaders), de obicei sefii de clinica sau de sectie, in special din centrul universitar principal din zona. Contacte anterioare cu acestia constituie un avantaj pentru voi, care trebuie speculat inteligent. Fie v-a fost client, fie profesor, e bine sa mentionati asta.

Veti fi intrebati cum manageriati stressul, insuccesul, cum va mentineti motivatia atunci cand lucrurile nu merg asa cum ar trebui, ce fel de experienta manageriala aveti (daca ati mentionat asa ceva in CV, trebuie sa stiti exact ce ati pus acolo). Ii intereseaza daca aveti colegi in alte companii sau chiar acea companie, ce stiti efectiv despre pozitia de RM, ce implica ea.

Ganditi-va ca va trebui sa vindeti ceva ca RM, fie direct, fie sa induceti vanzarea. Ori si acest interviu este tot o vanzare: va „vindeti” pe voi. Spuneam in primul post ca o caracteristica a unui produs devine relevanta pentru client doar daca se poate transforma in beneficiu pentru acesta. Astfel, incercati sa si raspundeti la intrebari in acest mod. Desi poate parea deplasat, faptul ca ati fost reprezentant Avon sau Oriflame demonstreaza ca ati lucrat intr-o companie, ati fost in stare sa va faceti un buget, sa trimiteti rapoarte, sa aveti relatii bune si de durata cu clientii, sa creati si sa mentineti o retea de astfel de clienti. In acelasi timp, sa mentionati ca ati fost rep la Oriflame sau Avon doar pentru a avea produse gratis nu e un argument pe care sa vreti sa il exprimati cu voce tare.

In cele mai multe cazuri, acesta este momentul deciziei pentru companie. Probabil ca ASM-ul si PM-ul vor mai discuta si cu alti candidati si, la finalul acestor interviuri, vor decide pe cine vor.

In decursul aceleiasi zile, este posibil sa primiti si un test de limba straina (engleza, cam 100%), care poate fi un test grila sau completarea unui formular mai detaliat despre voi, in engleza. Tratati si acest pas cu mare seriozitate. Degeaba ati trecut in CV ca stiti engleza „la perfectie” (da, am vazut CV-uri in care scria chiar asa), daca nu sunteti in stare sa scrieti un paragraf intr-o engleza cat de cat corecta. Eu m-am distrat si le-am scris pe test, la un interviu, ca nu exista nici o varianta corecta printre cele oferite de ei. Culmea e ca m-au angajat, deci era o capcana acolo.

Daca ASM-ul si PM-ul va vor, atunci e probabil sa mergeti la un scurt interviu, „de verificare”, cu BUM (Bussiness Unit Manager), cel/cea care coordoneaza o intreaga divizie a companiei (Boli Metabolice, Oncologie-Virologie, Open Care etc). Este si aici important sa va mentineti atitudinea profesionista si sa intelegeti ca si aici exista intrebari test. Veti fi intrebati cum stati cu dragostea, in diferite forme. De ce? Pentru ca un RM circula foarte mult, pleaca devreme si se intoarce tarziu acasa, iar multe jumatati accepta cu greu aceasta situatie, chiar daca statusul financiar al relatiei are de castigat foarte mult. E momentul sa asigurati persoana care va intreaba asa ceva ca sunteti constient de responsabilitatile pozitiei si sunteti gata sa le faceti fata. Un lucru extrem de util este sa puneti intrebari, in acest moment. Poate nu neaparat despre bani, ci despre celelalte elemente ale jobului (daca nu le-ati aflat deja de la ASM si PM): cate judete, cate produse, cate zile pe saptamana in judetul principal (de obicei, centrul universitar). Nu intrati in prea multe detalii, dar e bine ca BUM-ul sa va vada curios si interesat. Tineti minte ca in acest moment jobul este al vostru sa il pierdeti!

La fel, in functie de politica firmei, veti avea o intalnire cu managerul general (sau Country Manager). Aceasta intalnire va semnaleaza ca jobul este intr-adevar al dumneavoastra, pentru ca niciodata seful cel mare nu va fi „utilizat” (a se citi risipit) pentru procesul efectiv de selectie. In acest moment, e bine sa intrebati, daca nu vi se spune direct, care este cuantumul salariului, al diurnelor, primelor etc, posibilitatilor de avansare, de pregatire profesionala. In fond, e omul care va semna contractul de munca. Din nou, e momentul sa demonstrati cat stiti despre companie, dar fara a fi agresivi. Omul e ditai seful si evident ca e mandru de propria-i firma. Asa ca daca stiti date de piata, in special cele care ii sunt dragi (lideri de piata pe o anumita boala sau grupa de boli, medicamente unice pe piata etc), e bine sa le pomeniti, ca motive pentru care doriti sa lucrati in acea companie.

Un manager bun va fi citit inainte rapid CV-ul vostru, asa ca fiti pregatit sa raspundeti la orice intrebare privind ce apare in CV. Eu am avut experienta placuta ca managerul sa aiba rude in orasul meu natal, pe care il viziteaza des, asadar am avut un common ground de la care sa pornesc discutia. Din nou, in acest moment, jobul este al vostru sa il pierdeti.

La finalul acestui proces, intrebati care este urmatorul pas, mai precis, cam cand ar trebui sa aflati rezultatul. De asemenea, nu uitati de decontarea drumului. De obicei, se va deconta pe loc „dusul”, intorsul ramanand sa il decontati fie prin posta (daca nu sunteti angajati), fie la revenirea la firma pentru trainingul initial pe produs.

Ziua poate fi lunga, asa ca profitati atunci cand vi se ofera un suc sau o cafea. Nu sunteti „penalizati” daca beti 10 cafele. Cu fumatul… nu stiu ce sa zic. Recomand sa nu fumati in timpul interviurilor propriu-zise, iar daca vi se ofera tigari de catre intervievatori, ar fi indicat sa le refuzati. De asemenea, atentie daca mancati intre interviuri sa nu ramaneti cu ceva intre dinti. Apelati la oglinda si toalete de cate ori puteti: nimic nu e mai enervant decat sa aveti o nevoie stringenta chiar in timpul interviului-cheie cu ASM-ul. De asemenea, fiti binevoitori si respectuosi cu absolut toata lumea cu care aveti contact in companie, incepand de la menajere. Daca le veti zambi si multumi pentru ceai sau cafea, a doua ceasca va veni la timp. In plus, retineti ca orice lucru pe care il faceti este urmarit si analizat.

Apoi, incercati sa va dozati energiile. Vor fi multe momente moarte, de asteptare. Incercati sa va relaxati, cititi cateva din multele brosuri despre companie aflate in zonele de receptie. E posibil sa aflati informatii foarte utile despre activitatile companiei, despre noi produse sau colaborari cu ONG-uri, despre premii obtinute etc, lucruri ce pot fi utilizate in interviuri.

La fel, e important sa degajati o atitudine tonica, pozitiva, siguranta de sine (dar nu trufie) si determinare (nu incapatanare).

OK, cred ca am acoperit cam tot. Daca am scapat ceva, intrebati.

Am vazut ca lumea ajunge la aceste posturi cautand „greseli de trecut in CV”, „CV corect”, „farma”. Deci se confirma ce spuneam in primul post privind dificultatea realizarii unui CV bun si eficace.

E acum pe HBO. Abia acum realizez cat de bun e acest film. Cand am incercat sa il vad in RO, nu am reusit sa urmaresc mai mult de cateva minute. Poate oi fi fost intr-o stare ciudata, poate nu rezona atunci cu mine, dar tin minte ca am oprit vizionarea si l-am sters instantaneu.

Am zis sa ii mai dau o sansa si sa incerc sa il urmaresc. Hmm, ce diferenta! Fantastic cat de bine a reusit sa surprinda idiosincraziile americanilor! Rabdarea americanilor, bunele maniere duse la extrem, stoicismul cu care suporta toate tampeniile lui Borat, toate sunt cu atat mai evidente acum pentru mine, dupa cele cateva luni petrecute aici. Dealer-ul de masini care, foarte natural, aproximeaza viteza la care un Hummer ar omori cu siguranta niste tigani, profesorul de umor care incearca in zadar sa ii explice cum se face o gluma cu „Not!!!”, instructorul auto care insista tot timpul sa tina ambele maini pe volan (de ce???), toti excelenti exponenti ai culturii americane. Ca sa nu mai zic de membrii fratiei din South Carolina, plecati cu caravana spre distractie. Looking for Jesus, anyone?

La fel de bine e surprinsa si ipocrizia americanilor, in momentul cinei cu notabilitatile unui oras din Alabama, cand Borat isi aduce o partenera-prostituata la masa. Distractiile „clasice” ale americanilor sunt si ele surprinse si contabilizate: taurul mecanic, rodeo-urile etc.

Evident ca m-am emotionat cand am auzit romaneste la inceputul filmului, cand am vazut stalpul de telegraf atat de romanesc (cu gauri, vopsit pana la un metru jumate de pamant, sa nu il atace… ce?) sau cand am vazut Dacia trasa de cai.

Muzica e si ea excelenta. Am descoperit o melodie a Fanfarei Ciocarlia pe care nu o stiam. Trebuie sa recunosc ca n-am mai vazut muzica lui Bregovic utilizata in asa mod, dar… suna „de acolo”.

Inca nu s-a terminat filmul. Scena in care fata lui Sacha face contact intim cu fundul regizorului a trecut, insa. Damn, that takes guts and dedication!

Un film excelent, crud si imposibil de real.

E cunoscuta aprehensiunea americanilor pentru comfort, usurinta cu care poti face un lucru, intr-un cuvant, cat mai mult cu cat mai putin. Dar de aici si pana la stadiul in care vad eu ca s-a ajuns e totusi distanta.

OK, si in RO exista drive-through la McDonalds. Sa imi spuneti daca in 3 luni au mai introdus serviciul asta si la altceva. Evident, exista si aici, si nu doar la Mac, celelalte lanturi de fast-food oferind serviciul asta. Amuzant e insa faptul ca pierzi mai putin timp oprind masina, intrand in magazin, comandand, luand produsele, intrand inapoi in masina si demarand. Dar, perceptia conteaza: ce daca stai mai mult la coada, important e ca stai comod, cu curul in masina, nu?

OK, ai mancat cam mult sau cam acru si ai nevoie de ceva pastile. Nu te ingrijora, exista si farmacii drive-through. Te inscrii frumusel langa gemulet si ti se da ce doresti. Nu stiu exact cum functioneaza treaba cu reteta, dar probabil nu trebuie sa astepti prea mult. Nici nu apuca motorul sa se raceasca, banuiesc.

Ai platit cu cash la Mac, poate tot cu cash la farmacie, asa ca ai ramas fara bancnote. Sterge-ti linistit broboana de transpiratie, aparuta la gandul ca ar trebui sa faci efort sau, Doamne fereste!, sa fii nevoit sa te dai jos din masina pentru a scoate bani de la ATM, pentru ca… exact, bancile s-au gandit la tine! Da jos gemuletul, baga cardul, scoate banii si demareaza intr-un minut sau mai putin.

Evident, daca esti aproape de Las Vegas, logodnica te bate la cap ca nu stabiliti odata nuntii, dar in acelasi timp vrea nunta secolului (si tu evident ai da banii pe o ditai plasma), solutia e simpla. Nunta la drive-through chapel. Nu trebuie sa te gandesti ca n-ai voal, inel sau alte alea, au acolo tot ce iti trebuie, si inca pe categorii: pentru sarantoci (50 de dolari tot pachetul) sau pentru punga-sparta.

Damn, daca ar reusi sa inventeze o masinarie care sa te tunda si sa aspire parul taiat in acelasi timp, cred ca si frizeriile ar avea servicii de drive-through!

Nu mai pomenesc de spalatoria auto drive-through, ca as parea exagerat. Dar din ce vad, sistemul e facut nu neaparat pentru a spori eficienta, ci pentru a mari izolarea. Cu cat mai putin contact interuman, cu atat mai „bine”. Ceea ce se potriveste cu ceea ce scrie in brosura UCF destinata studentilor straini: „Americans put an emphasis on individualism rather than on cooperation.”

Cel mai bun an din viata lui Al Gore e cu siguranta 2007. La doar 59 de ani, a reusit o tripla foarte ciudata: Oscar pentru An Unconvenient Truth, Emmy pentru Current TV si de astazi Nobel pentru Pace, ca recunoastere a activitatii sale ecologiste.

Evident, marea intrebare acum este daca va intra in cursa prezidentiala in US.

Nu sunt eu Chris Matthews, dar cred ca nu va intra. Cel putin nu acum. De ce?

Riscurile sunt foarte mari. In acest moment, toti ceilalti candidati democrati au organizatii puternice in statele cu alegeri primare, au petrecut mult timp acolo, au strans maini prin restaurante, au mancat prajituri cu lamaie prin sufrageriile oamenilor din Iowa si New Hampshire, au tinut sute de discursuri, au participat la multe dezbateri. Mai mult, au strans foarte multi bani.

Apoi, pentru Gore ar fi foarte deranjant sa piarda alegerile primare in fata fostei Prime Doamne Hillary Clinton. Mai mult, intrand in aceasta cursa acum, risca sa piarda toata aura capatata in acesti ani de dupa pierderea alegerilor prezidentiale (chiar daca nu le-a pierdut la vot, ci la Curtea Suprema, cea plina de prieteni ai lui George Bush Sr.). Ar fi extrem de usor pentru orice contracandidat sa spuna ca Al s-a folosit de incalzirea globala pentru a se propulsa din nou in politica.

Singura fereastra pe care as vedea-o in aceasta cursa ar fi plasata in vara 2008. Astfel, daca nominalizatul din partea democratilor ar avea brusc probleme, atunci Gore ar putea aparea ca solutia salvatoare. Totusi, si aici sunt nuante. Daca Hillary va fi cea nominalizata si va avea probleme, Obama are banii si organizarea necesara sa ii ia locul. La fel, daca Obama e cel nominalizat, Hillary sta la panda. Deci nici asa nu i-ar fi foarte usor lui Al sa intre in hora. Dar, deocamdata, ramane cea mai probabila intrare a lui in cursa pentru 2008. Multi comentatori deja se gandesc la 2012 daca un republican va castiga la anul sau chiar la 2016 daca va fi un democrat ales presedinte. Mi se pare hazardat sa te uiti asa departe.

Deocamdata, e amuzant, daca nu ar fi tragic, sa vezi cum nenea Bush incearca, mai ales acum, sa convinga boborul cum ca el ar fi un prieten al mediului inca din 2000. Ar trebui cineva sa ii spuna ca joaca lui de-a castorul in padurile Texasului nu se pune.

Oricum, e un premiu care vine intr-un moment interesant. Pe de alta parte, incep sa am indoieli asupra Comitetului Nobel, mai precis asupra pastrarii secretului. Acum cateva zile, DraftGore, o organizatie ce incearca sa il convinga pe fostul VP sa candideze la presedintie, a cumparat un anunt de o pagina in NY Times, prin care facea un apel fierbinte catre cel in cauza. In anunt se face o trimitere subtila la Nobel, spunand ca americanii au acum nevoie de un erou, care sa ii „salveze”. Sa fi fost doar o coincidenta, educated guess sau mai mult?

Al Gore are timp destul… sa isi dea fracul la curatat.

PS: pentru cei care se mira de ce scriu despre situatia politica din US, cand in RO treaba e foarte fierbinte, am un singur raspuns: daca un fost si actual ministru nu are bani de ajuns pentru caltabosi si palinca, atunci aia nu mai e tara.

Uitandu-ma rapid prin posturi, imi dau seama ca blogul e dezechilibrat. Bine, nici eu nu sunt chiar 100% normal, dar nu la asta ma refeream. Am avut o perioada in care n-am mai scris, ce a corespuns eforturilor de a ajunge in US, plus serviciul (care presupunea rapoarte zilnice, fapt ce imi consuma toata energia creativa).

La moment aniversar, nu se cuvine a starui prea mult in cele negative (se vede ca vizitez blogurile baptistilor, nu?), de aceea imi urez La cati mai multi ani, posturi bune si comentarii destepte!

Nu stiu care va fi impactul efectiv al acestui premiu asupra perceptiei publicului larg asupra celulelor stem embrionare. Dimpotriva, o combinatie de indiferenta si respingere a elitelor va mari opozitia la sustinerea utilizarii acestor celule in proiecte finantate de guverne.

Dar, oricum, ramane faptul ca atentia Fundatiei Nobel e focusata in ultima perioada pe aceasta arie din medicina/biologie, ca dovada a importantei si dinamismului acestei zone.

Felicitari celor 3 laureati! Sa nu uite sa dea fracul la curatat!

30 de ani…

Multe casnicii nu rezista atat. Multe formatii nici nu au atatea concerte in toata cariera lor girata de 1-2 „super-hituri”. Multi nu rezista atatia ani fara a face compromisuri cu care nu se poate adormi seara. Multe trupe au mai multi membri in cativa ani decat acest numar.

30

Iris aniverseaza in aceasta perioada 30 de ani de activitate. Cum au reusit? Nu intru acum in reteta. Sunt doar un alt fan, care le canta versurile si le tine isonul la concerte. Am avut si norocul de a fi aproape de ei, de a vorbi cu ei, de a-i aduce ditai cana de cafea lui Cristi, de a ma juca un minut cu betele lui Nelu, de a fuma pasiv alaturi de cei 5, de a-l asculta pe Mihai Godoroja facand baza de ficatul lui Cristi. Am avut norocul sa fiu la cativa metri de ei, in culise, de unde un concert se vede cu totul altfel.

Glumeam cu un amic, spunand ca Iris nu face niciodata playback pentru ca Cristi nu se poate sincroniza perfect pe „Buna seara , prieteni!” de fiecare data. Nu intru nici in discutii inutile acum despre cum naiba ei au avut tot timpul sonorizare indeajuns de buna pentru a canta, iar marea majoritate se plang ca sunetul prost ii impiedica sa ne incante cu trilurile lor naturale.

Iris ramane Iris pentru mine si pentru ca n-a facut compromisuri muzicale. Nu a dat-o pe pop cand rock-ul aparent suferea (Holograf anyone?), nici pe colaborari indoielnice cu faimosii acelui sfert de ora. A facut linie melodica, a facut vers de neuitat, a facut muzica. N-a urmarit hit-ul, el a venit natural.

N-au facut nici pur afacere din muzica, cu bilete exorbitante sau mare tam-tam ca au inchis nush cate case de bilete. Sunt lorzi, sunt demni si sunt valorosi.

„Buna seara, prieteni!”

Dupa acea discutie, mi-am adus aminte zambind de perioada cand eram eu in focuri: aplicatii, CV-uri, emailuri, interviuri. Asa ca m-am gandit ca e poate util sa scriu despre acele experiente, poate sunt de folos cuiva.

Am inceput si eu cautand pe site-urile de joburi si pe site-urile companiilor. Nu imi dau seama de ce companiile de pharma din RO au probleme in a-si tine actualizate site-urile la sectiunea Cariere. De foarte multe ori, anunturi aparute pe ejobs sau pe alte site-uri de gen nu figureaza pe site-ul companiei. Asta e, baietii sunt ocupati: formatari de hard-uri, traininguri de CRM, configurari de laptop-uri. Era sa zic cititul emailurilor angajatilor, dar m-am oprit la timp.

OK, aici incepe munca. Anunturile sunt in imensa majoritate foarte generale. Fiecare companie se lauda ca e lider pe piata, ca ofera conditii de munca unice pe piata etc. In general, toate companiile vor oferi masina de serviciu (aici discutia e lunga si faina, dar nu stiu daca e locul aici), telefon, laptop (iar daca nu ofera, e semn de intrebare). Nici un anunt nu cuprinde date despre salariu (duh!!), zona efectiva arondata (sa nu va inchipuiti ca veti lucra doar in orasul de bastina; masina nu e pentru mers la Mall sau la iarba verde; bine, e si pentru asta, dar nu doar), produsul/produsele ce vor fi reprezentate, orarul de munca etc, asa ca nu le cautati in anunt. Aceste aspecte se vor lamuri la interviul final, daca e cazul, adica daca ajungeti acolo.

Toate anunturile cer trimiterea unui CV. Unele companii au formulare pe propriul site, in care scrii cateva date personale si privind educatia. Cred ca e mai bine sa trimiti un CV separat, pentru ca atunci tu controlezi exact ce vor stii despre tine si ai posibilitatea sa subliniezi care iti sunt plusurile tale. Unele companii cer si o scrisoare de intentie, care mie mi se pare inutila, mai ales daca abia intri in lumea pharma. Dar daca trebuie, e bine sa treci acolo motivele pentru care vrei sa intri in pharma, in loc sa fii medic sau stomatolog sau farmacist sau bioinginer sau mai stiu eu ce facultate ai absolvit. Apoi, o greseala facuta de foarte multi e reinsirarea unor date din CV in aceasta scrisoare. Nu trebuie, mai mult, e deranjant pentru cel care o citeste si care selecteaza candidatii. Nu trebuie sa depaseasca o pagina, in general 3-4 paragrafe sunt de ajuns (primul in care aplicantul se prezinta si spune pentru ce pozitie aplica, al doilea cu motivatiile, al treilea cu motivarea alegerii acelei companii, ultimul de incheiere); de retinut ca scopul ei este sa te diferentieze de ceilalti, nu sa te afunde in marea masa de aplicanti.

CV-ul… Mare buba si aici. Am avut ocazia sa vad la departamentul HR cateva CV-uri trimise de diversi aplicanti si m-am minunat. Cred ca nici pentru ajutor de bucatar nu poti sa trimiti astfel de CV-uri. Pornind de la poza facuta la vreo petrecere, cand ai fie prea mult fard, fie fata prea turtita de bere, continuand cu Times New Roman, font ubicuitar si enervant 100%, si terminand cu greseli de ortografie, reteta pentru dezastru cuprinde multe ingrediente. Si mai mare greseala e sa trimiti un CV in format european, dar completat aiurea. O simpla cautare iti va produce si instructiunile pentru completarea acestui format de CV, care are particularitatile lui. Desi pare simplu, nu e deloc. De altfel, instructiunile sunt valoroase din mai multe puncte de vedere: odata ca nu completezi aiurea, iti mai si da idei despre ce ai putea sa scrii sa iti fie in avantaj.

Alta capcana in care cad multi este sa te supraapreciezi in CV. Desi nici contrariul nu e de dorit, totusi CV-ul nu trebuie sa contina minciuni flagrante. Ele sunt depistate destul de usor de oamenii de HR, chiar daca nu imediat; daca sunt descoperite mai tarziu, pot avea efecte negative. Acelasi efect ca si minciuna il are adevarul nesustinut de fapte verificabile. Ca sa nu devin prea abscons, dau exemplul clasic cu „bun organizator”: degeaba scrii asta la abilitati daca nu precizezi si in ce contexte ai capatat aceasta abilitate (organizatie studenteasca, fostul loc de munca etc). Asa ca scrieti cu responsabilitate. Un CV mai mic, dar bine argumentat e mai bun decat unul de 3-4 pagini, plin de cuvinte mari si goale.

Revenind la anunturile de pe site-uri, trebuie mentionat ca deadline-urile nu sunt respectate intotdeauna de companii, in ambele sensuri. Astfel, desi poate si-au gasit deja angajatul si deci anuntul devine nul, totusi el nu e retras de pe site, pentru ca e deja platit sau poate din neatentie. La fel, daca aplicantii de pana la deadline nu sunt ceea ce compania cauta, deadline-ul se prelungeste.

Buuun, ai trimis CV-ul si acum astepti. Daca CV-ul tau trece de primul screening (care de obicei e facut de HR, dupa diverse criterii), atunci esti sunat pentru a te programa la primul interviu, de obicei fie cu cineva de la HR, fie cu managerul de zona, asta in functie de organigrama companiei.

Aici e bine de precizat un lucru vital: desi nu e interviul cu country managerul, totusi deocamdata e pasul ce trebuie trecut, asadar e bine ca aceasta etapa sa fie tratata la fel de atent ca oricare alta.

Ce se intampla la un astfel de interviu? Depinde. In functie de pozitia persoanei care conduce interviul, intrebarile pot sa difere. In cazul meu am avut manageri de zona, dar si angajati din HR (nici macar seful HR), asa ca experienta e diversa. Dar, oricine ar fi, toti vor sa stie de ce ai aplicat la compania lor. Aici incepe dansul. Succesul unui astfel de interviu depinde foarte mult de pregatirea pre-interviu. Trebuie sa afli cat mai multe despre compania respectiva: produse si bolile carora li se adreseaza, date statistice (desi nu sunt esentiale, nu stii peste cine dai), produse emblematice (de care compania sigur e mandra; plus, demonstrezi ca stii detalii din piata), pozitie pe piata (sau chiar pe boli sau specialitati medicale, daca e relevant), istoria companiei in RO. Cred ca am acoperit tot. Ca surse de informare, internetul e inestimabil. Dar nu e de neglijat nici experienta personala, fie ca utilizezi produsele companiei, fie ca ai vazut o prezentare la un congres, fie ca ai un amic care lucreaza in aceeasi companie. De retinut, orice lucru care te diferentiaza de alti aplicanti e de folos. Toata lumea poate sa acceseze site-ul companiei, dar mai putini stiu sa citeasca un raport anual sau sa sape dupa informatii in arhivele ziarelor. Asadar, munca!

Apoi, exista intrebarile clasice, despre calitati si defecte. Si aici exista o tehnica de a raspunde bine, mai precis, de a-ti recunoaste cu franchete unele defecte, dar nu se recomanda sa pomenesti de scobitul in nas sau scarpinatul in zone sensibile. Mai mult, poti transforma un asa-zis defect intr-o calitate, daca circumstantele sunt diferite: de exemplu, poti spune ca esti lenes uneori, dar asta pentru ca iti lipseste motivatia unui job antrenant, care sa te tina in priza. Sunt multiple metode de a face negrul un pic mai gri. De asemenea, la calitati, e bine sa le accentuezi pe cele care au relevanta pentru job. Degeaba ai abilitati de pictor sau pianist, daca jobul e de reprezentant medical. Desi unii ar putea argumenta ca simtul artistic si disciplina necesara invatarii pianului sunt relevante, nu lasati acest rationament pe seama celui care te intervieveaza. Less is more!

Trebuie sa fii pregatit sa raspunzi competent la orice lucru scris in CV, pentru ca vei primi intrebari, in special daca ai activitati mai deosebite sau abilitati care suna ciudat sau incomplet argumentate. In general, cei de la HR au un ochi format pentru depistarea lucrurilor speciale din acel CV.

Ah, am neglijat un punct important: cum te duci la interviu. In primul rand, la timp, ideal cu ceva timp inainte de ora stabilita. Ca tinuta, e bine sa arati profesional (costum, camasa, cravata pentru domni; la doamne nu ma bag, stiti voi ce inseamna tinuta bussiness), dar e foarte important sa te simti bine in acele haine. Degeaba e un costum de nush cate sute de RON, daca e prima oara cand il imbraci si te simti stingher in el. De tinut minte ca hainele sunt acolo pentru a te ajute si nu a te inlocui. Asadar, profesional si comfortabil. Ah, da, si nu prea tipator. E bine sa ai o tinuta care sa te individualizeze (probabil acea persoana va vedea destule costume negre cu camasa alba in acea zi), dar sa fie totusi in limitele profesionalismului. Acum, Dumnezeu cu mila, fiecare ce intelege prin asta. Totusi, nu pot sa nu precizez: fara ciorapi albi la pantofi de piele! Ah, ma simt mai bine acum.

Pozitia corpului are si ea o mare importanta. Atentie la pozitiile inchise, gen mainile la piept sau statul prea pe spate, care sunt citite de oamenii de HR si nu dau bine. De asemenea, nici o atitudine prea degajata si familiara nu e buna. Aplicati pentru un job, nu pentru o relatie (cel putin nu acum). Atentie si la ticuri: rosul unghiilor, batutul din picior, tinutul ritmului cu degetele pe birou; denota nervozitate excesiva si sunt percepute ca atare de cel/cea din fata voastra.

Uneori, veti fi pusi sa ii vindeti ceva pe loc acelei persoane: un pix, o cana, un ziar etc. Nu va grabiti, pentru ca e un exercitiu complicat si relevant pentru interviu. In timpul pus la dispozitie, analizati bine respectivul obiect, ganditi-va ce calitati are, dar… nu incepeti direct sa va laudati produsul. Asa cum veti invata la trainingurile de vanzari, mai important este sa stiti nevoile clientului, pe care sa le acoperiti cu produsul, astfel caracteristicile transformandu-se in beneficii pentru client. Asa ca intrebati-l ce obiect similar foloseste in mod curent, daca e multumit de el, ce cauta la un astfel de produs, daca ar cumpara alt produs care sa ii satisfaca mai bine nevoile (nu confundati acest aspect cu faptul ca produsul vostru ar fi MAI BUN, ci doar acopera mai bine nevoile acelui client). Bine, eu incerc sa transmit intr-un singur paragraf notiuni de vanzari care se predau in zile intregi de training, dar sper ca ati inteles conceptul: oricat de bun ar fi produsul vostru (si oricat l-ati lauda), clientul nu il va cumpara bucuros decat daca ii demonstrati ca ii satisface acele nevoi nesatisfacute de alte produse. Ma opresc, ca le iau painea de la gura trainerilor.

La finalul acestui interviu preliminar, nu uita sa multumesti persoanei pentru timpul acordat (lucru de facut si la inceputul interviului), sa intrebi care sunt pasii urmatori in ideea in care esti selectat sa mergi mai departe si sa iei datele ei/lui de contact. Iti vor fi de folos cand vei trimite un email de multumire pentru faptul ca si-a consumat timpul cu tine. Stiu, e si in avantajul lui sa caute oameni, dar e bine sa duci acest exercitiu de socializare pana la capat. In plus, e un alt element de individualizare.

Astfel, la finalul acestui interviu trebuie sa iti fie foarte clar care este etapa urmatoare, in cazul in care esti selectat sa mergi mai departe.

Lucruri ce trebuie evitate la acest interviu: sa nu intrebi de bani (asta daca nu ti se cere sa precizezi ce salariu crezi ca este potrivit pentru jobul respectiv; si aici e o capcana, pentru ca daca nu stii exact ce vei avea de facut, nu poti aprecia corect), sa nu vorbesti de rau alte companii de profil (chiar daca aparent nu conteaza si chiar ar putea fi ceva pozitiv), sa nu spui minciuni verificabile. Cred ca ar mai fi, dar nu imi vin in minte acum.

***

Ma opresc aici, ca devine prea lung; voi continua.

***

De la primele sedinte de shopping m-a surprins neplacut sectorul foods. De fapt, am inceput sa inteleg de ce obezitatea e o problema majora a americanilor. Mananca prost si mult. Veti gasi infinit mai multe semipreparate decat alimente de baza. Mezelurile sunt dulci (amidonul sau siropul de porumb sa moara!!!), fara gust. Branza „speciala” e mexicana, dar e singura fara aditivi. Ah, unde e telemeaua de oi?

Dar e logic sa fie asa, cand un pachet de semipreparat, de ajuns pentru 2 persoane, ajunge sa coste mai putin decat punga de cartofi de 2.5kg. Adaugati si lenea monumentala a americanilor (ei zic ca e lipsa de timp; eu zic lene) si veti avea o dimensiune a dezastrului.

Gasesc cu greu ingredientele de care am nevoie. Am incetat sa mai cumpar Doritos, Tostitos si alte asemenea familii de chipsuri, pentru ca mi-am facut pofta si gata. In acelasi timp, nu reusesc sa inteleg pe deplin de ce in statul portocalei nu gasesc portocale rezonabile la sectorul fructe. Si in cel mai izolat sat din RO, unde exista un magazin satesc, voi gasi portocale mai bune ca la Walmart (sau Publix sau alte supermagazine de acest fel).

***

In ciuda a ceea ce ma asteptam, portiile de mancare la fast-food-uri nu sunt atat de mari, dar sunt uleioase si/sau dulci. Deci multe calorii in volumuri mici de mancare. Nu cred ca dpdv digestiv asta e o varianta buna pentru organism. Ah, inca n-am reusit sa mananc un hamburger care sa ma satisfaca, desi am incercat aproape tot.

Acum noua moda, pe langa eliminarea trans-fat, este introducerea in meniuri a pachetelor tip masa completa: o carne de vreun fel, garnitura (cartofi, fasole sau porumb in marea majoritate a timpului), desert si bautura. Pentru niste dolari in plus, iei nu doar burgerul, ci si sanatate intr-o lingura de piure (care cel mai probabil e din fulgi). Am incercat si eu asa ceva, fortat de imprejurari (cazare temporare la un motel, fara posibilitati de a gati etc), dar nu m-au convins. Totul e prea dulce si prea gras. Bine ca inca mai pot sa imi gatesc ce vreau si mai ales cum vreau.

***

O amintire din perioada de dinaintea inceperii cursurilor. Asa cum in RO CNP-ul e folosit peste tot, si aici exista Social Security Number. Daca la inceput era folosit doar de cei care aveau drept de munca pentru a-si raporta veniturile pentru stabilirea taxelor, acum SSN e ubicuitar. Iti trebuie absolut peste tot unde trebuie sa cumperi pe credit, pentru ca pe baza lui se obtin informatiile despre credit history (o sa revin mai jos). Asa ca pentru a fi platit ai nevoie sa aplici pentru a primi un SSN. Si cum sunt platit de universitate, aveam nevoie si eu de un numar. Nu va ganditi la prostii (prea mult)!

Cladirea federala in Orlando e in downtown (centru nu prea se potriveste), aproape de terminalul retelei de autobuze. Trebuie sa fii la intrare foarte devreme, pentru ca e multa lume care vine, in fiecare zi, si risti sa astepti ore intregi. Plus ca de unde stateam eu pana in centru faceam cam o ora jumate. Asa ca m-am trezit pe la 5, am motait in autobuz si pe la 7 fara eram in fata cladirii, al patrulea la coada. Cladirea cuprinde si judecatoria, asa ca erau 2 cozi separate.

Dar surpriza apare acum. Nu ai voie cu aproape nimic in interior: rucsacuri prea mari, camere video sau foto, reportofoane si… telefoane mobile. Mai mult, intr-un adanc spirit ne-american (sau asa credeam), nu iti ofera nici spatii de depozitare a acestor obiecte. Asa ca am ramas blocat: ce dracu fac cu telefonul? Nu puteam intra cu el, nu puteam sa il las la un al cetatean de la coada, ca nu stiam pe nimeni, politaiul nu vroia sa il tina (cica nu avea voie); tot el mi-a sugerat „solutia”: „Multi in situatia ta se duc si il ascund prin tufisuri pe aici, prin apropiere”. Nu imi venea sa cred. Imi spunea toate astea cu o seninatate halucinanta.

Cum eram aproape de statia de autobuz, am crezut ca tin minte ca exista dulapuri securizate, in care puteam sa imi las asa ceva. Evident, confundasem cu terminalul de Greyhound. Asa ca nu prea aveam solutii sigure. Mergand inapoi incet spre cladire, am deviat si am ajuns langa o alta cladire federala, care avea un spatiu verde in fata. Am ingropat telefonul intr-o hartie, printre frunze si palmieri pitici. Am stat in dubiu daca sa ma prefac ca urinez, pentru a indeparta eventualii scavengers, dar am ales sa nu. Ce vreti, eram disperat sa nu raman fara telefon!

Inauntru, la ghiseu, alta ciudatenie. Fiecare solicitant primea o hartie prin care se spunea ca au aplicat, dar unii primeau si numarul pe care urmau sa il aiba, ce-i drept, doar tiparit, nu in forma originala (care e o bucata de carton subtire, scris la masina). Eu am primit doar hartia simpla. De ce? Habar nu am.

Plicul cu numarul l-am primit la o saptamana.

***

La coada in fata mea erau 2 romani, frate si sora. Vorbeau in romana intre ei, ea fiind cea care aplica pentru SSN. Cred ca el era fie la liceu, fie la colegiu in primii ani. Am zis sa le spun ceva in romana, fiind primii romani pe care ii vad in US, in afara de rude. Cand m-au auzit, s-au uitat la mine si tipul mi-a raspuns in engleza. M-am uitat si eu la ei, mi-am facut cruce si i-am lasat in pace. Mare gradina are Bush!

Dar ceea ce m-a mirat era ca tipa venise tot cu o viza de studiu (nu stiu daca F1 sau J1), dar avea nevoie de frate sa ii traduca ce spunea tipa de la ghiseu. Cum pusca mea luase tipa viza de studiu?

***

Credeati ca in RO lumea face altceva la volan in timp ce conduce masina? Neah, aici e iadul. Se mananca, se probeaza haine, se repara fata, aaah, asta, machiajul, se poarta discutii aprinse cu pasagerii din spate prin intoarcere catre ei si da, se vorbeste la mobil in draci. Desi si aici legea interzice asta, foarte multi o incalca. Nu ar fi nici o problema daca cu cealalta mana ar fi in stare sa tina dracu volanul cum trebuie, sa nu te trezesti ca poti sa il mangai pe fata pe idiot, pentru ca ti-a intrat pe banda ta. Nu mai zic ca aseara, la iesirea din complexul de apartamente unde stau, un idiot (nu spun culoarea pielii, dar daca am zis culoare, cred ca ati inteles) blocase banda de dreapta si vorbea la telefon linistit. I-am dat flash-uri o data, de 2 ori, claxon, nimic. Cand au inceput sa claxoneze si din spate (ceea ce e rar, nu prea se foloseste claxonul aici), a catadicsit sa se miste, doar pentru a opri la cateva zeci de metri mai incolo, blocand banda. Idiot!!!!!!

***

Una din marile probleme ale americanilor e credit history. Mai precis, exista un credit score, sau 3, ca sunt 3 companii care se ocupa de asa ceva. Daca ai cumparat ceva pe credit sau ai scos bani de pe cartea de credit, modul cum iti platesti datoriile va determina scorul tau. Acest scor va determina la randul lui daca si ce fel de credit bancar poti lua, cat platesti la asigurarea auto, ce dobanzi ai la credit, daca iti poti lua telefon mobil cu abonament etc.

Dar ce ma enerveaza maxim pe mine e cercul vicios. Pentru a primi un credit sau carte de credit, iti trebuie credit history. Ori, nu poti sa iti faci credit history daca nu ai card sau lucruri luate in rate. Nu mai spun ca zambetul plin de intelegere a functionarei de la banca era aproape de ajuns pentru a o pocni.

O sa revin alta data cu detalii despre relatia cu bancile, ca acum nu mai pot. Cam atat, ca vad ca se umple de hate speech si trebuie sa ma mai calmez.

A reinceput Heroes. Abia am vazut primul episod din sezonul al doilea.

Nu vreau sa va stric placerea, daca inca nu l-ati vazut, dar nu pot sa nu remarc ca oamenii cool conduc Nissan. O sa vedeti de ce.

Here we go!

Spuneam intr-un post anterior ca incepusem din RO sa ma uit la niste masini, ghidandu-ma in primul rand dupa ce stiam din tara privind fiabilitatea si apoi dupa pret (ultima oara cand i-am intrebat, ai mei nu erau milionari in dolari; dupa ce am plecat eu cu niste bani, cu atat mai putin). Asa ca pe atunci aveam de „ales” intre Toyota Yaris (model abia lansat in US, dupa succesul european), Honda Fit, Nissan Versa si… cam atat. Mai erau Chevy Aveo, Kia Rio, dar am zis sa nu dau banii pe prostii.

Ceea ce nu stiam eu cu adevarat atunci era ca preturile MSRP (manufacturer’s suggested retail price) sunt pur orientative, pentru ca dealerii au o mare libertate de miscare cu pretul, tocmai pentru a putea realiza vanzarea. In plus, daca modelul respectiv urma sa fie produs si in anul urmator, atunci masinile produse in acel an ramase in stoc erau mai ieftine, pentru ca primeai inapoi o parte din pret (ergo, cash-back). Mai mult, pretul MSRP, chiar sa fie el pretul final, nu include taxele locale (variabile, in functie de county), inregistrarea masinii, placuta de inmatriculare, taxele dealerului etc. Deci stiam si nu prea cat ar costa efectiv una din masinile pe care le vedeam.

Odata ajuns in US, am mai aflat si ca, daca nu o pot plati integral, imi va fi greu sa imi cumpar masina pe numele meu, pentru ca, nou venit, fara un Social Security Number, fara credit history, aproape nimeni nu imi va aproba un credit. Asa ca trebuia sa apelez la rude, cetateni americani, cu credit history foarte bun, care sa cosemneze creditul. Dar intre timp puteam sa vad masinile respective, sa fac o tura pe soseaua de centura, sa trag de manete, sa apas pe butoane si sa ascult polologhia dealerului.

Prima a fost Toyota Yaris. Aici, nu exista modelul mic cu 5 usi, doar cu 3 usi. Mi s-a parut prea mic, asa ca am mers la modelul Sedan, o adaptare a hatchback-ului. Nu era rau, dar… motorul e single-cam, conceptia fiind destul de veche. Inteleg ca nu consuma mult, dar ma gandeam si la valoarea masinii peste vreo 4-5 ani, cand o sa vreau sa o vand. Interiorul e ok, singura nemultumire era ceasurile plasate central. N-am condus niciodata o masina care sa aiba cadranele dispuse central pe consola (nu direct in spatele volanului), asa ca nu imi dadeam seama pe moment daca era mai bine sau mai rau. O alta buba era ABS-ul sau mai bine zis lipsa lui din dotarea standard. Indrazneam si nu prea sa ma uit la modelul imediat superior, care e Corolla (diferita de Corolla din Europa; ceea ce in RO e acum Corolla 2 aici e noul model Camry), pentru ca, din nou, ma ghidam dupa pretul afisat. Verisoara mea are o Corolla LE de vreo 2-3 ani, e foarte multumita de ea, consum bun, arata ok. Initial ziceam ca daca as gasi o oferta buna la o Corolla LE, poate as lua. Ce bine imi pare ca m-am razgandit.

Deci dupa vizita la Toyota eram in cumpana cu Yaris-ul american. Asa ca am mers la Honda, sa vad noul Fit. Damn, urata masina! Daca exteriorul e poate suportabil, interiorul e hidos. Materiale proaste, scaune ca in autobuzul Iasi-Dorohoi de dupa-amiaza, comfort la volan aproape 0, dispunere ciudata a oglinzilor de pe portiere. M-am dat jos din ea destul de repede si am invocat caldura cand am refuzat oferta dealerului de a face un drive-test. Cumnatul meu, mecanic auto si pasionat de motoare puternice in general si de Honda in special, imi tot arata modelul Civic, care mie nu imi spune nimic.

Deja lista mea se ingusta. Am ajuns si la Nissan, unde speram sa gasesc ceva, ca deja obosisem. Acolo am incercat modelul Versa, in clasa de dotari S, cu transmisia CVT si pachetul Convenience (Bluetooth, comenzi audio si telefon pe volan etc). Mi-a placut la nebunie. Era prima oara intr-o lunga perioada cand conduceam o masina cu transmisie automata, Se conduce foarte usor, motorul e sprinten, un volan mic si foarte manevrabil, scaune comode, sistem audio foarte bun, in concluzie, mi-a placut. Acum urma sa ma decid la dotari si culori. Din pacate, culoarea rosie care imi placea nu era metalizata. De asemenea, pachetul ABS nu era foarte frecvent pe masinile pe care le aveau. Mai aveam de ales si intre modelul hatchback (pe care il testasem) si sedan-ul derivat de acolo. Versa este derivat (ca sa nu zic copiat) din Renault Clio, caci ambele marci sunt parte a aceleiasi corporatii. Am mers apoi si la un alt dealer Nissan (v-am spus ca sunt peste tot), unde am primit o oferta mai buna pentru aceeasi configuratie.

A urmat apoi analiza. Am discutat si cu parintii si am ajuns la concluzia ca nu pot lua ceva fara ABS, atat prin prisma sigurantei, cat si a revanzarii peste cativa ani. Aveam in continuare dificultati in a evalua pretul final al unei masini, pentru ca nu exista un pret fix. Asa ca, incurajat de ai mei, am inceput sa ma uit si la modelele imediat urmatoare. Asa ca lista s-a modificat: Toyota Corolla, Nissan Sentra, Mitsubishi Lancer, VW Rabbit (numele american al Golf-ului). Poate ar fi meritat si alte masini sa intre pe lista asta, dar nu mai aveam energie sa caut. Deja ma ofticam ca nu am bani sa imi iau unul din modelele care imi lasau gura apa cand le vedeam pe strada. Stiu ca e o problema de gusturi, asa ca nu ma astept sa va placa si voua, dar uite ce imi placea mie (si inca imi plac): Dodge Charger si Magnum (prima pentru partea frontala absolut feroce si arcuirea din portiera spate, a doua ca reminiscenta a fostei masini de serviciu, Volvo V50), ca si clasicul deja Chrysler 300. Nici nu mai intru in categoria sportivelor.

Asa ca am facut o lista de dealeri din Orlando, pentru ca aici preturile erau mai mici decat in zona Tampa, si l-am asteptat pe unchiul meu sa vina. Pe atunci, pe primul loc ca optiune era Lancer-ul, apoi Sentra, Rabbit si ca ultima optiune Corolla. Cum veti vedea la final, socoteala de acasa nu e aceeasi cu cea de la dealer, plus ca pozele profesioniste bat realitatea cu mult.

Spuneam de lista de dealeri. Pentru a ne fi mai usor, aveam deja un traseu in minte, pentru a avea distantele minime. Trebuia sa incepem cu un dealer Mitsubishi, dar am gresit o intersectie, asa ca primul dealer la care am ajuns a fost Bill Ray Nissan. Ne-a intampinat un reprezentant de vanzari de culoare, inalt, intre 2 varste, care cred ca era la „ce pica”. I-am spus din prima ca ma intereseaza o Sentra S, cu pachetul Convenience Plus si ABS. Culoarea era ultima pe lista acum (deh, trebuie sa renunti la ceva). Ne-a aratat intai una alba, care era… nu noua. Avea zgarieturi pe bord, bancheta spate patata, spoilerul fata zgariat. Unchiul meu, mai agil, a observat imediat ca nu e noua si s-a enervat. Imediat, nenea Freddie (caci asa se intitula personajul) ne-a aratat alta (care a devenit intre timp a mea), Magnetic Gray, cu tot ce vroiam si ceva in plus. Era o masina adusa de la alt dealer pentru un client care nu a mai vrut-o. Asa ca ne-am instalat in ea si am facut vreo 2 mile, pe strazile din jurul reprezentantei. Are aceeasi transmisie CVT ca si Versa, un motor de 2 litri si 140 de cai, dar cu un consum foarte bun (cum aveam sa dovedesc chiar in acea zi). In rest, avea tot ce vroiam de la acest model, de la sistemul Bluetooth pentru telefon pana la jentile de aluminiu de 16 inci. Mai aveau una aproape la fel, dar neagra. Cum fug de negru si de vopseaua nemetalizata, am refuzat si am ramas fixat la cea gri. Culmea, pentru prima data, culoarea in realitate arata mai bine decat in poza de pe site.

Asa ca urma negocierea. Inca ma mai gandeam la Lancer, dar gandurile dispareau incet, incet. Ne-am asezat la masa lui Freddie si am asteptat prima oferta. Pretul MSRP al masinii era 19030. OK, e momentul sa precizez cum e treaba cu pretul. Toata negocierea se poarta pe acest pret. Cand ai ajuns la un pret final, se adauga taxele (6.5%), inmatricularea (150-200 dolari) si taxele dealerului (intre 400 si 700 de dolari, din ce am vazut). DAR… exista un mare dar. Dealerul are o mare libertate de miscare a pretului, pentru ca fabrica le vinde masinile foarte ieftin, iar ei afiseaza un pret mult mai mare, tocmai pentru a avea de unde ceda. In plus, daca esti la finalul anului, iar anul urmator modelul e produs in continuare, atunci poti beneficia de cash-back, adica o suma de bani oferita de fabrica pentru ca tu cumperi un model „vechi”; in 99% din cazuri, modelul „nou” e identic cu cel „vechi”, deci e OK.

Prima oferta mai ca era sa il faca pe unchiul meu sa se scoale de pe scaun si sa plece. Freddie scazuse doar 500 de dolari din pretul MRSP. Unchiul meu s-a uitat la el si l-a intrebat daca nu are o oferta mai buna, pentru ca daca asta era finala, atunci plecam in secunda 2. Freddie s-a ridicat si s-a dus dupa superior, nu inainte de a se asigura ca ne place masina si chiar vrem sa o cumparam. Ah, am uitat sa precizez ca in timp ce testam masina pe sosea, unchiul meu l-a intrebat cate masini vanduse in acea saptamana. Desi era doar marti, greu a spus ca 2. Ne-am lamurit.

Superiorul a venit si a inceput sa ne laude ca popor, ca el a avut vecini romani cu care s-a impacat bine. I-am zambit si am asteptat oferta. Care era doar cu foarte putin mai buna decat prima: 1000 de dolari minus din MRSP. Unchiul meu a incercat sa se lamureasca ce vor astia. I-a intrebat de reducerea de pret pentru studenti, i-a intrebat de cash-back, ia intrebat de oferta cu dobanda. Nimic, asta era oferta.

Momentul cheie a venit imediat. Seful lui Freddie ne tot intreba care ar fi pretul la care am accepta sa cumparam masina. Unchiul meu ii tot raspundea ca e treaba lui sa ne faca o oferta. Nenea cubanez, caci era din tara trabucelor facute pe pulpe de cubaneze tinere, a spus ca o oferta buna pentru el ar fi 20.000. Unchiul meu a ras si a spus 15.000 e bun pentru el. Cubanezul l-a pus sa semneze ca daca ne ofera 15.000 o cumparam. Evident, a semnat.

Cu hartia respectiva, cubanezul s-a dus la manager, care a venit extrem de hotarat si ne-a spus ca nu a incheiat nici-un contract azi si ca nu vom iesi din incinta fara sa cumparam. I-am raspuns zambind ca speram sa fie asa. Ne-a intrebat inca o data daca asta e masina pe care o vrem. Avand inca o data confirmarea, ne-a intrebat care e problema. Evident, pretul ni se parea prea mare, pentru mine, ca student. Asa ca ne-a intrebat scurt cat pot plati pe luna. I-am spus 300, timp de 4 ani. A pus datele in computer, i-a dat pretul de 16200 (fara taxe, dar cu taxe cu tot urma sa platesc doar 300 pe luna, 48 de luni), ne-a intrebat la fel de scurt daca la pretul asta luam masina. Mai mult, pretul era valabil atunci pe loc, nu puteam reveni mai tarziu, dupa vizite la alti dealeri, si sa gasim acelasi pret. M-am uitat la unchiul meu, el la mine si am acceptat.

Pentru prima oara in ultimele 3 ore, puteam rasufla usurati. A urmat apoi alte nebunii, cu incheierea actelor. Tipul de la Financing a tot incercat sa ne convinga sa cumparam si o garantie extinsa la 5 sau 4 ani, plus alte servicii gen remorcare la urgenta etc. Unchiul meu mi-a spus ca nu e cazul. Aveam sa aflu mai tarziu ca avea mare dreptate. Asa ca ne-am tinut tari si nu am luat nimic peste garantia de 3 ani sau 36000 de mile pentru tot si 5 ani pentru transmisie si motor.

Ah, nu-i asa ca vreti sa vedeti si imagini cu masina? OK, am si asa ceva. Iata una cu exteriorul si una din interior (restul le gasiti aici):

A urmat apoi setarea sistemului Bluetooth al masinii, lipirea pe luneta a numarului provizoriu si… primul drum ca proprietar. Din anumite motive, a trebuit sa mergem inapoi la Tampa (cam 100 de mile fata de locul unde ne aflam), asa ca am avut timp sa vad cum se comporta atat in regim de oras, cat si de autostrada. Hmm, cruise control-ul sa traiasca! Combinat cu transmisia automata, pe autostrada nici nu foloseam piciorul drept. Am avut timp sa ma joc si cu computerul de bord, care mi-a aratat ca la drum lung, cu o viteza medie de 55mph (caci in primele 500 de mile trebuia sa merg usor), consumul era de 34 de mile la galon (o mila are 1,6 km, iar un galon 3,78 litri, asa ca faceti socoteala, eu nu mai am rabdare).

Acum, la mai bine de o luna de la cumparare, cu numar de inmatriculare nou (da, la singular; aici in Florida nu au placuta decat in spate), cu aproape 900 de mile la bord (avea 112 pe bord cand m-am urcat eu prima oara in ea), sunt foarte multumit de ea. Vopseaua se mentine curata si stralucitoare, desi n-am apucat sa o spal (aici ploua in fiecare zi, o tin la umbra etc) sau sa o polishez. Iar motorul si transmisia… ah, ce placere sa apesi pe pedala si sa te afunde in scaun. Nu mai zic de sistemul audio, a carui bass face retrovizoarea sa tremure la fiecare Hmf! al lui Kanye sau Soulja Boy.

Ah, am apucat sa merg si intr-un Lancer. Damn, ugly interior. Tapiteria oribila, neagra, dar deja cu ciuculeti, dupa doar cateva luni. E a unui coleg de laborator, al carui tata este dealer de Mitsubishi. Daca asta e ce aveau mai bun, atunci ma bucur ca am gresit atunci intersectia.

Asadar, sunt un sofer multumit. In oras e o placere sa o conduci, motorul abia se aude, la 45mph (cat e viteza maxima de obicei in oras) motorul sta la 1200 de turatii; pe autostrada e si mai odihnitor, apesi pe buton si doar tii volanul.

Yeah, mamma!

Iata ce pot face cateva maini dibace si 55 de milioane de dolari (nici un cent din bani publici). Dupa ani de zile in care echipa de fotbal american a UCF a jucat in oras, in sfarsit au un stadion in campus. 45000+ de locuri, mult otel si aluminiu, mai putin beton, locuri fara spatar in tribunele pentru publicul larg, dar cu o buna vizibilitate de peste tot, BrightHouse Stadium este o realizare, din multe puncte de vedere.

Sambata asta, 15 septembrie 2007, a fost meciul inaugural, intre UCF si University of Texas, la ora meciului echipa nr. 6 in NCAAF (campionatul universitar de fotbal american). Marea majoritate a locurilor au fost puse in vanzare, o parte fiind data studentilor UCF printr-o loterie electronica. Desi nu sunt mare fan, vroiam totusi sa merg, mai ales ca era primul meci. Asa ca am incercat sa intru in loterie. Evident, ceva nu era in regula cu cardul meu de student, asa ca m-am dus unde mi l-am facut, l-au verificat, la ei totul era ok, dar… tot nu reuseam sa ma inscriu. Pana la urma, am renuntat, desi tipul de la loterie mi-a zis ca incearca sa ma inscrie.

Meciul a fost sambata. Aveam de lucru in laborator, asa ca am venit la universitate pe la 12, am pus in incubator prima digestie enzimatica a vectorului si acum aveam, eu si un coleg mai mare, timp liber. Nici el nu cumparase bilet (costa vreo $35 pentru un singur meci, parca, si $75 pentru tot sezonul), dar stia pe cativa care aveau bilete in plus. Da-i cu telefoane, dar… nimic, nici un raspuns.

Aveam vreo 4 ore de asteptat pana se termina prima digestie, asa ca m-am dus la Student Union, unde era un ecran mare pe care proiectau transmisia meciului, asigurata de ESPN2. Holul mare arata cam asa:

Si cum erau si suporteri texani in public, niste baieti draguti de la UCF s-au gandit si la ei si le-au dedicat urmatorul mesaj:

Am baut o bere (Bud Light! mare dezamagire; unde e un Ursus cand ai nevoie? Chiar si un Golden Brau!) si ne-am dus inapoi in laborator. Faptul ca UCF conducea cu 10-0 (un touch-down+transformare 7 puncte si un field-goal 3 puncte) si noi nu eram acolo ne cam racaia.

Asa ca ne-am hotarat efectiv sa mergem pana acolo, la stadion, sa vedem daca intram. Ah, am uitat sa precizez, colegul e Mexican-American, deci tot latin. La cativa metri de stadion, dintr-o camioneta, 2 African-Americans (na, ca nu mai zic negri), ne imbiau cu bilete. „How much?” intrebam. „20 each!”. Mexicanul meu stramba din nas si dam sa plecam. „OK, 10 each!” striga vanzatorul. Dupa un schimb de priviri, decidem sa cumparam. Intram in stadion, unde era aproape de final al doilea sfert, iar cozile la magazine si toalete erau imense. Noi eram gata hidratati si (era sa spun pisati), asa ca ne-am dus direct in tribuna.

Sentimentul pe care l-am avut la intrarea in tribuna a fost extraordinar. 45000 de oameni, imensa majoritate in galben-negru (culorile UCF), dar si o galerie in portocaliu (texanii). Ne-am asezat si in 2 minute a venit pauza. Evident ca fanfara – The Marching Knights – pregatise ceva special pentru pauza. S-a auzit destul de bine, dar coregrafia nu prea am inteles-o, pentru ca stateam in lateral.

Si cum era primul meci pe noul stadion, la pauza, in semn de omagiu, i-au adus pe teren pe jucatorii si antrenorii din generatiile vechi. UCF nu e foarte veche, deci marea majoritate sunt in viata. A fost un alt moment interesant, in care am putut vedea ce mare pret pun americanii pe traditie.

Apoi a inceput meciul, partea a doua. Dupa ce in primul sfert fusese intrerupt din cauza fulgerelor, si in sfertul al treilea a plouat, dar fara fulgere. Totusi, ne-a udat pana la piele. Am reusit sa salvez biletul bagandu-l in chiloti, pentru ca doream sa il pastrez. Cartonul a fost bun, pentru ca a rezistat, cu minime pierderi de substanta. Dar a meritat, pentru ca a aparut si curcubeul:

Ca joc, cred ca am inceput sa inteleg ce se intampla pe teren. UCF a pierdut la limita, 35 la 32, dar e totusi o surpriza, pentru ca Texas se anunta ca mare favorita si mai toata lumea se astepta sa luam bataie rau de tot. Ce am observat e ca totusi jucatorii fac destul de putin efort. Garnitura de jucatori, 11 la numar, se schimba aproape la fiecare faza, pauzele sunt dese si destul de lungi intre faze, mai sunt si time-out-uri. Desi timpul efectiv de joc e o ora, meciul dureaza vreo 4. Redau mai jos cateva faze. Din pacate, am avut doar telefonul cu mine si de aceea sunt mici si de calitate slaba:

Nu o sa va obosesc cu reguli sau alte asemenea. Am fost un spectator necunoscator, dar am apreciat spectacolul, entuziasmul spectatorilor, comunicarea jucatorilor cu tribunele, show-ul marjoretelor etc. Iata si marjoretele:

Cred ca incep sa inteleg de ce americanii iubesc sportul in general, fotbalul in special si mai ales sa mearga la stadion. Desi erau 45 de mii de spectatori pe stadion, au ramas pe afara o multime. Am invatat si sensul unui nou cuvant pentru mine: tailgating. Lumea vine la meci nu doar pentru meci, ci pentru distractie. Se vine cu cortul (nu cel pentru munte, ci cel de gradina), cu gratarul, cu lada frigorifica cu bere, cu burtile vopsite in culorile echipei favorite, cu familia, cu catelul etc. E o ocazie perfecta de a fi cu cei dragi si de a te bucura de viata.

Ce n-am vazut au fost scandalurile: fie intre suporteri adversi, fie in cadrul aceleiasi galerii. Nimeni nu arunca cu nimic in adversari sau pe teren, nimeni nu injura (prea tare), nimeni nu facea scandal de dragul scandalului. Erau texani printre floridieni si invers si nu s-a oprit ceasul in loc. Deh… mai e mult pana departe.

Mi-a mai placut bucuria de la touch-down. Straini batand palma cu alti straini, energii nebanuite puse in strigate de bucurie, ochi stralucind si maini aruncate spre cer, in semn de victorie.

Inchei prin a spune ca a fost o experienta foarte placuta si va las sa admirati alte poze:

Moi, dupa ploaie!

Asa ca an de an, uraganele primesc nume. Deocamdata, in 2007 am ajuns la H (Humberto tocmai ce a spalat Texasul; nu cred ca e de ajuns, tot republicani au ramas). Daca se ajunge si in a doua jumatate a alfabetului, o sa ma simt si eu mai bine ca un uragan cu numele meu le zboara acoperisurile unora dintre cei care ma enerveaza in US. Pe de o parte e bine, pe de alta, si eu stau in plina zona susceptibila de a fi lovita de uragane si furtuni tropicale, asa ca bucuria e 50-50.

Deocamdata, vremea cred ca ne antreneaza. Ploua zilnic, de la cateva minute la cateva ore, cu tot arsenalul (tunete, fulgere, vant etc). Sper sa se mentina asa, cate un pic in fiecare zi. Nu de alta, dar sunt prea lenes pentru a-mi pune lucrurile in masina si sa ma car cine stie in ce directie.

Mai tare, daca se poate, e comentariul pus chiar de personaj:

„About This Video

Yes, I was „REALLY” crying, you fucking morons….

Yes, I was „REALLY” crying, you fucking morons. The one time I’m NOT acting- everyone says I am..

I filmed this window lighting which washes out my face- if the video is watched in full screen I am clearly crying, assholes.”

Oh, God!

Celebra de acum lentoare (a se citi lene) hispanica m-a lovit inca de la primii pasi in US. Am aterizat la Miami, iar ghinionul a facut ca avionul sa intarzie cam 30 de minute si inaintea noastra au ajuns la Imigration pasagerii din 2 avioane ce veneau din Columbia. Am aflat atunci si mi-au confirmat si altii pe urma ca toti traficantii si baietii buni intra in US prin Miami. Deci ma asteptam sa dureze. Aveam cam 4 ore pana la avionul de Tampa, asa ca eram, relativ, linistit. Cand am vazut insa viteza cu care se miscau Jose Armando si Miranda Veracruz De LaHoya Cardinal locali (adica militienii lor de frontiera), am cam inceput sa intru in panica. Nici nu erau vreo cateva sute de persoane la coada, ca s-au si hotarat vreo 3 din ei, din totalul de 10, sa plece in pauza de masa. Cu mult noroc am fost procesat chiar inainte sa mai plece alti 5 la masa. Cred ca nici la mesa nu se grabesc ca la masa! Astaluego, Miami!

***

Am ajuns la Tampa pe ploaie. Nu mai plouase de vreo 3 saptamani si a continuat sa ploua cam in fiecare zi pe urma. Ce e deranjant e ca dupa ploaie e mai cald ca inainte, iar umiditatea te… usuca. Americanii au insa aer conditionat peste tot, pana si in cel mai amarat magazin. Daca reusesti sa treci cu bine peste schimbarile de temperatura bruste, cand iesi afara si intri inapoi si tot asa, atunci e ok. In rest, vremea e ca la tropice, ploua zilnic, in rest cald, noaptea se mai racoreste un pic, dar nu destul.

***

Am ajuns şi la plajă aici. Nu la ocean, ci la Golful Mexic. Lucruri bune: nisip fin şi mărunt ca făina, apa caldă (chiar fierbinte la mal), si destul de curată. Lucruri mai putin bune: plaja cam plină de gunoaie (resturi de sticle de plastic, ambalaje etc), parcarea destul de scumpă. Însă lucrul care mă enervează cel mai mult e moda constumului de baie la bărbaţi. Înainte de a pleca la plajă, mi−am întrebat rudele dacă să merg cu slip (ca la RO) sau cu pantaloni scurţi (că aşa auzisem că se poartă pe aici). Evident că s−au uitat lung când am zis de slip, aşadar, pantaloni scurţi au fost. Am ajuns şi la plajă. Oamenii ăştia nu cred că pricep că soarele e bun şi pentru coapse şi genunchi. Pantaloni scurţi−lungi, până şi sub genunchi, care se usucă greu, stau aiurea lipiţi când sunt uzi, ce mai, o plăcere. În rest, o dimineaţă plăcută. Ah, am uitat. Mai sunt unii, în special afro−americani (ptiu, drace, era să zic negri), care fac baie îmbrăcaţi şi cu tricou sau maiou, pe lângă pantalonii trei sferturi. Stiu, ei nu mai au nevoie de bronz. Dar vitamina E de unde o iau, de la Walmart?

***

Am fost si la cinema, in primele zile cand am ajuns. Poate o fi fost un multiplex mai vechi, pentru ca arata mult mai rau decat unul rezonabil de la noi. Scaune vechi, nu foarte comode, sali lungi si inguste, in loc de late si mai scurte. Ce mi-a ramas in minte a fost un anunt pus la baie, potrivit caruia personalul cinematografului e obligat sa se spele pe maini dupa ce foloseste toaleta. Ce bine ca nu am cumparat popcorn!

***

Aveam nevoie de o masina (intre timp am cumparat una, o sa revin cu un post separat, ca merita). Ma uitasem pe site-uri inca din RO, asa ca aveam o mica idee despre ce doream. Ce nu stiam eu ca preturile de pe site-uri sunt pur orientative si in 100% din cazuri, cum s-a dovedit, iti cumperi masina la un pret mult mai mic. Despre asta, in postul respectiv, insa.

Obsesia americanilor în ceea ce priveşte maşina se vede atât pe stradă, unde rar vezi pe cineva umblând pe jos, indiferent de oră, cât şi din densitatea reprezentanţelor auto. Una la 50 de metri înseamnă destul de răsfirat. Eu am fost la 3, în vizionare (cam ştiu ce vreau, încă din RO, am vrut să văd şi live), dar dacă aş fi mers doar la cele de pe o stradă mi−ar fi trebuit vreo 2 zile. Maşini noi, second, de o singură marcă sau amestecate, poţi găsi ce vrei. Oferta e aparent bogată, dar dacă vrei ceva specific trebuie să sapi.

Pe autostradă poţi vedea mai exact gusturile americanilor. Multe maşini japoneze, de diferite modele, mai puţine americane, multe camionete, destule camioane 18−wheeler, puţine decapotabile, că e prea cald, nu foarte multe rable (de obicei sunt cele folosite ca maşini de serviciu în construcţii, amenajări etc). Chestia cu viteza limită e destul de orientativă, în Florida fiind permis detectorul de radar.

Ce mi−a plăcut e infrastructura. Străzi largi, imense chiar, şi asta în localitate. I−4, principala autostradă din Florida, e pe 4 benzi şi se merge foarte bine. Singura bubă pentru un străin e cu ieşirile. Sunt numerotate, aşa că e bine să ştii de acasă care e ieşirea bună. Au ele şi oraşele sau obiectivele turistice puse, dar e mai sigur cu un maps.google sau mapquest.

Ce nu prea mi-a placut e „extremismul” cu care conduc americanii, in mare majoritate. Ce vreau sa spun? Pai sunt supra-atenti cand reintra pe sensul de mers, fie dintr-o strada laterala fara semafor, fie de pe marginea drumului, dar in acelasi timp nu semnalizeaza cand schimba banda sau nici macar cand vireaza la dreapta sau stanga pe drumuri secundare (gen parcarea din fata casei). Ah, nu mai zic ca noaptea nu alterneaza si ei rapid faza scurta si lunga la intersectii, desi e in manual. Am condus masina unui amic un pic prea baut si s-a mirat ca noi, „in Europe”, dam semnale luminoase cand ne apropiem de intersectie. N-am vrut sa ii spun ca asa scrie si in manualul lui, ca era beat si nu ar fi avut importanta.

Ce imi place insa e modul cum parcheaza. Drept, destul de pe mijlocul spatiului de parcare, nu parcheaza in fata sau in spatele tau sa te blocheze, au grija (deocamdata) cum deschid usile. Sa dea Domnul sa ii tina asa, ca e OK.

***

Mi-am luat si carnetul de conducere. L-am luat in 2 reprize, pentru ca la proba practica trebuie sa iti aduci masina proprie, iar varul meu nu mai putea sa astepte, asa ca am dat intai proba teoretica (2 teste a cate 20 de intrebari din reguli de circulatie si respectiv semne de circulatie) si la cateva zile si proba practica. Nu mai spun ca un basinos de functionar mi-a gresit numele de 2 ori, desi avea toate actele in fata, nu a salvat nimic in calculator, desi le-a scanat de 2 ori pe fiecare si etc. Noroc ca verific fiecare act pe care il primesc de 2 ori, ca era sa dau 20 de dolari aiurea. Nu e de bani neaparat, cat de mersul inapoi la un ghiseu, asteptarea si timpul pierdut. Testele sunt usoare, daca ai citit manualul, disponibil gratuit online si la birourile respective, iar la condus trebuie sa o faci dupa regulile lor. Eu am pierdut puncte la condus pentru ca nu m-am uitat tot timpul in spate la mersul in marsarier, pentru ca eram obisnuit sa ma uit in oglinzi din tara. Dar nu-i bai, trebuie sa fii intr-adevar idiot sa ratezi. Evident, am vazut si din astia. Cine a pus-o pe biata fata de 1.50m sa vina la examen cu ditai camioneta, a carei roata ii vine la tzatze? Oare cine? Prietenul, demn reprezentant al speciei Americanus Redneck.

***

Stay tuned for more!

N-a mai putut lupta. S-a stins aproape de zori, parca urmand spusele din aria preferata, „Nessun’ dorma” de Puccini, care se incheie apoteotic „in zori voi invinge”.

Ce e poate surprinzator e ca in momentul aflarii vestii nu am foarte surprins, sau mai precis, nu mi-am dat seama cat m-a afectat acest fapt. In seara aceasta, citind un articol de pe Hotnews privind posibilii urmasi ai lui Pavarotti, am ajuns la YouTube si la cateva clipuri cu acesta.

Primul catre care fac link este unul mai vechi, dar care m-a impresionat prin scenele de final, in care privirea maestrului spune tot despre pasiunea si daruirea sa pentru opera. Am privit si ascultat aceste secvente impietrit si cu lacrimi in ochi. Poate e doar momentul, poate e tensiunea despartirii de cei dragi, poate e faptul ca sunt departe, intr-o lume noua, destul de obositoare si aproape total aculturala. Poate mi-am adus aminte de momentele extraordinare traite in Italia, de prietenii de acolo, de locurile vazute, de experientele fantastice, de mirosuri, de culori, de forme, de…

A doua secventa mi-a placut si m-a mai linistit un pic, pentru ca il vedem pe maestro alaturi de ceilalti 3 prieteni: Domingo, Carreras si dirijorul Zubin Mehta. Am zambit, mai mult sau mai putin cu amaraciune, vazand cu cata bucurie canta maestrul, ce sarituri entuziaste facea si zambetul sau molipsitor. Desi nu e nevoie, comparatia cu ceilalti doi imi arata mie, cel putin, de ce este L’unico!

Articolul Hotnews mi-a lasat un gust amar, sau de fapt nu mi-a lasat nimic, pentru ca nici unul dintre cei 4 nu imi spune nimic. Sunt buni, dar sunt… doar tenori. In schimb, am gasit bucuria de a canta a maestrului la acest englez. Fara dinti, vanzator de telefoane, emotiv pana la extrem, castigatorul concursului „Britain’s got talent” e pentru mine mai „continuator” decat ceilalti 4 din articolul pomenit.

Un Adio, Maestro! pentru Luciano Pavarotti, cel care a popularizat (si nu comercializat) opera si i-a facut nu doar pe iubitorii genului, ci pe toti sa o considere cool.

UPDATE: frumoasa slujba, poate prea scurta, dar plina de miez.

Evident, pupaturi (de la mine) si lacrimi (de la ei) cu familia. M–am cam grabit sa intru la controlul de securitate, caci nu stiam cat o sa dureze apoi la pasaport. Daca de obicei se miscau incet, acum lucrurile au mers repede, asa ca am cam avut de asteptat la poarta. Remarc inca o data ca avioanele sunt pline, lumea circula, multi straini sunt fie in tranzit pe aici, fie au avut treaba chiar in RO.

Prima etapa a fost Otopeni–Dusseldorf. Ne spusese tipa de la check–in ca e mic avionul, dar nu mi–a venit sa cred cand l–am vazut. Ceva un pic mai mare decat un jet, cu vreo 40 de locuri. Zborul a fost OK, mancarea chiar faina, deh, Lufthansa. Am ajuns la timp la Dusseldorf, unde a inceput ciudatenia. Fiind doar in tranzit, ma asteptam sa nu mai am de–a face cu controlul pasapoartelor, alt check–in si tot asa. Pe naiba! Poate e de vina arhitectura aeroportului, dar am iesit din zona libera, de parca aveam treaba in oras. La check–in, alta buba. Desi aveam deja boarding–pass–ul emis de la Otopeni, a trebuit sa mai stau la un ghiseu, unde sa imi rupa un nene foarte “vesel” hartia de la OTP si sa tipareasca el alta. Plus ca a vrut si adresa din US. Imi face o vizita? Nu de alta, dar la final m–a intrebat cum se spune “pleasant flight” in limba mea stramoseasca. I–am zambit candid, mi–am tuguiat buzele si l–am invatat. Macar atata bucurie sa aiba si el pe ziua de azi.

De acolo, la alt control de securitate, unde m–au exasperat nemtii cu lentoarea cu care se miscau. Eram aproape disperat ca pierd avionul. Ei, as, ajung la poarta, era o coada imensa, avionul nici nu era tras. Si de parca toti idiotii sunt astazi de serviciu, tanti de la poarta ma ia la intrebari privind viza mea, pe cati ani e data, ce scrie in I–20 (care e sigilat si atasat la pasaport) etc. M–am uitat scurt la ea si i–am spus ca sunt sigur ca voi intra in US si i–am smult pasaportul. Culmea (sau nu), madam nemtoaica de la controlul pasaportului n–a avut nimic de comentat. Am intrat cu chiu, cu vai in avion, mi–am luat locul la geam si mi–am pus mp3–player–ul, caci in fata cu vreo 2 randuri era orchestra: o familie cu 2 copii sub 2 ani, care chiraiau pe toate vocile posibile. Personalul avionului a fost dragut, le–a adus patuturi speciale etc, dar aia 2 nimic, Wagner combinat cu P.Diddy. Am reusit sa mai atipesc un pic, dar tot venea insotitoarea de sbor. Ba o apa, ba pranzul, ba formularele de intrare si vama.

Apropo de formularele de vama. Am ajuns la concluzia ca s–au prostit nemtii. Desi ne–au explicat si prin sistemul de PA si au si pus filmul explicativ de vreo 3 ori, in 2 limbi, multi (prea multi) pasageri nemtalai au tot cerut formulare noi. Am inceput sa rad cand am vazut ca la vreo 40 de minute, cand astia tot cereau formulare si explicatii, au pus din nou filmul de vreo 5 ori. Nu stiu cat le–a folosit. Nu prea mult, din moment ce si la aeroport mai completau cate ceva pe el sau cereau altul nou. Sa inteleg ca nemtii normali au ramas in tara?

Avionul, un Airbus A330-200, era foarte fain. Nou, foarte silentios, destul de confortabil, si-a facut treaba bine. Am avut foarte putine turbulente la decolare, dar cam atat. Cred ca o sa mai merg cu LTU, dar ma ingrozesc ca trebuie sa mai trec prin aeroportul de la Dusseldorf. Doamne, ce tampenie de aeroport!

Cum stateam eu asa linistit si incercam sa ma uit la film (unul din cele 2 ale zborului; „Music&Lyrics” a fost primul, pe care, cum veti citi, nu l-am prea vazut, noroc ca il mai vizionasem; al doilea a fost ceva de animatie), se intrerupe treaba si sefa insotitoarelor de bord anunta ceva in germana despre ceva medical, urgenta, medicamente etc (ce vreti, dupa 1 an de germana, atat inteleg; plus ca vorbea cu un accent ciudat), iar cand sa treaca la partea in engleza, s-a oprit dupa „ladies and gentlemen”. La vreo 2 minute, in fata mea cu cateva randuri vad ceva agitatie. Ma ridic si eu sa ma dezmortesc si ma duc intr-acolo. Iar subliniez faptul ca doar nemti prosti s-au imbarcat in avionul asta. Subiectul era o nemtoaica de 15 ani, astmatica (aveam sa aflu mai tarziu), care calatorea singura si isi uitase spray-ul acasa. Mai adaugati faptul ca nu mancase nimic de la plecare, bause doar un pahar cu cola si veti avea imaginea unei fete palide, cu o dispnee marcata, cu un puls spre 100, aproape lesinata, care nu vorbea. Nu, nu ea neaparat e neamtul prost, ci malacul care se prezentase primul la apelul insotitoarei de bord si care acum, tacticos, ii lua tensiunea. Evident, fara sa ii ia si pulsul.

M-am uitat scurt la insotitoare, i-am spus ca sunt nenea doctoru’ cu experienta in urgente si am inceput treaba. Am mutat pacienta imediat in spatele cocpitului, unde aveam mai multa liniste, ca loc nu prea. Am aflat acolo ce e cu ea si mai ales ca ii dadusera bromazepam. Evident, sa o linisteasca. Mai aveau un pic si o linisteau de tot. Bine ca nu ii dadusera decat 3mg (jumatate de tableta). Am legat-o la defibrilator, pentru ritm si puls. Era in sinusal, cu 2 extrasistole pe minut, si puls de 95-100. Am incercat sa stau de vorba cu ea si asa am aflat ca e astmatica, nu are tratament la ea, n-a mancat si n-a baut. In plus, are si frica de avion. Initial am vrut sa ii dau direct steroizi in puff, dar imi spusesera deja de bromazepam, asa ca am vrut sa mai astept. Evident ca si tensiunea arteriala era mica de la benzodiazepina (110/70). Oxigenul pe masca l-a tinut vreo 10 minute, apoi n-a mai vrut, asa ca si-a administrat 2 pufuri de beclometason (Ventolair) si incet, incet s-a linistit. A si mancat un pic, iar la vreo ora dupa se plimba pana la toaleta sa vada daca lip-gloss-ul e bine aplicat. Deci era OK.

In timpul asta, pilotul deja lua in calcul aterizarea la Newfoundland, daca nu reuseam sa o stabilizam. Dupa ce se linistise domnisoara Julia, caci asa se intitula dansa, am fost chemat de pilot in… cocpit. Eeeee! Asta a fost punctul cel mai frumos al aventurii de ieri. Nu pomenesc de aparatura de bord, ca aia am mai vazut. Dar privelistea din fata si lateral… fantastica. Doar cer albastru, cativa norisori albiciosi si doar atat. Vroiam sa intreb unde sunt semnele de circulatie. Nici n-am putut sa privesc prea mult, ca parca nu mai aveam aer. Extraordinara senzatie si priveliste! Iar capitanul era un neamt clasic, blond, aer asa de ametit, subtirel, intre 2 varste. A fost foarte amabil, m-a ascultat cu atentie, m-a intrebat de 2 ori daca sa caute un aeroport cat mai aproape (mai aveam 3-4 ore pana la Miami), daca sa alerteze echipaj medical la sol, daca am nevoie sa vorbesc cu un doctor de la sol. L-am asigurat ca don’soara va fi bine, i-am multumit pentru oportunitate si a ramas sa vorbim daca se inrautateste situatia. La iesirea din cocpit ma astepta sefa insotitoarelor cu o punga. In punga, o sticla de sampanie, asa, ca multumire. Plus ca tot drumul ramas a mai venit, m-a mai intrebat una, alta. Am si completat o multime de acte justificative (raport medical al urgentei, raport de utilizare a defibrilatorului, date de contact), din care am si primit un exemplar.

Restul zborului a decurs OK, adrenalina nelasandu-ma sa mai adorm. Si la debarcare iar mi-au multumit si simteam in vocea lor usurarea ca nu a trebuit sa faca o oprire in alta parte.

La Miami… am zis ca mor. Sau ii omor. Plecand cu intarziere din Dusseldorf, am si ajuns cu intarziere, asa ca in fata noastra au procesat alte 2 avioane, un Iberia plin de columbieni care se intorceau din Spania, si un AirFrance plin de turisti. Asa ca la coada pentru Visitors (cum sunt si eu) am toooot stat. Cred ca am pierdut vreo ora si jumatate la imigrari. Cu mine a terminat repede, avand toate documentele in ordine. Apoi, alta nebunie la bagaje. Pentru ca erau deja descarcate de pe banda, dar unul intr-un colt, altul la 50 de metri si tot asa. Da-i si aduna-le si da-le jos plasticul pus la Otopeni (care a protejat foarte bine geamantanele din fibra), caci urma controlul vamal. Aiurea, ne-am chinuit degeaba. Ne-au luat formularul de vama si ne-au facut semn sa iesim. Am ajuns la check-in-ul American Airlines, avand 50 de minute pana la zborul de Tampa. Aici, alta coada imensa. Initial, nu au vrut sa ne lase sa facem check-in, pentru ca nu mai aveau ei cele 45 de minute necesare sa puna bagajele. Ne-am pus pe rugat si insistat, pana la urma au acceptat, dar trebuia sa ducem bagajele mari la alt etaj, mai aproape de avion. Asa ca da-i cursa nebuna cu 2 carucioare, fiecare cu peste 50 de kile, printre oameni, terminale, plante, stalpi si alte cozi. Am ajuns la fix, le-am dat, acum hai la imbarcare. Aici, daaa, ati ghicit, alta coada, alt control de securitate. Iar am avut noroc, pentru ca un tip cu ceva pile trebuia si el sa ia acest zbor si si el intarziase. Asa ca ne-am lipit de el si de tipa de la Border Patrol care il ducea, am trecut desculti pe la controlul de securitate si am fugit catre… metrouasul automat care face legatura intre controlul de securitate si poarta de imbarcare. Acolo, evident ca iar avionul intarzia, asa ca eram la timp. Stand si asteptand sa ne imbarcam, am tot vazut echipaje mergand catre avioanele lor. Eu inteleg ca sindicatele in US sunt puternice, dar chiar in halul asta? Stewardese mai babe, mai grase, mai urate si mai neingrijite ca la American Airlines n-am vazut niciodata. Descheiate la nasturii de pe burta (ca sa nu crape, probabil), cu parul nepieptanat (si un pic nespalat), se imbarcau dragutele pentru un nou zbor.

Eram, eu si verisoara mea, epuizati fizic si psihic, transpirati si transfigurati, in asa hal incat vara-mea nu mai tinea minte cum sa sune cu taxa inversa acasa. Zborul catre Tampa a durat o ora, aterizand pe o ploaie torentiala (care tine si acum, a doua zi). Am gasit toate bagajele, ne-am urcat in masinile rudelor mele si… gata.

In concluzie, asa se poate ajunge in US. Sau si asa. Cred ca am mai scapat cate ceva, dar e de inteles.

Welcome to the United States! Sau mai bine Bienvenidos!

Evident, plecand din tara, am mers sa imi iau ramas−bun. S−a suprapus şi cu vizita rudelor mele din US, asa ca gratarele nu prea au apucat sa se raceasca vreo 3−4 zile. A fost placut, iar socul plecarii nu a mai fost asa mare pentru bunici, pentru ca erau deja „dresati” de la plecarea matusii mele.

Mi−am dat seama ca ei imbatranesc din ce in ce mai repede, ca desi tineri comparativ cu alti bunici, ca sa nu mai spun de alti strabunici, totusi varsta incepe sa isi spuna cuvantul. M−a mirat inca o data faptul ca imensa majoritate a amintirilor lor cu mine sunt de cand eram mic şi chiar foarte mic. Nu se satura niciodata sa le reia, chiar daca şi in anii trecuti tot povestile alea le−au spus. Mi−am dat seama insa mai greu de faptul ca nici nu prea ar avea ce sa povesteasca de mai recent. Am ajuns din ce in ce mai greu acolo (trenul de la Iasi face vreo 4 ore şi ceva şi e doar personal, autobuzul−rata face tot cam asa), vacantele le−am petrecut in alte parti, asa ca nu prea am mai avut experiente comune. In plus, cred ca e şi vorba de o perioada in care erau şi ei mai in puteri, mai tineri, mai stapani pe destinul propriu. Acum, depind din ce in ce mai tare de sprijinul copiilor lor.

In acelasi timp, diferenta de generatie devine din ce mai mare. Gasesc din ce in ce mai greu subiecte importante comune de discutat, asa ca ma rezum la a-i intreba de ale lor, de lucruri cu care stiu ca se simt bine sau cel putin in cunostinta de cauza. Evident ca inca nu rezist sa il contrez pe bunicul meu atunci cand, un pic luat de vinul adus de la malul marii, sustine prostii cu o energie demna de o cauza mai buna. Dar cum nu voi mai avea aceasta ocazie prea curand, m−am „delectat”.

Hmm, greu cu batranii astia.

Acum, scriu postul asta in avion. Mai am niste energie in baterie, asa ca imi omor cele 9 ore şi ceva peste Atlantic cum pot. Apropo, oceanul se vede superb, calm, linistit, de un albastru pictural. Mai ca as deschide o usire de urgenta sa fac o baie. Cred insa ca nu as mai zbura prea curand cu aceasta companie…

Intre timp, mi−am vandut apartamentul (mare aventura), mi−am comprimat viata in 2 valize şi un ghiozdan, am trecut prin niste calduri foarte ne−cool, am incercat sa manageriez despartirea de ai mei cat mai bine (nu stiu daca mi−a şi reusit), am aflat şi in mare programul la universitate pe primul semestru, mi−a fost dezvaluit şi viitorul coleg de apartament (un hispanic, student in anul al III−lea la colegiu la UCF). Deci multe s−au petrecut.

Cred ca ar fi mai bine sa le disec pe unele din cele de mai sus in posturi separate. Asa ca… m−am intors

Ciclistii au rulat astazi in ritm de melc bolnav, depasind si cel mai pesimistic orar de cursa. Se pare ca exista un conflict nerostit, deocamdata, intre ciclisti si organizatori. Ieri dimineata, undeva pe la 3, mai multe echipe au fost ridicate din scutece si testate antidoping. Nu ca dopajul ar fi o boala rara in pluton, dar… totusi, ala e timpul de odihna. In plus, atletii au semnat un angajament ciudat si la limita legii, prin care se obliga ca, in caz ca sunt descoperiti dopati, printre altele, sa doneze tot salariul pe 2007 in folosul luptei antidoping. Adevarul e probabil undeva la mijloc. Faptul ca nu stim nici acum cine a castigat turul anul trecut e unul din motivele care contribuie la aceasta ofensiva antidoping.

A fost si o evadare, care si-a batut joc de sansele ei de a ajunge la final. Au fost ajunsi in ultimul km, cand, bang!, etapa s-a incheiat suprarealist. Purtatorul tricoului galben, prologhistul Cancellara, a tasnit din fata celorlati ciclisti aflati in urmarirea evadatilor si a pedalat pana la victorie, ceilalti sprinteri nereusind sa il ajunga. Dati-va seama ce etapa a fost daca Zabel aproape l-a ajuns, terminand al doilea. 20 de secunde pentru Cancellara, care isi mareste diferenta fata de Kloden, aflat pe locul 2 in clasamentul general. Sa aiba ganduri de marire elvetianul? Cine stie…

Etapa a inceput in Belgia, s-a terminat in Franta si a fost pantagruelica dpdv al timpului de desfasurare. De altfel, Radu Naum a plecat la 19, pentru ca avea de prezentat stirile sportive la TVR. Inchipuiti-va ca prezentatorii au inceput sa spuna bancuri cu Radio Erevan…

Nu stiu ce sa zic. E un Tour total atipic si poate si de aceea frumos si demn de urmarit. Sa vezi tricoul galben sprintand intr-o etapa de plat pentru victorie nu e chiar un loc comun in tur. Cred ca il vor trezi pe elvetian si de doua ori pe noapte de acum incolo.

Maine… nu mai zic nimic. Vorba ceea, nu uitati sa va uitati, fiindca nici nu stiti ce pierdeti. Senzational!

Ce sa mai zic…

A fost si o evadare lunga, dar i-au prins pe cei 3 ciclisti cu mai putin de 4 km de final. I-a batut si ploaia. De altfel, cerul arata negru de suparare o buna bucata de drum.

Clasamentul general e neschimbat, pentru ca acea cadere a avut loc in ultimii 3 km, deci nu se contabilizeaza diferentele de timp de la sosire.

Dupa etapa superba de ieri, astazi… pas trop!

Cum Robbie nu a castigat astazi, nu sap dupa poza cu el de anul trecut. Asa ca mai aveti de castigat. Maine revenim in Franta, unde sper sa nu mai avem chestii halucinante ca astazi.

Totusi, Gent e superb si merita sa pun o poza facuta acum 2 ani, exact de pe acoperisul fortului prezentat pe Eurosport. In fundal, cele 3 turnuri emblema ale orasului, adica turlele celor 2 catedrale si respectiv turnul Belfry. E supranumit Venetia nordului. Singurul punct negativ: flamanda vorbita de localnici, care e ceva crunt de auzit. Franceza mea, care era ideala la Brussels, aici s-a dovedit aproape inutila. Asa ca am folosit doar engleza si italiana, asa, sa sufere si ei.

A plus tard!

OK, am marcat si elementu’ mioritic, romanesc, sa trecem la subiect. Peste o luna, voi deveni rezident al The Sunshine State, pentru cel putin 4 ani. Nu, nu ma duc la cules de portocale, ci la doctorat, la University of Central Florida, in Orlando. Domeniul e unul foarte generos, Biomolecular Sciences, iar cele 4 arii de cercetare sunt cancerul, bolile cardiovasculare, cele infectioase si respectiv afectiunile neurologice. Acum, as vrea sa merg spre cardiovascular. E o mai veche pasiune de-a mea, capatata din primii ani de facultate, atat din practica de spital, cat si poate din motive familiale. Mai mult, proful de acolo cu care am un contact strans lucreaza in acest domeniu, mai precis celule stem cardiace. Asta e planul de acasa, sa vedem si ce iese.

M-am hotarat sa urmez aceasta cale, a unui doctorat in US, in urma cu vreo 2 ani, in timp ce eram in Italia cu o bursa Erasmus. In tara vazusem sau facusem aproape tot ce se putea vedea sau face. In Italia am avut norocul sa ma trezesc prin sali de operatie la un transplant, la o reimplantare de membru, chestii din astea „curente”. Vazusem pe indelete si cum se petreceau lucrurile la cel mai mare spital din Europa-Charite din Berlin, si din aceasta analiza „exhaustiva” am decis ca vreau altceva. Mai mult. Mai mult decat a vedea acelasi pacient nu stiu cate zile la rand, luandu-i tensiunea si pulsul si temperatura rectala (caci da, am avut profesori idioti care asta cereau studentilor sa faca). Mai mult decat rutina criminala, decat salariul de mizerie, decat linsul in cur a unor bosorogi spagari, pe care ii stiam nefiresc de bine din Consilii Profesorale si Senaturi Universitare (unde teoretic reprezentam studentii, practic votam cu cine trebuie din 4 in 4 ani). Mai mult decat mi se putea oferi in tara. Mai mult decat puteam face in Europa.

In plus, prinsesem gustul cercetarii stiintifice, ce-i drept, la un nivel primar, din facultate. Mai exista profesori care vor sa te invete cate ceva, care te pun la treaba si iti si recunosc meritele. Congresele si conferintele au fost mereu prilejuri extraordinare de a-mi prezenta rezultatele, de a le vedea pe ale altora, dar mai important-de a lega prietenii durabile cu alti colegi din tara sau din afara. Am si acum prieteni pe care ii vedeam numai la congrese (fiind din alte orase sau tari) si cu care am mai multe in comun decat cu unii colegi de grupa sau serie, cu care ma vedeam zilnic.

Odata hotararea luata, am purces la drum. Perioada petrecuta in Germania (scurta, dar eficace) m-a invatat ca orice lucru trebuie facut temeinic, ca sa ai la ce sa te intorci cand esti in impas. Asa ca am pornit de la site-ul Petersons, care iti ofera posibilitatea de a vedea toate programele doctorale (dar si master si undergrad) din US si Canada, pe tematici. De acolo, am inceput sa sap pe site-urile universitatilor, sa vad in primul rand domeniul in care cercetau profii de acolo. Fiind un pic fixat pe cardiovascular, am ajuns la o baza de date potrivit de mare, in care am inclus multe date, de la date de contact la criterii de admitere, deadline-uri, taxe, scoruri minime la examene etc.

De aici, a fost simplu. Am inceput sa scriu emailuri acelor profi, cam cu acelasi text, in care explicam cine sunt, ce am facut pana atunci si de ce ii contactez. Aici cred ca gresesc multi aflati in situatia mea. E clar ca daca le scrii, ai interesul sa ajungi acolo. Ei stiu asta, primind multe mailuri de acest gen. Astfel, stilul in care o faci te diferentiaza. E mult mai elegant sa le spui ca esti interesat de ceea ce lucreaza si ca ai dori mai multe detalii, desigur, daca au timp sa o faca. Eu am precizat ca nu am acces la variantele full-text ale articolelor.

Raspunsul lor… Cam 60% din ei au raspuns. Din astia, o mica parte au trimis articole si precizari. Unii au spus ca sa ii trec in lista de interese atunci cand voi aplica la programul lor. Si mai putini s-au aratat interesati de mine. Asta e sistemul. Primordial este ca pe cei care au aratat un minim interes sa nu ii lasi balta. Trebuie citite articolele trimise, atent. Daca se nasc intrebari pornind de la ele, e ideal, cu conditia sa nu intrebi tampenii.

Ca sa rezum, am reusit sa mentin contactul cu 2 profi, dintre care unul s-a dovedit a fi poarta de intrare la UCF. Si asta dupa ce il „cunoscusem” cu peste 2 ani inainte de inceperea propriu-zisa a doctoratului.

Conteaza foarte mult si testele: TOEFL si GRE. Mi-a fost mult mai usor sa dau TOEFL, pentru ca vorbesc foarte bine engleza. Scorul de 118 din 120 (testul nou, IbT) a contribuit si el mult la succes (cred). Cu GRE a fost mai dificil, partea de vocabular fiind crancena. Trebuie pregatit foarte bine acest examen, pentru ca de rezultatul lui depinde foarte mult acceptarea.

Un alt element important al „dosarului” sunt recomandarile. Conteaza foarte mult CINE te recomanda, infinit mai mult decat CUM te recomanda (seamana mult recomandarile astea, da e important sa fie personalizate si potrivite cu profilul candidatului). In US e foarte simplu de verificat cine e recomandatorul, pentru ca exista pubmed, baza de date cu articolele stiintifice publicate. Degeaba e un prof „tare” in universitatea din RO sau chiar la nivel national, daca nu are articole multe publicate (la noi se poate orice). Asadar, orice stagiu in afara e bine sa se continue cu o relatie buna cu profesorul cu care s-a colaborat, ca nu se stie cand e nevoie de o recomandare. Nu e exploatarea omului de catre om, ci asa merge sistemul.

Scrisoarea de intentie… Aici e partea intr-adevar dificila. Din pacate, pe net nu exista prea multe exemple de scrisori de succes. Mai mult, exista servicii care, contracost, iti iau scrisoarea ta si o „transforma” in al doilea „Harry Poter” ca impact in fata comisiei. Eu n-am apelat la asa ceva si am mers pe solutia simpla de a scrie adevarul. Folosind cele invatate de la GRE privind structura unui eseu, am construit o astfel de scrisoare de intentie plecand de la trecutul meu, interesul pentru stiinta si cercetare si terminand cu motivatia aplicarii la programul respectiv. Aceasta ultima parte presupune informarea amanuntita in prealabil despre rezultatele laboratorului/programului respectiv. Complimente facute zonei sau universitatii in ansamblu nu strica, dar nici sa fie exagerate, pentru ca tot procesul este intre „Less is more” si „The more, the better”.

Acum, in era digitala, marea majoritate a programelor au aplicatii online, dar tot trebuie sa trimiti acte prin posta/curier. Diploma de absolvire (copii legalizate si traduceri legalizate), foaia matricola (copii legalizate, pentru ca de anul asta se da si in engleza de la facultate), eventual inca un CV. Desi multe programe spun ca nu accepta copii notarizate, pot fi trimise asa. Eu am atasat o foaie in care am explicat ca onor universitatea din RO nu trimite ea in numele meu acte, ca imi da doar un set de originale o singura data si ca in RO notarizarea inseamna copie oficiala, cu aceeasi putere ca si originalul. Se pare ca a functionat.

TREBUIE respectat deadline-ul, care in general e undeva intre 15 decembrie (a anului dinaintea celui in care incepe programul) si 1 ianuarie. Scorurile examenelor sunt fie trimise cand ati dat examenele si ati selectat unde sa le trimita, fie solicitati ETS sa trimita copii suplimentare la universitatile dorite. Copia personala nu e acceptata. Mama hartogariei, dar… asta e.

Ca bani… tot procesul costa destul de mult. De la plata testelor si a cartilor pentru ele, pana la plata taxelor de dosar, care sunt in jur de 50$ fiecare si pentru care nu prea se mai da scutire, ca cica suntem UE (da, stiu, UE, shmue!) si plata serviciilor postale, trebuie ceva bani. Trebuie insa priviti ca investitie.

Eu am norocul de a fi dat peste un profesor extrem de amabil si chiar mai mult decat atat, de a fi acceptat intr-un program, care imi plateste taxele si imi da o bursa anuala rezonabila. Mai mult, perspectivele pe termen mediu arata foarte bine pe plan local, UCF deschizandu-si scoala de medicina in 2009, deci multe angajari si fonduri de cercetare. Plus ca Burnham Institute din California, unul din cele mai puternice institute in biomedical din US, isi deschide prima filiala in Orlando, peste drum de sediul viitoare facultati de medicina a UCF. Noroc porcesc, ar numi-o unii. Sa vedem…

In concluzie, e un drum lung, anevoios, inteles de foarte putini („cum, sa nu mai fi tu medic, dupa ce ai invatat atata?”) si sprijinit de si mai putini. Eu astept foarte mult sa ma intorc la treaba cu adevarat, sa citesc, sa muncesc in laborator si sa simt din nou cum e sa ti se aprecieze munca.

Noul Ford Mondeo e promovat de o reclama excelenta, filmata in Londra (where else? nu mai scap de Londra perioada asta). Dau mai jos un fel de making-of.

Nu intru in discutii privind calitatile tehnico-estetice ale masinii. Ramane reclama…

Mai multe date, in acest articol. Ogilvy e compania „vinovata” de aceasta capodopera.

Dupa o evadare de peste 150 de km a 5 oameni, etapa s-a terminat totusi la sprint masiv al plutonului. Si daca asta nu era de ajuns, a fost o etapa care mi-a adus aminte de ce ador Le Tour. Dupa ce cazuse la 20 de km de final, Robbie McEwen revine, ajutat si de echipa, si castiga sprintul in mare stil. Era ca TGV-ul pe langa personalul de Lehliu, ceilalti ciclisti fiind la macar o lungime de bicicleta in spate. Zambesc si acum cand imi aduc aminte ca il am intr-o poza de anul trecut, de la Paris, din ultima zi. Daca mai castiga o etapa, sap si o pun pe blog.

Deocamdata, o imagine de pe site-ul personal al australianului:

Imaginile din Canterbury sunt superbe, catedrala e impresionanta, iar englezii au fost mult peste asteptari ca prezenta si entuziasm. Poate nu inteleg ei multe din ce vad, dar tot e ceva ca au venit in numar asa de mare.

In concluzie, o prima etapa promitatoare. Millar, desi nu a castigat, tot urca pe podium, cu tricoul celui mai bun catarator. Da, e castigat pe delusoare, dar tot e ceva. Plus ca e pe 3 in clasamentul general. Sa fi descoperit iar izvorul magic? Sper sa nu, ca imi place ca ciclist. Iar azi a facut lucruri frumoase.

Maine, incepem in Franta, aproape de locul unde s-a petrecut D-Day, si o terminam in Belgia. Sa fie Boonen motivat suplimentar de intrarea in tara sa natala si sa castige maine sprintul? On va voir!

PS: din pacate, anul acesta inca nu e disponibila vizionarea traseului in Google Earth, cum a fost anul trecut. Sper sa lucreze rapid la asta, caci era foarte fain.

Astazi, prologul de 7,9 km a fost castigat de Fabian Cancellara de la CSC, echipa venita in tur fara directorul general, Bjarne Rijs, fost castigator de Tour si care recent a recunoscut ca s-a dopat. Si lui i-au cerut tricoul inapoi, dar stiu ca el l-a dat. Pe urma a fost si laudat ca a recunoscut.

Fabian mai castigase aceasta proba cu cativa ani in urma, pe vremea marelui Armstrong. De altfel, el declarase ca e in forma, dupa castigarea probei similare din Turul Elvetiei din acest an.

In urma lui, liderii marilor echipe stau destul de bine si grupati, intr-un interval de 30 si ceva de secunde. Buna ca de obicei clasarea lui George Hincapie, de la Discovery Team, fostul locotenent de incredere a texanului Armstrong. Desi Lepheimer e trecut ca lider de echipa la Discovery, s-ar putea sa se schimbe lucrurile, daca Hincapie o tine asa.

Extrem de interesant a fost traseul ales de organizatori, care i-a dus pe ciclisti pe la poarta Palatului Buckingham, pe langa Hyde Park, The Parliament, Whitehall, precum si alte obiective turistice. La Palat, mai aveau un pic si treceau chiar prin curte, daca deschidea regina portile. Nu era fain sa iasa sa le dea cate un ceai cand treceau sau macar la final? Ah, cred ca familia regala nu la palat, in perioada asta fiind la Balmoral, in Scotia.

Oricum, un soare superb in Londra si un inceput excelent pentru acest Tour.

Maine, se merge catre Cantenbury, ultima etapa din Anglia. Astept prima evadare si eventual primul final la sprint masiv, ca sa vad cum sta treaba in pluton fara Petacchi, si el prins cu mana in borcanul cu smantana eritropoietinica.

Pe maine!

Astazi pare a fi ziua Angliei, totusi. Au LiveEarth, Wimbledon, cursa de F1, prologul in Turul Frantei. Pare a fi un bun prilej de a vedea cum se pot descurca cu atatea evenimente simultan, cu bataie spre 2012 si Jocurile Olimpice. Daca mai adaugi si niste medici nebuni, iese un porridge de toata frumusetea.

Se anunta o alta editie ciudata, dupa retragerea lui Armstrong. Scandalurile de dopaj au continuat sa strice competitia, nici in acest moment nestiindu-se cine e castigatorul de anul trecut. Saracul Pereiro Sio inca asteapta tricoul galben…

Dar, totusi, nimic nu poate strica sarbatoarea. Abia astept ascensiunile din munti, bataliile, coborarile in viteza, curbele ametitoare. Si acum ma uit cu bucurie la obiectele promotionale luate de la Paris anul trecut, in ultima zi a Turului 2006. Deci, da, pot spune ca am trait, daca am apucat sa merg o zi in Turul Frantei.

Favoriti? Nu e cazul acum. Vreau sa ma bucur de inceput, de prologul de azi, de comentariile celor 2R de pe Eurosport si…

Allez lez courreurs!

Desi nu imi place, ei recomanda IE pentru vizionare. Deh, e sponsorizat de Microsoft, deci… ne adaptam.

Acum, abia incepe concertul Linkin Park din Tokio. Yeah!!!

UPDATE: concertul LP a fost fantastic. Ascult acum Rihanna, tot de la Tokio. Dupa ce se termina, va fi nasol, caci am de ales intre multe optiuni: Hamburg, Londra. Mai pe seara incepe grosul, la NY. It’s fun to be green. Not Tuborg green, but still…

E bun documentul? Sigur! Va conta? Nu am mari sperante. Ar putea fi unul din elementele care sa ma faca sa ma gandesc la intoarcere? No way, Base!

Mi-e teama ca va fi prezentat, discutat, criticat, acuzat de partizanate, de nerealism,de nepragmatism. Se va spune ca nu e realizabil la noi, ca nu tine seama de traditiile noastre de veacuri. I se va reprosa ca ne comparam prea tare cu UE sau chiar cu US. Se vor spune multe si cred ca se vor realiza prea putine.

Pana una alta, trebuie sa dam din salarii bani pentru marirea pensiilor celor care strangeau la usa degetele adversarilor regimului. Deh, si securistii de ieri trebuie sa traiasca astazi, nu?

UPDATE: Emil Stoica face un rezumat mai extins al docomentului. Remarca absenta analizei invatamantul superior privat. Totusi, nu cred ca e o asa de mare scapare. Deocamdata, statul trebuie sa rezolve buba din batatura proprie, privatul avand nevoie de un mediu legislativ stabil si egal ca parametri de evaluare ca si cel de stat.

Am incercat sa ii spun ca nu doar prezint acele fapte, ci incerc sa le trec si prin filtrul propriu. Astfel, cine sunt eu poate fi deslusit din ceea ce scriu sau cum scriu.  Glumind, i-am spus ca nu imi voi smulge parul din cap pe blog si nici nu voi face spectacol cu sentimentele mele.

Asa ca intreb si eu mai departe: cat de personal trebuie sa fie un blog pentru a fi „personal” si „individualizabil”? Nu e blogul prin definitie personal?