Am auzit ieri ştirea despre sinuciderea asistată a surorilor Kessler, două gemene care au făcut senzaţie, la vremea lor, în muzica uşoară europeană. Au hotărât să moară împreună, în acelaşi timp, la fel cum se născuseră, cu 89 de ani înainte. Hotărârea lor era luată demult, nu au făcut niciodată un secret din faptul că îşi juraseră ca, în cazul în care sănătatea vreuneia dintre ele ar fi suferit o degradare importantă şi ireversibilă, cealaltă să o ajute să termine decent cu viaţa. Acum, cel mai probabil, devenise evident că viaţa niciuneia dintre ele nu mai merita trăită. Desigur, decizia le-a putut fi respectată doar pentru că trăiau într-o ţară care permite această încheiere cu demnitate a vieţii, cum cred eu că ar trebui să fie şi la noi – dar asta e altă discuţie.
Generaţiilor mai tinere, e foarte posibil ca numele acesta, Kessler, să nu le spună nimic. Însă pentru cineva născut, ca mine, în anii 1970, el venea cumva automat după ce spuneai „surorile”. Ba chiar, în copilăria mea, era folosit cu uşoară ironie atunci când vorbeai despre nişte surori ce păreau nedespărţite. Iar ştirea de ieri mi-a adus aminte că am avut şi noi un astfel de cuplu muzical cunoscut, dar fără să aibă aceeaşi soartă generoasă precum cel din Germania: surorile Kosak.
Acum probabil vreo 20 de ani, la ceva vreme după ce m-am mutat în Tineretului, am întâlnit o doamnă în vârstă care-şi plimba câinele, un dalmaţian, pe strada mea. Aveam şi eu căţei pe atunci, cei doi bichoni care au fost cândva sufletul meu, aşa că ne intersectam oarecum regulat, la orele de plimbare. Pe dalmaţianul doamnei îl chema Thomas, un nume la modă pe atunci în lumea posesorilor de căţei, pentru că ştiam încă doi în vecinătatea noastră imediată. Thomas era un câine deopotrivă năstruşnic şi elegant, ca mulţi dalmaţieni, de altfel. Iar stăpâna lui era o doamnă (ba nu: era o Doamnă!) destul de fragilă şi aparent obosită de viaţă, deşi îşi păstrase zâmbetul deschis şi o politeţe cum nu se mai poartă în zilele noastre.
Bineînţeles că am ajuns să purtăm mici conversaţii la un moment dat, aşa cum se întâmplă cu proprietarii de câini care se întâlnesc frecvent şi au ceva timp de pierdut împreună. Dar nu îmi amintesc şi ce anume conversam, iar asta mă doare cel mai tare acum. Pentru că ieri mi-am adus aminte că vecina aceasta mi-a spus la un moment dat că era una dintre cele două surori cândva celebre în muzica de la noi, iar eu îi uitasem complet numele.
Am căutat mult pe Google să aflu dacă am avut mai multe cântăreţe cunoscute surori, dar nu am dat decât de numele acesta: surorile Kosak (în fine, scris în diverse variante, cu C în loc de K sau cu Z în loc de S). Şi uitându-mă la fotografia lor, aş zice că am recunoscut-o în sora din dreapta, cea mai scundă puţin decât sora ei, pe vecina mea de mai târziu. Aceiaşi ochi, aceeaşi formă a feţei, aceeaşi gură, doar ceva mai lipsită de carnaţie, aşa cum se întâmplă de obicei la bătrâneţe. Din păcate, internetul nu a fost în stare să îmi ofere şi alte detalii despre viaţa surorilor, să aflu cu siguranţă dacă de una dintre ele era vorba. În caz că ştie cineva mai multe decât mine, chiar m-aş bucura să îmi spună şi mie.
Dar, indiferent dacă o chema Kosak sau nu pe vecina mea, mă bucur că am găsit ocazia să aştern aici câteva cuvinte despre ea. Pentru că nu pot uita cu câtă modestie amestecată cu resemnare şi uşor regret mi-a povestit atunci cine fusese în tinereţe – a pronunţat cu voce timidă acel nume şi a dat din mână a „Nu are importanţă”… Însă eu chiar auzisem de numele acela şi i-am spus că îmi povestise mama mea despre ele (mama fiind probabil doar puţin mai tânără decât aceste surori), iar privirea din ochii frumoşi ai doamnei a sclipit imediat a mică mândrie, pentru o secundă. E foarte greu să te obişnuieşti cu uitarea după ce, un timp oarecare din viaţa ta, ai strălucit pe scenă.
Îmi pare teribil de rău acum că nu am avut niciodată îndrăzneala să îi propun să stăm împreună la poveşti acestei vecine, care nu mai e printre noi de mulţi ani. Câte întâmplări care s-au pierdut pentru totdeauna aş fi putut auzi, despre câţi artişti de odinioară mi-ar fi putut povesti doamna, ce viaţă probabil bogată s-a risipit aşa pentru totdeauna… Nu am de unde să ştiu cu certitudine dacă vecina ar fi fost dispusă la aşa ceva, dar îmi închipui că nu mi-ar fi închis uşa-n nas dacă i-aş fi făcut o vizită. Iar acum, iată, i-aş fi putut da mai departe povestea, făcând-o să mai trăiască o vreme – nu pentru totdeauna, pentru că totul trece, se şterge şi se uită pe lumea asta – în amintirea celor care ar fi citit-o aici. Timiditatea şi frica au fost dintodeauna marile piedici ale vieţii mele şi încă nu am învăţat pe deplin nici acum să le depăşesc, rămânând cu nenumărate regrete asemănătoare. Dar, în speranţa că fosta mea vecină era, într-adevăr, una dintre surorile Kosak, vă las mai jos câteva link-uri cu melodii de-ale lor, pentru reamintire. Pe primele două le ştiu foarte bine, cred că încă erau hituri în copilăria mea, în special pe la emisiuni de romanţe. Pe celelalte le-am ascultat acum pentru prima oară.
Momente ca acesta mă fac să regret că nu am capacitatea să cred într-o viaţă de apoi. Mi-ar plăcea ca vecina mea să afle, de „dincolo”, că nu a fost uitată, că îmi aduc aminte de ea nu doar acum, la cine mai ştie câţi ani după moartea ei, ci aproape de fiecare dată când ies din casă. Pentru că nu am cum să uit imaginea de la fereastra ei cu grilaj elegant şi perdeluţe şic, de la parterul blocului, cu dalmaţianul Thomas ridicat pe labele din spate şi sprijinit cu cele din faţă pe pervaz, să urmărească atent mişcările străzii. A fost înmormântat chiar acolo, de altfel, în faţa acelui geam, sub bogatele tufe de trandafiri îngrijite de stăpâna lui. Ştiu că e interzis prin lege să faci aşa ceva, dar am înţeles-o perfect pe doamna, atunci când am văzut că făcea asta într-o seară târzie, temătoare de privirile celorlalţi vecini. Nici eu nu m-am putut despărţi cu totul de câinele cel mai drag sufletului meu, bichoniţa a cărei cenuşă se află chiar acum, în timp ce scriu, la niciun metru distanţă de mine, pe un raft din bibliotecă. Iar pentru doamna aceea fragilă şi foarte bătrână, cred că despărţirea de câine a fost oricum începutul sfârşitului. Am observat de mai multe ori fenomenul acesta în cartier: oameni în vârstă cu care mă întâlneam la veterinar sau în timp ce ne plimbam căţeii, odată ce animăluţele se duceau, începeau şi ei să moară puţin. La scurtă vreme, cei mai mulţi dintre ei chiar mureau de-a binelea. Pentru că e foarte greu să trăieşti fără să mai ai pentru cine, să nu mai fii centrul universului nimănui, să nu mai fii indispensabil niciunui alt suflet de pe lumea asta…
Acum nu mai există fereastra lui Thomas. Noul proprietar al apartamentului a schimbat tot, şi tâmplărie, şi perdeluţe, şi grilaj. Nici trandafirii sub care odihneşte dalmaţianul nu mai sunt deloc bogaţi, cum erau odată, paragina a pus stăpânire pe curticica din spatele blocului, aşa cum a pus stăpânire pe tot acest cartier, cândva verde şi înfloritor, în care locuiesc. Dar sper să păstrez cât se poate de mult în memorie „fotografia” mentală a acelei ferestre, din îndepărtate vremuri însorite pe care acum le regret şi care nu se mai întorc niciodată.
–-
Cântecele surorilor Kosak:
„Două viori” (cu Dorel Livianu):
„Cântă o mandolină”:
„Mi-e drag de tine” (cu Nicolae Niţescu):
„Un cântec simplu”:
„Dragoste şi dor”:
Mama Aluniţă 