Două surori şi alte două

Am auzit ieri ştirea despre sinuciderea asistată a surorilor Kessler, două gemene care au făcut senzaţie, la vremea lor, în muzica uşoară europeană. Au hotărât să moară împreună, în acelaşi timp, la fel cum se născuseră, cu 89 de ani înainte. Hotărârea lor era luată demult, nu au făcut niciodată un secret din faptul că îşi juraseră ca, în cazul în care sănătatea vreuneia dintre ele ar fi suferit o degradare importantă şi ireversibilă, cealaltă să o ajute să termine decent cu viaţa. Acum, cel mai probabil, devenise evident că viaţa niciuneia dintre ele nu mai merita trăită. Desigur, decizia le-a putut fi respectată doar pentru că trăiau într-o ţară care permite această încheiere cu demnitate a vieţii, cum cred eu că ar trebui să fie şi la noi – dar asta e altă discuţie.

carview.php?tsp=

Generaţiilor mai tinere, e foarte posibil ca numele acesta, Kessler, să nu le spună nimic. Însă pentru cineva născut, ca mine, în anii 1970, el venea cumva automat după ce spuneai „surorile”. Ba chiar, în copilăria mea, era folosit cu uşoară ironie atunci când vorbeai despre nişte surori ce păreau nedespărţite. Iar ştirea de ieri mi-a adus aminte că am avut şi noi un astfel de cuplu muzical cunoscut, dar fără să aibă aceeaşi soartă generoasă precum cel din Germania: surorile Kosak.

Acum probabil vreo 20 de ani, la ceva vreme după ce m-am mutat în Tineretului, am întâlnit o doamnă în vârstă care-şi plimba câinele, un dalmaţian, pe strada mea. Aveam şi eu căţei pe atunci, cei doi bichoni care au fost cândva sufletul meu, aşa că ne intersectam oarecum regulat, la orele de plimbare. Pe dalmaţianul doamnei îl chema Thomas, un nume la modă pe atunci în lumea posesorilor de căţei, pentru că ştiam încă doi în vecinătatea noastră imediată. Thomas era un câine deopotrivă năstruşnic şi elegant, ca mulţi dalmaţieni, de altfel. Iar stăpâna lui era o doamnă (ba nu: era o Doamnă!) destul de fragilă şi aparent obosită de viaţă, deşi îşi păstrase zâmbetul deschis şi o politeţe cum nu se mai poartă în zilele noastre.

Bineînţeles că am ajuns să purtăm mici conversaţii la un moment dat, aşa cum se întâmplă cu proprietarii de câini care se întâlnesc frecvent şi au ceva timp de pierdut împreună. Dar nu îmi amintesc şi ce anume conversam, iar asta mă doare cel mai tare acum. Pentru că ieri mi-am adus aminte că vecina aceasta mi-a spus la un moment dat că era una dintre cele două surori cândva celebre în muzica de la noi, iar eu îi uitasem complet numele.

Am căutat mult pe Google să aflu dacă am avut mai multe cântăreţe cunoscute surori, dar nu am dat decât de numele acesta: surorile Kosak (în fine, scris în diverse variante, cu C în loc de K sau cu Z în loc de S). Şi uitându-mă la fotografia lor, aş zice că am recunoscut-o în sora din dreapta, cea mai scundă puţin decât sora ei, pe vecina mea de mai târziu. Aceiaşi ochi, aceeaşi formă a feţei, aceeaşi gură, doar ceva mai lipsită de carnaţie, aşa cum se întâmplă de obicei la bătrâneţe. Din păcate, internetul nu a fost în stare să îmi ofere şi alte detalii despre viaţa surorilor, să aflu cu siguranţă dacă de una dintre ele era vorba. În caz că ştie cineva mai multe decât mine, chiar m-aş bucura să îmi spună şi mie.

carview.php?tsp=

Dar, indiferent dacă o chema Kosak sau nu pe vecina mea, mă bucur că am găsit ocazia să aştern aici câteva cuvinte despre ea. Pentru că nu pot uita cu câtă modestie amestecată cu resemnare şi uşor regret mi-a povestit atunci cine fusese în tinereţe – a pronunţat cu voce timidă acel nume şi a dat din mână a „Nu are importanţă”… Însă eu chiar auzisem de numele acela şi i-am spus că îmi povestise mama mea despre ele (mama fiind probabil doar puţin mai tânără decât aceste surori), iar privirea din ochii frumoşi ai doamnei a sclipit imediat a mică mândrie, pentru o secundă. E foarte greu să te obişnuieşti cu uitarea după ce, un timp oarecare din viaţa ta, ai strălucit pe scenă.

Îmi pare teribil de rău acum că nu am avut niciodată îndrăzneala să îi propun să stăm împreună la poveşti acestei vecine, care nu mai e printre noi de mulţi ani. Câte întâmplări care s-au pierdut pentru totdeauna aş fi putut auzi, despre câţi artişti de odinioară mi-ar fi putut povesti doamna, ce viaţă probabil bogată s-a risipit aşa pentru totdeauna… Nu am de unde să ştiu cu certitudine dacă vecina ar fi fost dispusă la aşa ceva, dar îmi închipui că nu mi-ar fi închis uşa-n nas dacă i-aş fi făcut o vizită. Iar acum, iată, i-aş fi putut da mai departe povestea, făcând-o să mai trăiască o vreme – nu pentru totdeauna, pentru că totul trece, se şterge şi se uită pe lumea asta – în amintirea celor care ar fi citit-o aici. Timiditatea şi frica au fost dintodeauna marile piedici ale vieţii mele şi încă nu am învăţat pe deplin nici acum să le depăşesc, rămânând cu nenumărate regrete asemănătoare. Dar, în speranţa că fosta mea vecină era, într-adevăr, una dintre surorile Kosak, vă las mai jos câteva link-uri cu melodii de-ale lor, pentru reamintire. Pe primele două le ştiu foarte bine, cred că încă erau hituri în copilăria mea, în special pe la emisiuni de romanţe. Pe celelalte le-am ascultat acum pentru prima oară.

Momente ca acesta mă fac să regret că nu am capacitatea să cred într-o viaţă de apoi. Mi-ar plăcea ca vecina mea să afle, de „dincolo”, că nu a fost uitată, că îmi aduc aminte de ea nu doar acum, la cine mai ştie câţi ani după moartea ei, ci aproape de fiecare dată când ies din casă. Pentru că nu am cum să uit imaginea de la fereastra ei cu grilaj elegant şi perdeluţe şic, de la parterul blocului, cu dalmaţianul Thomas ridicat pe labele din spate şi sprijinit cu cele din faţă pe pervaz, să urmărească atent mişcările străzii. A fost înmormântat chiar acolo, de altfel, în faţa acelui geam, sub bogatele tufe de trandafiri îngrijite de stăpâna lui. Ştiu că e interzis prin lege să faci aşa ceva, dar am înţeles-o perfect pe doamna, atunci când am văzut că făcea asta într-o seară târzie, temătoare de privirile celorlalţi vecini. Nici eu nu m-am putut despărţi cu totul de câinele cel mai drag sufletului meu, bichoniţa a cărei cenuşă se află chiar acum, în timp ce scriu, la niciun metru distanţă de mine, pe un raft din bibliotecă. Iar pentru doamna aceea fragilă şi foarte bătrână, cred că despărţirea de câine a fost oricum începutul sfârşitului. Am observat de mai multe ori fenomenul acesta în cartier: oameni în vârstă cu care mă întâlneam la veterinar sau în timp ce ne plimbam căţeii, odată ce animăluţele se duceau, începeau şi ei să moară puţin. La scurtă vreme, cei mai mulţi dintre ei chiar mureau de-a binelea. Pentru că e foarte greu să trăieşti fără să mai ai pentru cine, să nu mai fii centrul universului nimănui, să nu mai fii indispensabil niciunui alt suflet de pe lumea asta…

Acum nu mai există fereastra lui Thomas. Noul proprietar al apartamentului a schimbat tot, şi tâmplărie, şi perdeluţe, şi grilaj. Nici trandafirii sub care odihneşte dalmaţianul nu mai sunt deloc bogaţi, cum erau odată, paragina a pus stăpânire pe curticica din spatele blocului, aşa cum a pus stăpânire pe tot acest cartier, cândva verde şi înfloritor, în care locuiesc. Dar sper să păstrez cât se poate de mult în memorie „fotografia” mentală a acelei ferestre, din îndepărtate vremuri însorite pe care acum le regret şi care nu se mai întorc niciodată.

–-

Cântecele surorilor Kosak:

„Două viori” (cu Dorel Livianu):

„Cântă o mandolină”:

„Mi-e drag de tine” (cu Nicolae Niţescu):

„Un cântec simplu”:

„Dragoste şi dor”:

Pledoarie pentru o şcoală prietenoasă cu copiii noştri

Azi m-am întâlnit printre rafturi la Mega cu o doamnă care mi-a cerut părerea în legătură cu sortimentele de cafea. Probabil că nu era băutoare de felul ei, iar eu i-oi fi părut expertă, cu părul meu alb şi cu felul în care m-am dus glonţ la pachetul de Constantin boabe (căci, după câteva pachete de cafea ieftină şi nu chiar extraordinară, azi am zis că a venit momentul pentru un pic de răsfăţ, să însoresc ziua asta ploioasă). I-am arătat ce luasem eu, dar mi-a spus că ar prefera ceva cu pachetul mai bătător la ochi, să fie mai potrivit cu ocazia: intenţiona să i-l dea cadou unei învăţătoare. Oscila între cele două cutii rotunde, metalice, de pe raft – una de la Illy şi una de la Malongo. Am căzut amândouă de acord că cea de Malongo ar fi mai potrivită, nu doar pentru că era aurie (faţă de argintia Illy), ci şi pentru că e un sortiment mai nou pe piaţa noastră, deci cu potenţial de a fi mai interesant. Mi-a mulţumit pentru implicare, iar eu, înainte să plec, i-am spus, arătând din ochi spre cafeaua şi cutia cu bomboane Ferrero Rocher pe care o mai luase în acelaşi scop:

— Dar vedeţi să nu vi le dea înapoi, totuşi, pentru că nu au voie să primească aşa ceva.

Atât i-a trebuit doamnei pentru a porni adevărata discuţie pe care şi-o dorea, pe adevăratul subiect al dilemelor personale. Avea un copil care se pregătea să înceapă şcoala, în toamnă, şi întrebase prin jur de numele unei învăţătoare foarte bine cotate din localitate, la clasa căreia i-ar fi plăcut să ajungă. O contactase pe doamna respectivă cu rugămintea de a se întâlni în perioada aceasta, înainte de înscrierea la clasa pregătitoare, ca să o convingă, iar acum făcea pregătiri în vederea acestei întâlniri. Întâlnire care, wow, fusese acceptată. Ba mai mult de-atât, învăţătoarea propusese un restaurant pentru asta.

— Crezusem că o să-mi zică să mă duc la şcoală într-o zi, să o aştept la plecare sau ceva, dar nu, azis să ne vedem la restaurant. Şi acum sunt tare curioasă dacă o să-şi ia doar o cafea sau un suc, a spus mama, sau dacă o să se întindă şi la ceva de mâncare.

În general, o astfel de poveste mă aprinde instant. Sunt atât de multe lucruşoare în neregulă aici, pornind de la faptul că încă se fac aranjamente pentru înscrierea la şcoală, deşi legea e clară în acest sens, şi până la senzaţia de jenă dată de calculul în cafele şi feluri de mâncare al viitorului unui copilaş… Dar pentru că, după mai mult de 10 ani de nervi hârşâiţi, aproape degeaba, încercând să ajut sistemul, am ajuns la înţelepciunea de a şti că nu am cum să mă lupt cu el şi am decis să o las pe cât de baltă pot, azi nu m-am mai enervat. Primul meu gând a fost la copil. Pentru că el ar trebui să fie singurul lucru care contează în povestea asta: copilul şi binele lui. Iar în perioada asta aud în jur numai de copii super stresaţi, în primul rând de către părinţii lor, ori de viitoarea înscriere la vreo şcoală nouă, ori de apropierea unor examene absurde, precum Evaluarea Naţională; aud şi de meditaţii infinite, şi de tocit şabloane de subiecte de examen, şi de înghiţit pastile…

Aşa că i-am spus mamei din Mega să se mai gândească dacă vrea să îşi dea copilul la o astfel de învăţătoare. Şi că nu e cazul să se ia după recomandările altora, pentru că ceea ce e bun pentru unul poate să nu fie pentru altul. Şi că şcoala românească e (într-)un mare rahat în zilele noastre, că e la fel de bună sau de rea peste tot, indiferent de statistici, topuri, zvonuri şi renume. Că singurul lucru care contează este să se simtă bine copilul acolo unde se duce, să se ducă senin la şcoală dimineaţa. Şi să îl creadă pe copil dacă îi va spune că e rău la şcoală, nu pe adulţii de acolo, pentru că adulţii ăia pot minţi foarte mult. Să îl mute dacă nu e OK, căci e posibil ca lui să îi fie mai bine la o şcoală cotată mai slab sau la o învăţătoare mai puţin renumită. Iar timpul ar trebui să fie de fapt cel mai important argument în alegerea unei şcoli: cu cât e mai puţin pierdut pe drumuri în fiecare zi, cu atât va fi mai câştigat copilul. În plus, la şcoala de circumscripţie sunt mai multe şanse să lege prietenii cu copii din vecini, care se vor dovedi valoroase în viitor. Dacă acolo nu e în regulă, da, să caute mai departe.

A părut uşurată mama că i-am spus toate astea. Părea să le şi ştie pe toate şi, cumva, vorbele mele nu erau decât confirmări pentru dilemele ei.

— Sincer, m-am gândit şi să îl dau la o şcoală privată, a spus ea, avem una relativ aproape, dar nu cred că îmi permit. Deşi, dacă mă gândesc bine, cu toate cadourile plus faptul că, oricum, am înţeles că voi fi forţată să îl las pe copil la afterschoolul doamnei, deci o să mai dau nişte bani şi acolo…

I-am povestit pe scurt experienţa noastră, cu copilul dat la şcoala de circumscripţie, aia lăudată de vin juma’ de Bucureşti şi împrejurimile să se bată pe ea, de unde am plecat oripilată după doi ani incredibili – nimic nu era în regulă acolo, dar NIMIC – la o şcoală primară privată, micuţă, apoi la cel mai mare gimnaziu privat, după care am ajuns la un liceu de Stat.

— Nicăieri nu merg câinii cu covrigi în coadă, i-am spus eu doamnei în încheiere, dar dacă aveţi totuşi posibilitatea să vă ţineţi copilul la privat, faceţi-o neapărat. Profesorii şi colegii sunt o loterie peste tot, şi peste tot cam acelaşi risc să dai peste oameni bine pregătiţi sau extraordinari sau slabi sau duşi cu pluta. Dar e o mare diferenţă de respect faţă de copii şi faţă de părinţi între o şcoală de Stat şi una privată. Iar asta contează cel mai mult, alături de atitudinea dv., ca părinte, de a nu pune prea multă presiune pe copil pentru performanţă cu orice preţ. O să vedeţi mai târziu rezultatele.

Ne-am luat la revedere zâmbind, sper din suflet ca vorbele mele să poată aşeza o cărămidă mică, de bine, la temelia viitorului unui copil pe care nu l-am văzut niciodată. Şi îmi pare rău că nu mi-a venit în minte să îi mai spun ceva doamnei, cu riscul de a suna prea dur sau dramatic: că banii pe care îi economiseşte acum pe o şcoală privată s-ar putea să ajungă să-i dea mai târziu, ea sau copilul devenit adult, pe terapie.

Două zile la Craiova

Am fost plecaţi în weekend. A avut copilul treabă la Craiova şi am zis că, de ce nu, să mergem şi noi (treburi separate, hoteluri separate, dar suficient de apropiate cât să fim la îndemână în caz de nevoie), că tot n-am mai plecat de mult pe nicăieri, iar la Craiova nu mai fuserăm (sic!) de nişte zeci de ani.

După această experienţă, adăugată altor câteva de cazări cam nefericite de pe la noi, rămân la părerea că nu se pot găsi condiţii pentru turism de calitate în ţara asta. Sigur, Craiova nu e chiar un oraş turistic şi, sigur, am prins şi cel mai al naibii de friguros weekend din ultimul mileniu, de ne îngheţa şi umbra gândului de a vrea să ieşim la o plimbare. Dar să dai peste un portar de hotel între idiot şi senil, care să-ţi zică să taci când vorbeşte el, că nu e politicos să-l întrerupi cât bate el câmpii, iar asta după ce tu nu l-ai băgat în aia mă-sii, după cum ar fi meritat atunci când, chiar la sosire, a emis autoritar o prejudecată misogină – asta numai la noi în Românica cred că se poate.

Sau dimineaţa de ieri, când am dat să coborâm din cameră şi pe hol mirosea vag a fum… L-am întrebat pe bărbatu-meu dacă simte, nu simţea. I-am spus că mi se părea ca şi cum ar fi ars cineva nişte plastic, dar şi un pic de tămâie deodată. Ceea ce, evident, suna ciudat, dar poate că existau cine ştie ce materii prin jur care, odată arse, ar fi emanat mirosul ăla. Când am chemat liftul şi s-a deschis uşa, din el a ieşit acelaşi miros, dar cu mult mai multă claritate. I-am spus lu’ bărbatu-meu că io nu mă urc în lift, că aşa ştiu eu că trebuie să faci, în caz de incendiu şi alte calamităţi, să o iei pe scări. Şi am luat-o. Patru etaje. Ca să ajung la parter şi să aflu că bărbatu-meu se întâlnise jos cu tânărul şi deosebit de săritorul recepţioner, cu o cădelniţă în mână. „Căci mai trebuie şi dintr-astea uneori”, fusese replica lui, promptă şi veselă, când îi văzuse privirea întrebătoare. Şi continuase să tămâieze prin jur.

Măcar de-ar fi fost la fel de prompt şi azi-noapte, când au făcut unii petrecere în restaurantul de la parterul micuţului hotel şi s-au auzit bumţi-bumţii până la etajul nostru (al patrulea, deci) – e drept, nu chiar cât să mă împiedice să adorm cu puţin efort, dar orişicât, başii ăia erau deranjanţi. Şi continui să cred că numai la noi se poate să îi laşi pe unii să facă chef la liber la parterul hotelului tău cu camere ocupate, până la 4 şi jumătate dimineaţa. Bine măcar că nu erau şi manele, că asta mai lipsea!

Şi apropo de manele, mi s-a părut interesant faptul că primul şofer de Uber care ne-a dus prin oraş zilele astea a schimbat muzica la puţină vreme după ce ne-am urcat în maşina lui. Asculta manele (în ceea ce probabil că jurnaliştii de cancanuri ai zilelor noastre ar fi numit „un bolid BMW”) şi a comutat pe ceva intermediar – adică o muzică uşoară cu tânguieli manelistice, atât de la modă acum, din păcate – după ce s-a uitat la feţele noastre. Ceea ce mi s-a părut elegant, câtdăcât 😉

Per total, un weekend în care mi-au lipsit foarte multe. Nu am găsit confortul ce mi s-ar fi părut normal într-un hotel de 4 stele (cu precizarea că oamenii de acolo au fost extraordinar de săritori, încercând să ne facă să ne simţim bine, dar mai trebuie muuuultă educaţie pe la noi, de toate felurile). Cu o menţiune specială pentru lipsa veiozelor de pe noptiere, aproape nicăieri în România nu se mai poate citi o carte în pat, seara, la hoteluri, pentru că mai nimeni nu se mai gândeşte să echipeze camerele cu lumină potrivită pentru citit pe hârtie. Şi am avut alte aşteptări turistice de la un oraş atât de lăudat de primăriţa lui. Dar oamenii mi s-au părut ceva mai prietenoşi decât în pestriţul şi de multe ori agresivul Bucureşti. Şi măcar nu ne-a lipsit bucuria de a ne şti pe-aproape, ca o familie aşa netradiţională cum suntem noi, dar căreia, uite, încă îi mai face plăcere să fie împreună, după atâţia ani. Iar asta adaugă strălucire tuturor stelelor ălora, oricât de ciuntite.

Craiova, oraşul în care de la Casa Albă la primărie nu sunt decât câţiva paşi.

carview.php?tsp=

Rareori am văzut aşa o debandadă vizuală, cu atâtea stiluri diferite în acelaşi loc, ca în centrul vechi al Craiovei (mult-lăudatul târgurilor de Crăciun).

carview.php?tsp=
carview.php?tsp=


Mica bucurie de a regăsi umăr la umăr pe un o masă de Cărtureşti, deşi de la edituri diferite, două cărţi la care am lucrat nu demult – o traducere şi o redactare:

carview.php?tsp=

P.S. Am rămas cu marele regret că nu am fost în parcul Romanescu, unde absolut toate cunoştinţele locale, mai vechi sau întâmplătoare, ne-au recomandat să ne ducem. Dar la minus un milion de grade şi pe vânt, cum a fost vremea zilele astea pe-acolo, numai prin parc nu ne-a tentat să ne ducem. Data viitoare 😉

Las-o bă că merge şi-aşa

M-am plâns de mai multe ori pe Facebook de faptul că încă nu mi-am găsit noul loc preferat în bogata ofertă a emisiunilor radio matinale, după ce, acum câteva luni, s-a spart gaşca veche de realizatori de la Europa FM şi matinalul de acolo nu mai are, pentru mine, acelaşi farmec. Şi acest articol s-a născut ca o postare de Facebook, apoi m-a luat valul şi am scris mult, aşa că m-am văzut nevoită să îl public aici, un loc mai potrivit pentru texte lungi. Aşa că mă voi plânge în continuare şi aici despre pierderea acestui vechi obicei al meu.

Pentru că e greu să îmi schimb un obicei vechi de zeci de ani: deschiderea radioului, primul lucru de dimineaţă, în timp ce pregătesc ce e de pregătit şi apoi îmi beau cafeaua. Combina mea audio a rămas setată în acest sens tot pe frecvenţa Europa FM, chiar dacă din septembrie îi mai ascult rar, tot sperând să mă „prindă” din nou. Iar din decembrie, de când a plecat şi Vlad Petreanu de acolo, mai mult de câteva minute din emisiune clar nu mai pot asculta, cu toată bunăvoinţa.

Azi dimineaţă mi-am dat seama şi de ce. M-am trezit ca de obicei (a se citi „cu greu şi după nenumărate snooze-uri”…) şi, în drum spre bucătărie, am deschis radioul. Cei doi Luca care prezintă acum (da, ştiu, pe unii îi deranjează cacofoniile, da’ numai de-a naibii am scris aşa, pentru că pe mine mă deranjează cei pe care îi deranjează ;-p ) vorbeau despre ceva – nici nu mai ţin minte despre ce – şi sunt simpatici băieţii, şi îmi plac vocile lor, şi nu sunt nici proşti sau ceva… dar nici nu au inteligenţa lui Petreanu sau felul lui de a cerceta un subiect, de a încerca să îl înţeleagă corect înainte de a vorbi despre el. Aveam încredere în ceea ce spunea Petreanu pentru că îmi dovedise, în atâţia ani, că se documenta înainte să discute o ştire. Nu eram întotdeauna de acord cu părerile lui asupra unor lucruri, evident, ar fi şi imposibil să fii întotdeauna de acord cu cineva, dar i le respectam, pentru că le argumenta decent. În plus, eram de acord asupra lucrurilor importante, de bază, asupra principiilor în viaţă, or asta este esenţial. Ceea ce auzeam la radio în această dimineaţă era mai mult o discuţie între amici care îşi dau cu părerea, deşi nu stăpânesc prea bine domeniul despre care discută. Adică ceea ce se întâmplă la majoritatea radiourilor, la multe din emisiunile TV şi probabil la aproape toate podcasturile făcute „pe genunchi”, şuete între nişte unii care se plictisesc şi nici nu ştiu să facă ceva mai valoros la viaţa lor – or asta nu are cum să îmi placă, îmi pare rău. Sunt de modă veche, ştiu, dar atunci când urmăresc o emisiune făcută de nişte jurnalişti mă aştept să fiu informată corect asupra subiectelor abordate, nu doar să le aud părerile personale, mai ales dacă nici nu sunt bazate pe o minimă cunoaştere. Păreri personale şi amatoriceşti am şi eu, cât cuprinde, inclusiv ce scriu aici şi acum e o părere personală – dar eu nu sunt jurnalist (şi tot am mai multă etică decât mulţi dintre cei care se pretind aşa ceva în zilele noastre…).

Până la urmă, am făcut ceea ce trebuia să fac mai demult dar nu m-am îndurat până acum: m-am dus şi am schimbat frecvenţa radioului. Însă nu am avut noroc nici aşa. Următorul radio prins pe combina mea a fost Kiss FM. Unde vorbeau doi băieţi şi o fată, cred*, despre un celebru câine poliţist din China, primul corgi dresat să detecteze explozibili, pe nume Fuzai. De fapt, mai mult a vorbit fata, dar mai ziceau şi băieţii câte ceva din când în când. Şi a fost o ştire lungă, mai lungă decât ar fi potrivit să fie ştirile de la un matinal radio, şi a zis fata aia de nenumărate ori „Fuzai”, fix aşa cum am scris eu aici, şi cred că au zis şi băieţii tot „Fuzai”, şi simţeam că-mi ies aburi pe urechi de fiecare dată, pentru că eram 99,99% sigură că ar fi trebuit să spună „Fuţai”. Pentru că atâta lucru oi mai ţine şi eu minte din facultatea aia de chineză pe care am făcut-o: că nu există sunetul Z în chineză şi că numărul de silabe chinezeşti este limitat, nu există prea multe posibilităţi de combinaţii de sunete şi încă le pot detecta, după ureche, pe cele care nu fac parte din limbă. Deci, cel mai probabil, numele acelui căţel se scria „fuzai”, dar se citea [fuţai]. Am închis de tot radioul, iritată, mi-am terminat în linişte îndatoririle de mamă pentru micul-dejun şi m-am aşezat la calculator. Mi-a luat doar câteva secunde să verific ştirea pe Google. Câinele se numeşte Fu Zai şi, după cum bănuiam, acest nume se citeşte [fu ţai]. Nici nu trebuie să sapi foarte mult, doar scrii „corgi politie china” şi dai enter, după care alegi primul video în care vorbeşte cineva despre acest căţel (de preferinţă un chinez, dar am găsit şi la englezi pronunţia corectă) şi, gata, se numeşte că te-ai informat şi poţi să transmiţi mai departe ascultătorilor tăi o informaţie documentată.

Ştiu, o să ziceţi că nu este foarte important cum se pronunţă numele unui căţel din China, dar eu cred că este la fel de important ca orice altceva spune sau scrie un jurnalist, pentru că jurnaliştii trebuie să fie persoane în informaţiile cărora trebuie să avem încredere, iar tot se spun sau scriu ei trebuie să fie verificat în prealabil. Dacă un jurnalist nu a verificat pronunţia numelui ăluia înainte de a-l spune de zeci de ori pe post, am tot dreptul să îmi închipui că nu verifică de fapt nicio informaţie înainte de a o transmite public. Iar dacă un radio permite mai multor jurnalişti de-ai lor să transmită informaţii neverificate, înseamnă că acel radio nu este de încredere în ansamblul lui şi nu îl mai ascult.

Cum ar fi să nu ne mai mulţumim niciunii cu tradiţionalul „las-o bă că merge şi-aşa” şi să cerem, precum şi să oferim calitate în orice? Eu nu cred că ar fi foarte greu, iar efectele ar fi mult mai importante decât şi-ar putea închipuii unii mai superficiali. De exemplu, în cazul de faţă, cred că mi-ar plăcea ca la orice post de radio sau televiziune să existe obligaţia prin contract ca jurnaliştii să verifice şi pronunţia numelor străine, înainte de a le transmite către public. Să scrie în regulamentul intern că trebuie să afli mai întâi cum pronunţi un nume străin şi abia apoi să deschizi gura. Poate şi să le pună la dispoziţie angajaţilor fişiere cu reguli de pronunţie în fiecare limbă din ţările din care e probabil să transmiţi vreo ştire sau adrese web de unde să poţi căuta aşa ceva. Căci „las-o bă că merge şi-aşa” n-a ajutat niciodată pe nimeni cu adevărat, oferă doar iluzia că „merge”, dar de fapt nu merge deloc.

––

Nota*:
Când am ajuns cu textul acolo unde relatam că la matinalul Kiss FM vorbeau doi băieţi şi o fată, mi-am dat seama că, la cât de superficial ascultam eu, din bucătărie, radioul din camera de alături, e posibil să nu fi auzit bine şi să fi fost vreo altă combinaţie de moderatori, aşa că am intrat pe net să caut detalii exacte (apropo de etica informării jurnalistice, cred că aşa trebuie făcut şi când scrii ceva public, precum o postare pe reţele sociale sau un articol de blog). Pe site-ul radioului am găsit că realizatorii matinalului lor sunt, într-adevăr, doi băieţi şi o fată. Dar am avut şi surpriza de a descoperi că sunt nişte nume cunoscute de pe la noi: Cătălin Oprișan, Ciprian Dinu și Corina Băcanu. Nişte persoane cu mulţi urmăritori şi foarte apreciate în general, aşa că acum mă aştept la nişte ouă stricate pentru că am îndrăznit să critic ceva făcut de ele. Îmi pare rău, probabil sunt nişte jurnalişti buni în general, poate, cine ştie, şi-au şi remediat greşeala ulterior, după ce am închis eu radioul, dar pe asta chiar au greşit-o azi dimineaţă şi nu văd niciun motiv pentru a nu scoate din această întâmplare o mică povestire moralizatoare, în speranţa că mai învaţă şi alţii ceva din ea.