Se poate inlocui textul cu ceva si mai zen, de genul „zi perfecta intre fete” „cum m-am distrat astazi cu fi-mea” etc. Chestiile uzuale, le-ati mai vazut si la mine de nushcate ori. Multe like-uri, comentarii pozitive, poate ganduri de invidie.

Si acum, povestea din spate

Gravida in 9 luni cu toddler de 2 ani jumate, singure acasa I-am promis Sofiei ca astazi facem prajituri. Ca avem dimineata noastra intre fete si uite, facem o prajitura buna. Trebuie neaparat sa mentionez din nou ca urasc sa gatesc. Orice. In afara de floricele. Plus ca nici nu ma pricep, mancarea imi iese cel mult comestibila, dar o fac totusi de nevoie si in ideea ca e bine pentru noi sa mancam pe cat posibil chestii facute in casa, fara mizerii in ele. Buuuuun.

Prajitura inseamna, de fapt, briosele pe care le-am mai facut de n ori si despre care stiu sigur ca imi ies chiar bunicele. Dar zic, hai sa le fac cu faina integrala de data asta, sa fie mai sanatoase. Cautand informatii despre treaba asta, gasesc pe net si o reteta, cu potential, de grisine. Zic, daca tot e bal, hai sa facem si grisine in casa, vedem ce iese. Decat sa cumpar porcarii.

Incepem frumos si vesel, coboram impreuna pana la chiosc sa cumparam ce ne lipsea, incep pregatirile pentru grisine, prepar compozitia de briose, le torn in forme cu ajutorul pretios al Sofiei (avand in vedere ca fac treaba asta mai mult pentru ea si amuzamentul ei, ar fi culmea sa nu o las). Mici incidente pe parcurs, de genul – citesc a n-a oara reteta, retin ca trebuie 2 oua, ii spun ca il sparg eu pe primul si ea pe al doilea. Apoi, dupa ce il sparg pe primul, realizez ca eu folosesc doar jumatate din cantitati. Deci nema al doilea ou. Ii explic, se uita la mine cu niste ochi tristi si dezamagiti de imi vine sa intru in pamant :)) Parca mai bine ar urla decat asa. In fine, bag briosele la cuptor, termin aluatul de grisine, arata chiar promitator. Il pun la crescut, curat bucataria un pic si zic, gata, ce simplu a fost.

E deja tarziu, sunt obosita, nu stiu cand a trecut o ora. Sofia nu e. Vrea salata la masa de pranz. Incerc sa o conving ca poate facem maine, imi dau seama ca energia necesara pentru convingere e mai mare decat energia necesara pentru salata. Ne apucam de salata. Trebuie sa dea ea pe razatoare mai intai. Terminam si salata cu un minim de dezastru, pun mancare, curat din nou bucataria, mancam. Apoi, zic, hai sa bagam grisinele la cuptor inainte de somn, cat poa sa dureze. Bai, a durat. Minim juma de ora. Incluzand negocieri la fiecare pas cu piticul ce voia sa ma ajute sa modeleze si ea aluatul in forme. Din pacate, voia in forme de om de zapada, care nu erau compatibile cu modul de preparare. Intr-un final glorios le asez pe toate frumos pe tavi, bag tavile in cuptor, si zic, gata.

Noroc ca imi aduc aminte ca mai trebuia sa pun ceva peste ele. Scot imediat prima tava. In flacari. Nu stiu cum naiba luase foc hartia de copt. Ca eu am cuptor electric. Nimic grav, o trantesc in chiuveta, acum am toata chiuveta si juma de bucatarie pline de bucatele de hartie arsa. Ma ambitionez sa recuperez grisinele vietii, le clatesc pe cat posibil, le pun la loc in tava cu o noua hartie de copt, le dau cu ce mai trebuiau date si le bag in cuptor. Deja fierb de nervi, Sofia e obosita, ma contrazice la fiecare pas, ajung sa tip la ea. Urlete. Iau pauza, merg langa ea, ii explic, imi cer scuze, imi pare rau, hai fugi la baie si apoi asteapta-ma in pat cu ce carte vrei tu ca vin acush. Intr-un final ne intelegem

Deschid larg geamurile si curat a treia oara bucataria. Bag vasele in masina si ii dau drumul. Multumesc geniului care a inventat masina de spalat vase. Din tot sufletul Stau in picioare de 2 ore deja, ma doare fiecare particica a corpului de la mijlocul spatelui si pana la genunchi, sunt nervoasa si nu mai chef de nimic. Sa il ia naiba de gatit si de cine a mai avut vreodata ideea ca e fun si usor sa faci prajituri.

La final, totusi… Sofia a adormit ca niciodata, in 10 minute de scarpinat si dragalit. Bucataria s-a aerisit si nu mai miroase a hartie arsa, ci a paine proaspata si vanilie. Grisinele sunt (aproximativ) comestibile. Data viitoare sigur le nimeresc mai bine Mi-am facut o cafea si am venit sa scriu asta. A fost fun? Asa si-asa. A fost obositor? Pfff, da. As fi preferat sa zac pe canapea la un maraton de seriale? In alta viata, da. As repeta experienta? Bai, chiar si maine. Nu stiu exact de ce. It’s not what it’s all cracked up to be. Si in niciun caz nu este nici pe departe atat de misto cat se poate vedea dintr-un status pe facebook. Dar cumva, la final, merita de o mie de ori

Pe bune, e ca si cum in mine creste o alta persoana, odata cu Sofia. Si isi face loc, impinge in stanga si in dreapta, si simt cum se mareste putin cate putin in defavoarea vechilor euri. A fost mai intai dragostea pentru tas-su care m-a scuturat un pic, m-a transformat, m-a purificat intr-o oarecare masura. Apoi a venit navala dragostea pentru puiul asta de noi, m-a umplut toata, m-a facut sa pot sa trec peste vechi frustrari si resentimente si sa o iau de la zero pe drumul catre invatarea si acceptarea afectiunii pure.

De cand e Sofia, parca am devenit, in sfarsit, om mare. Poate ca toate starile alea de dinainte de a se naste, cand realizam ca asta e, ca asta va fi prima schimbare cu adevarat si fundamental ireversibila din viata mea, ma pregateau pentru asta. Pot sa iau cu adevarat decizii, pot sa cladesc cu adevarat ceva, ceva real, ceva al meu. Familia mea. Familia noastra

Probabil ca nu se vede inca la exterior, dar eu simt. Constientizez schimbarea asta in mine, ca si cum mi-as vedea celulele divizandu-se. Poate ca nu va ajunge niciodata foarte vizibila, desi vreau sa cred ca da. Pentru ca acum ma vad prin ochii copilului meu, si prin ochii astia frumosi vreau sa ma vad mai buna, vreau sa fiu mai buna. Vreau sa vad cum creste in mine tot mai mult increderea ca pot fi si buna.

Bai, a fost un an GENIAL. Genial. Si cica asta e cel mai greu. Pai daca atunci cand ne-o fi mai greu, asa o sa ne fie, din punct de vedere afectiv, ce sa zic, keep them coming

Nu am cuvinte potrivite in momentul asta. Sunt emotionata, furioasa, fericita, nerabdatoare, stresata, si apoi iar fericita. Fundamental fericita. Ma uit la copilul asta frumos care doarme senin ca o stea de mare la noi in pat si parca nu mai pot sa recunosc in el ghemotocul mic si ridat pe care il strangeam in brate acum un an. Recunosc insa sentimentul. Sentimentul ala pe care il ai cand iti strangi copilul in brate, care nu seamana cu nimic altceva, care iti da o stare de bine absolut pe care nu stiai ca e posibil sa o simti. O iubire care te copleseste. Manute, picioruse, ochisori, gurita, burtica, toate facute din iubire pura.

Nu mai stiu sa spun nimic. Voiam sa scriu o poveste cautata, cu niste glumite bine plasate, cu intorsaturi din condei, cu una, cu alta, si nu mai stiu cum. Voiam sa spun despre cum urasc timpul asta care alearga ca dementul. Voiam sa spun despre cum anul ce a trecut a fost, cumva, cel mai semnificativ din viata mea. Nu mai stiu sa spun, insa, decat la multi ani, iubita noastra!!

Si voiam sa spun asta. Cate mame regreta sincer faptul ca au petrecut prea mult timp tinandu-si copilul in brate? Cate mame se uita inapoi la anii copilariei puilor lor si isi spun „cred ca i-am iubit prea mult”? Cate mame isi spun „am petrecut prea mult timp cu copiii mei cand erau mici, era mai bine daca petreceam timpul ala spaland pe jos sau facand mancare”?

Nu stii cand vine un moment in care soarta te forteaza sa te uiti brusc inapoi si sa vezi ce ai facut pana atunci. Indiferent ce ar insemna asta. Iubiti-va copiii. Tineti-i in brate, tineti-i aproape, dormiti cu ei, sarutati-i des, foarte des, alintati-i, spuneti-le ca ii iubiti, spuneti-le povesti, radeti cu ei, jucati-va cu ei, apoi tineti-i inca un pic in brate. Si inca un pic. Si apoi un pic mai mult. Si nu le dati drumul. Sunt ai vostri, ii iubiti, nu mai fugiti de ei in cautarea unui viitor iluzoriu in care va fi mai bine daca acum nu va atasati prea tare de ei si ii cresteti „independenti”. Nu va mai amagiti cu gandul ca nu aveti timp pentru ei din cauza altor lucruri mai importante. Pentru ca EI sunt tot ce-i mai important in viata voastra.

Au fost doua momente in viata mea in care am simit ca daruiesc totul, ca ma pierd pe mine insami intr-o simbioza. Si da, cand faci asta risti sa pierzi totul, risti sa suferi ingrozitor de mult. Si ce daca. M-am regasit, incet-incet, in alta forma, schimbata, dar fundamental tot eu eram. Nu regret nicio secunda. Daca va fi vreodata sa sufar, voi suferi. Atunci, in viitorul ala iluzoriu naspa. Pana atunci, aleg sa continui sa daruiesc totul, sa cred cu ochii inchisi si sa ma bucur de fiecare secunda plina de fericire alaturi de cei carora le daruiesc.

Iubesc din tot sufletul. E ca si cum toata viata m-a pregatit pentru asta. Si dincolo de trairile marunte de zi cu zi, sunt profund fericita si recunoscatoare si nu imi doresc nimic mai mult decat ceea ce am acum. Decat, la un moment dat peste vreo 2 ani, inca un moment de daruire.

Pe noi, adultii, dinamica lenta a vietii de zi cu zi nu ne lasa sa ne dam seama de asta in timp real, dar uitandu-ma in urma, realizez ca de fapt nu am stat nicio clipa pe loc. Totul a fost doar o faza. Mereu am fost cu un picior in trecut si cu unul in viitor, mereu am fost in tranzitie de la o faza la alta. Si nu ma refer acum la faze bine definite de societate – liceu, facultate, serviciu, singur, intr-o relatie, casatorit etc. Ma refer la dinamica noastra interna, la momente de rascruce pe care doar noi stim sa le definim, la perioade care, poate, doar pentru noi au o insemnatate speciala.

Nu stiu cum sa explic mai bine, parca nu mi se aseaza cuvintele cum trebuie. Dar cand ma gandesc la viata mea de pana acum, la toate dramele, la toate bucuriile, la toate sfarsiturile de lume, la toate exaltarile noilor inceputuri, imi e mult mai usor sa aduc la dimensiuni normale o perioada fericita sau una grea. Ma ajuta sa ma bucur mai mult de binele de care am parte, si ma ajuta ca la rau sa imi zic ca da, e rau, si e posibil sa fie inca si mai rau de-atat inainte sa fie bine; dar in cele din urma va fi bine, pentru ca asa e dinamica asta de la inceputul timpului si pana acum

Dar altceva voiam sa spun. Mi-au ramas cateva chestii misto de-a lungul timpului dupa numeroasele zboruri. Una dintre ele este imaginea de neuitat a cerului instelat vazut de la 11.000 de metri, departe de orice lumina pamanteasca. Alta este imaginea rasaritului vazut din avion. Insa cel mai important mi se pare faptul ca, intr-o zi mohorata, oricat de cenusiu ar fi cerul, si oricat m-ar deprima asta, stiu cu certitudine ca undeva deasupra norilor, suficient de sus, e o zi senina si un soare orbitor. Si gandul asta ma face mereu sa zambesc

Am remarcat ca multi oameni privesc conceptul asta de AP ca pe un set de reguli care TREBUIE urmate. Ca pe ceva la moda la care aderi printr-un checklist. Sau ca pe ceva care e bine pentru copil, e musai sa fie facut 100%, ceva ce ii face sa se simta parinti naspa daca nu au procedat fix „ca la carte”. Da, e foarte adevarat, din punctul meu de vedere, ca e bine pentru copil sa fie tinut in brate cat mai mult. E bine sa fie alaptat de cate ori are nevoie si cat mai mult. E bine sa fie un participant activ la activitatile casei. E bine sa fie respectat si iubit. E bine sa nu fie „educat” prin plans. Etc. Dar nu inteleg cum pot fi cuantizate toate astea. Sunt concepte de bun simt, pe care fiecare le aplica prin actiuni marunte, de zi cu zi, diferite de la caz la caz.

Pentru mine nu exista un ca la carte cand e vorba de AP. Tocmai, mi se pare ca ideologia asta iti da libertatea sa procedezi asa cum simti. Sa iti accepti copilul asa cum e, nu asa cum ar trebui sa fie conform cine stie caror criterii. Sa nu te incorsetezi intr-un milion de reguli pe care daca nu le repecti, e naspa. Sa nu te astepti la nimic – sa nu te astepti ca o sa stea in carucior, ca o sa adoarma singur, ca o sa manance, ca o sa planga, ca o sa, ca o sa. Sa iei lucrurile ca atare si sa te adaptezi in functie de nevoile specifice ale copilului tau

Nu cred ca AP e ceva ce incerci cateva luni si vezi daca merge. Nu e o metoda care iti „repara” sau „strica” copilul. Nu e un quick fix. E un mod de viata. E un set de alegeri pe termen lung si foarte lung. Pentru mine AP inseamna sa imi accept copilul fix asa cum e, in toata complexitatea si splendoarea fiintei lui mici. Sa o tratez si sa o respect ca pe un membru cu drepturi egale al familiei, nici mai mult nici mai putin. Sa imi dau voie sa o iubesc si sa o imbratisez si sa o pup cat de mult. Sa fiu acolo cand are nevoie de mine, sa o fac sa se simta 100% acceptata si dorita. Sa ii fiu exemplu de comportament, sa ii fiu indrumator. Sa o las sa descopere singura, sa greseasca singura, sa accepte esecul ca pe o parte fireasca a evolutiei. Sa nu o sufoc cu grija si atentia, sa ii las spatiu, sa am o viata pe langa si impreuna cu ea, dar sa las totul daca are NEVOIE de mine. Sa o ascult. Sa ii respect alegerile, sa o constientizez ca pe un om mic, nu ca pe un catelus ce trebuie dresat. Si altele asemenea

Si pornind de la cele de mai sus ca premisa, e mult mai usor sa intelegi ce e de facut. Sa intelegi, nu sa urmezi orbeste niste reguli. Si sa faci propriile alegeri, in functie de propriul tau copil. Am purtat-o in brate pentru ca plangea cand o lasam singura, nu pentru ca a trebuit. Am vazut de multe ori intrebarea „sunt o mama rea ca nu am purtat-o nustiucate ore pe zi?” Nu stiu, frate, eu nu am numarat, eu am luat-o in brate cand era nemultumita. Ca asta s-a tradus in „mai tot timpul” in primele luni, e altceva, si e normal Am tinut-o sa doarma la mine in brate nustiucate luni pentru ca nu dormea altfel, nu pentru ca a trebuit. M-am trezit de n ori pe noapte, noapte de noapte, ca sa o adorm la loc – nu pentru ca trebuie neaparat ca un copil sa se trezeasca noaptea ca sa fii tu o mama AP, ci pentru ca, la naiba, chiar se trezea, si alternativa era sa o las sa planga. Si nu cred ca plansul e o metoda educativa buna, la nicio varsta. Sincer, nu sunt masochista, mi-ar placea sa doarm o noapte legata, si nu o sa ma simt mai putin mama cand se va intampla, doar mult mai odihnita :D. Ce fac insa este sa am rabdare sa astept sa se intample, nu sa fortez eu lucrurie prin plans controlat, de exemplu. Asta inseamna la mine faptul ca imi accept copilul asa cum e, nu cum mi-as fi dorit eu sa fie

Da, eu am facut o lista aici, cu toate lucrurile pe care le-am inteles despre AP. Dar eu o vad doar ca pe o insiruire de lucruri care, mie personal, mi-au deschis ochii catre aspecte pe care nu le constientizasem. Catre un normal pe care nu il percepeam ca atare pana atunci. Pentru mine a fost o usurare sa imi dau seama ca pot sa procedez asa. Daca le-as fi perceput ca pe o corvoada, apoi nu vad sensul de a le fi facut. Experienta de a creste un copil ar trebui sa fie ceva frumos, ceva ce iti implineste viata, nu ceva de care abia astepti sa scapi odata.

Si in definitiv imi dau seama ca ma enerveaza rau clasificarea asta, esti sau nu esti AP. Mi se pare ceva fortat. Nu e o religie. Nu sunt AP, nu ma intereseaza sa fiu AP, e doar un concept care mi se potriveste si care m-a ajutat cand aveam indoieli sau imi era greu. Vreau doar sa imi cresc copilul asa cum simt, sa o vad ca e fericita, multumita si increzatoare, sa o iubesc si sa ma iubeasca. Si nici nu afirm ca adevarul meu ar fi cel absolut in definitiv, e doar ceea ce cred si am inteles eu.

Ma gandesc mai mult la lucrurile astea de cand cu Sofia, evident. Ma gandesc ca la un moment dat va trebui sa ii explic de ce eu ii spun ca e bine intr-un fel, in timp ce multi fac altfel, si le merge de minune. De ce sa arunce o hartie la cos, cand baiatul din fata noastra a aruncat-o pe jos. De ce sa munceasca daca poate sa fure. De ce sa spuna adevarul cand poate sa minta. Dileme de-astea.

De ce, Sofia? Pentru ca lumea poate fi si buna. Pentru ca odata cu fiecare om care alege calea corecta in detrimentul celei usoare, devine un pic, infinitezimal acolo, nu conteaza cat, si mai buna. Si ce bine ar fi daca din ce in ce mai multi oameni ar alege sa faca ceea ce simt ei ca e bine si trebuie, indiferent de ceea ce vad in jur ca fac ceilalti. Daca fiecare ar alege sa faca el primul pas, din nou si din nou, indiferent daca ceilalti il urmeaza sau nu, si lasand la o parte principiul „eu de ce sa ma obosesc daca alalat nu face, ce, eu sunt mai fraier?”.

Prea multi oameni cauta scurtaturi, „the easy way out”. Si e tare bine sa gasesti si sa folosesti cate-o scurtatura din cand in cand, insa nu sa faci asta ca mod de viata. Nu stiu, in viziunea mea viata nu poate fi numai usoara. Nu poate fi o insiruire de momente in care ai stat si nu ai facut nimic, i-ai lasat pe ceilalti, ca tu nu esti fraier. Cand iti treci in revista amintirile, cu ce ramai? Bai, si eu sunt o persoana comoda, mi-e atat de lene sa fac una si alta, de ma doare. Insa am incercat, cat mai des, sa nu aleg calea usoara in detrimentul celei corecte. Si am constatat, de cele mai multe ori, ca solutiile rapide echivaleaza cu avantaje pe termen scurt si probleme pe termen lung. Stating the obvious here, stiu

E doar o problema de alegere. Cand eram mica, lumea se impartea in personaje pozitive si personaje negative. Alb si negru. Ani de zile m-am simtit oribil pentru ca imi dadeam seama ca, uneori, prin ceea ce simt, ce gandesc, ma inscriu lejer in categoria personajelor negative. Acum cred ca toti ne putem inscrie acolo, cu mici exceptii. Important e cate din gandurile si sentimentele negative iau forma de fapte. In mod absolut hilar, prima oara cand m-am simtit tentata sa pic pentru totdeauna la pace cu mine insami, a fost in timp ce ma uitam la un film pentru copii (nu spun care :)) ). „I want you to listen to me very carefully, Harry. You’re not a bad person. You’re a very good person, who bad things have happened to. Besides, the world isn’t split into good people and Death Eaters. We’ve all got both light and dark inside us. What matters is the part we choose to act on. That’s who we really are.” Tare drag mi-a ramas citatul asta. Mai ca l-am invatat pe de rost

Ce pot sa fac pentru Sofia (in afara de a ii da sa citeasca Harry Potter )? Sa fiu un exemplu in primul rand. Sa ii ofer toata dragostea de care sunt in stare. Sa o invat ca lucrurile bune nu le faci asteptand ca ceilalti sa le faca la randul lor, sau sa te urmeze. Le faci pentru ca asa crezi tu ca e bine. Tata zicea uneori ca se teme ca ne-a crescut inapti pentru lumea in care traim, prea cuminti si corecti. Dar lumea e facuta tot de oameni. Si eu vreau sa imi cresc copiii asa cum as vrea sa fie toti oamenii din jurul meu. Vor fi destul de destepti si de independenti ca sa se descurce fara a fi rai si egoisti, sunt sigura de asta. Am incredere in ei. Nu stiu daca gresesc, nu am adevarul absolut. Stiu doar ceea ce cred eu ca e bine sa fac, si am sa continui sa o fac, chiar daca exista 1000 de alte cai mai usoare.

Mi se pare evident in acest moment ca noi suntem dereglati de cateva generatii incoace, nu stiu exact cate. Poate chiar multe. Suntem dereglati astfel incat sa percepem comportamentul normal al bebelusilor drept problematic. Sa vedem piedici si lucruri de rezolvat acolo unde nu e nimic in neregula. Sa cautam mereu planuri, metode, solutii miraculoase, sa simtim ca am dat gres daca bebelusul nostru plange, nu doarme, mananca des, vrea in brate.

Nu ma intelegeti gresit. Am in mod constant atacuri de panica si stari de depresie, gandindu-ma la faptul ca am dat gres, ca esuez ca mama, ca nu fac cea ce trebuie, ca imi stric copilul. Ce scriu acum e si pentru mine, cea din timpul acestor depresii

M-a izbit evidenta intr-o zi, in timp ce ma plimbam. Care e faza cu carucioarele? De unde a aparut prima oara ideea asta ca bebelusul trebuie sa stea cuminte in carucior, altfel nu e bine? Incerc sa gandesc logic; inainte sa existe carucioarele, bebelusii domiciliau bine-merci in brate atunci cand trebuiau deplasati de colo-colo. Sute de mii de ani au fost carati in brate si au crescut bine, sanatosi. Caruciorul a aparut de curand in schema, ca un dispozitiv care sa ajute parintii. Si la inceputurile aparitiei lui, sunt convinsa ca nu era privit ca o obligatie a bebelusului, ci ca un privilegiu al parintelui. Adica, daca ai noroc, poti sa lasi copilul jos 10 minute, sa iti mai odihnesti bratele. Daca plange si nu ii convine, il iei inapoi, ca doar n-o sa il lasi sa urle acolo. Oricum, mare inventie, dom’le, super, ce bine e sa iei cate o mica pauza de purtat. Si nu e nimic in neregula cu asta, e normal sa obosesti, e normal sa te bucuri de o pauza.

Cand, in ce moment a devenit caruciorul o unealta faradecarenusepoate, cand a devenit obisnuirea bebelusului cu pusul in carut o misiune in sine, cand a devenit bebelusul obligat sa stea cu orele acolo, asta nu stiu. Si ma depaseste faptul ca nu ne gandim la asta, majoritatea. Citim carti despre cum sa ne obisnuim copiii sa stea singuri in carut, fara sa ne intrebam DE CE. De ce e rau sa ii ducem in brate? De ce e rau ca se obisnuiesc asa? Pe bune, de ce? Ca ne dor pe noi bratele si spatele, iacata Dar bebelusul nu are nicio vina. Daca am porni de la inceput de la premisa ca e normal sa il caram in brate, ca e normal sa vrea apropierea unui adult in detrimentul unei cutii de plastic, atunci am pune altfel problema. Si am primi cu recunostinta cadoul cate unei ore dormite in carut dupa sutele de ore dormite in brate nu ca pe ceva de la sine inteles.

Suzeta e un alt simbol absolut al bebelusului, alaturi de sus-mentionatul carucior. Macar cu asta nu trebuie sa te straduiesti prea mult, e acceptata relativ usor din ce am auzit . Ramane insa mirarea oamenilor cand vad ca bebelusul tau nu o foloseste. Si ingrijorarea tuturor ca ar putea, in cazul asta, sa te foloseasca pe tine pe post de suzeta. Ideea ar fi ca, in mod normal, mama e suzeta naturala a copilului. Si suzetarea asta a mamei merge mana in mana cu o alaptare fara probleme si de durata, si cu o productie corespunzatoare de lapte. Acu’ nu zic ca suzeta e neaparat bau-bau. Doar punctez ca, din nou, bebelusul nu are nicio vina ca e conditionat genetic sa caute in primul rand sanul, si sa refuze inlocuitorii. Ar fi mai simplu sa acceptam asta ca find normalitatea, si sa vedem ce se poate face pornind de aici.

Apoi. Somnul bebelusilor tinde sa fie agitat si fragmentat. Asta e un fapt indiscutabil. Sunt si unii care dorm de rup fara sa aiba nevoie de incurajari prea multe de pe marginea terenului (eu am fost unul dintre ei ) dar aia par sa fie exceptiile. General vorbind, bebelusii sunt conditionati sa aiba somnul usor si sa se trezeasca des (de foame, frica, scutec ud sau alte motive care sunt, toate, extrem de importante pentru un omulet de cateva luni), la fel cum sunt conditionati genetic sa doarma mai bine in siguranta bratelor unui parinte, pentru ca timp de sute de mii de ani de asta a depins supravietuirea speciei. Ca acum au patuturile si camerele lor separate, departe de orice pericole fizice, e adevarat, dar asteptarile astea imprimate la nivel genetic nu se modifica atat de repede. Ei nu stiu ca sunt in siguranta, ca atare o cauta in continuare, in mod instinctiv. Deci, e normal sa se trezeasca des. E normal sa doarma mai bine, mai mult, mai linistiti in contact cu mama. Ca noi ne-am dori sa fie altfel, sa doarma mai mult, mai legat, sa fim si noi cu creierii mai asezati la locul lor, sa mai putem iesi seara in oras la o bauta, e alta poveste. Dar din nou, bebelusii nu au nicio vina in treaba asta

As mai putea sa scriu, dar simt ca am cam acoperit ideea, si in orice caz m-a gasit somnul ala intre timp, asa ca o sa inchei. In caz ca s-a pierdut pe drum printre multele amanunte si divagatii, era aceea ca toate lucrurile care au fost inventate de-a lungul timpului pentru a face viata usoara parintilor sunt binevenite, atata timp cat isi pastreaza rolul initial si nu contribuie masiv la distorsionarea perceptiei asupra normalitatii. Manifestarile bebelusilor nostri sunt normale. Trebuie doar sa acceptam asta cu mintea deschisa, si sa reusim, fiecare in felul si ritmul sau, sa ne adaptam acestei realitati magnific de frumoase care este viata cu bebe

Acum 6 luni era vineri si faceam 30 de ani. Ma dureau burta si spatele si habar nu aveam ce ma asteapta in doar cateva ore. Planificam o petrecere la piscina pentru a doua zi De fapt, si cand am plecat pe proprie raspundere acasa de la spital, la ora 12 noaptea, cu membranele fisurate, intrebarea mea catre doctorita a fost „pai si credeti ca e OK daca ma duc maine la piscina?” S-a uitat cu un pic de mila la mine si mi-a spus ceva de genul „mai bine nu” Dupa alte 3 ore, striga la mine sa imping :))

Acum fac 30 de ani si 6 luni. Nu ma doare nimic, imi e doar un somn ancestral Am o idee despre ceea ce ma asteapta in cateva ore, dar sunt mereu pregatita pentru ceva nou. Am cel mai dragut entertainer la domiciliu, si la fiecare cateva zile invata cate un truc nou.

Gata cu palavrageala, s-au deschis doi ochisori. Un zambet imens: „Mami, m-am trezit!! Tu ce faci?”. Un gangurit vesel. Doua talpite calde, numai bune de pupat. Un mot inconfundabil. Doua manute care cauta sa ma mangaie pe fata. Zambet dupa zambet, gangurit dupa gangurit. Un cascat mare si ziua e gata sa inceapa.

Am avut multe dimineti speciale de-a lungul vietii. Unele bune, unele rele, unele exceptionale. Dar in perioada asta nu imi mai amintesc cum pot exista dimineti fara ochisori. Si nici nu vreau. Nu mai stiu alt mod mai frumos de a incepe o zi.

Maine am sa ma trezesc si am sa spun „La multe jumatati de an, Sofia!!”