Ziua a IV-a. Ziua conectării.

Cine se scoală devreme departe ajunge. Bag seama că e târziu, pentru că eu sunt încă acasă. Încep să mă obişnuiesc cu mirosul de levănţică. Ceva junghiuri îmi amintesc de şmotrul de ieri. Mă scurg din pat. Mă hotărăsc să dau cu apă rece pe ochi. Aştia de la Apă-Canal vor să mă contrazică. Se aude un fâsâit uşor pe ţeavă. Renunţ. Pun de cafea. Cu apă minerală, că aia plată s-a terminat de ieri. Cât se face cafeaua arunc un ochi în sufragerie. Totul străluceşte de curăţenie. Aş vrea să pun pariu că într-o săptămână e la fel ca înainte, dar n-am cu cine.
Mă întorc în bucătărie, torn cafeaua în ceaşcă, şterg aragazul. Nu mai cred în semne. E normal să dea cafeaua în foc. Şi nici nu-mi mai fac planuri. Că nu se potrivesc. Prefer să citesc ziarele. Nu-nţeleg nimic. Cică e scandal pe la guvernare. Ăla-i scandal? Ăştia n-o cunosc pe nevastă-mea. Drept e că nici eu nu o cunosc prea bine. De fapt o cunosc, dar n-o-nţeleg. Şi nu mai fac atâta tătrăboi.
Termin cafeaua, mă-mbrac în haine de scandal şi purced la treabă. Scot cablurile cu pricina din spatele biroului. Le-aşez pe căprării. M-apuc de înfipt cabluri în mufe. Noroc cu aştia de au inventat mufele anti-prost. Treaba merge brici. Cam într-o oră umplu toate mufele cu cablurile aferente. Mai rămân vreo 5 pe lângă. Cabluri. Le strâng frumos, colac, şi le îngrămădesc într-un sertar. Dacă o să-mi aduc aminte la ce folosesc o să le găsesc aici. Răsuflu uşurat. Până să scot tot aerul din plămâni uşa de la intrare se trânteşte de perete. Mă extrag de sub birou s-o cert dar realizez că nu e săraca uşă vinovată. S-a-ntors gaşca mică de la şcoală. Trasez sarcini de lucru pentru fiecare în parte. Descălţat, dezbrăcat, îmbracat, aranjat haine. Sper că m-am făcut înţeles. Fac o ultimă verificare a centrului de comandă şi control. Pare totul în regulă. Fac o cruce mare şi pornesc calculatoarele. Se aprind numai două monitoare. Evaluez rapid situaţia şi bag şi KVM-ul în priză. Acum merge şi al treilea. Ăsta mare, cu windows pe el, mă anunţă că a găsit nuş’ce device-uri. Dau next până la capăt şi scap de mesaje.
Se-aude un greiere. Insistent. Băi frate, e octombrie, aştia nu au murit încă? Realizez că, de fapt, sună telefonul ăla de serviciu.
– Da?
– Bă, tu dacă eşti în concediu nu-ţi mai verifici meilu?
E şefu’. Încerc să-i explic că a fost picat netu’, că a trebuit să reinstalez windowsu’. Nimic, ăsta-i hârşit rău. Îmi spune:
– Bă, tu umbli cu cioara vopsită. Ia zi-i ce te-a mai pus nevastă-ta să faci? Să schimbi gresia în bucătărie?
Mă enervează ăsta. Ce crede el, că stau sub papucul consoartei? Mă pune dracu’ şi-i dau adresa de la blog. Să vadă şi el ce treburi importante am, nu schimbatul gresiei.
– Dar pentru altceva te-am sunat. Mâine vine o comisie de la centru, musai să vii la serviciu. Vedem noi cum facem cu concediul. Hai pa, spor la treabă.
Finuţ şefu’! Nici nu îl auzi când îţi închide telefonul, nu ca alţii.
Încerc să pornesc Outlook-ul. Să-mi verific mail-urile. X-uri roşii peste tot. Cică „A network cable is unplugged”. Să fie clar, mie îmi place Dylan unplugged. Dar cablurile de reţea nu. Trag aer în piept şi mă arunc sub birou. În 5 minute îmi dau seama de problemă. Unul dintre cablurile de reţea se mai ţine de mufă doar de aţa de pe mijloc. E necesară o operaţie de sertizare. Caut cleştele, îl găsesc, găsesc şi o mufă şi mă vâr iar sub birou. Incantez „Alb-Portocaliu, Portocaliu, Alb-Verde, Albastru, Alb-Albastru, Verde, Alb-Maro, Maro”. Cred că am ajuns la alt nivel al conştiinţei, că altfel nu-mi explic cum de am simţit şase ochi aţintiţi pe tălpile de la papuci. Mă răsucesc să văd mai bine şi dau cu ochii de copii. Şi de bichon. Aveau aştia bilet la lojă. Întreb:
– Da?
Asta mică cred că o dau la relaţii publice. Că a luat prima cuvântul.
– Nouă nu ne dai de mâncare?
– Câţi ani aveţi?
– Şapte.
– Zece.
Bichonul tace mâlc. Dar ştiu că are patru.
– Şapte şi cu zece fac şaptesprezece. Eu, la vârsta asta, ştiam deja să-mi fac omletă. Hai, valea la bucătărie şi vă descurcaţi.
Am scăpat de copii. De bichon, nu. Îl iau şi pe el la rost:
– Tu ce mai vrei?
Ar vrea el să-mi spună, dar n-a intrat încă în clasa I. Aşa că-mi şuteşte un papuc şi fuge la uşa de la intrare. Pricep că vrea afară. Îl scot. După ce-mi recuperez papucul. La întoarcere aud scandal prin bucătărie. Mi-e frică să intru. S-or descurca ei cumva.
Revin la incantaţii. „Alb-Portocaliu, Portocaliu, Alb-Verde, Albastru, Alb-Albastru, Verde, Alb-Maro, Maro”. Dacă nu ştiţi ce înseamnă, aflaţi că e ordinea în care firele alea colorate trebuie să se alinieze în mufa de reţea. Sertizez cablul, îl înfing la locul lui şi dispar x-urile alea roşii. Cât fumez o ţigară pe balcon, Outlook-ul reuşeşte să tragă cele 200 de mail-uri. E bine, nici nu-s multe.
Mă uit la ceas. E ora la care trebuie să apară nevasta de la serviciu. Sper să nu observe dezastrul pe care l-au făcut ăia mici în bucătărie şi să mă felicite pentru treaba dusă la capăt. Sper.
Mâine încep serviciul. Pot să mă odihnesc şi eu liniştit. Până la Paşte mai e.

Soacră-mea e plecată la ţară. Deci trebuie să am grijă de copii. Adică să am grijă să nu mă mai pârască mamei lor că le dau sticks-uri şi îi uit în faţa televizorului. Şi trebuie să mă apuc să desfac calculatoarele şi să aspir praful de prin ele. Şi să curăţ toate urmele de degete de pe monitoare. Şi să şterg de praf toate minunile de pe, de lângă şi dedesubtul biroului. Şi biroul. Deja am obosit numai gândindu-mă la ce am de făcut. Halal concediu.
Rezolv problema cu suprapresiunea, mă uit la robinetul de apă rece, mă hotărăsc că e prea dimineaţă pentru spălatul pe ochi şi mă îndrept către bucătărie. De cum deschid uşa mi se arată un semn. Semn bun. Cred că la fel ca mine s-au simţit şi magii ăia trei când au văzut steluţa. Ce semn? Pe masa de la bucătărie nu găsesc niciun bilet. Deci, e de bine. Pun de cafea. Pun şi cafea în cafea. Aşa, un pic, numai cât să-i dea gust. Zahăr nu pun. Că, cică, consumul excesiv dăunează grav sănătăţii. Dar nu de asta nu pun eu zahăr în cafea. Am motivele mele. O să vă povestesc altădată.
Fierbe cafeaua, dă în clocot, da’ nu-i merge. Mă prind la timp şi o iau de pe foc. Alt semn bun. Nici nu mai ţin minte când am reuşit ultima dată să-mi fac cafea fără să colorez aragazul. Pun cafeaua într-o ceaşcă, aprind o ţigare şi sorb cu nesaţ. Din cafea, ‘r-ar mama ei a dracu’. Că frige. Semn rău. Nu apuc să-mi liniştesc limba că sună telefonul. Ăla mic şi mobil.  Numai că era în sufragerie, se ataşase atât de mult de încărcătorul pe care nu-l mai văzuse de o lună, încât a trebuit să duc o muncă de convingere nemaipomenită să mă urmeze la bucătărie, să pot vorbi şi fuma în acelaşi timp. Apăs pe butonul ăla verde din stânga şi zic: „Da?”. Atât mi-a trebuit. Cum poate să imite telefonul ăsta vocea nevestii, mai rar. Reproduc monologul telefonului, textual (ce artist, dom’le, telefonul ăsta, noroc că îl ţin aproape. Sigur se angaja la Bulandra, dacă îl lăsam slobod):
„Nu ţi-ar fi ruşine să-ţi fie. Eu mă chinui, muncesc ca o sclavă, fac mâncare să crapi în tine, îţi spăl hainele, ţi le calc, îţi cresc copiii, fac lecţii cu ei, fac curăţenie în casă, bat covoare, mă zbat ca totul să iasă bine şi tu? Mă faci de băcănie. Nu puteai să ai şi tu apucături de-alea normale şi să te uiţi pe pagini cu gagici pe internet? Nu. Domnu’ s-a apucat să scrie pe blog. Şi ce subiect şi-a găsit? Să povestească despre faptul că ce harnic e el şi ce scorpie e nevastă-sa de-l ceartă când mai iese la câte o bere cu băieţii. M-am săturat.”
Şi mi-a trîntit telefonul în nas. Ştiu că sunteţi cârcotaşi şi o să comentaţi că nu are cum să-ţi trântească cineva telefonul mobil în nas. N-o cunoaşteţi pe nevastă-mea. Are un aşa talent la apăsatul butonului roşu de pe telefonul mobil de n-aţi mai văzut. Parcă simţi cum icneşte furca telefonului sub greutatea şi impulsul microreceptorului. Şi ţi se face milă instantaneu de galena care sare la 3 metri de aparat.
În momentul de faţă am două posibilităţi:
1. Să scriu numai lucruri frumoase, cu fluturaşi, flori şi cuvinte drăgăstoase la adresa nevestii pe blog şi
2. Să fac o clonă la blogul ăsta, în care să scriu numai lucruri frumoase, cu fluturaşi, flori şi cuvinte drăgăstoase la adresa nevestii, iar la acesarea blgoului de pe IP-ul nevestii de la servicu, un script PHP micuţ să redirecţioneze consoarta pe blogul clonă.
Având în vedere că scula de pe care programez programe, adică PC-ul număru’ 1, e indisponibil din cauză de neconectivitate cu reţeaua de doi-douăzeci şi varianta 1 e împotriva convingerilor mele religioase (vezi porunca a noua) am ales o variantă temporară. Adică am dat ban la IP-ul nevestii de la serviciu. Dacă e să se plângă că nu poate să intre pe blogul meu, am să dau vina pe aitistul rău de la serviciul ei. Care aitist îmi e dator de când cu nota aia de plată. Vede el cum scoate cămaşa.
Rezolvând şi problema asta, termin cafeaua, care între timp s-a răcit şi dau să mă apuc de treabă. Doar dau. Că aud voci pe scară. Voci care seamă teribil cu vocile celor doi terorişti care vieţuiesc în camera alăturată. Mă uit la ceas. E 13:15. Cum naiba trece timpul ăsta aşa repede, că la servicu pe la ora asta era doar 9:00. Al dracu’ Einstein.
Intră şcolarii în casă, duc muncă de lămurire că trebuie să se schimbe de uniformă, că acasă nu-i armată, pregătesc prânzul, felul I supă cu găluşte, felul II piure de cartofi cu friptură de pui, aranjez corespunzător lingura şi cuţitul în dreapta, furculiţa în stânga, invit stimaţii la masă, plec la un tutun pe balcon, mă întorc, farfuriile goale, prin metode nu prea ortodoxe aflu că s-au dus negocieri la sânge despre împărţirea prăzii, adică fecioru’ a mâncat ambele farfurii de supă şi aia mică a ras tot ce înseamnă pui şi cartofi. Mă declar mulţumit de mine şi îi trimit la lecţii.
Următoarele 3 ore le-am petrecut citind instrucţiunile tipărite cu Arial de 8 puncte de pe bidonaşele, sticluţele şi pulverizatoarele din baie. Ca să aflu soluţia cea mai potrivită pentru ceea ce trebuia să fac. Am rămas nelămurit. Nici măcar nu mai pot să scriu, că s-a întors nevasta de la serviciu şi se uită la mine cam dubios. Cred că s-a certat cu aitistul. Vă povestesc mâine, în cazul în care scap întreg.

Mă dau jos din pat şi în drumul spre baie încerc să fentez grămada din mijlocul sufrageriei. Reuşesc doar pe jumătate, deoarece o viperă de cablu USB şi-a adus aminte că nu am vrut să o conectez la imprimanta aia laser şi i-am dat munca de jos, managementul UPS-ului APC. O liniştesc sub călcâi, sprijinindu-mă energic de braţul unuia dintre fotolii. Reuşesc să ajung la baie, să conectez bateria de apă la jetul de spălat pe ochi versiunea 1.0 şi încep să-mi construiesc planul de bătaie pe ziua în curs.
Mă reîntorc. Apăs pe butonul de pornire al PC-ului numărul 1 şi aştept. Nimic. Apăs pe butonul de pornire al PC-ului numărul 2 şi aştept iar. Nimic. Îi înjur în barbă pe aştia de la Electrica. Tot nimic. Mă bag sub birou şi fac o descoperire importantă. Biroul meu e wireless total. Dau “rewind” şi-mi amintesc de ziua de ieri. Prima mea zi de concediu. Acum realizez rostul grămezii dezordonate din mijlocul sufrageriei. Întorc ochii şi dau peste laptop. Apăs butonul de pornire şi… minune. Laptopul prinde viaţă.
Până se încarcă sistemul de operare, mă duc la bucătărie să pun de cafea. Pe masa de bucătărie, alături de o aspirină plasată strategic de nevastă-mea, găsesc un bileţel. Mă cuprinde un fior. Ultima dată când am găsit bileţele de dragoste pe masa din bucătărie a fost nasol. Se întâmpla acum vreo patru ani. Pe o notă de plată, de la consumaţia cu băieţii din seara anterioară, în valoare de vreo şase milioane (adică salariul meu pe jumătate de lună) am găsit un singur cuvânt. „Divorţ”. Scris cu carioca verde. Primul meu impuls de atunci a fost să râd de gluma pe care mi-o făcuseră amicii scriind acel cuvânt pe nota de plată. Până am realizat că nu avea cum să ajungă acea notă de plată, singură, pe masa din bucătărie. Şi nici carioca verde de lângă ea, cariocă care aparţinea feciorului. Şi nici scrisul de pe notă, care aparţinea nevestii. Dar asta e altă poveste.
Împing uşurel biletul cu pricina, fără să-l citesc şi dau cu ochii de aspirină. Nu ştiu ce conexiuni s-au realizat între neuroni, dar mi-am adus aminte de faptul că ieri am terminat rezerva de bere din frigider. Iau aspirina şi o mestec, mă încalţ şi purced la magazin s-o reîmprospătez. Rezerva de bere. Întors acasă, desfac o doză, iau biletul de pe masa din bucătărie şi îl citesc. „Vezi poate reuşeşti să termini ordinea aia din sufragerie. Astăzi”. Asta îmi place la nevastă-mea. E optimistă. Termin doza de bere, uit de cafea şi mă reîntorc în sufragerie.
Sună telefonul. Ăla din bucătărie. Pentru că astea de pe birou s-au coalizat cu calculatoarele alea mari şi au intrat în grevă. Mă întorc la timp în bucătărie pentru a salva sfertul de cafea care mai clocotea în ibric. Telefonul insistă. Ridic receptorul şi aud vocea soacră-mii.
– Ce faci? mă întreabă.
De când e interesată soacră-mea de starea mea? Dar, hai să fiu politicos.
– Bine, zic. Prin casă.
– Vezi că eu plec la ţară.
Stau să mă gândesc. Ce treabă am eu cu ţara ei? Niciuna. Atunci?
– Aşa, şi? îi răspund.
– Dacă tot eşti acasă, ai tu grijă de copii.
– Adică?
– Păi eu nu mai pot să ajung, dar dacă tot eşti acasă, ai tu grijă!
Abia acum realizez ce dulceaţă de soacră am. Ieri am văzut-o prin zonă, încălzind ciorba pentru ăia mici, dându-le de mâncare, spălând vasele, ajutându-i la lecţii, dar mi se părea ceva normal.
– Bine.
Ce puteam să zic? Că e mama nevestii. Şi ştiu că argumentele logice nu au niciun rost. Închid telefonul şi mai deschid o doză. De bere. Mă uit la ceas. E 12:00. Copiii au ore până la 13:00. Deci mai am ceva timp să mă obişnuiesc cu ideea.
Înapoi în sufragerie. Laptopul ăla mic mă anunţa că: să fac ceva cu bateria, că el nu mai suportă şi intră în stand-by. Explorez grămada de cabluri şi, printr-un noroc chior, dau de încărcător. Cum aveam o grămadă de prize libere, îl conectez şi-ncepe să sugă frumos din curent. Încerc să văd ce mai e prin lumea sălbatică de pe internet dar monitorul ăla mic din colţul dreapta jos mă tratează cu un x roşu. Caut router-ul, alimentatorul aferent şi cam în jumătate de oră reuşesc să intru pe blog. Citesc ce-am scris că am făcut ieri, compar cu ceea ce mi-aduc aminte că am făcut şi mă pregătesc de treabă. Desfac a treia doză de bere.
Între timp, se întoarce gaşca de la şcoală. Aia mică nu vrea ciorbă decât încălzită la temperatura optimă de 40 de grade. Celsius. Pe de altă parte, am aflat că ficioru’ e vegetarian. Adică el nu mănâncă decât tocăniţă fără carne. I-am rezolvat. Cu două pungi de sticks-uri. Rezistă până la 16:00, oră la care se întoarce nevasta de la serviciu. Desfac a patra doză de bere.
Am pus plăcuţa cu „Închis pentru inventar” şi mă apuc de treabă. Inventariez, sortez, clasific. Tot cu liniuţe.
– 9 cabluri alimentare;
– 15 alimentatoare şi încărcătoare (cu ocazia asta am descoperit şi pierdutul încărcător al SPV-ului, telefonul particuler, pe care de o lună îl încărcam prin interfaţa USB al compului)
– 2 cabluri scart;
– 3 cabluri RCA;
– 8 cabluri USB, micro şi normale + 2 prelungitoare USB;
– 7 cabluri de reţea, exceptând cele prinse definitiv în perete;
– 2 cabluri IE 1394;
– 3 cabluri telefonice;
– 2 cabluri COM;
– 5 cabluri VGA;
– 6 cabluri PS2;
– 5 cabluri de alea cu 2 fire pentru difuzoarele sistemului audio.
– 5 doze de bere.
Am terminat cu inventarierea, le-am strâns frumos, pe toate 67, exclusiv berea, colac şi le-am ascuns după birou. Mai puţin ultima doză. De bere. Astea sunt numai 10. Mai e şi mâine o zi.

– Dragă (nu, nu o cheamă Draga, aşa o alint eu), să ştii că eu la birou nu prea mai am de lucru, bagă aştia de seamă că trag mâţu’ de coadă şi le vine vreo idee să-mi desfiinţeze postul şi din şomaj nu-mi mai rămân şi bani de bere şi ţigări. Aşa că  am hotărât să-mi iau concediu o săptămână, nu mai mult, că pe urmă se prind că merge treaba şi fără mine şi ajungem iar la situaţia anterioară (aia cu trasu’ mâţului de coadă, idei preconcepute ş.a.m.d., deci fără bere şi ţigări) şi poate se mai strâng  ceva hârtii pe biroul de la serviciu, ca să am material să mă fac că lucrez când mă întorc la muncă. Şi-n astă săptămână să stau acasă, să mă odihnesc, că am obosit de atâta teatru la birou.

– Cum zici tu, dragă, mi-a răspuns ea.

Ce nevastă înţelegătoare am, mi-am zis în gând, fără să mă gîndesc nicio clipă şi fără să fac nicio legătură între toate situaţiile în care nevasta îmi răspundea cu o propoziţie simplă, doar pentru a avea timp să rumege problema în linişte şi să dezvolte scenarii măreţe, în care, bineînţeles, subsemnatul este actorul principal (ultima dată când s-a întâmplat chestia asta am reuşit să văruiesc apartamentul şi să pun parchet. Că cică sunt băiet priceput, de ce să mai dăm bani şi la meseriaşi). Deja mă gândeam la ieşirile cu băieţii la o bere, la configurarea şi compilarea kernel-ului ăla de linux de la serverul de pe balcon, la jocurile alea pe care nu am apucat să le instalez pe calculator darămite să mă joc cu ele, la trezitul din somn la orele 10-11 dimineaţa etc. Dar deh, nu mă vindec niciodată.

Luni dimineaţă, o hărmălaie de nedescris. Am uitat să vă spun că, împreună cu consoarta, deţinem o fată şi un băiat, ambii şcoleri în clasele I-IV. Cine are specimene de astea ştie la ce mă refer. De obicei, dimineaţa, o ştergeam de acasă înainte de a începe pregătirile de plecare la şcoală/serviciu, iar concediu am avut numai în vacanţele şcolare. Închipuţi-vă o oră în care se discută în contradictoriu, cu argumentaţii care mai de care mai inteligente, despre laptele cu cereale bile sau fulgi, importanţa spălatului pe dinţi, rolul apei în igiena personală şi de ce este ea udă, identificarea încălţărilor pentru piciorul stâng şi a celor pentru piciorul drept, încălţarea, descălţarea pentru că ciorapii nu sunt de aceeaşi culoare, încălţarea din nou, poveţele scuipate printre dinţi de genul „Ai grijă să nu îţi uiţi şi astăzi adidaşii la sala de sport, că nu îţi mai cumpăr alţii”, anunţurile de genul: „Mami, a zis doamna că trebuie să ducem fiecare câte 5 lei pentru teatrul de păpuşi”, trântirea uşilor, deschiderea uşilor, scârţâitul uşilor şi, într-un sfârşit, închiderea uşii de la intrare urmată de deschiderea acesteia din nou, pentru că aia mică a uitat ghiozdanul. Şi înainte de a pleca definitiv nevastă-mea mă întreabă:

– Dormi?

– Încerc, răspund de sub cele trei perne pe care mi le-am pus peste cap.

– Ştii la ce mă gândeam? mă întreabă cu o voce suavă.

Cred că printre voi sunt şi oameni fericiţi. Din aceeia care, după ce aud o asemenea întrebare, nu se pot aştepta decât la lucruri frumoase. Eu nu sunt dintre aceia. De obicei când aud întrebarea asta cer nevestii time-out pentru o ţigare, pentru că ştiu că discuţia va dura suficient timp încât nivelul de nicotină din sânge să scadă periculos de mult şi asta mă va face să devin nervos. Dar având în vedere că eram încolţit în pat şi nu puteam să mă furişez pe balcon iar soţia întârzia la serviciu m-am riscat. N-avea cum să fie o discuţie lungă, ceasul arăta 07:45 iar soţia începea serviciul la 08:00.

  – La ce? i-am răspuns, anticipând dezastrul.

  – Dacă tot eşti în concediu (aici am început să tremur încetişor, dar am încercat să nu las să se vadă, doar sunt bărbat, ce pocnetu’), nu vrei tu să îţi faci ordine  pe birou?

Mare scofală, veţi zice. Ehei, nu-i chiar aşa, mai încolo îmi veţi da dreptate.

– Sigur, dragă, cum să nu, i-am răspuns.

Bineînţeles, că aici unii dintre voi o să vă daţi cocoşi şi o să spuneţi: Păi bine mă, nu puteai să o refuzi? Clar, nu. Că pe lângă faptul că riscam să-mi scadă nivelul de nicotină din sânge, deveneam şi singurul vinovat al întârzierii ei la serviciu, chestie pentru care, în următorii 10 ani, aş fi plătit cu vârf şi îndesat.

– Bine. Te pup.

– Şi eu te pup, serviciu uşor.

Şi pleacă.

Acum, pentru a-mi înţelege tragedia am să vă descriu ceea ce nevastă-mea denumeşte birou. Închipuţi-vă o matahală de mobilă, întinsă pe o treime din sufragerie. Da, o treime. Că pe lângă birou, nu mai încap în sufragerie decât o canapea pe colţ şi două fotolii.  Şi ca să nu pierdem mult timp am să vă enumăr ceea ce există pe, sub şi lângă „biroul” cu pricina. O să încep de la stânga la dreapta şi de sus în jos şi pe urmă o să vorbesc şi de cele de pe lângă. Nu le numerotez că n-are rost, o să trag liniuţe.

– una bucată televizor cu culori Panasonic;

– una bucată VHS, de vreo 10 ani (mai fac şi eu un ban cinstit punând nunţile amicilor pe DVD-uri);

– una bucată DVD player;

– una bucată scanner;

– una bucată imprimantă color cu cerneală;

– una bucată imprimantă color laser (da, de aia de 20 de kile);

– trei bucăţi monitoare CRT de 19” (aici vă dau voie să mă faceţi nebun, dar hobby-ul meu e grafica pe calculator şi LCD-urile nu mă satisfac ca şi culoare). De ce trei? Pentru că nu am putut să conectez mai multe la un calculator. Vă daţi seama ce electrizată îmi este freza după vreo 6-7 ore petrecute în faţa lor?

– una bucată tabletă grafică (v-am zis de hobby-ul meu nu?);

– una bucată microfon;

– două bucăţi telefoane fixe (aici nevastă-mea a decretat că nu mai plăteşte Romtelecomul, că la ce îmi trebuie mie două reţele fixe de telefonie şi trei reţele de mobile, unde mă cred, la NASA? Deci Romtelecomul îl plătesc din ciubucurile pe care le fac cu nunţile pe DVD-uri amintite mai sus);

– două laptopuri, unul personal şi unul de la serviciu, că s-au prins aştia că nu mai pridideam cu treaba în timpul orelor de program şi mi-au dat şi un laptop pentru acasă, să mai lucrez, aşa, în timpul liber, cât mă plictisesc pe la domiciliu.

– una bucată modem extern (de dorul timpurilor apuse, îl folosesc să mai trimit câte un fax ăstora de nu au descoperit e-mail-ul până acum);

– una bucată tunner extern. Cu telecomandă.

– una bucată KVM (pentru cei ignoranţi, e o cutie argintie prin care poţi conecta o tastatură, un mouse şi un monitor la 2 sau mai multe calculatoare);

– una bucată tastatură;

– una bucată maus;

– una bucată perechi căşti;

– două bucăţi unităţi centrale (da, de calculatoare e vorba);

– una bucată sistem audio 5+1 cu toate boxele funcţionale;

– două bucăţi UPS (chestii de alea cu baterii care ţiuie când se ia lumina şi te trezesc din somn);

– una bucată router wireless (cu patru ieşiri pe LAN, de unde mai dau internet şi băietului lui Gică de la 2 şi vecinei Maricica de la parter – că sunt amărâţi, săracii şi n-au de unde să dea 25 de lei pe internet în fiecare lună –  şi copiilor personali, în camera lor);

Pe lângă chestiile astea wired, mai vieţuiesc şi chestiile alea de sunt wireless din când în când, adică telefoane mobile, camera foto, camera video, telecomenzi etc.

Şi acum, ca un exerciţiu, vă rog să socotiţi câte cabluri şi alimentatoare sunt necesare pentru a funcţiona toate acestea, dependent şi interdependent. Acum îmi înţelegeţi tragedia? Că şi fiică-mea m-a întrebat într-o zi: „Tati, la noi în casă trăiesc şerpi?”. „Nu, puiul tatii, de ce întrebi?”. “Păi am văzut la televizor nişte cuiburi de şerpi şi arătau exact ca firele astea din spatele biroului tău!”

Azi a fost luni. Am reuşit să demontez toată măgăoaia. Acum stau şi mă uit la mormanul de cabluri şi alimentatoare din mijlocul sufrageriei. Nevastă-mea a încuiat uşa la dormitor. O fi supărată? De ce oare? Că n-am băut decât vreo 12 doze de bere. Şi nici n-am ieşit cu băieţii în oraş. Mâine mă apuc să le sortez. Şi cred că o să le pun şi etichete. Ca să ştiu, la anu’, când o să-mi mai iau concediu, care cablu e şi de unde e. Oare doar o săptămână de concediu îmi ajunge să le pun la loc? Sau să-i mai cer şefului încă una?

E simplu.

Cunoaşteţi cu toţii cuvintele alea porcoase. Alea pe care nu le pronunţaţi de faţă cu ăia mici. Gen p**ă, p**dă, c*r ş.a.m.d.

Pe asta se bazează moderarea.

Şi nu, nu e un nenea moderatoru’ care să stea cu ochii pe noi.

Şi cel mai proscris e cuvântul “c*r”.

Deci. Aţi scris excursie. La moderare. Aţi greşit şi aţi scris excrusie…. Aţi trecut pe lângă nasu’ moderatorului la 1 mm. Că moderatoru’ e prost. Nu ştie scrabble ca Julică.

Aşa că, înainte de a apăsa pe butonul ăla cu Submit Comment, verificaţi. S-ar putea să găsiţi cuvinte subversive, greşeli gramaticale sau litere mâncate. Nu strică să mai verificaţi o dată.

Acu’ depinde de voi să vă daţi seama ce cuvinte au pus Julică visurat, calarasu, pirca, groparu, vivi, guvernul mondial ş.a.m.d în lista aia infamă. După ultimile descoperiri şi “prost” e unul dintre cuvintele interzise.

A, şi să nu uit. Nu puneţi două trimiteri spre pagini externe (link) în acelaşi comment. Că pleacă automat la moderare. Unu’ per comment. Dacă vreţi două link-uri, mai băgaţi un comment pentru al doilea.

Ca să poţi boldui literele pe care le vreţi trebuie să faceţi cam aşa:

text normal <b>text bold</b> text normal
text normal text bold text normal

Cu italicele e la fel numa’ că:

text normal <i>text italic</i> text normal
text normal text italic text normal

V-aţi prins? Numa’ că mare grijă la sintaxă.

Later edit:

Că m-a enervat Ovidiu. Ştie el care. Pentru litere taiate pe juma’ faceţi aşa.

text  normal <strike>text tăiat</strike> text normal
text normal text tăiat text normal