Pe-atunci era suficienta o tigara. Acum ai adaugat un pahar de vin rosu… Ai tot ce ti-ai putea dori, tot ceea ce altii si-ar dori si totusi cumva nu e suficient. Te intrebi ce lipseste… Te intrebi daca e o greseala. Incepi sa te intrebi tot mai des cum arata fericirea, cum vad ceilalti fericirea, cum se simte fericirea.

Prima moarte e mereu cea mai grea. Dupa prima nu mai exista alta. Restul sunt toate la fel. Moare o bucata de suflet, moare jumatate din el si pana te trezesti tu sa iti faci programare la medic e ingropat de-a binelea. Nu mai are rost sa incerci sa mai tratezi ceva. Acoperi osemintele cu amintiri frumoase, iti pui un zambet la purtator si ajungi sa fii indiferenta la orice. Nici macar nu trebuie sa mai mimezi ceva. E parte din tine.

Intrebarile, gandurile, omul de langa tine, sufletul ala lipsa, amalgamul de amintiri, zilele rutinale, noptile agitate iti amortizeaza caderea. Caderea pe care ajungi s-o resimti ca fiind doar un zbor lin deasupra unui cuib de vise.

Mereu am fost de parere ca daca vrei sa-ti gasesti singur sfarsitul cel mai sigur drum catre el e dragostea. Nu exista nimic mai devastator ca iubirea. Nu exista nimic mai greu de indurat decat imaginea perfecta pe care ti-o creioneaza cel de langa tine. Nu exista nimic mai greu de suportat decat dezamagirea lui cand isi da seama ca a facut portretul unei iluzii.

Uneori un singur “daca”a distrus povesti de-o vesnicie… Ceea ce ma face sa cred ca pana si vesnicia asta e o nenorocita si ca uneori vine deghizata atat de bine incat nu constientizam ca nu insumeaza mai mult de o secunda.

Erai atat de obisnuita sa intri in vietile oamenilor ca un uragan, sa lasi suflete in ruina si apoi sa pleci… Ai uitat ca vine un moment in viata cand vrei ca sufletul sa-ti fie casa si tu sa nu-l mai ruinezi. Doar ca tu nu mai stii sa faci asta. Inevitabil iti ruinezi caminul pas cu pas folosindu-ti propriile ganduri, actiuni, cuvinte, maini…

Privesc in oglinda. Ma intreb daca mai simt ceva. Ma intreb daca sentimentul va fi acelasi. Ma intreb daca tu mai esti la fel. A trecut prea mult timp. Doi actori ce-au jucat in piesa gresita.

-Pari fericita.

Imi strivesti buzele de-ale tale. Tu n-ai stiut niciodata sa ceri. Ai luat cu forta. Saruturi, mangaieri, suflet, lacrimi, zambete, sperante, vise. Am invatat sa fac la fel asa ca-ti raspund brutal. Nu avem timp de regrete. Stim amandoi ca povestea noastra tine mereu doar pana la rasarit. O fericire temporara si pacate pe care le mai numara doar sufletul.

Te privesc. Ma privesti. Deschizi un nasture. Deschid un nasture. Iti simt respiratia calda, imi simti atingerea brutala. Intr-o noapte intunecata de dorinte noi cladim amintiri. Aceeasi doi oameni singuri, egoisti si indragostiti. Aceeasi oameni care ineaca sentimente cu atigeri, aceeasi oameni care ucid zambete cu saruturi, aceeasi oameni care danseaza in mijlocul infernului si se simt acasa.

-Se apropie noiembrie.

Iti zambesc. Noiembrie avea sa-mi schimbe viata. Noiembrie zambea si planifica sa mai asasineze un suflet. Noiembrie s-a indragostit.

-Sunt fericita.

Uneori faci o investitie, uneori un credit pe 30 de ani, iar alteori investesti intr-un om care-ti devine casa. Suflet, aer, apa, brate deschise, zambete, lacrimi, tristete, sperante, vise, fericire, clipe furate timpului. Asta e omul de langa tine. Asta e omul care intr-o buna zi pleaca si-ti demonstreaza ca ai investit prost. E omul pe care l-ai construit cu bucati din tine… E omul care la final te dezamageste. E omul care dupa ani de zile se intoarce de parca nimic nu s-ar fi intamplat…

Abia iti poti abtine un zambet cand iti spune ca te regreta. Abia iti poti abtine buzele sa nu-l sarute. Abia iti poti poti tine respiratia incat sa nu versi un oftat obosit. Abia iti poti abtine lacrimile pentru ca stii ca tu nu ai de gand sa te intorci vreodata “acasa”.

Lasi semne de intrebare acolo unde inainte ofereai raspunsuri… Lasi goluri acolo unde inainte colorai peretii unui suflet gol. Arunci un zambet acolo unde acum sunt regrete. Ii saruti buzele fierbinti.

-Nu simt nimic.

Te priveste de parca lumea s-ar sfarsi. Pentru tine abia incepe. Iti striveste buzele in speranta ca vei incepe sa simti. Si se intampla. Simti ca nu mai are rost. Simti ca tu nu ai regrete. Simti ca s-a terminat.

Noi facem pana si furtuna sa para o joaca de copii. Am invatat sa ne seducem in fiecare zi altfel, sa parem mereu doi straini la o prima intalnire, sa ne zambim ca doi copii si sa ne ascundem pasiunea in spatele unor ironii subtile.

Ambii ne doream basmul uitand de dragoni si vrajitoare. Ambii ne doream povestea, dar nu aveam timp de ea. Ambii ne doream sentimente, dar tot ce mai aveam pe masa erau suflete golite de-atata dragoste.

Isi finisa machiajul in oglinda unei camere de hotel. Fuma lent o tigara si se gandea la ce-i poate oferi noaptea… Stia ca din orice inger poti forma un demon. Stia ca fiecare om poate fi un criminal. Uneori la propriu, alteori la figurat… Ea nu avea de gand sa fie o victima.

Taxiul oprise in fata unui restaurant ce parea inchis in urma cu zeci de ani. Doar sunetul tocurilor pe asfalt ii faceau simtita prezenta in miez de noapte. Pasea calm de parca era inceputul lumii. Inauntru, aproape bezna. El, asezat dupa bar, o privea zambind. Doi pradatori fixandu-si privirea de parca si-ar fi servit cina unul celuilalt.

-Esti la fel de colorata ca-n ziua-n care te-am cunoscut draga mea.

-Esti la fel de ironic ca-n ziua-n care te-am cunoscut dragul meu.

-Ce bem? Avem un bar intreg la dispozitie.

-Ca de obicei daca tot indeplinesti dorinte.

S-a asezat ironica direct pe bar.

-Aproape c-as spune ca ma vrei.

-Sunt sigura ca tu ma vrei.

Il privea in ochi. Oglindeau zeci de fantezii si ore de fericire. Niciodata mai mult, niciodata mai putin. Portia lor de fericire se termina mereu la rasaritul soarelui. Furau clipe unui timp ce nu avea rabdare, momente fericirii si vise naivitatii. Cu toate astea, povestea lor se scria mereu pe capitole finalul fiind acelasi.

O privea in ochi. O iubea din prima zi, dar mereu ii aluneca printre degete. Femeia pe care o avea in fata lui nu ii cerea nimic. Isi lua doza de fericire si pleca de parca nimic nu ar fi atins-o. Mereu inaintea rasaritului, mereu cu zambetul pe buze si sclipiri in ochi. Si-ar fi dorit sa o inteleaga si ar fi vrut sa-i ofere lumea, dar ea isi dorea doar spatiu.

-Unde ti-ai pierdut sufletul?

L-a sarutat. Umed si apasat. De parca era ultima noapte. Mereu il saruta de parca ar fi fost ultima noapte. Intr-o buna zi avea sa fie, dar nu acum. Ii simtea mirosul dulce cum ii inunda simturile si stia ca isi dorea macar o dimineata langa ea. La fel de bine stia ca ea nu va ramane. Cel putin nu acum. Venea si pleca nestingherita tranformandu-i sufletul intr-o pista de decolare. Ea decola spre o viata nestiuta pentru el, lui ii decolau simturile in directia gresita.

Isi dorea mai mult decat haine cazute si suflete dezgolite. Isi dorea sa o simta a lui trup si suflet. Ea nu parea sa apartina nimanui. Nici macar ei. Nicioada nu ii vorbea clar. Mereu cand el incerca sa ii cunoasca sufletul, ea ii dorea doar trupul.

Privesti in jurul tau. Atatia oameni, atatea masti. Unii te iubesc pentru cum esti tu. Ceilalti te iubesc si mai mult pentru ceea ce nu esti. Tu ai luat un tren spre nicaieri si ai coborat in repetate randuri in statia gresita. Mereu ti s-a parut prea lung drumul, ai vrut sa schimbi decorul, vecinii de compartiment si orele de somn.

Ai cunoscut oameni care ti-au furat nopti, dar pe care nu ti i-ai mai dorit la primele raze de soare. Ai intalnit si oameni in miez de zi, dar alaturi de care era imposibil sa numeri stelele. Pur si simplu ai continuat sa calatoresti fara o directie.

-Oamenii ca tine mereu vor trai cautand fericirea…

-Dragul meu, gresesti. Oamenii ca mine sunt indragostiti de ideea unei povesti, in nici un caz de sentimentul in sine. Noi nu mai simtim, doar simulam atat de bine incat cei din jurul nostru confunda cosmarul cu un basm.

Il priveam pierduta intr-un compartiment mult prea linistit pentru un drum atat de lung. Nu puteam sa nu observ cum uneori ma privea pe furis, nu puteam sa nu observ ca atunci cand imi ridicam privirea isi musca usor buza de jos. Imi framantam degetele si ma gandeam la povesti demult apuse.

-Pari pierduta.

-Ma regasesc.

-E un basm?

-Mereu e un basm. In cel de-acum printesa ramane cu dragonul.

-Gresesti des?

-Si nu uit niciodata. Mereu am primit la pachet fericire.

-Intr-o mare de greseli?

-La capatul lumii.

-N-are sens.

Prima statie era prea departe, iar aerul sufocant.

Tu stii foarte bine ca a sta langa un om nu e mereu o dovada de dragoste. Tu stii ca oamenii temporari mereu reusesc sa predea o lectie cap coada usor de memorat. Stii de asemenea ca la testare, rareori ai sanse la o nota de trecere. In practica nu e mereu ca-n teorie.

Ai luat lectii de la maestri si le-ai predat la fel. La final de an drumul era acelasi. O galerie plina de masti carora nici tu nu le mai tineai numarul. Un suflet inramat pe tavan caruia nu ii mai puteai distinge nici dorinte si nici vise. Bifai greseli la condica si motivai absente. Timpul trecea pe langa tine si traiai o iluzie numita viata. O iluzie pe care alte femei si-ar fi dorit-o, dar care pentru tine era o restanta permanenta.

Si redevii persoana aia cu un haos in loc de viata. Redevii femeia cu zambetul pe buze si ochii sclipind de fericire. Nu te-ai gandit niciodata la viitor. Ai facut toate greselile posibile zambind si aruncandu-te in gol. O clipa de fericire in general te costa ani din viata, dar tie nu-ti mai pasa. Cand nu mai ai nimic de pierdut joci cu toate cartile pe masa.

Nu-ti poti ascunde incantarea si chipul radiaza. De prea multe vise, prea multe emotii, prea putina rabdare… Asa cum te-ai obisnuit singura, te indrepti cu toata viteza direct intr-un zid. Nu te poti opri si nici macar nu-ti doresti asta.

Inca mai poti. Dupa atata timp inca se mai simte. Atunci cand e momentul mereu simti. Ridicasei ziduri atat de inalte si acum pur si simplu deschizi larg poarta cetatii si inviti un strain sa paseasca inauntru. Arunci cearceafurile prafuite de pe mobila, eliberezi o camera si-l asezi la aceeasi masa cu tine.

Stii ca e un vanzator de iluzii. Ai lucrat full time la acelasi job si ai facut performanta. Ai cules suflete de parca l-ai fi putut inlocui vreodata pe al tau, dar pentru o secunda e frumos. Iti imaginezi. Iti imaginezi cum ar fi o noapte, iti imaginezi o dimineata in doi si apoi deschizi ochii. Toate astea nu se vor intampla. Vanzatorii de iluzii sunt doar nomazi. Colectionari de suflete si distrugatori de vise.

Cate cetati n-ai cucerit si tu doar pentru a alege singuratatea? Cate suflete n-ai colectionat doar pentru a le incuia in trecut? Cate vise n-ai distrus si tu la randul tau doar pentru a vedea amintiri de oameni fericiti?

Am sufletul la gura si imaginatia a luat-o razna demult. Stiu ca si tu ma vrei. Am vazut asta in repetate randuri, doar am preferat sa raman indiferenta. Poate seara asta va fi altfel, poate nu.

-Te iau?

-Vin eu.

-Chiar nu vrei sa te iau?

-Asteapta-ma ca eu vin.

Sunt gata demult. Mai fumez o tigara cat sa intarzii 10 minute si chem un taxi. Stiu ca vei fi acolo. Mereu ma astepti de parca-ti primesti doza necesara supravietuirii intr-o realitate ce nu are loc pentru un “noi”. Pasesc de parca lumea-mi apartine si simt cum mi se taie genunchii cand dau cu ochii de zambetul tau.

-Admirabil. Mirosi divin.

-Ca si tine suflet.

-Noi nu avem suflet.

-Putem visa din cand in cand.

Rad puternic incercand sa maschez emotiile. A trecut prea mult timp, dar amandoi suntem la fel. Oricat timp ar trece, noi mereu suntem la fel. Stam la bar. Tu acelasi gin tonic, eu acelasi jager dulce amarui. Doi distrugatori de vise, fericiti doar la apus si inexistenti la rasarit. Acelasi truc ieftin cu impartitul tigarii doar sa ne apropiem unul de celalalt. Acelasi miros discret care ne apropie, aceleasi haine subtiri care se cer a fi date jos.

Dansam. Te-apropii, ma tii strans si te misti cu mine. Lumea n-are sens, iar cei din jurul nostru nu conteaza. Restul lumii niciodata n-are sens cand ne intalnim la caderea noptii. Dorintele se cer a fi indeplinite, poftele stinse si sufletele testate. Iti simt mainile cum imi tatueaza spatele hieroglific, iti simt respiratia in ureche si stiu ca te vreau mereu la fel: intens.

-Sunt a ta.

-Mereu al tau, suflet.

-Parca nu aveam suflete.

-Nu-ti mai musca buzele?

-E prea mult?

-E suficient.

Ca de fiecare data ma iei pe-un umar, eu tip si sfarsim amandoi intr-o camera martora la prea multe pacate savarsite de noi. Am pierdut locul in rai, dar felul in care-mi dai hainele jos si-mi saruti trupul fac ca totul sa merite.

-Te vreau. A mea.

-Ia-ma.

Mereu aceeasi rutina. Mereu aceleasi replici care nu-si pierd farmecul. “Te vreau” si “Ia-ma”. Mereu ne-am vrut si niciodata nu a fost suficient. O tigara intr-o mana, paharul in cealalta si fermoarul de la rochie deschis lent de doua maini prea pricepute ca sa ma gandesc la experienta. Luminile orasului ne-asista. Sclipesc de fericire ca nu putem scapa unul de celalalt. Obiecteaza ca nu prindem rasaritul impreuna. Respiratia ta pe gatul meu, incalzindu-ma usor, fumul de tigara imi inunda plamanii, iar vinul dragul meu, sporeste setea de tine.

Ma explorezi ca pe-o harta si niciodata nu am fost mai incantata sa fiu un obiect in mainile tale. Ma mulez dupa formele tale, ma arcuiesc cat sa te gasesc si sunt gata sa te primesc.

-Suntem unul.

-Pana dimineata.

-Vreau sa ramai.

-Nu-mi doresc sa fac ordine suflet.

-Vino cu tot haosul pe care-l reprezinti.

-Saruta-ma si fa-ma fericita, doar o noapte.

Te simt al meu, stiu ca-mi apartii si cu toate astea nu voi ramane. Noptile de fericire nu pot compensa zile inecate-n lacrimi. Stim ca noi nu putem avea mai mult. Ne bucuram mereu de prima noapte de parca ar fi ultima. Ne apartinem unul celuilalt si probabil asta ne va distruge pe-amandoi. Savuram momente si furam clipe timpului. Rasaritul nu ne prinde niciodata impreuna. Intunericul noptii ne dezbraca de amintiri, regrete si lacrimi. Traim clipa asteptand haosul.

Arunc o privire in oglinda. Atat de diferita fata de cea care am fost. Inainte ti-as fi inchis usa sa nu pleci, acum te invit sa iesi fara sa te mai conduc. M-ai cunoscut naiva si te-am lasat cand am devenit femeie. M-ai cunoscut cu zambetul pe buze si am plecat ridicand dintr-o spranceana de parca as fi mers la o cafea.

Iti multumesc. M-ai invatat ca niciodata sa nu pun pe cineva mai presus de mine. M-ai invatat sa obtin tot fara sa ofer nimic la schimb. Am trait toate dezamagirile alaturi de tine, acum e doar o joaca de copil. M-ai invatat ca nu am nevoie decat de-o rochie si o pereche de tocuri pentru a cuceri lumea. M-ai invatat ca oamenii vin si pleaca si ca la final voi fi tot singura. M-ai invatat sa-mi ascund sufletul atat de bine incat acum nici tu nu-l mai gasesti.

-In seara asta?

-La miezul noptii?

-Te-ai schimbat?

-Nu de caracter.

-Perfect.

Ma intreb cum va fi. Nu-mi pot retine un zambet. Prada devine pradator.

Stam la aceeasi masa si iti citesc minciunile-n privire. Te privesc si zambesc. Ma fac ca te cred. Sunt satula de dispute si mai simt o urma de drag pentru cel care-ai fost. Omul cu coloana vertebrala de care m-am indragostit candva. Omul care mi-a calcat visele in picioare doar pentru ca erau prea inalte pentru el. Omul care mi-a taiat aripile doar pentru a nu zbura prea departe de el.

-Esti schimbata.

-Sunt la fel.

-Iti sclipesc ochii. Radiezi.

-Se numeste fericire.

-E cu subinteles?

-E mai mult decat direct acel subinteles.

Conversatii monosilabice. Doi straini la aceeasi masa de-acum cativa ani. Atunci ne cunosteam, acum ne reamintim. Povestesti. Am flashback-uri. Aproape ca doare. Doar aproape. Acum nu mai plang. Acum stiu ca fericirea mea nu a depins niciodata de tine.

-Inca te iubesc.

-Si eu te-am iubit.

Totul se intampla prea devreme sau prea tarziu. Despartirile sunt singurele care se intampla la momentul potrivit.

Ne asezam tacuti la masa. Urmeaza o noapte grea. Credeam c-am o viata sa duc negocierea asta la capat. Imi dau seama ca sunt sub presiune. El priveste intens, eu zambesc atat cat sa nu-mi simta panica. Aprind o tigara si mai beau dintr-un pahar privindu-l pe sub gene. Isi aprinde o tigara si ma intreaba ce-mi doresc. Stie prea bine ca acum sunt incoltita. Nici macar sufletul meu nu stie ce vrea, eu stiu doar ce voiam. Dar acum nu mai e ca atunci. Timpul trece, dorintele se schimba, cerintele cresc.

Imi descalt tocurile, dau rochia jos si ma intind pe masa. Macar sa ducem o negociere corecta. Il privesc intens in timp ce aprind o tigara.

-Ce esti dispus sa oferi?

-Cat esti dispusa sa platesti?

-Nimic.

-Unde-i negocierea?

-Nu vezi ca nu ducem o negociere? Iti vand sufletul in schimbul fericirii.

-Ce e fericirea?

-De unde sa stiu eu? Tu sa mi-o oferi.

-Renunta la ce esti.

-Daca as mai sti ce sunt.

Ma ridic usor si-ti ating buzele. Ma scurg in bratele tale si imi citesti promisiunea in ochi. Stii ca nu voi fi fericita, stii ca tu nu ma vei lasa sa fiu. Iti doresti sa fiu doar a ta, iar tu dragul meu nu-mi mai poti aduce zambetul pe buze. Tot ce mai poti acum sa faci e sa-mi incalzesti trupul la miezul noptii, sa-mi soptesti ca ma iubesti, iar la rasarit sa ne continuam vietile intr-o realitate mai dura decat meritam.

Imi place sa-mi stergi rujul de pe buze, imi place sa-mi atingi trupul ca si cand ti-as apartine si-mi place dimineata sa redevin poveste. Amintiri iti trec prin fata ochilor. Am fost regina in iadul tau pana cand m-am plictisit. Am plecat lasand ecoul in urma sa-ti tina de urat. Nu a fost suficient.

-Tu esti doar a mea.

-Am fost a ta.

-Vino acasa.

-Sunt acasa. Haosul pentru mine e acasa. Tu m-ai invatat sa traiesc asa si am invatat s-o fac cu zambetul pe buze. Acum ma potrivesc oriunde. Iubeste-ma azi si uita-ma maine. Diavolul n-are nevoie de o regina, iar eu ma descurc foarte bine si traind intr-un viitor in care tu nu existi.

-Ti-a fost greu? Sa pleci?

-Nu atat de greu pe cat mi-a fost sa raman. Dar nu are rost sa privesc trecutul. Nimic nu s-a schimbat acolo.

Stiai bine ca avem multe nopti pierdute in doi. Stiai ca-ti apartin trup si suflet si stiai ca ma pierdusei undeva intre trecut si viitor. Stiai ca nu voi mai fi a ta decat pe bucati. Stiai ca sufletul meu nu mai apartine nimanui si stiai ca tot ce mai puteai avea acum era iluzia unei nopti de fericire. Iadul tau era gol, sufletul singur si amintirea mea vie.

Timpul? Niciodata nu e suficient. Niciodata suficient sa spui tot ce ai de spus, niciodata suficient sa cunosti o persoana in intregime, niciodata suficient pentru doliu, niciodata suficient pentru regrete, nici macar pentru fericire…

Te trezesti gonind pe o autostrada al carei peisaj nu-l recunosti. Te trezesti deodata singura si ce e cel mai trist e ca ti-e bine si asa. Ti-e bine sa dai afara oameni din viata ta, ti-e bine sa-ti petreci serile singura la lumina unei veioze si cu un pahar langa. Ti-e bine sa privesti in gol si sa-ti rememorezi greselile facute ani la rand. Uneori ti-e dor, alteori simti ca te sufoci, dar de cele mai multe ori singuratatea iti aduce fericire.

Fumul se imprastie fugar prin aer. Pana si el e ingrozit de ceea ce ai devenit. Stingi o tigara si aprinzi o alta. Paharul trebuie terminat, sufletul reintregit si lacrimile sterse. Nu e timp sa suferi. Nu ai timp nici macar sa regreti. Ti-asterni greselile intr-o vitrina si constati cu satisfactie ca mereu poti face altele sau le poti perfectiona pe cele deja facute.

Iti plimbi degetele lent pe marginea unui pahar ce-a auzit atatea promisiuni. Un pahar care-ti cunoaste gandurile mai bine decat o poate face oricine altceva. Aproape ca ai varsa o lacrima, dar iti amintesti ca ceva ani in urma un el acum poveste ti-a spus ca zambesti frumos. Ce rost are sa plangi cand esecul merita si el sarbatorit?

Ai cedat scena pentru culise. Nu mai vrei aplauze pentru monolog ci pentru spectacol. Cine avea sa stie ca rolul de regizor ti s-ar putea potrivi ca o manusa. Cine avea sa stie ca sufletul tau era doar o urma de ceva vreme incoace? Actorii se schimba; doar spectacolul ramane mereu acelasi. Un ropot de aplauze, o cortina trasa si un final grandios. Vise prabusite, ruine ascunse in cenusa si oameni deveniti amintiri.