| CARVIEW |
Lisboa…
Faci tot ce poti sa ma tii aici, sub puterea vrajii tale, dar inima mea stie, stie tot dintotdeauna, si asa cum a stiut sa te gaseasca, asa stie ca e timpul sa te lase cu bine.
Nu exista despartiri, nici uitare, nici moarte. Timpurile se suprapun pana se fac un punct unde suntem eterni.
Sa nu credeti ca vorbesc cu un oras, cu niste cladiri, sau niste strazi. Orasele, ca si oamenii sunt suflete, numai ca un pic mai mari. Se vad asa doar daca inchidem ochii si respiram adanc.
Asta e Lisabona careia ma marturisesc. Nu pot pleca fara sa-i spun, fara sa ma dezleg, pentru ca n-am sa-mi pot gasi linistea. Cercurile trebuie inchise si tot ce-i al lor sa ramana acolo, inauntru, in pace.
Tu esti locul incoronarii mele ca Regina a propriei inimi, m-ai hranit cu albastru si mi-ai dat sa beau apa Vietii, m-ai luat in brate iubindu-ma pana la lacrimi. Imi ziceai ca sunt ploi si ca asa e iarna…M-ai crescut sa pot merge mai departe in glorie,in lumina, spre casa.
Soaptele astea de ramai, ramai, vin din durerea ta de mama care si-a fluturat batista de mult prea multe ori, dar amandoua stim ca altfel nu se poate si avem credinta, pentru ca e inca un lucru pe care m-ai ajutat sa-l gasesc in mine. Binecuvantate sa fim!
E un cantec care zice:
Caminante, no hay camino,
se hace camino al andar.
Al andar se hace el camino,
y al volver la vista atrás
se ve la senda que nunca
se ha de volver a pisar.
Calatorule, nu exista drum, drumul se face mergand. Mergand se face drumul, si cand intorci privirea se vede poteca pe care n-ai sa mai pasesti niciodata.
Efemerul imi taie respiratia. Parca as sufla intr-o papadie. 11 ani de experiente intr-un loc ce a fost foarte bun cu mine. El contiua sa fie bun, dar in inima mea stiu ca e timpul sa plec, asa cum in aceeasi inima am stiut ca trebuie sa vin. Lucrurile astea nu au nici o logica. Abia uitandu-te inapoi poti intelege cate ceva, dar inainte nu se zareste mare lucru. Avem nevoie de incredere, de intentie clara si de minte linistita.
Nu imi vine sa fac nici un bilant. Ce am castigat se anuleaza cu ce am pierdut lasandu-ma intr-un plin de potential punct zero, de unde o pot lua mereu de la capat, cu bucurie. Stiu cine sunt si stiu de ce umblu pe-aici, mai stiu ca nu pot da gres pentru ca am renuntat la propria voie in schimbul uneia mai cuprinzatoare.
Lisabona e inca prezent, e inca viitor. O traiesc zilnic cu aceeasi atentie care ii lasa detaliile sa devina ale mele pentru totdeauna. M-a facut foarte bogata, dar are si ceva care, de la un punct incolo, nu ma mai ajuta sa cresc. Asta in planurile unei realitati subtile, asa cum ii zicea domnu’ Gellu – in domeniul presimtirilor.
Tot in domeniul presimtirilor tresar emotionata de lucruri pe care nu pot pune degetul sau privirea, dar pe care le simt vii, pulsande, si energia asta a lor ma misca spre un mai departe. Impulsul universului in expansiune…chiar daca avem tendinta de a umbla in cerc suntem, fara scapare, supusi lui.
]]>
E un cantec al lumii pe care daca il deslusesti incepi sa-l fredonezi, sa-l faci al tau, si asa, negresit stii incotro. Urmatoarea noastra destinatie e Romania. Asa zice cantecul. Mergem intr-un acasa profund, la casa bunicilor din munti, langa Ceahlau, pe malul Bistritei. Mergem sa iubim, sa dam ce stim, sa traim simplu, sa bem apa buna, sa respiram, sa ne uitam la stele, sa fim, sa fim noi cei linistiti, cei intelepti si buni.
Sunt fericita, iar daca stau sa ma uit bine la fericirea asta a mea nu e una si aceeasi cu exaltarea. Fericirea asta e pace, e incredere.
]]>
E prima oara in viata de adulti cand eu si frate-meu ne luam ragazul sa stam sub acelasi acoperis, cateva zile in sir. Ce timp pretios, ce regasire, ce descoperiri, ce bucurii! Existenta e…misterioasa si cu cat o lasam sa fie, misterul asta al ei se face mai mare, dar se releva in lucruri simple, din cele pe care de obicei le luam de-a gata golindu-le de continut.
Suntem aici sa iubim si nu putem iubi ce nu cunoastem. Cunoasterea e doar a inimii.
]]>
Tarana, praf de stele, coloana infinita a viselor noastre, negrul noptii asteptand prima geana de lumina, omul si cararea lui spre casa, bucuria, durerea, inceputul, sfarsitul, nesfarsitul, crucea(ca semn al treimii si nu ca povara). In loc de cuvinte semne, iar cand semnele se sfarsesc incepe nemarginita liniste.
]]>Daca toti vrem doar sa primim cine da?
Daca toti vrem doar sa castigam cine pierde?
Daca toti vrem sa adunam cine risipeste?
Daca nu suntem prezenti cum ne dam seama de toate astea?
Si daca nu suntem prezenti unde suntem?
Taci, asculta, da, si fii dispusa sa pierzi macar un pic de timp meditand la toate astea, imi spun in fiecare zi.
]]>
O simpla perdea uitata prin dulap s-a transformat, peste noapte, in aparatoare de tantari. Dincolo de utilitatea ei pur practica, a venit cu magie, cu bucuria copiilor ce inca suntem, de a se strecura dedesubt, cu sentimentul de protectie, cu ceva care imi aduce un zambet larg ori de cate ori privesc patul.
Tot din capitolul “gospadaresti”, acum doi ani am batut vreo 15 cuie aproape de imbinarea peretelui cu tavanul. Nu de nebuna, aveau ele rostul lor intr-un plan, insa, pana la urma, planul n-a fost cel mai bun asa ca am renuntat la el. Au ramas cuiele. Imi venea sa le scot, dar lasau in urma 15 gauri de acoperit, iar ideea procesului de astupare a facut sa treaca doi ani si cuiele sa fie la locul lor. M-am obisnuit cu ele. Incet, incet s-au aratat utile. De unul am atarnat un buchet uscat, de altul un colier din seria Calea, o cruce care imi place mult, epistola intai catre corinteni tiparita si trimisa de Dana de la Moara de hartie.
Apoi au venit ingerii. Formele le facusem demult, dar stateau nepictate. O data m-a apucat. I-am banuit acoperiti de zugraveli, i-am vazut ivindu-se cand speli ceea ce acopera lumea. Cu mare emotie am avut gandul. Toti ingerii recuperati arheologic si-au luat zborul pe la oameni, ca asta e rostul lor. De unul nu m-am putut desparti, am simtit ca-i al meu, al casei. Asa si-a insusit el locul pe unul dintre multele cuie. Hm…alte zburatoare divine ar putea sta insiruite la imbinarea dintre planurile peretelui, cum stau si la imbinarea dintre lumi.
10! Nici macar n-am numarat cuiele ramase, si totusi au venit atatia ingeri cat sa ocupe locurile vacante.
Din acelasi pachet de lut s-au nascut multe bile mici, pentru numaratori de resetat mintea. Nu ma mai despart de siragul meu, nici Ramon de al lui. Repetam, repetam, repetam, mai ales cand mergem. Ieri s-au implinit primele 21 de zile de cand am inceput lucrul cu mintea si marturisesc ca ea se imblanzeste, perceptia se schimba, starea fizica se schimba. Le-am facut sa le daruiesc, asa ca daca cineva simte ca i-ar fi utile sa-mi spuna.
O parte din aceeasi bucata de pamant s-a transformat in prima placa de azulejo, poate pentru ca iubesc atata Lisabona asta minunata.
Fa rai din ce ai pentru ca ai atat de mult! Nu-i lasa pe altii sa-ti fabrice viata, sa-ti induca o idee de paradis in care inca nu ai intrat. Esti deja acolo(adica aici), esti paradisul insusi, mai ramane doar sa accepti ca asa stau lucrurile.
]]>Azi scriu pentru ca se inchide un ciclu, se incheie o calatorie de aproape trei ani, o calatorie cu trenul, mereu intre doua destinatii. E luna plina. Alt semn de final. Probabil cu trenul asta am sa mai merg o vreme, intre aceleasi doua statii, dar va fi diferit.
Timp de trei ani am citit, doar in tren, Un curs de miracole. Anul trecut mi s-a parut ca l-am terminat, dar inca imi lipseau niste capitole. Le-am facut rost si mi-am continuat voiajul, mult dincolo de corpul asezat cuminte pe bancheta, dincolo de ochii cu care am vazut marea, dincolo de oboseala sau nelinisti, dincolo de toate si totusi atat de in-orice-lucru.
Cursul m-a facut sa simt multa bucurie, si mult ajutor, de fapt am senzatia ca prin randurile lui mi-a vorbit un prieten foarte bun. In timp, asa cum se intampla cu tot ce cunosti, cartea a comunicat cu mine intr-un fel foarte personal. Foloseste un limbaj crestin, ceea ce i-a facut pe unii sa ma intrebe de-a dreptul daca am intrat intr-o secta. Eu cred ca am intrat intr-o nemaipomenita aventura. Simt adevarul indiferent de forma prin care ajunge la mine, asa cum detectez cu usurinta tinicheaua chiar daca straluceste.
Azi am ajuns la final.M-a luat pe nepregatite. Complet pe nepregatite. Cum e in format digital si nu urmaresc numarul paginii sau procentul de citit/necitit, pur si simplu am dat inca o virtuala foaie, iar masinaria m-a aruncat direct la inceputul cartii. Am crezut ca e o eroare. S-au mai intamplat. O iau pe bajbaite sa vad cam pe unde am ramas. Rasfoiesc, recitesc pasaje, continui sa caut. Recunosc fraze, recunosc stari, e aproape, caldut, frige, uraaaa!!! Ce sa vezi. E chiar ultima pagina. Cum de nu mi-am dat seama? Persoana prin care cartea a fost transmisa timp de 7 ani, a intrebat cum stie ca a ajuns la final. Cand ai sa auzi cuvantul Amin, i s-a raspuns.
M-am trezit cu lacrimi in ochi. Citesc Amin si mi se pare ca tocmai am absolvit o scoala mai grea si mai frumoasa decat toate cele prin care am trecut. Sutele de pagini m-au invatat sa ma recunosc.
Iata!
Sunt aşa cum m-a creat Dumnezeu.
Fiica Lui nu poate suferi.
Iar eu sunt Fiica Lui.
Libera de suferinta, cu chestiunea asta de identitate luminata, raman Eu creatoarea. Sfarsitul Cursului e un nou inceput. Prietenul dintre randuri a stat dintotdeauna in inima mea, numai ca eu nu stiam, nu-l puteam auzi cursiv. Mi se parea ca vine si pleaca, adica mai mult pleaca. Azi, pe luna plina ingrop nestiutoarea si merg mai departe in cea mai buna companie posibila. Integrez drepturile divine de care m-am lipsit din necunoastere-bogatia, bucuria, pacea. Stiu cine sunt, dar ca sa simt cine sunt e necesara repetitia. Rotocoalele de lut au capatat o functie noua. Au devenit…hai sa nu le zic matanii, dar un fel de numaratori.
Cum in ultima vreme, cu sotul, repetam diverse lucruri, sa ne intre bine in cap, si ne cam incurcam in degete m-am pus pe trebaluit niste margici mici, 21 pe sirag (asta e numarul magic de repetari pe la care mintea constienta se plictiseste sa te mai contrazica atunci cand vii cu o idee din afara zonei ei de confort si o lasa sa scape in subconstientul de unde totul ni se trage). Numaratoarea mea e mai decorata. Acum ma incanta stilul harsait, deci le-am pictat ca sa am ce lua de pe ele, sa ma duca cu gandul la fresce antice, la varuieli spalate descoperind comori pe dedesubt, la stramosi. Regele le-a vrut natur sa le invecheasca el de-atata numarat.
Acum inchei. Ma duc sa numar 21 de margici si sa spun de 21 de ori
Sunt aşa cum m-a creat Dumnezeu.
Fiica Lui nu poate suferi.
Iar eu sunt Fiica Lui.
AMIN!
]]>
Tot ce ti se intampla in viata nu e decat materializarea a ceea ce crezi.
Indiferent de diversele faze prin care am trecut, indiferent de conjuncturi & oameni, indiferent de esecuri, capete de drum, confuzii si alte alea, legat de dragoste am avut o credinta neschimbata. Ca exista fara umbrele indoielii, fara meschinarii, complet inocenta si ca sunt pe lume pastratori ai ei, cupluri sacre, mai mult sau mai putin anonime, cunoscatoare a ceea ce dragostea adevarata e.
Poate pentru ca asa am crezut, au razbatut pana la mine zvonurile existentei lor, facandu-ma sa inteleg ca sunt deja ceea ce caut. De fapt am stiut demult ca m-am intrupat in pastratoare a iubirii, iar cum credinta te duce la adevar si nu invers, totul s-a intamplat spre implinirea lucrurilor.
Presimteam existenta egalului cu care sa traiesc in adevarul Vietii. Cand a fost timpul potrivit a venit, pur si simplu.
- Ce cauti, m-a intrebat la inceputul calatoriei noastre impreuna?
- Caut un rege! Esti unul?
- Da!
- Atunci sa mergem.
De-atunci calatorim impreuna, invatam impreuna, ne conducem regatul impreuna, suntem parintii lumii, radem, dansam, muncim, ne iubim, dormim pana tarziu sau avem teribile insomnii, crestem, ne limpezim desprinzandu-ne de neesential.
Iubirea inseamna a-i da spatiu celuilalt sa fie el insusi, inseamna sa fii prezent si disponibil, uneori inseamna sa spui raspicat lucruri, alte ori nesfarsit de bland, inseamna sa mangai, sa vindeci, sa dai ce prea putin ti s-a dat(timp, de exemplu). Iubirea inseamna sa vezi cu inima, sa accepti si sa ierti. Iubirea, de fapt, trece cu mult de definitiile astea pe care le scriu eu aici. Iubirea e impulsul, e spatiul dintre, e esenta nimicului si a plinului, e vibratie, e nemiscare, e totul.
In iubire, tinandu-ne de mana, punem pas dupa pas spre…
]]>din tencuiala transpar ingeri
fara chip
dar cu aripi.
ingerii nu se vand
si nu se cumpara.
doar transpar
din tencuiala
cand spalam peretii lupanarelor
Urlu. Ce vrei tu inima? Ce vrei?
Afara nu-i nimic, imi zice.
Du-te inauntru, mai inauntru si mai inauntru. Departele e chiar aici. Calatoria nu inseamna sa mergi de la A la B. Ramai unde esti pana nu-ti mai simti talpile.
]]>
Madridul e viu, insomniac, zgomotos, frumos in detalii, larg in bulevarde, adorabil pe stradute.
E prima oara cand revin in Spania dupa cele trei luni traite la Valencia acum 8 ani. Azi vorbesc spaniola si o pricep in subtilitati, insa am regasit senzatia vie ca inteleg spiritul care atunci, cu opt ani in urma, fara sa stiu o boaba limba, mi s-a aratat mai expresiv decat orice insiruire inteligibila de cuvinte, compunandu-se din pure vibratii si tonuri.
Scopul calatoriei a fost Hieronymus Bosch, expozitia de 500 de ani organizata la Prado. Asa ceva nu poate fi pierdut.
Cand am vazut prima data Tentatiile sfantului Anton, pictura care e aici la Lisabona, m-am asezat in fata ei, cu gura cascata, pentru vreo ora.
Sotu’, foarte aplicat in ale artei, n-a acceptat nici macar o vaicareala. 4 ore am umblat prin muzeu(unde era cam frigut pentru gustul meu), pana sa avem acces la sala lui Bosch. Au fost momente cand as fi schimbat bucuroasa un Rubens cu un petic de iarba insorit unde sa ma intind putin, insa acum imi pare bine ca m-am tinut tare. Ma simt inundata de frumusete, iar Bosch a meritat toata stradania si asteptarea.
Pura coincidenta fericita a fost targul de carte, insiruire cat-vezi-cu-ochii de standuri, intr-un parc minunat. Iubesc mult cartile, mi-au fost o companie atat de buna de-a lungul vietii incat in inima nu le separ de oameni. Asa ca la vederea si perspectiva atator potentiali prieteni pur si simplu mi s-a accelerat pulsul.
Motorul existentei mele aici e curiozitatea, iar obiectul ei, omul. Uitandu-mi voluntar Adevarul, de dragul jocului, prin increngatura de carari labirintice am pasit manata de intrebarea CINE SUNTEM? Daca ma uit in urma, asta am cautat, cu perseverenta, pe dedesubtul tuturor celorlalte lucruri pe care le-am facut si care au fost, pana la urma, secundare, parte din tot, dar fara un scop in sine. Desi temporar, sau aparent proritatile au parut sa fie altele, credincioasa am fost si sunt doar enigmei asteia.
Pe scurt am incarcat valiza cu carti care m-au chemat sa continuam aventura impreuna.
Madridul ne-a apropiat de oameni pe care ii cunosteam vag. Oscar, un mexican, poet, pe care Ramon il vazuse doar odata, acum 12 ani la un atelier de poezie si Pedro, pictor portughez cu care cat statea la Lisabona, schimbasem doar fraze simple pe la vernisaje. Sa cunosti inseamna sa poti iubi. Uite asa mai port doi oameni, care in fierbinteala noptilor madrilene, racorite de bere rece, s-au lasat cunoscuti, deci iubiti.
Apoi au fost magazinele cu produse mexicane. Aici, comunitatea fiind foarte mica, n-avem. La Madrid abundenta. Pe langa carti am inghesuit in bagaj ierburi, ardei iuti si tortillas.
Bucuria sufletului, bucuria mintii, bucuria burtii. Toate bifate, echilibru deci. Sa mergem mai departe!
]]>Avem doua optiuni de viata: frica sau iubire. Insa putem alege doar cand suntem constienti. Pana atunci mergem doar pe mana fricii. Frica imbraca atatea forme ca usor o putem numi in fel si chip, dar dedesubtul tuturor manifestarilor e doar ea. Cat nu stim, iubirea o scalambaiem si punem numele asta tot fricii de fapt.
Postulez lucruri evidente ca baza pentru ce vreau sa zic mai departe.
Traind atatia ani numai in frica ajungi la un moment dat sa nu mai poti de durere, sa simti ca iti explodeaza fiecare nerv, ca muschii nu mai stiu pozitia relaxat, ca oasele se desfac in schije mici si-ti patrund in carne, ca orice gest e un calvar. Suntem Cristi rastigniti. Cred ca exemplul crucificarii ne-a fost dat, nu sa ne inspaimantam de ce putem pati daca iesim din turma, ci mai degraba sa intelegem ce ne facem noua insine cat umblam adormiti.
Chiar cand ne trezim si stim ca avem de ales, din inertie, tot pe cararile batatorite tindem sa umblam, tot rastignire parca vrem, tot suferinta. In punctul asta al drumului e foarte necesara veghea.
Apoi e vorba de curajul de a intra in intuneric unde stii ca vei intalni tot ce n-ai vrut sa vezi, sa auzi, sa gusti, sa mirosi. Nu, nu, iadul nu e un loc ipotetic si nici o fundatura in care sa-ti petreci eternitatea. E o vale adanca, obscura, prin care se poate trece mai departe spre lumina.
Las metaforele acum si ma intorc la corp. E neutru. El nu poate crea nimic si nu se poate experimenta pe sine. Nu suntem corpul, nu suntem inauntrul limitelor dermice ( sau suntem in masura in care acceptam ca suntem absolut peste tot). Il alegem inainte sa venim aici si il construim cat ne e dat in folosinta. Daca doare cu ce ganduri l-am cladit?
Intrebarea asta mi-am pus-o si am inceput sa imi ascult mintea.
Ca sa facem lucrurile clare, nici mintea noastra nu suntem ( sau suntem in masura in care acceptam ca suntem absolut in tot). Ea e un instrument, insa, spre deosebire de corp, cu functie creatoare, doar parte din ceva-ul asta infinit ce poate experimenta atat mintea cat si corpul.
Imi observ firul gandurilor. ACIDE! Nu exprima pic de dragoste. Cum sa nu ma doara tot cand transmit celulelor stare de razboi? Ele nu fac diferenta intre gand si materializarea lui. Se supun impulsului fara sa-l chestioneze. E nevoie sa ma duc in intuneric.
Recunosc si accept ce mi se arata. Plang o zi intreaga. Lacrimile curata. Am gresit, dar greselile se pot indrepta. Cer corectie, corectie divina de la cel ce pastreaza Adevarul. Multumesc cu credinta ca indreptarea a si avut loc.
Iar pentru ca Viata are mult simt al umorului, imi trimite o minge de tenis si un mic sfat pretios pentru durerile de spate.
Sfatul e ca atunci cand intalnesc un nod, o galma dureroasa in muschi, e esential sa fac presiune asupra ei pana durerea dispare, sa nu abandonez mai devreme, adica tot valea plangerii s-o trec, tot experimentand pana la capat durerea sa ma eliberez.
Cum se foloseste mingea de tenis aici:
]]>
]]>Cel de azi:
Nu te grabi! In felul asta lasi lucrurile sa-ti fie pregatite, sa le gasesti gata cand ajungi la ele.
Exercitiul permanent e cel al increderii, al dezbracarii de hainuta stramta, cusuta dintr-o mana de credinte distorsionate si multa frica. Gimnastica asta nu e un efort (daca e, mai bine pauza). In plan fizic ganditi-va la Tai chi – miscari fluide, lente, care totusi construiesc muschi fermi, articulatii mobile, coloana flexibila. Asa si cu increderea. Nu e un exercitiu cardio, de la care se presupune ca-ti curge transpiratia siroaie. Cere doar simpla asezare a proriei fiinte in mainile Vietii, in nenumaratele ocazii cand te simti: preocupat, responsabil, vinovat, pierdut, atacat, adica de cateva sute de ori pe zi. La inceput e greu, in primul rand pentru ca iti lipseste… increderea ca asa functioneaza lucrurile, dar merita incercat.
Oh, de cate ori, lasandu-ma asa, nu mi-am incovoiat spinarea si n-am inchis ochii asteptand o lovitura, insa astea erau doar reactii la niste amintiri dintr-un cosmar al meu, care nici macar nu s-a petrecut. Tot de-atatea ori Viata m-a luat in brate, mi-a zis TE IUBESC copil bun, pacatul si pedeapsa tu le-ai inventat, tu le-ai facut sa para adevarate, ti-e frica de umbre.
In padurea de umbre e suficient un firicel de incredere. Nu poate fi gasit in afara, nu ti-e dat nici de cineva, nici de ceva. Izvoraste direct de la tine din inima, deci acolo e de cautat si de gasit, iar asta e o treaba eminamente personala. Daca la el iti indrepti puterea mintii, pe care n-o mai lasi sa se lupte cu intunericul, sau sa mai faca cine stie ce nazbatii, ai sa vezi ce se intampla. Se pot intampla multe, insa e mai bine sa nu ne indepartam de la principiu, povestind despre cazuri particulare. Important e ca se INTAMPLA, negresit.
]]>Eu tac mult, dar daca ma apuc sa vorbesc(despre anumite lucruri care ma pasioneaza), dau din gura exagerat si incantata de ce spun il ratacesc pe interlocutor in nedumerire sau, mai rau, in spaima.
Acum fiecare ia, ce aude, cum vrea si cum poate, nu trebuie sa fie asta neaparat o limita. Totusi azi, din senin, a aparut strabunica Ana din unica amintire ce-o am facandu-ma sa inteleg riscurile comunicarii prea abrupte in subiecte sensibile.
Si domnu’ Gellu avertiza ca despre anumite lucruri e mai bine sa taci decat celalat sa ramana doar cu spaima. Imi doream ca el sa fi vorbit despre toate lucrurile alea despre care e mai bine sa taci, insa acum ii inteleg precautia.
Un lucru spus cuiva care nu e pregatit sa-l auda face mai mult rau decat bine.
Strabunica Ana imi povestea mie, un copil de vreo 4-5 ani despre draci, numai despre draci. Imi era frica de ce spune, de ochii ei mariti de ochelari, de vocea soptita, de camaruta mirosind a mere, asteptand ca din clipa in clipa totul sa se transforme in decorul infiorator al iadului atat de mult mentionat.
Una dintre povesti era despre o fata care se marita, nu mai stiu prin ce imprejurare, cu dracu insusi. Imi amintesc doar ca ii gatea oua ochi. Ei bine, de amanuntul asta casnic m-am agatat pentru ca imi era singurul lucru familiar in toata vorbaria halucinanta despre necuratu’.
Azi amintindu-mi am ras mult, cu pofta, pentru ca a fost ca si cum m-as fi vazut in scena de atunci. Am retrait toata intamplarea din interior, din exterior, iar la final mi-am zis , da, trebuie sa am grija ce comunic, cum, cui pentru ca sunt nivele diferite de perceptie, grade diferite de intelegere, sa nu-mi las nici desteptaciunea, nici orgoliul, nici frica sa prinda glas ca nu stiu ce fac ele pe unde ajung.
De ce nu-i e nimanui frica sa nu cada de pe coaja Pamantului? Pentru ca ni s-a spus, de mici, ca exista o forta care ne tine sa nu plutim in spatiu. De ce nu credem ca tot printr-o lege avem la dispozitie permanent resursele infinite ale Vietii? Doar pentru ca ni s-au spus alte povesti cu care noi am creat(pentru ca avem o imensa putere) o realitate a lipsei.
IIsus ne-a zis:
Căutaţi la păsările cerului, că nici seamănă, nici seceră, şi Tatăl vostru le hrăneşte pe ele” (Mt 6, 26). „Socotiţi crinii câmpului că nu se ostenesc şi nici Solomon nu s-a îmbrăcat ca unul dintr-aceştia” (Mt 6, 28). „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi acestea toate se vor adăuga vouă” (Mt 6, 33).
Pe sub rezistentele de suprafata, ceva in mine rezoneaza tare la ce-a spus. Simt ca a vorbit in cunostinta de cauza. Am decis, sa fac o proba, sa ii urmez indemnul. Pe mine si pe altii la fel de derutati i-am tot ascultat. Unde am ajuns? Am ajuns intr-un loc unde nu mai am ce pierde si pot incerca o cale diferita.
Pe ea sunt. Nu mi-a lipsit in nici o zi nimic, n-am avut nevoi neacoperite, sau dorinte lasate balta, n-am experimentat lipsa, saracia, abandonul. Singura m-am simtit doar cand am crezut ca sunt, disperata doar cand mi s-a facut frica, slaba cand mi-am pierdut increderea. Miracolele nu au grade de dificultate si nici criterii de merit. Ele se intampla spontan, natural, celor care le accepta. Totul e sa nu judeci, sa stai deschis, linistit, sa vezi limpede, pentru ca Dumnezeu iti da oportunitati. Ii place grozav sa se joace cu tine, sa participi, sa fii viu. Face totul cu dragoste, gata sa te sprijine, sa te prinda cand cazi. Jocul asta nu implica nici un pericol, nici o smecherie, nici o umbra de judecata. E doar un joc de dragul jocului.
De aceea, ce scriu nu e o pledoarie pentru pasivitate, ci pentru a fi.
Pentru ego a fi nu inseamna nimic. Ce-i aia sa fii? Pentru el a face are valoare. Cum functionam intr-o lume construita de ego, fiintatul pare pura pierdere de vreme, lene, apatie. Pare ca daca ne oprim din facut, viata noastra cea plina de nevoi inchipuite o sa stea in loc sau doamne fereste, o sa dispara. De obicei aici apare un acces de frica, IQ-ul iti scade pana la nivelul de oligofren(cica a fost masurat si asa de tampiti ne facem cand ne e frica) si aaaa, aaa…mai bine nu ma mai gandesc, ma duc sa manac ceva, sau imi cumpar ceva dragut.
A fi inseamna acceptare a tot ce vine spre tine, nu lipsa actiunii. Poti face lucruri, de fapt esti mereu pus la treaba intr-un fel sau altul, dar se schimba perspectiva, starea ta interioara, motivatia. Nu mai opui rezistenta. In loc sa te intrebi de ce sunt in situatia asta(buna sau rea, nu conteaza) intreaba-te cum traiesc experienta.
E minunat cand Viata nu te gaseste ocupat cu “ale tale”, cand esti dispus sa traiesti ce-ti aduce in mare ei intelepciune, liber de trecut si de preocupari privind viitorul. De fapt asta inseamna sa fii in imparatia lui Dumnezeu. Ea se numeste CLIPA.
]]>
Nu. Si nici nu poate fi altfel. Cine face parte din masinaria asta vede cifre nu oameni, cauta profit nu bucurie, alege cele mai mestesugite asocieri de cuvinte si imagini cu care sa ne tina mereu doritori(deci mereu nemultumiti de ce avem) acoperind cu ele lipsa de valoare, vrea cat mai mult cu orice pret. Atunci de ce ma mir si mai ales de ce as avea asteptari cand stiu cum stau lucrurile? ACCEPT.
Intru in magazine doar ca sa studiez fenomenul.
OBSERV. Nu-mi pot lua mintile nici cu culorile moarte, nici cu plasticul, nici cu tivurile strambe, nici muzica la maxim care zbiara sa te duci cu capu’, iar parfumul care ar trebui sa ma atraga ma scoate repede de-acolo.
Toate au rostul lor, ar fi inutil sa ma lupt cu “sistemul”, sa ma vait ce vremuri traim, ce se duce lumea de rapa, desi o parte se duce. Ar fi o nebunie sa nu existe dezintegrarea, iar mie nu-mi e frica de ea. Sunt doar un martor. Un martor constient. Imi exercit din plin drepturile naturale –puterea de a alege si libertatea de a fi, fara sa ma vand ca forta de productie.
La modul practic, imi cumpar haine doar cand e strict necesar. Prefer feira da ladra, sau tiganii din targ care sunt un fel de sanitari ai comertului- gestioneaza stocuri imense de solduri. La ei poti gasi ori lucruri mai vechi lucrate bine, sau lucruri noi pe foarte putini bani. Altfel reciclez si reinventez ce am deja. In casa la noi functioneaza un sistem de troc. Periodic ne organizam dulapurile si punem la dispozitie ce nu mai purtam ca poate altcineva gaseste haina respectiva draguta sau utila. Placerea e aceeasi.
Cred ca pasul urmator e sa-mi fac propriile haine. Cand am fost acasa in iarna, am vazut la MTR valatuci de panza tesuta in casa si mi-a suras ideea.
Ma incanta tehnica japoneza Sashiko. Timp am, asa ca si asta poate fi o alternativa.
]]>
Doi. E un proces, totul e un proces si sunt faze in care cuvintele mai mult incurca, vad bine ca incurca din intrebarile ingrijorate, ale celor din familie, daca m-am bagat intr-o secta, din marturisirile sincere – nu te-am mai citit pentru ca mi s-a facut frica, credeam ca ai luat-o razna, nu te mai intelegeam.
Nu e nimic de speriat, nici razna, nici straniu. Totul face parte din povestea asta, din calatorie. Si iata-ma in punctul unde sa scriu despre experienta mea devine piedica. Piedica intre mine si mine pentru ca ma tine in minte in loc sa ma lase in inima, piedica intre mine si ceilalti pentru ca distorsioneaza ceea ce numim realitate comuna.
Simt ca tranzitez doua lumi, plec din una in care nu mai incap, pasesc in alta in care nu stiu cum sa fiu. Cred ca bruiajele sunt inevitabile.
Asa ca am tacut apucandu-ma cu norma intreaga de job-ul cel ma greu si mai frumos din lume – lucrul cu mine insami. Am lasat cartile, am lasat ideile, am lasat multe alte lucruri sau m-au lasat ele pe mine si am decis sa preiau constient adevarata mea functie – SUNT FIICA DE DUMNEZEU.
Sperie tare afirmatia asta. Practic nimic nu m-a inspaimantat mai tare vreodata. E asa de simplu sa spui sunt nimeni, n-am nici o putere, sunt victima circumstantelor, sunt sclavul gandurilor astora de neoprit.
Nu crezi, si e o parte din tine care nici nu vrea sa auda cine esti.
SUNT FIICA DE DUMNEZEU cu toata puterea si responsabilitatea aferente, desi pare ca viata mea e obisnuita, prea obisnuita pentru cine zic ca sunt…
Astea sunt mici mostre de cum mintea suceste si rasuceste tot, dar iesirea din ea nu se poate face prin ea insasi. Din minte se iese altfel. Pentru fiecare e diferit, de asta n-am sa fac nici o referire la metodele pe care le gasesc utile pentru mine. Zic doar ca se poate.
De ce scriu azi?
Asa simt. M-am asezat la calculator si cuvintele au vrut sa se lege, asa cum de cateva luni ma asezam si nu se legau.
Forma suprema a fiintei noastre se manifesta prin talentele si darurile personale. Exersandu-le ne traim indumnezeirea si impregnam lumea cu ea, ridicand-o din campul asta de frecvente joase.
Scrisul e unul dintre darurile ce mi-au fost date. Instrument de eliberare, de comunicare, de clarificare, de marturisire, de recunoastere, de materializare a spiritului.
Ieri eram intr-o librarie. Ma uitam pur si simplu la carti. M-am simtit plina de recunostinta ca exista, ca ne leaga dincolo de timp, ca n-as fi avut niciodata atatia prieteni, maestri, frati cu care sa ma conectez peste ani, sau secole daca n-ar fi existat ele, cartile.
Marturisirile de aici au fost tot timpul oneste fiecarui nivel de constienta prin care am trecut, au exprimat bataile inimii mele, au inregistrat o experienta unica si in acelasi timp universala – aceea de a fi om. De ce n-as contiuna sa scriu?
]]>
De data asta n-am vazut decat una si nu pe toata, nu in amanunt. E un univers intreg de explorat.
Oamenii sunt maruntei, intunecati, vorbesc portugheza cu un straniu accent frantuzesc, rotunjind toate o-urile in u, au o asprime aparenta in spatele careia gasesti multa bunatate. Sunt asa ca piatra lor vulcanica neagra, sobra, dand cladirilor un aer dramatic, dar emanand caldura cand o atingi.
Plajele sunt de nisip negru, pajistile au cel mai stralucitor verde, iar cerul si marea se intind de jur imprejur oglindindu-si nenumaratele nuante de albastru. Apar mereu curcubee. Noi am vazut 4. Vacile sunt parte din peisaj, iar in aer se simte mirosul lor dulce, care impreuna cu cel de lemn ars ma arunca in timp tocmai pe vremea copilariei.
Umezeala roade lent din tot, materialele ii cedeaza incet si sigur, frumusetea capata valente noi.
Branza proaspata de capra o cumperi invelita in frunze de bananier. Painea e mare, rotunda si calda, ceaiul verde se produce pe insula, cartofi dulci, banane, inhame, ananas sunt din abundenta, aproape pe nimic.
Termele-alt dar al naturii. Imaginati-va o zi cu nori, ploaie, rafale reci de vant pe care sa ti-o petreci intr-o piscina exterioara, cufundat in apa la perfecta temperatura de 36 de grade, lasandu-ti spinarea masata de o cascada fierbinte. E o regasire a timpului fara griji din apele inceputului.
In halboane clocotinde se gateste si o mancare anume, o fiertura de carnuri, carnati si legume. Toate isi imprumuta gusturile, iar gatitul lent le da fragezime. Hamesiti de foame, dupa cateva ore de stat in apa, cu asa ceva ne-am veselit stomacul.
Am umblat mult, cat am putut de mult in fiecare zi, am meditat la lumea asta, la drum, am si plans trecad printr-o padure care tocmai se defrisa. Erau fratii arbori trantiti la pamant sub ochii nostri. Omul inconstient, nesatul ma facea furioasa, ma intorcea impotriva lui si totusi am avut un gand care a adus pacea. Eu pe om trebuie sa invat sa-l iubesc asa cum iubesc copacii, cerul, pasarile, marea si soarele.
]]>Ingeri si simboluri, faceri si desfaceri, rosu de foc, de sange, rosu care arde, alb inlemnit in sfintenie, materiale umile, simple, calde, moi, acul alunecand, pamant, intotdeauna pamant, sa nu uit, sa-mi aduc aminte ca-s punte intre lumi, iubire care salveaza, aur, dar nu al prostilor.
Asta e CARAREA, o colectie de alungat duhuri rele.
]]>Usa bisericii sta ferecata. Prin gaura cheii pare ca respira un duh inghetat. Il simt apropiindu-mi palma, apoi ochiul. Gaura cheii a unei usi incuiate mi se pare irezistibila. Vreau sa vad ce e dincolo. Se ghiceste altarul din care a fost decupata imaginea fiintei divine( foto 3). Abia acum, golul ramas spune adevarul. Suntem asa niste fraieri…
Umblam pe camp. Prin smarcurile orezariilor sunt mii de pasari. Cand trec in stol, nasc poeme sonore cu falfaitul aripilor. Orasul se vede, dar e departe, mut. Se aude vantul prin iarba. Mancam paine cu branza si suntem dintr-o carte. Asa simt, na.
In mijlocul nicaieriului o constructie futurista. Mi-ar placea sa fie casa noastra. Sa nu avem nimic mai bun de facut decat sa ne trezim dimineata si sa bantuim pe campuri, sa ne intindem in iarba si sa privim cerul pana ne ia somnul. Noaptea as face foc.
Odata am plans cand am citit ca atmosfera este in asa fel alcatuita, incat o mica modificare in proportia elementelor ce-o compun, ar face existenta focului imposibila. Cum sa nu existe foc?
Doamne, ce fragil e totul si ce frumos, si viu! Iar noi umblam pe-aici in tacere…
]]>Paul Eluard
Lumile intre care ma misc sunt separate de membrane invizibile cu ochiul liber, dar sesizabile la un anumit nivel. Trecerile din una in alta destabilizeaza.
Odata ce-am plecat din ea, emotional Lisabona a incetat sa existe. Niciodata nu mi s-a mai intamplat asa, s-o uit complet, sa dispara, sa-si retraga suportul. Parea o vraja.
Am intrat intr-o alta sfera, i-as putea spune Romania, dar asta doar geografic, pentru ca despre ce incerc sa vorbesc a fost mai degraba trecutul. Desi avem iluzia liniaritatii timpului, as prefera sa facem de la inceput conventia ca trecutul nu e in urma, ci in paralel cu ce traim acum, un timp accesibil adica.
Iata-ma, deci, aparent in vacanta, in realitate intrand in trecut unde stiam ca am multe sa vad, sa aud, unde mi se mai dadea o sansa sa deschid usile bine incuiate altadata .
Mi-a fost frica apasand pe clante, m-au tulburat foarte tare vietuitoarele intunericului. N-am fost tocmai cea mai cool muritoare infruntandu-si balaurii. Am iesit din povestea asta destul de stoarsa de puteri. Ai grija, mi s-a spus! Stiam ca trebuie sa am grija, simteam ca am atins niste limite. Mai bine du-te de-aici, mi s-a spus! Si asta stiam ca trebuie sa fac, numai ca vraja functiona, iar eu aveam impresia ca nu mai am unde ma duce, ca trecutul ma inghite mestecandu-ma lent si balos.
La Otopeni, intrand in aeroport lumea de care tocmai am povestit a facut blup inchizandu-si membrana. Am avut o brusca schimbare de energie. Stiam ca am iesit cu bine.
]]>
Mizeria si frumusetea coexista insa nu se mai deranjeaza asa tare una pe alta. Oamenii de lumina si-au suflecat manecile si fac lucruri asumandu-si greul, dizolvand ideea de imposibil. TOTUL E POSIBIL!
Oamenii astia care par firavi pentru ca nu se imbuiba, care par fragili pentru ca stiu cata forta se ascunde in a te lasa vulnerabil, care vorbesc linistit pentru ca nu vor sa te convinga de nimic…oamenii astia fac o adevarata revolutie. Zic adevarata pentru ca porneste dinauntru. Se schimba pe ei intelegand ca sistemul e doar un reflex al starii interiorului, si nu merita consumata energie luptand cu ceva ce sa va transforma de la sine odata cu cresterea nivelului individual de constienta. Oamenii astia zic ce gandesc, si fac ce zic. De aici le vine forta, asta ii intregeste si ii scoate din sfera raului, adica din vibratia unde l-ar putea intalni.
Pe de alta parte, mereu prezenta, limba despicata a sarpelui sasaind judecati, sugerand frica, vorbind de rau, ademenind in iluzie prin adictive, halucinogene si mortale pana la urma, inoculari veninoase.
M-am lasat sa vad raul la fel de bine ca pe bine. Romania e un loc unde se poate intampla orice intre o catastrofa apocaliptica si o iluminare in masa. Totul depinde de ceva extrem de intim, de individual. Totul depinde de ce alegem.
Binecuvantate sa ne fie sfintenia si tarele!
]]>
Nu tu wish list, nu tu elan de inceput de an, ci o consistenta pace. Zilele se scurg lent(si totusi repede), se umplu de la sine cu oameni, cu plimbari lungi, cu carti, cu somn, cu stat in brate, cu privit focul, cu leganat de tren, cu scrijele, cu paine de casa, cu cuvinte, cu intelegeri bruste de sens, cu neintelegeri la fel de repezi.
Imi descopar barbatul in niste profunzimi unde nu m-a lasat sa intru pana acum, semn ca si in mine am deschis usi. Gasesc iubire fara umbre. Cand nu-i simt mana ii simt inima. Calatoresc prin neam. Toti suntem frumosi, oricat de groase ne-ar fi cojoacele de vina si judecati.
In fata cartilor, din laudabila camera plina, dedicata spiritualitatii(de la carturesti) am avut certitudinea ca nu-mi trebuie nici una, desi gasisem chestii interesante. E totul inauntrul meu deja, dar mai ales e timpul practicii. Cred ca am citit si m-am motivat destul ca sa trec cu adevarat la treaba, altfel activitatea asta tot o fuga de sine e, ca numai eu stiu de cate ori mi-a venit sa imi iau e-bookul, doldora de invataturi, metode si alinari, si sa dispar la mine in camera cand nu-mi convenea ce vedeam, sau ce auzeam. Pe urma am zis nu. Daca nici de data asta nu pot sa fiu prezenta, daca aleg anestezia, atunci doar am mai pierdut o oportunitate de eliberare, de iertare, de intelegere a unor tipare in care am trait ani de zile fara sa inteleg nimic.
Doare sa te vezi, iar sa-ti lasi balta afurisitele de idei parca doare si mai tare, insa durerea e ceva inchipuit, e bariera pe care o punem in fata adevarului. Asa petrec, intre agonie si extaz simtindu-ma vulnerabila si neintelegand mare lucru, dar asta e departe de a fi ceva rau. E mai degraba starea in care se poate lucra in/prin mine.
]]>
Ce oameni frumosi peste tot! Cate dulciuri fara zahar, cate mici semne de bine! Stiu sa citesc printre randuri, iar ce vad ma bucura. Simt ca suntem multi.
Lasa lumina sa te patrunda, pe urma raspandeste-o in lume. Incarca-te pe verticala! – mi-a spus ieri omul care acum cativa ani imi arata incotro. A fost atat de bine sa-l revad, sa ii pot multumi pentru darurile pe care mi le-a facut atunci. Cred ca adevaratii maestri iti indica unde, dar nu-ti spun cum, lasa loc experientei personale, aia de-ti da incredere in propriile forte.
Sa calatorim cu ochii deschisi oameni buni, sa traim in visul asta stiind ca e un vis si ca nimic aici nu ne poate face rau sau bine, sa ne veselim, sa luam lucrurile mai usor, sa ne cunoastem, sa fim in loc sa facem. Asta nu-i un mesaj de Craciun, e unul cotidian, e pentru fiecare dimineata din cele care ne-au mai ramas.
]]>
in ecranul unui televizor abandonat pe strada.
Uratul devine frumos si frumosul urat, iar sensurile se pierd toate. Cuvintele astea nu sunt o judecata ci mai degraba o uluiala. Peste noi cerul, pe jos frunze, sau invers. Beau suc de mere si iert. Mananc covrigi si iert. Iert tot. Altfel nu se poate. Altfel m-as pune pe-un plans ce-ar aduce potopul. Mai bine nu, mai bine iert. Asa uratul va exista in continuare ca sa se poata transforma in frumos si frumosul ar fi ca sa se transforme in urat, asa zidurile vor continua sa se coscoveasca de tencuiala si noi vom fi atentionati cu litere mari sa ne ferim de ea.
Cuvintele astea sunt un poem de dragoste,
un strigat de dragoste, o soapta de dragoste.
Habar n-am cum altfel sa scot din piept si sa pun aici ce simt hoinarind pe strazile Bucurestiului.
da-mi puterea ta, dragostea ta, compasiunea ta
arata-mi cum sa mangai, cum sa alin, cum sa tin in brate.
Trimite-ma in lume: sa vindec, sa aduc pace, sa hranesc, sa ingrijesc
pe toti copiii tai care au nevoie de asta.
Cere si ti se va da! Asa am cerut, asa mi se da.
Acum sunt o mama a lumii, iar Viata imi trimite copiii ei. Vindec vindecandu-ma, toti suntem egali. Egoul nu are nici un castig. Uneori trebuie sa vorbesc, alte ori mai bine tac. Simt multa incredere. N-o aveam. Simt forta a ceva ce-mi spune in permanenta ca totul e bine. Formele nu sunt importante, nici functiile, nici obiectivele, doar alegerile.
Aleg sa fiu la dispozitie. Am doar bunavointa de a fi acolo unde trebuie si fac cat de bine pot ce e de facut. Uneori e simplu, alteori itele par foarte incurcate, atunci ma asez, respir si-mi aduc ca sunt parte dintr-o poveste al carei autor stie mai bine cum a compus-o.
A inceput sa ma intereseze povestea asta mare. De fapt e singurul lucru care ma intereseaza, desi par ca ma ocup cu o gramada de lucruri.
]]>
N-am mai scris de mult pentru ca imi vine doar sa tac. O fi ca in povestea asta zen…
Elevul se prezinta la maestru sa-si ia ramas bun si ii spune ca se duce mai departe pe cont propriu, dar ca o sa-i trimita vesti.
Maestrul primeste la inceput multe scrisori de la elevul lui. In una ii zice ca abia acum a inteles sensul vietii, in alta ca a priceput cum e treaba cu adevarul, in urmatoatea ca a invins frica de moarte si tot asa. Maestrul se amuza de ce citeste stiind ca invatacelul inca se invarte in jurul cozii printre concepte.
De la un timp nu mai vine nici o scrisoare. Trec ani buni si nimic. Un alt elev al maestrului se pregateste pentru o calatorie prin partile pe unde celalat se asezase. Maestrul ii spune sa-l caute si sa vada ce-i cu el.
Cand calatorul revine, maestrul ii intreaba de ce nu a mai primit scrisori, daca celalat e viu, sanatos. E viu, sanatos si nu ti-a mai scris pentru ca si-a dat seama ca nu mai e nimic de zis.
Atunci maestrul a zambit multumit stiind ca elevul lui a gasit ce cauta.
Poate ca si eu i-am scris maestrului suficiente scrisori asa ca ma ocup mai degraba cu biscuitii 
Pace sa ne fie in inima!
]]>