1
Ningea abundent când am ajuns, în sfârșit, în oraș. Călătoria fusese obositoare, mai ales că, cei din mașină nu erau pe gustul meu. Păreau cam scorțoși, așa că, m-am ferit tot drumul să discut lucruri intime cu ei, ca să nu îmi poată reproșa ceva. Teama mea de discuții era întrucâtva întemeiată, fiindcă, mai era cu noi o profesoară, numită și ea în acest oraș, care povestea amănunțit cum a decurs interviul pentru angajare, și, cum în final, deși nu știa să răspundă la întrebări, au acceptat-o, doar în schimbul promisiunii, că va locui în incinta școlii, fapt care, nu știu de ce, m-a tulburat profund.
În sinea mea, cel mai mult, mă temeam de acest lucru – că va trebui să accept și eu să locuiesc acolo – deși nimeni nu-mi spusese așa ceva, însă, orice explicție logică aș fi încercat să găsesc, nu reușeam să mă liniștesc pe deplin. Îmi imaginam cum era să dormi într-o clasă de cursuri, sau, cum e să te speli dimineața, la toaleta din capătul culoarului. O priveam pe proaspăta numită, și mă gândeam cum o să-și aranjeze patul, după orele de curs, iar acest lucru mi se părea, cel puțin, halucinant.
Am întrebat-o dacă nu o deranjează să doarmă în incinta școlii, (cred că deja mă obseda puțin acest aspect), iar ea mi-a răspuns, că lucrul acesta i l-a cerul chiar domnul H, și, din această pricină, nu poate refuza. Mai aflase, de la un administrator de la școală, că domnul H o aștepta pe profesoara cea nouă, deci pe ea, bineînțeles, și, la școală, se puteau mai lesne întâlni. Mai vorbi un timp despre domnul H, despre ce ținută o să poarte la prima întâlnire cu el, pentru că, spunea ea, era un bărbat atât de frumos, încât, se putea îndrăgosti de el pe dată, și acest lucru nu dorea să o găsească nepregătită.
Nici nu mi-am dat prea bine seama când am ajuns, chiar am avut senzația că, mai mult timp s-a pierdut cu instalatul în mașină, decât cu drumul în sine, sau poate, toate noutățile, pe care mi le comunicase profesoara, erau de natură să-mi creeze impresia că drumul, nu a durat, decât, câteva minute.
2
Scara blocului era îngustă și întunecoasă, iar de sus, de la ultimele etaje, venea un miros de varză gătită. Gazda mea stătea la etajul întâi, și, primul lucru pe care mi-l comunicase, fu acesta: ”Vă așteaptă domnul H mai târziu.” Apoi, îmi arătă un pat îngust, pe care aveam să dorm de acum înainte. Din tavan, spânzura un bec anemic, ce nu făcea altceva, decât, să mărească senzația de întuneric din jur. Dintr-un colț, o oglindă veche îmi aruncă în față un chip descompus de oboseală, ce nu părea a fi al meu, iar o amețeală bizară, care, venea, poate, de la lumina din tavan, mă făcea să cred, că acest chip, mă va urmări, de acum încolo, pe tot parcursul șederii mele în oraș.
Pe noptieră, era o fotografie veche a unui tânăr destul de drăguț. Era, poate, vechiul chiriaș, ce lăsase o mică amintire, sau poate, o chiriașă îndrăgostită, ce dormise cu poza iubitului sub pernă, și apoi o uitase pe noptiera, care, îi veghease, pentru cine știe câtă vreme, dragostea zadarnică. Pe spatele pozei, cineva scrisese destul de apăsat: ”domnul H”. Brusc, îmi veniră în minte vorbele gazdei de adineaori: ”Vă așteaptă domnul H”. Să fie oare o coincidență? Eram uimită și intrigată. M-am repezit în camera vecină, cu gândul de a-mi clarifica nedumerirea, dar gazda mea, nu mai era acolo. Plecase, iar ceva în aranjamentul camerei ei, mă făcea să cred că plecase pentru totdeauna.
3
─ Gazda dumneavoastră a plecat pentru totdeauna! mă informă, plină de reproș, secretara de la școală, de acum înainte, veți locui singură. Era evident că secretara mă învinuia pe mine de această subită plecare, deși, nu prea știam cum puteam să o supăr într-un timp atât de scurt. Oricum, nu prea eram dornică să aflu, pentru că, îmi convenea de minune să locuiesc singură.
─ De fapt, continuă secretara, nici nu era gazda dumneavoastră, adică, vreau să spun că, școala vă repartizase altă gazdă, dar, această femeie, bună la suflet, s-a oferit cu mărinimie să vă primească în casa ei. Mă privi intens, cu același reproș, iar eu, pentru a doua oară, m-am decis să nu spun nimic.
─ De ce ați venit? mă întrebă, ridicând înspre mine niște ochi albaștri, perfect rimelați.
─ Cine e domnul H? am întrebat, și apoi, am simțit nevoia să mă justific, gazda mea, înainte de a pleca, mi-a comunicat că mă așteaptă domnul H.
─ Mai și întrebați așa ceva? Cum e posibil? se indignă secretara.
─ Vă întreb, pentru că abia am venit, și firește, că nu știu cine este domnul H, și nici de ce mă așteaptă pe mine.
─ Vai! Dar câtă ipocrizie! Nu m-am gândit, doamnă profesoară, că o să ajungem să discutăm și această chestiune! În fond, domnul H vă așteaptă pe dumneavoastră pentru că vă cunoaște, altfel, de ce v-ar aștepta? Vă așteaptă pe dumneavoastră, așa cum, niște ani în urmă, a așteptat-o și pe gazda dumneavoastră, când a venit în oraș. Ea nu a putut, acum, să suporte această umilință, și a plecat. Ea îl iubește pe domnul H de foarte mult timp, să nu-mi spuneți că nu v-ați dat seama. Chiar poza pe care o țineți acum în mână, i-a dat-o domnul H, gazdei, prima dată când s-au întâlnit. A fost dragoste la prima vedere, și, de atunci, au mai venit profesoare în oraș, dar, pe niciuna nu a așteptat-o așa cum a așteptat-o pe ea, sau cum vă așteaptă, acum, pe dumneavoastră.
Secretara se uită la mine aproape îndurerată, apoi puse capul pe birou și adormi, ca și cum toată energia pe care a avut-o, s-ar fi terminat, odată cu această explicație.
4
Se făcuse aproape seară, când am ieșit din biroul secretarei. Pe hol, o femeie de serviciu mă privi insistent, și, când am ajuns în dreptul ei, mă întrebă, dacă secretara se culcase, deja. I-am răspuns că am lăsat-o dormind cu capul pe birou, iar, femeia de serviciu completă, ca un fel de explicație, că așa dormea ea, întotdeauna, cu capul sprijinit de birou, întrucât, avea foarte mult de lucru, și, oricând, în timpul nopții, putea să vină domnul H, să-i ceară câte ceva.
─ Domnul H este șeful ei? Este cumva directorul școlii? am întrebat, iar femeia de serviciu începu să măture pardoseala, fără să-mi mai răspundă.
─ Hei! am strigat. Știi cumva unde îl pot găsi pe domnul H? Cred că mă așteaptă de ceva timp! Femeia de serviciu se întoarse spre mine cu o mutră plictisită și îmi răspunse:
─ Desigur că domnul H vă așteaptă, însă, asta nu înseamnă că trebuie să vă întâlniți cu el chiar acum. Eu vă sfătuiesc, și aici duse mâna secretos la gură, vă sfătuiesc să vă aranjați un pic. Domnului H îi plac femeile aranjate. Cea dinainte, (și aici bănuiam că se referă la gazda mea), era cu mult mai aranjată decât dumneavoastră.
În școală se făcuse destul de întuneric, și încă nici o lumină nu fusese aprinsă. Stăteam lângă femeia de serviciu, aproape că mă agățasem de ea, ca de un colac de salvare, pentru că nu știam pe unde este ieșirea.
─ Doriți să vă odihniți un pic? mă întrebă, mai mult ca să scape de mine, cred. Am spus un da, destul de neconvingător, însă, după toate astea, mă simțeam, într-adevăr, destul de obosită.
─ Mergeți în capătul culoarului. Acolo sunt paturile profesorilor. Odihniți-vă cât vreți. Apoi își luă găleata și mopul și plecă târșâindu-și picioarele.
5
Am deschis o ușă, la întâmplare, sperând să fie cea de la dormitorul profesorilor. Eram sigură, că o voi găsi acolo, și pe profesoara cea tânără, sau măcar, pe cineva care să mă ducă la domnul H. Brusc, un abur aproape fierbinte mă izbi drept în față, și o voce tipătoare îmi ceru să închid ușa mai repede, că se face frig înăuntru. Preț de câteva minute, nu am putut distinge nimic, în încăperea, în care, intrasem. Mă ghidam, doar după vocea care mă întrebă, dacă sunt profesoara cea nouă. Am răspuns că da.
─ Bine ați venit! îmi ură vocea țipătoare, puteți să vă dezbrăcați pe bancheta de lângă perete. Cred că aveam o privire destul de uluită, în clipa în care, am văzut, venind spre mine, o femeie goală, cu un corp ud și foarte bine proporționat. Era blondă, tunsă scurt și se prezentă cu amabilitate:
─ Sunt profesoara de sport. De jur împrejurul încăperii, erau dușuri, din care, curgea apă fierbinte, dar, și tot felul de aparate de gimnastică, aruncate prin sală, aproape fără nici o noimă.
─ Acum e momentul să faceți un duș, continuă ea, pentru că, apa caldă se oprește, peste puțin timp. Și, ca să întărească, parcă, spusele ei, în încăpere, își făcură apariția, mai mulți profesori, aproape dezbrăcați, doar cu niște prosoape, în jurul coapselor. Mă așteptam ca profesoara de sport să se acopere, dar nu făcu nici un gest de pudoare, probabil, era obișnuită cu această situație, sau, poate că, era conștientă de frumusețea trupului ei, în comparație cu colegele mai puțin înzestrate.
Profesorii începură să bârfească, să facă glume destul de grosolane. Își arătau goliciunea unii altora, comentau despre sânii colegelor, un profesor mai bătrân, chiar, o pișcă pe o profesoară mai durdulie de un sfârc, iar aceasta, furioasă, îi turnă în cap un lighean cu apa murdară de la rufe. Era o agitație de nedescris, totul începu să se învârtă, cu repeziciune, în jurul meu. Profesoara de sport începu să execute niște exerciții bizare la o bară improvizată dintr-o țeavă de apă caldă, care trecea prin mijlocul încăperii, un profesor tânăr se chinuia să o apuce de șolduri, dar ea evita atingerea, parcă, în ultimul moment, un profesor mai în vârstă, luă un burete, și începu să frece, meticulos, sânii enormi ai unei colege mai corpolente, glumele și comentariile scârboase nu mai conteneau.
La un moment dat, apa caldă se opri, cu un râgâit prelung, aproape visceral. Ca la un semn, toți profesorii se buluciră spre ieșire, dar, de data aceasta, într-o solemnă tăcere, rușinați de goliciunea lor, și de ceea ce făcuseră. Peste puțin timp, în școală, se lăsă o tăcere deplină.
6
Ningea abundent când am ieșit din școală. Aveam penibila senzație, că mai multe mâini încearcă să mă apuce, să se strecoare pe sub haină. Apoi, simțeam doar mâinile domnului H, mai subtile, aproape tandre, căutându-mă, așteptându-mă de multă vreme. Am scos poza din buzunar și m-am uitat, din nou, la ea. Cine era acest domn H? Pentru ce mă aștepta pe mine, ca pe o femeie, și nu ca pe o profesoară? De unde mă cunoștea? Poate din fotografiile de la examen? Femeia de serviciu îmi spusese că îi plac femeile aranjate, iar gazda mea își luase lumea în cap, din cauza geloziei.
Un fel de dorință pusese stăpânire pe mine. Nu era chiar dorință, ci mai mult o așteptare plină de emoție, a unui fapt inevitabil, dar plăcut. Buzele domnului H, în fotografie, aveau un surâs ironic și îngâmfat. Oare cum sărută aceste buze necunoscute? Simțeam un fel de ciudă față de gazda mea, care deja cunoștea aceste amănunte intime, aș fi vrut, ca acest domn H, să mă aștepte numai pe mine, să stea ani de zile într-o așteptare nemișcată, în timp ce, în jurul lui, se învârtea profesoara de sport, goală, sau colega ei cu sânii mari.
O vitrină frumos aranjată mă trezi din visare. Era un magazin cu tot felul de accesorii. Am intrat. Pe o tejghea, erau așezate cutii, cu tot felul de mărunțișuri în ele: eșarfe colorate, cercei, brățări, chiar și produse de cosmetică. Am început să răscolesc cutiile, cu o plăcere aproape senzuală. Mă gândeam cum am să mă aranjez la prima întâlnire cu domnul H. Acum eram bucuroasă că nu ne întâlnisem de dimineață, că știam de ce mă așteaptă, și că avusesem timp să las această dorință nelămurită să prindă contur, să iasă la iveală.
Două vânzătoare simpatice veniră să ambaleze cumpărăturile mele. Se țineau tot timpul de mână, și făceau împreună toată treaba. Din când în când, se luau de talie și se sărutau pe gură, spunând că vor să se obișnuiască cu gesturile astea, pentru mai târziu, când vor avea iubiți. Am scos banii să plătesc, dar una din ele mă întrebă:
─ Sunteți profesoara cea nouă?
─ Da, am răspuns.
─ Atunci, să trecem totul în contul domnului H?
─ Puteți face asta? am întrebat.
─ Desigur, doar e logodnicul dumneavoastră, răspunse tânăra, și se întoarse cu spatele, la timp, ca să nu-mi poată vedea privirea uluită. Am deschis ușa să ies, și nu m-am putut abține să întreb:
─ Știți cumva unde locuiește domnul H?
7
Logodnicul meu! Domnul H era logodnicul meu! Așa se explica, deci, această așteptare. Acum înțelegeam de ce gazda mea plecase pentru totdeauna. De gelozie, de invidie. Poate că, nici nu fusese nimic între ei. Domnul H era șeful ei, și atât, iar gazda mea se îndrăgostise, ca proasta, de el. Cu siguranță, că, ea furase fotografia, și tot ea scrisese, cu o mână tremurată de remușcare, ”domnul H”, sau, poate că, domnul H i-o dăduse din milă, așa, ca o amintire nevinovată. Apoi, într-o zi află de la domnul H că acesta are o logodnică care va veni la școala din oraș, și că trebuie să înapoieze fotografia. Ce femeie ar mai fi rezistat în fața unei astfel de înfrângeri?
Simțeam, asupra mea, privirea domnului H, din fotografia, pe care, o sprijinisem de oglindă. Era plină de o dorință arzătoare, de o rugăminte nerostită, dar, pe care, eu o înțelegeam, acum, perfect, și, cu mișcări lente, care vădeau o acceptare totală a situației, am început să mă dezbrac, să arunc de pe mine haină după haină, să mă unduiesc lasciv, să dansez, să atrag prin zvâcnetul șoldurilor, să chem din fotografie, pe cel care, m-a așteptat, ca pe o femeie, ca pe o logodnică…
8
Era o ușă ca oricare alta. Nu știu de ce, am simțit o ușoară dezamăgire, când am constatat că, ușa domnului H este una obișnuită. Așteptam. Dincolo de ușă se auzeau pași. Va deschide ușa, și eu îl voi săruta direct, pasional. Apoi, el mă va lua, ușor, în brațe, fără să spună nici un cuvânt, mă va așeza pe pat, sărutându-mă, până la epuizare. Apoi, cu o mînă fermă, îmi va mângâia coapsele, talia, sânii, îmi va descheia nasturii de la bluza decoltată, unul câte unul. Sau, poate, îi va rupe nerăbdător.
Ușa se deschise brusc: o femeie cu batic și cu o cârpă în mână îmi spuse:
─ Poftiți, doamna profesoară, domnul H vă așteaptă!
Am intrat în casă, puțin enervată de această invitație protocolară. Mai era nevoie de astfel de lucruri între noi? Dar, la urma urmei, nu puteam să-l condamn pe domnul H, fiindcă, el nu știa de trăirile mele, de pasiunea ce mă mistuia de câteva ore încoace, de totala mea acceptare.
Domnul H mă aștepta în spatele unui birou din lemn masiv. Era un bărbat impunător, ce nu prea semăna cu tânărul din fotografie, în schimb, avea o privire intensă, dar a cărei aroganță masca o ușoară melancolie.
─ Bine ați venit, doamna profesoară, îmi ură el, iar cuvintele lui nu prea se potriveau cu dorința mea, de a trece, mai repede, la scopul venirii mele acolo.
─ Aveți, pe masă, contractul de angajare, mă informă el. Vă mulțumesc, din suflet, că ați acceptat rugămintea noastră, de a prelua postul de la școală. Eu înțeleg că faceți un imens sacrificiu și vă riscați sănătatea venind aici, dar noi toți vom avea grijă să vă simțiți cât mai bine. După cum știți, în orașul nostru, au fost deversate deșeuri toxice, și, până la ecologizarea completă a zonei, vom avea o serie de neplăceri. Profesorii de la școală se plâng că au tot felul de halucinații, mai ales atunci când merg la duș, moment în care, unii se comportă, chiar, deplasat. Noi toți ne punem speranța în dumneavoastră, că ne veți ajuta să trecem, peste inconvenientele de ordin psihologic…
Cuvintele domnului H se spărgeau de pereți ca niște baloane de săpun, ca și cum nu ar fi avut nici un conținut. M-am ridicat brusc. Simțeam nevoia să ies, să fug. Am început să alerg spre ușă, dar, ușa se îndepărta de mine, din ce în ce mai mult. Acum, vedeam că erau mai multe uși, și eu alergam haotic, spre toate, pe rând. La un moment dat, aveam, din nou, acea senzație, a mâinilor domnului H, care mă cuprindeau de talie, dar, de data asta, era chiar domnul H care venise lângă mine. De fapt, eu nici nu alergasem nicăieri, nici nu făcusem vreo mișcare, pentru că eram tot în fața biroului, doar că domnul H era lângă mine, mă cupridea de talie și îmi șoptea:
─ Am glumit.
Apoi buzele noastre s-au unit într-un sărut, în timp ce el, mă ducea, în brațe, spre cealaltă cameră.
Sfârșit
liviafeidaros 