Littlemisssunny's Blog

Intr-o lume in care toata lumea are o identitate,

Eu nu am nume.

Dar am chip si voce si  ganduri si cuvinte

Si poate, totusi, asta conteaza mai mult.

Doar pentru ca nu sunt inca cineva,

Nu inseamna ca sunt un nimeni.

Credeti ca nimeni se supara daca-i distrug identitatea spunand ca,

De fapt, nimeni nu este un nimeni?

Ieri noapte nu puteam sa dorm. Eram intr-o stare dubioasa de luciditate ce alterna cu ganduri ce pareau a fi din vise (nu erau). Si cum stateam eu asa, cu ochii pe pereti, mi-a trecut prin minte ca eu inca mai am un blog… pe care n-am mai scris ca lumea de ani intregi. Din pacate, s-a cam rezumat totul la un articol la cateva luni. Ceea ce e oleaca trist pentru cat de drag mi-era blogul asta. Si acum imi e, insa nu pentru ce este, ci pentru ceea ce a fost.

Stii, cred ca inca de la 13 ani, cand am inceput acest blog, am avut dorinta asta de a lasa ceva in urma pasilor mei. Era programat in mintea mea… Nevoia de a scrie, inca de pe atunci, dorinta de a avea validata opinia, ideea ca ar putea exista cineva caruia sa-i pese de ce am de spus. Fireste, nu cred ca ma gandeam concret la asta, dar sunt sigura ca o particica mica din mine voia sa stie ca fiinta mea nu e neimportanta. Ca si eu contez. Ma surprinde felul cum cautam atata sa avem un rost pe lume. E putin straniu si, in acelasi timp, foarte, foarte uman.

Ma intreb sincer daca peste niste ani o sa dau din intamplare peste acest blog si o sa-mi amintesc cu drag de ce ma pasiona, sau de cat de prost scriam la inceput :))) sau pur si simplu de cum gandeam eu in adolescenta.

Pace~

Intra, intra.
Stiu ca te prefaci in majoritatea timpului, stiu ca nu esti cine pretinzi ca esti. Aici, insa, vreau sa-ti vad fata adevarata. Lasa-ti masca pe scaun, stiu ca o vei cere inapoi cand pleci.
Iti place sa te acoperi cat de bine poti, sa-ti pastrezi ascunse sentimentele, durerile, parerile. Dar aici lasa-ti haina in cuier, iti promit ca nu voi profita de vulnerabilitatea ta. Descheie-ti nasturii de la camasa, vreau sa-ti vad inima. Vreau sa te ascult si sa te inteleg.
Da-ti jos pantofii, stim amandoi c-ai prefera sa mergi liber, in afara constrangerilor din jur.
Imi dau seama ca iti e greu, ca nu esti obisnuit sa faci asta, dar aici n-o sa te raneasca nimeni. N-o sa te judece nimeni. Nu aici.

Mai spune-mi o data
O ultima soapta
Doar lasa-ma sa-mi amintesc
O viata sa retraiesc

Nimic nu mai am in zare…
Atat te rog sa-mi dai
O ultima strigare
O clipa de mai ai

Poezioara scrisa in 5 min fara prea multe semne de punctuatie^
Ah, si am decis sa postez doar prima si ultima strofa, originalul are 4 (la fel de scurte).

Acum c-am inceput in mod dramatic si am bifat si asta, vreau sa ma leg strict de subiect, desi si mica mea incercare de lirism are si ea contributia ei la tematica subietului.
Am ajuns la concluzia ca ma plictisesc prea rapid, ca ma grabesc prea mult (asta-i si din lipsa de timp, gha..) ca “ard”, cum ar zice mama (imi place metafora, apropo).
Cu toata alergatura din jurul meu, nu pot sa nu observ cat de linistiti sunt unii oameni in varsta pe langa care trec, sau cu care interactionez. Ma uit in ochii lor si vad o viata intreaga in spatele pupilelor si ma fascineaza cum unii dintre ei, cei mai vorbareti cel putin, o sa stea sa-ti ilustreze povesti din tineretile lor cu lux de amanunte, dar nu oricum, ci ca si cum ar avea tooot timpul din lume, ca si cum intra intr-o bula a timpului si tot ce conteaza in momentul acela pentru ei e trecutul. Savureaza cuvintele, le licaresc privirile la imaginea pe care o impartasesc, retraiesc amintirile la maxim, ca si cum totul s-a intamplat acum o zi. Poate se simt bine ca dau cuiva ceva din ce sunt, sau ce-au fost odata. Uneori exagereaza, uneori “baga de la ei” la greu, dar poate asa isi amintesc ei, poate vor sa impresioneze un public greu de emotionat, si pana la urma asta da farmec povestii. E chestia aia misto careia mie-mi place sa-i zic nota personala.
Si stiti ce mi se pare trist?
Ca raman atatea povesti nespuse, ca ne transformam intr-o cutie sigilata cu banda adeziva, care mai apoi e aruncata in pamant, fara sa fi lasat ceva din noi in urma.
Nici nu stiu care-i idea finala a articolului, asta daca exista una. Cert e ca eu am scris ce am avut de zis, trageti voi ce concluzii vreti, zic doar ca-i interesant sa-i mai ascultati si pe batrani oleaca, asa, cand aveti timp.

Cine esti tu sa-mi spui ca nu se poate?

Cine esti tu sa-mi spui ce sa fac si cum sa fac?

Cine esti tu sa-mi incerci sa-mi tai aripile?

Cine esti tu sa incerci sa ma modelezi in ceva ce nu vreau sa fiu?

Singurul adevar pe care-l stiu  despre tine e ca esti un mincinos.

Tu crezi ca stii mai bine, dar… de fapt te minti singur.

Sunt un baietel scund cu par blond pai, poate am cativa pistrui. Am un tricou spalacit cu dungi verzi, prea larg pentru mine si pantaloni scurti. Am sandale care imi sunt mari si am ochii albastri cred.
Ceva imi spune sa fug si o fac. Nu imi e frica, dar stiu ca fug de ceva sau de cineva.
La un moment dat, ajung intre doua case si vad o fundatura. As putea fugi inainte in continuare, dar eu ma duc spre gardul dintre cele doua case si ma catar pe el cu forta si rapiditatea unui pusti de 9 ani. Vad o persoana printre scandurile gardului si ma opresc din catarat. Facem contact vizual pret de cateva secunde si trece mai departe fara sa ma bage in seama. Are ochii albastri inchisi si e chel. Dupa ce sunt sigur ca a plecat imi fac curaj sa ma ridic, iar cand o fac vad oceanul si atunci stiu ca este cel mai frumos lucru pe care l-am vazut vreodata.

In urmatorul moment mama ma zgaltaie, e aproape 7 si liceul incepe la 7:30. Superb.

Nu imi tin minte visele aproape niciodata, dar acesta da, nu stiu cu ce e mai special, dar mi-a placut.

Stau si ma intreb uneori ce am facut eu in aproape 18 ani cu viata mea. Nu o sa intru in detalii, dar, in principiu, as spune ca nu regret nimic, pentru ca tot ce am realizat si toate evenimentele prin care am trecut au dus la persoana care sunt acum. Partea frumoasa e ca in continuare viata ma modeleaza. Eu ma modelez.

Inevitabil, intrebarea pe care am mentionat-o mai sus duce la alta intrebare, care, zic eu, este mai apasatoare intr-o oarecare masura. Ce va fi insemnat viata mea dupa ce nu voi mai fi? Mai mult decat apasator, raspunsul poate parea uneori brutal. In imensitatea lumii in care traim, cu viteza cu care se scurge timpul, cred ca pot garanta ca in aproape 100-150 de ani numele meu se va pierde intr-o lista, intr-un arbore genealogic, iar poza mea intr-un album de fotografii prafuit si daca am noroc, poate intr-o rama undeva pe un raft intr-un colt uitat(daca vor mai fi rame atunci). Daca voi deveni faimoasa pentru ceva, precum n personalitati din diverse domenii pe de-a cursul istoriei, poate numele meu va ramane nesters pentru mai mult timp. Dar nimeni nu ma va cunoaste asa cum sunt cu adevarat. Nimeni nu va  putea intelege persoana sau gandirea mea. Si oricat de descurajator suna, nimeni nu va vrea s-o mai faca.

Acum ca am terminat cu partea cinica si care pare poate prea trista, am sa trec la partea pentru care am inceput de fapt acest articol. Tot ceea ce am scris mai sus, e normal. Asa a fost mereu si lucrurile vor continua sa se intample in timpul lor. Apartin acestui moment si in acelasi timp il detin. Voi continua sa traiesc clipa cat inca o am. Asta ii confera unicitate si mai mult de atat, nepretuire. Valoarea timpului este inestimabila. Am sansa sa petrec acest timp pe care il am cum vreau, cu oamenii pe care ii iubesc, cu care voi imparti acest “acum” al meu si al lor. Noi vom intelege, noi vom stii cine suntem, cine vom fi fost, va ramane un fel de taina.

Pe om il izbeste ideea ca ar putea trai degeaba, ca nu a contat. Eu sunt de parere ca indiferent daca lasam sau nu in urma un copil, o avere, o creatie, o realizare, tot lasam in urma ceva. Amprenta noastra este nemuritoare, chiar daca pare nesemnificativa in retrospectiva. Fiecare fapta ne creaza viitorul. Fiecare persoana pe care o intalnim si pe care o lasam in viata noastra ne influenteaza oarecum, mai mult sau mai putin. E ca si cum avem o panza pe care o intrepatrundem cu alte panze, ca si cum avem o cutie goala la inceput de drum pe care o umplem cu amintiri, ganduri si idei pe masura ce trecem prin viata. Eu, cea de acum, n-as fi cine sunt fara toti oamenii pe care i-am intalnit. La randul meu, cred, am insemnat ceva in viata cuiva si am reusit sa daruiesc o parte din mine.

Contam. Fiecare dintre noi, fiecare suflet.

Traiesc. Traim. Acum.

Am atatea stari de spirit incat nici n-are sens sa pun titlu. Dar de ce trebuie neaparat sa pun mereu unul? Azi n-am chef, dar spatiul ala gol pentru “insert title” se uita la mine dubios… Mmhh, fie…

Imi place sa vad oameni citind in metrou, in statiile de autobuz, pe strada, oriunde. Sentimentul acela perfect de interes intens fata de o carte, faptul ca nu poti s-o lasi din mana si ca te captiveaza atat de mult incat nu mai conteaza zgomotul din jur, faptul ca e frig sau ca ai doar 5 minute care din pacate se scrug prea repede… E de neinlocuit.

E absolut groaznic cand nu s-a terminat capitolul, vreau sa vad ce se intampla, mai e asa putin, dar am ajuns la statia unde cobor si trebuie sa strecor cu grija cartea inapoi in ghiozdan (mai ales acum, iarna, cand hainele groase si fularele imi intra in cale si ma incomodeaza). Apreciez sa vad oameni facand la fel. Unii au obiceiul acela de a  apuca marginea foii urmatoare crezand ca urmeaza sa o intoarca curand, apoi isi dau seama ca nu mai au timp, se incrunta putin si inchid cartea si coboara in ultimul moment inainte de inchiderea usilor.

Nu inteleg cum in magazine deja exista globulete, beteala, stelute, braduti, ingerasi mici, ingerasi mari (astia-s de plastic, pentru doar 10 lei in plus avem si de sticla, ca doar imprastiem spiritul Craciunului, nu?). Pe langa faptul ca am ajuns sa comercializam aceasta sarbatoare in ultimul hal, uitam complet ce reprezinta si ce se presupune ca ar trebui sa facem in cadrul ei.

Imi place atmosfera de toamna, imi place pana si vremea asta groaznic de ploioasa si friguroasa. Imi place cum mi se furnica pielea cand intru in casa si cat de mult ajung sa ma bucur de un ceai cald cu o carte si cat de cozy este sub plapuma. Imi place cum peste tot sunt frunze cazute si cum fasaie cand ma plimb.

Si totusi ce-as mai vrea sa vina primavara…

Se intampla atunci cand se aduna prea multe. Se naste din necesitatea de descarcare, fie ea de sentimente pozitive sau negative. Creste din dorinta de a fi inteles, sau de a transmite ceva, chit ca poate nu se reuseste. Recunosc ca e placut sa incerci.

Imi place gustul cuvintelor, iubesc sunetul lor, ador sa le vad tiparite pe hartie, sa le citesc de cate ori vreau. Sa le scriu, sa imi vars gandurile si ideile. Sa simt fiorul acela prin degete, sa vreau sa devorez pagina, sa o umplu mai repede, sa nu ma opresc si sa nu stau sa ma intreb ce impact au randurile mele, sa scriu liber.

Afara e frig si bate vantul, dar se strecoara lumina.

Pana si umbra unui copac ar fi buna acum…
Vreau sa scriu si nu pot. Mi-e frig, mi-au inghetat degetele si nu pot scrie.
Toamna asta lumea musteste de viata si explodeaza de culoare, verdele sanatos de vara n-a disparut inca. Dar eu parca am ramas uitata, parca m-am pierdut si m-a dus vantul de octombrie departe-departe. Am obosit si vreau sa visez, iar cand ma trezesc vreau sa am de ce zambi.