În mine urlă-un clopot fără gură,
De ochi mi-atârnă zalele tăcerii,
Pe buze-mi se târăște-un strop de ură,
Din negrele stindarde ale serii,

Prin umbre mi se țese alinarea,
Priviri se-noadă reci în focul veșnic,
Din gemete se scurge înserarea
Parfum de geamăt ars în antic sfeșnic.

Sarcastic, numai vântul mă asmute,
Și-mi suie-n tâmple setea de hoinar,
Pe pleoape vârând nebun să mă sărute,
Se teme doar de râsu-mi funerar.

Mă plânge pădurea cu flori de rugină,
Pe inimi de apă se strâng, în tăcere,
Coroane de lacrimi din ochi de lumină,
Și-n mine se sting lumânări de durere.

Mă plâng în tăcere și norii de piatră,
Pe frunte stă setea uscată de vânt,
În tâmple-mi se-ncuibă un cerber ce latră,
Și-n mine se stinge un ultim cuvânt.

Mă plânge lumina cu ochi de-ntuneric,
Din visele surde se naște neant,
Cu buzele arse te simt efemeric,
Și-n mine se stinge surâsul pedant.

Din mine spre mine, cu voci de icoană,
Se-aud pașii tăi pe pleoape-mi suind.
Din mine spre mine, se sting, în tăcere,
Cununi de uitare spre cer rătăcind.

Sunt azi căzuți în lipsa nemuririi,
Obrajii tăi cu fir răstălmăcit,
Sub cerul stins în temerea privirii,
Din noaptea vie-n care ne-am iubit.

Mă țin de mâini statui cu pielea rece,
Te simt în vene ca un vin domnesc,
Prelinge-mă pe buze și în gene,
Și iartă-mă că încă te iubesc.

Te părăsesc și iar mă-ntorc la mine,
Mă țin în brațe-n voia nemuririi,
Te regăsesc în mine și în tine,
Plecată sub obtuzul unghi la firii.

Ne rătăcim prin lumi de mult apuse,
Ne aplecăm pe panta de-nchinare,
Ne tămâiem durerile nespuse,
Ne sărutăm cu sânge – fiecare.

Cu ochii închiși strivesc tăcerea,
Absurd, închisă între buzele tale,

Arunc rândurile în haosul mâinii stângi,
Dezleg tâmpla proptită în colțul ferestrei
și mă așez oftând pe obrazul dimineții.

Presărate peste amurg,
Sclipirile geamătului tău
îmi luminează fruntea stearpă.

Adulmec visul,
Părăsesc cărarea catre răsărit
și mă cuibăresc în pântecele dezmierdat în ode.

Stau de veghe!

Stelele râuri,
de gânduri stinghere,
Pași călători,
prin lumi efemere,
Stelele lacrimi,
pe bolta albastră,
Suspine căzute,
în colț de fereastră,
Stelele mii,
viclene clepsidre,
Scântei de abisuri,
pe buze perfide,
În ochi de uitare,
pe bolți de suspine,
Stelele vise –
din mine spre mine.

Stelele jocuri,
pe frunți înecate,
Pe mări în furtună,
sub val de păcate.
Se-adună în taină,
prin frunze să cânte,
Stelele cad,
în sonet să-mi descânte,
Stelele răni,
mângâieri și beție,
Stelele falduri de melancolie.

Cu stele,
cu cer,
cu taină se-adună.
Stelele ram,
de trup în furtună,
Mă mângâie seara,
cu ce nu mai este,
Prin nori…
cu priviri…
înghețate-n ferestre.

Doar îngerii goi,
să vină în cete,
Și-n raze de soare,
cu flori să mă certe,
Pe umeri să-mi cadă,
coloane din temple,
Adonis să vadă
și să le contemple,
Și-n lanuri de spice,
de grâne uscate,
Să-mi pierd răsuflarea,
murind în cetate,

Doar îngerii goi
în turme și gloate,
Să vină în cete
și să mă adape.
Cu guri de arome
de ierburi de seară,
Prin pieptu-mi să iasă,
uitări de fecioară.
Să vină cu vină,
Sa vină prin noapte,
Prin zi de lumină,
Să-mi spintece trupu-n
Păcate și șoapte.

Vin trăznet, din vechiul stigmat de orgie,
Cu ochii de foc, răzvrătiţi în durere,
Se-adună în cete sub moartea cea vie,
Să-mi toarne-n descântec cu foc în tăcere.

Să-mi curăţe ochii în slove de sânge,
Pe pleoape să-mi scrie cu negru venin,
Pe buze să-mi plimbe un vals care plânge,
Blesteme închise în ochiul divin.

Vin harpii şi cerberi şi iele cu focuri,
În dans de beţie – haini asasini,
Vin legi de satane născute-n badjocuri,
Pe frunte să-mi prindă coroana de spini.

Vin azi şi vin ieri, – vin mâine şi-n vise,
Vin prinse de mine cu ramuri nescrise,
Vin lacrimi de îngeri ce calea-și uitară,
Vin iude-n genunchi la sfatul de seară,
Vin suflete mii …
Lumină să ceară.

Se adună stropi în cete
de oglinzi pe trotuar,
Lumea prinsă-ntre regrete,
doarme-n carul mortuar.

În retorica-i paradă,
corbul cântă-n asfințit,
Ochiul mortului iscoadă
în poem de negrăit.

Doar din când în când poeții,
Se aruncă-n cântul lui,
Să-și vâneze nătăfleții,
Un poem… al nimănui.

Unde-i corbul să v-adune,
Să v-azvârle-n nemurire?
Unde-i corbul să vă-ngâne,
Veșnica lui pomenire?

Unde-i corbul? Unde-i ploaia?
Unde-s serile cu astre?
Unde-i luna cu văpaia?
Unde-s nimfele măiastre?

Unde-s negrii stropi ai ploii,
Umbre-n pene să-ți topească?
Corb hain mister al sorții,
Doliu-n ochi să-ți zămislească.

Plouă prin flori de vișini în noapte,
Buze se sting în petale de șoapte,
Noaptea îți mângâie sânul cu rouă,
Lasă-ți iubito gândul să-mi plouă.

Lasă-ți iubito și ochii să-mi cânte,
Prin flori de uitări în suspin să-mi descânte,
Să-ți mângâi răceala și focul din carne,
Să-ți sorb amețeala – și ploaia să toarne.

Uitări de miresme de vișini în floare,
Uitări de suspine sub ploi de uitare,
Uitări de săruturi de buze-n trădare,
Cu ploi de flori de vișini în floare.