La mine în suflet

Câte cupluri ați mai văzut ținându-se de mână în ultimul timp? La tineri aproape că nu mai există această manifestare de încredere și iubire. Poate că între două mesaje pe telefon își mai dau mâna încercând să-i transmită celuilalt că e acolo dar simbolistica acestei atingeri nu mai este atât de profundă. Cei în vârstă, care au trecut prin viață sprijinindu-se unul pe celălalt, mai păstrează încă acest gest ca mărturie a unei legături indestructibile. Poate de vină este și tendința societății actuale de a suspecta orice gest făcut de un bărbat în prezența unei femei ca având conotații sexuale sau poate este așa cum au concluzionat ziariștii de la The Guardian, că tinerii și adulții de azi sunt mai pătimași dar mai puțin afectuoși. Și dacă privim cu atenție în jurul nostru vedem patimă nu doar în relațiile amoroase ci și în modul în care reacționăm față de ceilalți: iubim cu patimă, urâm cu patimă, judecăm cu patimă, ne certăm cu patimă etc. Afecțiune poate mai există doar în privirile mamelor când sunt în preajma copiilor.

Un alt motiv ar fi, după spusele unora că ținutul de mână e ca un angajament, că te obligă și te responsabilizează pentru că reprezintă dragostea și aceasta te face vulnerabil, expus eșecurilor. Totuși, gestul acesta simplu, poate consolida o relație, îi poate da celuilalt sentimentul de apartenență și de protecție. În plus, studii recente, arată că această manifestare de afecțiune este un remediu pentru durerea fizică. Cercetători de la Universitatea din Colorado Boulder și Universitatea din Haifa, au monitorizat undele cerebrale ale cuplurilor, cu ajutorul electroencefalogramei și au descoperit că atunci când se țineau de mână, undele lor cerebrale începeau să oscileze la unison și intensitatea durerii scădea. De altfel, se știe că atunci când o persoană se află în spital și este supusă la o procedură medicală, dacă cineva din familie o însoțește și o ține de mână, se simte mai în siguranță și mai încrezătoare. Deci este un gest folosit și ca metodă psihologică de diminuare a stresului și de calmare.

Prin urmare, iată că într-o lume în care tehnologia ne desparte și ne ține tot mai departe unii de ceilalți, știința ne amintește că, atingerea fizică este totuși importantă. Ea ne reglează adesea fiziologia, ne vindecă sufletele și ne calmează sufletele. Oricât de dependenți am fi de tehnologie, aceasta nu poate suplini nevoia de afecțiune și de înțelegere.

Toată noaptea a șuierat crivățul dinspre Nord. Îl auzeam cum se bagă pe sub streșini și dă rotocoale prin pod însă acolo în pat, la spatele mamei, mă simțeam protejată. Căldura plăcută a sobei de teracotă și lumina plăpândă a candelei pe care mama o aprindea seară de seară îmi dădeau senzația că în camera aceea eram în siguranță. Afară, nici câinii nu mai lătrau. Doar vântul furios, izbea porți și dădea de pământ cu tot ce întâlnea în cale. „Ce bine că mâine nu merg la școală și că nu mai trebuie să traversez iazul înghețat”, mi-am spus în gând. M-am ghemuit mai aproape de mama și încet, încet somnul a pus stăpânire pe mine.

Dimineață, primul lucru pe care l-am făcut după ce am deschis ochii, a fost să alerg la fereastră și să privesc afară. Totul era alb. Troienele trecuseră prin unele locuri de gard dar tata făcuse deja cărare până la fântână și prin jurul case. M-am îmbrăcat bine și am ieșit în prag. Un ger cumplit mi-a cuprins obrajii. Simțeam ca și cum cineva cu degete de gheață mă tot ciupea de față. Zăpada scârțâia sub picioare și soarele privea cu răceală dintre nori, mantia albă. M-am îndreptat către casa bunicii. Știam că mă aștepta cu nelipsita cană cu lapte și tarta de mere pe care o făcuse cu o zi înainte. Camera ei micuță, era caldă și primitoare. Mirosea a busuioc și se auzea cum trosneau lemnele în sobă. Pe pat, tolănit ca un rege, stătea Mirciulică, motanul cu pete galbene care nici măcar nu s-a sinchisit să mă privească când am intrat. „Rău a mai suflat vântul noaptea trecută”, mi-a spus bunica. „Ți-a fost teamă?” am întrebat-o curioasă. „Nu mi-a fost teamă dar parcă m-am simțit mai singură ca în alte nopți. Singurătatea e ca o povară ce te apasă și cu fiecare an care trece se face tot mai grea”, a răspuns ea.

Am privit-o cu atenție o clipă. Era încă o femeie frumoasă în ciuda vârstei înaintate. Părea coborâtă dintr-un tablou. Avea părul alb precum zăpada de afară și doi ochi albaștri, limpezi și calzi. Mâinile deși zbârcite, erau trandafirii și învârteau cu iscusință fusul. Crescusem cu poveștile, cu glumele, cu cântecele ei. Avea o voce suavă și plăcută iar eu deși eram cu gândul la joacă, o ascultam uneori fermecată. Îmi vorbea despre tinerețe, despre toți flăcăii din sat care au vrut-o de nevastă, despre alte ierni mai grele ca aceasta, despre copilăria mamei, despre oamenii care plecaseră fără să se mai întoarcă și câte și mai câte. Uneori spunea pățania unuia din sat și din când în când râdea. Un râs scurt, limpede care-i lumina fața și o făcea să pară din nou tânără. Râdea și cu ochii. Mama îmi spunea că în privința asta îi semăn.

Cu pași șovăielnici s-a apropiat de mine și mi-a pus mâna pe creștet și m-a mângâiat cu duioșie. „Să vii în fiecare zi! Auzi? Singurătatea e o povară”

M-am trezit brusc și am privit în jur. Eram în camera mea. Dintr-o fotografie ce stătea cuminte pe noptieră, mă priveau ochii blânzi ai bunicii. Am mers la geam. Totul era alb. De mult nu mai văzusem atâta ninsoare. Din copilărie…

Pe 13 ianuarie 1898, scriitorul francez Émile Zola, cel mai cunoscut reprezentant al școlii naturaliste, publica în ziarul L’Aurore, o scrisoare deschisa cu titlul „J’accuse” adresat- președintelui Franței, Félix Faure. În ea, guvernul era acuzat de antisemitism și de încarcerarea ilegală a lui Alfred Dreyfus, un ofițer evreu din armata franceză, condamnat la închisoare pe viață pentru spionaj, pe baza unor probe falsificate și a unui antisemitism funcțional. Denunțând erorile judiciare și lipsa unor dovezi serioase, Zola acuza explicit generali, magistrați, experți militari și birourile de presă, de minciună, manipulare și nedreptate. Fiecare paragraf începe cu „J’accuse…!” (acuz!), nominalizând fiecare persoană pe care o considera vinovată de condamnarea nedreaptă. Scrisoarea a fost tipărită pe prima pagină a ziarului și a cauzat un scandal public în Franța și peste hotare. Zola a fost acuzat și găsit vinovat de calomnie la 23 februarie 1898. Pentru a evita încarcerarea, s-a exilat temporar în Anglia, de unde s-a întors în iunie 1899 dar a fost reabilitat abia în 1906.