| CARVIEW |
Cum nu se miră umbra mea de mine,
Oricât, în soare cald, m-aş răsuci,
Aşa nu-mi sunt privirile-Ţi străine,
Aşa mi-eşti drag şi tot aşa mă ştii.
Pe ochiul meu vin ape dimpreună
Cu mincinoase trestii şi bâtlani.
Tu mă ascunzi ca ziua-n săptămână
Şi ca pe-o săptămână între ani.
Să nu mai văd decât semeţe creste
Care în soare numai vieţuiesc.
Şi nu mai sunt, căci umbră nu mai este,
Cu supla-Ţi siluetă mă-nfrăţesc.
Tu mă faci stânca din care izvor
Ţâşneşti lovind toiagul mântuirii.
Eu n-oi seca, chiar dacă am să mor
Umplând cu mine rânduiala firii,
Ci voi uda o nouă formă-n cer
O altă stare într-un alt real…
O, Doamne, -mbracă omul cu mister
Şi îl invită azi la al Tău bal.
O frunză cu pomul spre mine,
În ochii mulţimii Isus face foc
Se flăcără veşti despre Sine.
Pe-acolo îmi trec zi de zi ocoliş
De scundă, zaheică teamă,
Că n-oi reuşi nici măcar pe furiş
Pe Domnul să-L văd când mă cheamă.
Desfoi dintre umbre un mic amănunt,
Sunt eu căţărare-n coroană,
O stea preţioasă pe lume nu sunt,
Mai mult oblojire pe-o rană.
Dar casa, oricâtă ar fi, e a mea
Acolo e locul sfinţirii.
Căci astăzi e Domnul aici să îmi dea
Sărutul din prag, al iubirii.
Şi trec din obraz în obraz să-L primesc,
Pe buze îi simt veşnicia.
Înalt o fi pomul din care-L privesc,
Dar şi mai înalt e Mesia.
Îmi privesc cărţile şi cred că înţeleg câte ceva. Citesc Scriptura şi mă încarc de speranţă. Oare suferă credinţa mea?
Îl iubesc pe Domnul şi îmi pun tot felul de întrebări. Vă iubesc pe voi şi, dacă aţi putea da vreun răspuns, v-aş pune aceleaşi întrebări. Dar răspunsurile îmi vin sub formă de suferinţă. Şi asta , nu de acum, ci de mereu.
Depind numai de minunile Lui. Ştiu că nimic altceva nu se poate împotrivi bolii apărute ca din senin, ca o suferinţă cu sceptru. Mă obişnuisem cu suferinţa, era ceva cunoscut, ceva devenit familiar, puteam scrie şi poezii pe seama ei… Dar aşa, nu mă mai pot gândi decât la durere, febră, planuri pentru testamentare abandonări şi cum să fac să ajung până la toaletă.
Dar El ştie toate astea. Facă-se voia Lui!
]]>Dar cum să fac să ascund lacrima? Ideea că e foarte posibil ca să nu vă mai pot ura acelaşi lucru la anul, decât, poate, prin cărţile mele, nu e cea mai fericită idee… Spuneam nu de mult că voi povesti „în direct” viaţa şi… moartea mea. Dar nu ştiam atunci că despre viaţă nu voi mai avea multe de spus.
Am tăcut în ultimele luni, aşteptând să termin un tratament foarte greu (interferon) împotriva hepatitei c de care sufar, tratament care, aplicat peste paralizia evolutivă care mă reduce fizic de ani mulţi, m-a anulat pur şi simplu. Pe deasupra, în urma unui accident stupid, mi-am mai rupt şi meniscul, făcându-mi mişcarea aproape imposibilă.
Mă durea tăcerea asta, ca orice ignorare a prieteniei. Speram că se va termina şi că voi reuşi să mă mobilizez suficient, ca să revin. Dar… imediat ce l-am terminat, la controlul medical am aflat (asta de curând) că sufăr de cancer hepatic malign, că organismul meu este prea slăbit ca să mai poată suporta un alt tratament şi că… Sună ca o condamnare la moarte.
N-am decât un răspuns: „Toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu.”
***
toate lucrurile
ca oştirea cucerită de flori
lucrează parfum
aur smirnă şi tămâie
pentru naştere pentru înviere
pentru rămân
şi azi şi mâine şi-n veci
în braţele Pruncului
Dar mai am o veste: de data asta, de bine.
Ieri am primit cele două cărţi ieşite acum de sub tipar: „Trecerea prin icoană – partea întâi” şi „Îngerul cel mai scurt înspre mâine şi alte povestiti”. Cererea de achiziţionare se poate face aici.
Plimbarea la Arad a fost o adevărată aventură, pentru mine. Dacă n-aş fi avut alături pe Domnul, dar şi pe ajutorul pe care El mi l-a trimis, nu m-aş fi încumetat. Sigur că aş fi pierdut lucruri minunate, cum au fost seara petrecută la Metanoia, sau zilele calde de la Pecica, unde întâlnirea ecumenică de vineri seara ne-a unit inimile în laudă şi închinare…
Serbarea de împlinire a 100 de ani de la ridicarea Bisericii Baptiste din Pecica a fost un adevărat festin spiritual. Invitat să mă alătur bucuriei generale, m-am gândit ce aş putea spune… Ce anume înseamnă pentru credincioşi astfel de locaşuri?
Şi mi-am adus aminte că, atunci când am mai crescut, iarna, când zăpada era mare, tata ne trimitea, pe mine şi pe fratele meu, să facem pârtie. O cale, adică, prin zăpadă, pe care să putem trece noi şi musafirii noştri. Ba tot pe acolo puteau veni colindătorii, de Sărbători. Uneori zăpada era mai înaltă decât noi, dar aste ne distra şi ne mobiliza, până ne îngheţau mâinile. Mereu ne îngheţau mîinile. Atunci mergeam în casă, unde soba era caldă, iar mirosul ce venea din bucătărie însemna că, după ce aveam să dăm zăpada, ceva bun ne aştepta.
Oare nu ceva asemănător suntem chemaţi a face noi, creştinii? „Iată glasul celui ce strigă în pustie: „Pregătiţi calea Domnului, neteziţi-I cărările.” Iar frigul spiritual al acestei lumi ne pătrunde în măruntaie, face să ne îngheţe mâinile entuziasmului. Unde să mergem, atunci? Nu la gura sobei? La gura sobei Duhului Sfânt…
Care sobă arde tare şi încălzeşte, pentru noi, incintele pline de aroma bucuriei fraţilor noştri. Acolo ne umplem rezervoarele, ne reîncărcăm cu energie… Acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Domnului. Acolo acela se numeşte Biserica, sau Casa Domnului, sau Locaşul de închinare…
Ne pregătim, eu şi soţia mea, să plecăm spre Arad. Asta în condiţiile în care la suferinţa mea s-a mai adăugat si o rupere de menisc. Dar vremea este bună, Domnul e cu noi, şi am şi trimis înainte un buzdugan de vreo 100 de cărţi pentru vânzare. Uraţi-ne succes şi rugaţi-vă pentru noi.
De data asta, în premieră, avem laptopul cu noi, aşa că vă voi putea transmite amănunte de la locurile faptelor, dacă vom avea timp. Vom putea fi găsiţi la Biserica Maranata, Arad, pe 17 şi 18, la Conferinţa de Apologetică, şi la Biserica Baptistă din Pecica, Arad, pe 19 dimineaţa (iar pe 19 seara, sperăm, la Biserica Metanoia, Arad).
]]>ca şi la alinierea planetelor
gândurile noastre se învinovăţesc
sau se dezvinovăţesc între ele
Dumnezeu face semn cu eclipsa că e aici
între şipotirea din iarbă şi boturile căprioarelor însetate
El e mereu între noi şi iubirile noastre
ca un mărgean între ostrov şi ocean
El e frumuseţea iubirilor noastre
şi bea sana cu noi şi mănâncă covrigi
exact ca la alinierea planetelor
atunci când Îl strigi
El explodează în inima ta un surâs
de se tot bucură via din vale până-n cules ]]>
Dar tocmai de aceea!
Noi putem acuza pe Dumnezeu, ne recunoastem astfel incapacitatea să înţelegem şi să suferim. Cei care-I iau apărarea însă, greşesc fundamental, considerandu-se capabili să-L înţeleagă şi să-L explice pe Dumnezeu. A concepe un Dumnezeu care are nevoie de apărarea noastră înseamnă a-L „ajusta” şi a etala o sfinţenie pe care nu o avem.
]]>dacă n-ar fi pajişte pe pământ
aripile fântânilor n-ar mai visa stânjenei
nici movul nu s-ar mai odihni deasupra petalelor lor
întrebând pe fiecare călător despre câmpii
iar dacă vii
o pajişte va înghiţi singurătatea însetării
tu cu fântâna ta în care ploile lui Dumnezeu năvălesc
stropind în jur libertatea bună-dimineţii
de a saluta pe fiecare cu sine
pe fiecare cu inima lui
când erai
bătea o singurătate din către primejdii
cum bat uneori ploile în uluce
de ţi se face răsuflarea fald
în lungul furtunii şi nu mai poţi
răsuci vela în direcţia soarelui-sus
cheamă-l pe El pe Domnul Oştirilor
când se dădea aurul în lucru El venea
cu un cuptor strângea zgura oasele rămâneau
şi băga în ele duh
valea însămânţa aerul cu oştiri
de aici n-oi pleca să facem colibe
să facem colibri spuneau razele
aici o vioară a incendiat un concert
şi oasele după obiceiul lui Dumnezeu
înviau
soţiei mele
punerea pe inimă poate fi o iubire
din care migrează durerile care-ncotro
ca frunzele în tomnatecă şiroire
sau ca un punct pus aiurea pe o
poate fi un turn în cetatea poverii
dusă de fiecare până la capăt
unde se-adună clopotele serii
iluminate de dangăt
era acolo şi-mi întorcea ce-şi-cum-ul
nedumeririlor mele învolburate
când i-am spus Doamne adună tu drumul
de mine rupt şi aruncat departe
iar El întinerea afara ca pe o poveste
şi mi-o spunea pe numele-ndrăgostirii
de gura sobei copilăriei ce este
silabisirea iubirii
sunt omul cu semn de-ntrebare.
Mersul încet, inima ţinută de mână,
nedumeriri în alţii le adună.
Ce-i drept, nici mie nu-mi e prea clar
dacă sunt sau nu, emisar;
dar că rostirea-mi e ceea ce El făcu să fiu,
asta o ştiu!
Nu-i aşa că vi se pare unora ciudat
să umblu pe străzi dezlegat?
Oh, libertatea e mult mai mult decât
a avea – şi atât!
Libertatea este să fii – şi eu sunt.
Adevărul m-a slobozit pe pământ
ca pe o sălbăticiune a îndurării-
omul cu semnu-ntrebării!
De ce mă priviţi, privitorilor, dacă
în voi nedumeririle vă încarcă?
Daţi semnul de la întrebare la o parte, cumva,
şi veţi vedea Omul din ea!
Eu trec mai departe, cu acelaşi semn
de dragostea Lui şi de lemn…
Voi vedeţi un om cu semn de întrebare.
Eu merg cu inima de mână. Şi mă doare!
Pregătisem pentru ea o poezie, dar am uitat acasă ochelarii, aşa că a trebuit să citească Sorina. Şi a făcut-o mult mai expresiv decât mine. Bătrâna a dorit să păstreze hârtiuţa pe care erau scrise versurile. „Vrea să i le arate Domnului…” mi-am zis. Dar eu vreau să v-o arat şi vouă:
Anei Stănescu
La căpătâiul văilor plângerii
Unde Dumnezeu finisează castele,
S-au înfăţişat împreună cu îngerii
Şi lacrimile curgând, ale mele.
De o viaţă adunate,
Ca nişte buburuze pe o surcea
Aşteptau să fie alinate
De palma Sa.
Lacrimi de bucurie sau de amar,
De întoarcerea celuilalt obraz sau de dor,
Pe toate El le păstra întru har
Ca pe cel mai preţios odor.
Tu ştii cum e când anii zboară scurt
Şi zilele sunt grele, ne-ndurate…
Dar Dumnezeu, ce te iubeşte mult,
Te-ntreabă tot mai des de sănătate.
Şi Îi răspunzi cu un oftat uşor:
O, Doamne bun, ce bine e acasă,
E-adevărat că nu mai cânt în cor,
Dar pleoapa-mi peste linişte se lasă.
Atunci El ia un înger de-al său vis
Şi ţi-l aşează bun balsam pe rană:
Priveşte, libertatea ţi-am deschis
Cum îşi deschide cerul o sprinceană!
Şi te sărută ca în respirări
De alergare-n câmpuri cu otavă:
„Când te vei îndrepta zâmbind spre zări
Eu te voi îmbrăca în trup de slavă!”
Mai avem o săptămână la dispoziţie ca să ne hotărâm şi să scriem. Selecţia finală o vor face organizatorii festivalului. Vă rog să nu dezamăgim! Sunt atâtea condeie cântăreţe printre pocăiţi (şi nu numai), că Dumnezeu şi-a pregătit ascuţitoarea!
]]>O pâine pe masă, clintită în rugă,
zi de zi, Doamne, Îţi mulţumesc pentru ea:
se pleacă-ntr-o parte şi-n alta, ca să ajungă,
mereu împărţindu-se între mine şi inima mea!
O pâine pe masă, ca un crucifix de mâncare,
zi de zi, Doamne, când mă închin.
O floare ca o jertfă în legănare
îşi dăltuie rădăcina-ntr-un spin!
În întoarcere către zâmbet, nu ştiu cum,
mi s-a întâmplat o lacrimă tremurând:
peste toate, o crâmpeie, acum,
de albie fără meandre şi prund…
Încerc să cuprind pâinea crescută pe masă:
mi se înghesuie gândul în faţă, ca un dor.
N-am să mai fiu, Doamne, niciodată acasă
în trupul cel trecător!
Pe plaja palmei o firimitură asudă
la amintirea unui bob de grâu
răsădit în liniştea ce inundă
nădejdea eliberată din frâu.
O pâine pe masă, rugată –
ceas de ceas, Trupul care se frânge…
Doamne, inima mea niciodată
altceva n-o să mănânce!
Şi de aroma de adânc a ierbii mele
Când iese înverzită din pământ,
Se-ndreaptă pentr-o clipă către stele,
Apoi rămâne să se înfiripe
În cel mai trist ungher al unei clipe.
Şi de-nţelegerea mea şuie mă tot tem
Cum teme-se columba de hultani.
Sau zisa mincinoasă de-un om demn
Şi viaţa lui de prea mărunţii ani.
De-alunecarea-n hăuri şi păcat
Mă tem atât, cât cerul e de-nalt.
Tu, Doamne, ia-mi de mână mersul cel
Ce-a mai rămas din grea călătorie
Şi felul meu, din felul cel de fel
Ieşire din pământ, dar slavă Ţie!
Şi lin îndreaptă, verde, către stele
Aroma de pământ a ierbii mele.
Dacă n-ar fi nunta Fiului de Împărat, astfel că toate astea nu sunt decât cadouri pentru veşnica pereche, nu aş înţelege de ce moarte şi naşteri, vârste şi vai, iubire şi ură, noroi şi diamant, cale şi pas, chiu şi alean…
Dacă n-ar fi nunta Fiului de Împărat, haina cea albă nu ar mai fi decât nedumerire, de atâta întindere a iluziei paşii speranţei s-ar nărui, foamea de cer nu ar însemna mai mult decât o pictură murală dintr-o peşteră sub pământ.
De atunci dănţuiesc în durere şi bucuraţi-vă şi iarăşi zic bucuraţi-vă în toate necazurile ori învingerile ori alergările încă ale perfuziei care sunt, sub aerul înveşmântat în absurd. De atunci, fulg şi magmă, por al privirii ori crater de dor, de atunci partea mea este Domnul şi toate lucrează-mpreună, ca moleculele ploii când creşte un crin.
]]>Au vreun sens întrebările, acum? A fost cineva pedepsit sau recompensat de Dumnezeu, astfel? Ştim cu toţii ce spune Scriptura. Dar cum se poate vedea cum se manifestă puterea lui Dumnezeu, aici? Cred că toţi cei afectaţi de dispariţia copilului au a alege cum. Am ales să mă rog. Să mă rog pentru liniştea celor rămaşi, pentru călăuzirea Domnului în propriile lor alegeri. Dar ei vor face alegerile…
]]>Vă rog să studiaţi şi voi problema şi să-mi spuneţi dacă doriţi invitaţii în reţea. În felul acesta vom diversifica activitatea culturală în limba noastră şi vom avea încă o dată privilegiul de a mărturisi Numele Domnului cu darurile noastre. Aştept la comentarii cererile voastre de invitaţie. Apoi şi voi vă veţi putea invita prietenii.
]]>
Aşa se numeşte interviul apărut recent pe RomanianVIP.comA trebuit să răspund la câteva întrebări…
Pe când lucram ca ziarist creştin m-am întrebat, la un moment dat: ce ar fi răspuns Domnul Isus, dacă ar fi fost intervievat de vreun reporter? Eu l-aş fi întrebat: „Cum este să fii Fiul lui Dumnezeu?” Probabil că ar fi răspuns cum i-a vorbit lui Isaia (parafrazez): „Dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, eram aşa de dispreţuit că îţi întorceai faţa de la Mine, şi voi nu M-aţi băgat în seamă.”
Şi m-am mai întrebat: „Unde este trecerea de la adevăr la mândrie?” Nici acum nu am găsit răspunsul…
]]>Nu pot numi cuprinsul în care cugeţi Tu,
Sau cum în el Numirea de Tine e mereu
Un gând de totdeauna ce-n necuprins căzu:
„Eu sunt cel care este… Sunt singur Dumnezeu.”
Nu pot numi Numirea de Sine ce-a umplut
Ceva ce noi numim visând, iubire,
Ceva ce noi pricepem c-a fost fără-nceput,
Dar ce e începutul, nu ni s-a dat a ştire…
Nu pot să-nlănţui moartea de care voi muri
Cum nu pot înverzirea din pom s-o dau afară.
Ştiu doar că din culoare în mine-o izbucni
O nouă şi măreaţă şi sfântă primăvară.
Aşa că pot Numire din El să fiu… Atâta!
E deajunsul vieţii când o trăiesc cereşte.
Nu vreau să ştiu iubirea ce e, neabătuta,
Ştiu doar că e ca zarea: din ce-o străbat, tot creşte.
Numai mâine nu-i poimâine şi voi avea iarăşi familia mea. Mai bolnav şi mai aproape de moarte ca înainte, dar om întreg! Dumnezeu ştie în virtutea cărei legi a compensaţiei îmi îngăduie ca, bolnav grav şi fără perspectiva însănătoşirii (dimpotrivă, sărac şi deposedat până şi de locuinţă de fosta soţie, care m-a aruncat de rău), beneficiez de serviciile exclusive ale unui înger, care se poartă cu mine de parcă aş fi singurul bun de pe lume… Sâmbătă mă voi cununa la biserica baptistă. Pentru mine, asta e o minune, indiferent ce comentează unii „binevoitori”. Iar eu am învăţat să preţuiesc minunile!…
]]>în lungi secunde reci ca nişte suliţi.
Război sângeros se macină-n piua
orei, pe uliţi.
Prinşi între roţile catapultării
în miezul încăierărilor lumii,
câţi oare-ar vrea să se-ntoarcă uitării
din pântecul mumii?
Fericiţi, doar acei cu albe stindarde,
cu zâmbet şi porumbei în priviri,
făcătorii de pace, dătătorii de dar de
îndrăgostiri.
O strigare de flamuri de cerească oştire,
o şoptire de câmp, când îl sameni:
ferice de cei cu bună-nvoire,
bună ziua, măi oameni!
Cum pacea, ca un deal, pe fiecare,
fâneaţă fiecăruia îl dăruie,
ţine domnul pe cele de păci făcătoare…
Restul, se năruie!
Şi în alintul de mijire nouă,
ca o schimbare la faţă, de alizee,
va veni pacea Sa nesfârşire de rouă
pe orhidee.
cu amintiri, în suflet, de răcoare,
când faptul serii tremură-n vecernii,
neprihănirea Ta mă doare.
Flămând şi însetat de curăţia
stropirii cu sfinţite untdelemnuri
mă plec în rugă: pune-Ţi Tu mantia
pe albe lemnuri.
Şi fă din ele crucea mea, s-o duc,
neprihănire între dureroase Golgote,
să urc spre Tine, Doamne, să tot urc,
să ies din umanele grote.
În largul albastrului pune-mă steag
al unei îngereşti biruinţi.
Trecător peste al neprihănirilor prag,
du-mă Tu între sfinţi.
Flămând şi însetat cum am fost până ieri,
azi mă saturi cu trup şi cu sânge.
Doamne, pâinea celei morţi şi-nvieri
în mine o frânge.
Ferice de flămânzi şi însetaţi după rouă,
de cei ce sorb din cer neprihănire.
Vor fi săturaţi la izvorul ce-şi plouă
susurul blând şi subţire.
de n-ar fi aur la capătul trudei
nu s-ar mai avânta căutătorii în labirint
sunetul de corn nu ar mai aduna vânătorii în hăituiri
şi întotdeauna
libertatea în Hristos are un preţ al ei
care doare uneori atunci
când căutătorii devin aurul căutat
iar vânătorii cerbul cel falnic de la izvoare
de n-ar fi aur la capătul trudei
nu ar străluci nimic din ce doare
Că îmi iau amintirile şi le fac dureri
De scăldat nefiinţa fiinţei de ieri,
Pe unde trecea amarul, cu vuietu’
O lacrimă ai, de aruncat peste noi,
Apoi se face valuri şi ne inundă.
Ca să ne prindă, iubirea întâi şade la pândă
În frumuseţe sau în noroi…
Şi ne adună de peste tot,
Cum puii sub aripi şi-i adună găina…
Că nu mai rămâne din zidurile groase decât verbina,
Când începe-un potop.
Nu vreau să ştiu libertate alta, decât a crucii
De a Te descrie intim şi curajos
Ca pe o alintare a lui Hristos
Cu împlinirea poruncii
De a mă face bun de gustat de cerul gurii
Dumnezeului marelui dejun al iubirii.
Când, Doamne, mă dai glăsuirii
Să fiu ca o respiraţie a pădurii
Din care ai ales copacul acela nedrept,
Din el meşterii trişti au cioplit lemnuri bizare
De adus învierea peste popoare
Şi în nebunie, un înţelept.
___________________________________________________________
Mă vrei mai mult, din ce în ce mai mult-
se rupe lumea ca un colţ de haină
cuprinsă-n spini ce sfâşie o taină-
eu strig în rugăciune şi ascult.
Migrează către spaţii linişti sure
cu zbor ciuntit de vânători năuci…
Dar ca-ntr-o-ntâmpinare Tu m-aduci-
un fir de grâu pe-o buză de secure.
Scrâşnind, clipita-nvinsă mă renunţă
şi piatra ei, căzută-n gol, dispare.
Ieşt-am, Doamne, mut, din calendare…
Adun din Tine, ca un pui, grăunte!
Mă vrei mai mult şi sunt mai mult, mereu-
e undeva în cer o avalanşă…
Pe chipul meu, ca pe-o imensă planşă,
Şi-a desenat iubirea Dumnezeu.
Şi de atâta steag, ascunsă-i oastea
ce trece cu învingeri peste stele,
adastă-n graiul luminării mele:
merit eu, Doamne, oare, toate astea?
Mă vrei mai mult? Mă fă cum Tu mă vrei!
În mâna Ta sunt lutul ce pulsează…
E-n cer o veşnicie şi veghează
Cuvântul Tău în adâncimea ei.
Şi tac de mine toate ca de-o apă
ce-acoperă un ochi ascuns de mare…
Ieşit-am, Doamne, mut, din calendar
şi-s orb la Tine-n taină, să mă-ncapă!
Mai bate, inimă, spune-I Domnului, rar,
ca frigul ţi-a frânt aripa alba…Iată,
acum agăţată-i în vânt, ca-ntr-un par,
şi-i gata s-o-ngheţe şi pe cealaltă.
Spune-I că nu mai poţi zbura, că nu mai ştii
drumul din aer al rugăciunilor.
Că nu mai cântă ca-n copilării
lemnul merilor, perilor, prunilor…
Spune-I cât te doare frica din ceilalţi,
visele din pietrele ce le pun căpătâi,
că, pe deasupra, plopii sunt mai înalţi,
că nu poţi, dedesubt, să mai rămâi.
Şi apoi, bate rar şi ascultă atentă:
El îţi va răspunde cu tine la toate.
Fiinţa Lui te va face rostire fluentă.
Mai bate, inimă… Bate!
Cum îşi cuprinde ceru-nvelitoarea
Dorind de păsări şi de aştri lucii?
Mai sus de el, cum se ascunde marea
Ca fără forma trupului nălucii…?
Nu spun nimic şi spusa toată-i gata,
Nu ştiu nimic şi neştiut rămân.
Străpunge-n sine aerul săgeata
Cu zgomot moale ca un pom bătrân.
Se lasă tristă seara pe solstiţii,
Trec oi la pas pe veştede alei…
S-a-mpotmolit în frig nervura viţei
Şi s-a ascuns în mine umbra ei.
Aşa că tremur ca o-ncheietură
De ploaie scursă pe ferestre şui.
Mai e, din drum, o biată muşcătură,
Dar umblet nu mai am şi umbră nu-i.
Doar ceru-l văd mereu apropiere,
Mereu venire şi mereu rămas…
Măsor cuvântul cu o grea tăcere
Şi alergarea toată cu-un popas.
prin oşti de mătăsuri trece Duhul, foşnit,
îşi tremură lacrimile ochii, imberbii,
în verdele cel fericit.
Tu martor Ţi-ai luat pentru gânduri un munte
şi cerul senin pentru-a Ta predicare…
În văioage cresc spini ce visează o frunte
ca o eliberare.
Fericiţi cei cu duhul mai mic decât ei,
cei cu umbră puţină adunată sub soare,
cei ce trec miresmaţi de-nflorire de tei,
deşi lumea întreagă îi doare.
Fericită mirarea ca o haină de rege
pe smerirea-ncântării-mbrăcată…
Fericiţi cei ce moartea nu vor înţelege-
veşnicia ei- niciodată!
Fericit gândul martor cel nemincinos
despre câtă în lume îngerească zburare,
peste clipele scurse inutil şi prejos
scări de cerească urcare.
Fericit cel mărunt sub lumina înaltă,
cel silabă-n a lui Dumnezeu poezie:
El o rimă-i va pune, cu rostire invoaltă,
în a cerului împărăţie.
temelii să le-aşeze-n case de împăraţi.
Fericiţi cei ce plâng în cotloane de dor:
ei vor fi mângâiaţi.
Se cuprinde-nserarea într-un bob de nisip,
dune lungi într-o viaţă se strâng.
Fericirea nu-i doar râsul veşted pe chip:
fericiţi cei ce plâng.
A venit răsărit, a venit şi s-a dus,
ziua poartă spre noapte popoare…
Decât orice dureri care-s azi, mâine nu-s,
mângâierea-i mai mare.
Mângâierea e ruga de la căpătâi
când îţi lepezi gândirea pe-o piatră…
De visările lumii, ostenite, haihui,
mângâierea te iartă.
Doamne, încă, pe munte, pui ecou nesfârşit
fericirii ce-n tine s-a strâns…
Mângâierea pe care Tu o ai dăruit
e-nvierea din plâns.
Pe cărări tăinuite între inima Ta
şi a mea, paşi îşi poartă fiorul:
va veni, ca în nopţi, după neguri o stea-
este Mângâietorul!
uşurel atingând-o cu briza elitrei,
e mila ce lasă adânc de-nchinare
şi lacrimi, clipitei.
Ferice de cei milostivi pretutindeni,
în drag şi în ură,
cu uşile inimilor deschise-n armindeni
fărâmitură
de plâns închegat pe cel gol şi lipsit,
ca un strai călduros,
plâns milostiv, plâns fericit,
plâns unduios.
Ca un râu care-şi umple de sălcii malul
şi-adânc le adapă,
chiar dacă ele cu ramuri valul
i-l tot înţeapă.
Ferice de cei milostivi căci vor fi
podidiţi într-o grea bucurie:
mila lor ca un înger peste ei va veni
tovărăşie
înaintea oricărei făpturi de făptură umilă
la Scaunul lui Dumnezeu înfăţişată.
Vor avea cumpănita parte de milă
adjudecată.
Eram atât de singur în odăi
Şi toţi pereţii lumii mă priveau,
Că-n lacrimi năpădeau umbrite văi
Şi malurile parcă le urau.
Eram atât de singur cum nicicând
O piatră-n orb de mare nu s-ar şti,
În colţul ei un picur ferecând
Să se ascundă, orişice-ar veni.
Eram atât de singur şi rănit
De fiecare stea, în mine-nchis,
C-atunci când ai chemat nici n-am clipit,
Prea doborât de-nsiguratul vis.
Şi ai strigat din nou şi a mijit
La răsărit un abur de chemări,
Că pentru-ntâia dată am clipit
Din inimă ca din senine zări.
De n-ar durea atât Mirele sfânt
Mireasa n-ar şti zbor de la pământ.
Un pom înlăcrimat din cer cădea
Cu tot cu roadă drept în Crucea Ta,
Ca însuşi ramul unei îndurări
Şi fructul copt din euharistii
Ce-aduce zilei luminaţii zori
În care Te mâncăm şi Te învii…
Eu nu ştiu salba vorbelor s-o leg,
Doar trupul meu ca tremur de-omilii
La gâtul vremii-n ani când înţeleg
Despre durerea pentru care vii.
Invers asist la propriile-mi gropi,
Ce bine că eşti pas pe marea lor
În care m-au vărsat ai morţii stropi,
Ca-n revărsarea galileelor.
Mă străjuie arborii Duhului Tău,
De-atâta pădure, mă-nchin…
Sunt din rădăcină de bine şi rău
Suită în fruntea Ta spin.
Şi lacrima nu mi-e destulă să ţes
O rază măcar, să o pun
Diademă fiinţei pe care-ai ales
Din mute meleaguri s-adun.
Învăţ nemurirea privind cum mureai,
Să fiu mă deprind, când nu sunt…
În falduri de aur drapat îs şi mai
Ca oricând depărtat de pământ.
Încet ca o boare cuvânt mi s-a dat
Prin oameni cu răni să colind
Poveşti de iubire şi de vindecat
Şi lămpi de zâmbire s-aprind.
Mă străjuie arborii Duhului Tău,
De-atâta pădure, mă-nchin…
Sunt din rădăcină de bine şi rău.
Mă fă de-nviere şi-alin.
Îşi plâng în zori felinele privirii
Un orizont pierdut în neguri şi
În mâzga-ndoliat-a neiubirii…
Mai poate oare văzul lor a fi?
În primăveri cu nume de durere
Cresc flori de sânge pe romanul bici.
Un gând încrunt s-a istovit a vrere
În vinerea ce nu e de pe-aici.
Un timp moşneag de-atâta ură strânsă
S-a năpustit din hăurile lui
Să rupă cea iubire nepătrunsă
Din palmele şi coasta Domnului.
Când mângâierea stă în palma vie,
Iar dragostea în inimă de jar,
Satan ales-a crucea, să-L răpuie
Să nu mai poată să mai fie iar.
Şi-n cupa lor cu albă mirodire
Şi-au plâns mironosiţele nădejdi,
Ca lacrimi sfinte, musturi de iubire,
Din ochi ca iazuri vii, împărăteşti.
Iar când făptura-I, din a treia zi
Făcut-a-n lumea plânsă, veşnicie,
O Înviere de Isus veni
Ca peste toţi Iubirea Lui să fie.
HRISTOS A INVIAT!
]]>(clipe din vinerea mare)
Stă ghemuită-n ierbi Golgota toată,
Nu ştie dacă poate-a mai urca
În pante line, cum urca odată,
Când cerul cu senin prelins era.
S-a-ntunecat de triste orizonturi
Orice pietroi din margine de drum.
Ca-ntr-un război stau lumile în fronturi
Şi faptul zilei a orbit, nebun.
Nu ştie floarea-n tufe parfumare,
În întuneric păsările cad
Ca mute, ale cerului hotare
În care nu mai e nici un stindard.
E pe Golgota neagră strălucire,
E colţul ierbii înghiţit de ea.
Din băierele humei plăsmuire
Fantasma unei cruci se înălţa.
Nici un cuvânt nu mai brăzda fiirea,
În noaptea-nşelătoare fug vorbiri…
Îşi dă înmărmurit pământul ştirea
Adâncilor cotloane de orbiri.
În întuneric s-a cuprins tot dealul
Şi toată lumea-n noapte a rămas.
O magmă îşi clădeşte-n voie malul
De flăcări negre-n verticalul ceas.
Un scâncet dă semnal, o pâlpâire
Şi totul năpustitu-s-a-n mormânt.
Nu-i timp de spus, nu-i vreme de vorbire
Nu-i loc de zâmbet, ori de legământ.
E Domnul ca un bob în tolba gliei,
Îşi încolţeşte veşnicia Fiu.
În dinadinsul lacrimii Mariei
De pace veşti şi veşti de Domn se ţiu.
În inversarea orei a-ncercat
Satan s-arunce naşterea în hău.
Lumina-n noaptea care-a fost odat’
Să fie noapte-n ziua celui rău.
Dar nu poate dura în veci minciuna,
Nu poate fi ucis Acel ce Sunt
Numirea Vieţii pentru totdeauna
Şi Calea şi-Adevărul pe pământ.
Din întuneric de Golgotă iese
Clintitul bold al morţii şi e rupt.
În galeria de priviri se ţese
Din nou o zi, dar alt un început.
Şi o iubire fără de măsură
Ca fără de măsura-n care-a fost
Lumina-şi revărsat-a caldă bură
Pe toate ce-s şi care au un rost.
S-a ridicat din ierbi Golgota toată,
Şi ştie că mai poate a urca
În pante line, cum urca odată,
Spre cerul cel deschis de moartea Sa.
(sau ieşirea din răni)
La capăt de timp şi de dor
Stau oamenii-n ranele lor.
Un prag al durerii mai este
De pus într-o plânsă poveste.
Când veacul o spune, o iotă
Din ea înălţat-a Golgotă.
Spre ea, din mistere hotare
Porni săptămâna cea mare.
Şi-n zi, ca-n pocale de vin
Satan mai turnat-a un chin.
Şi-un Miel îndura fără glas
Adâncul amarului ceas.
Un Domn răsucit sub un bici
Sorbea ura lumii de-aici,
Mai dând săptămânii o zi
În care-o putea a izbi
Cerul cu pumni şi piron,
Batjocorire de Domn…
Şi-n ziua din urmă pe-o cruce
Cioplită în grabă să-L urce.
Dar din săptămâna cea mare
Născutu-s-a an de-ndurare.
Din ura ce lumea şi-o piere
Ţâşni o iubire-nviere.
La un capăt de săptămână
Acum stau cu Domnul de mână.
El mă cerne prin urma de cui
Şi mă pune-ntre ranele Lui.
Că-n oricare rană-nviată
Se află o fiinţă iertată…
De-atunci, înviaţii, în zbor
Ies zilnic din ranele lor.
Pe lunci de aur râuri clocotesc,
E-n lume seară – marşul triumfal
Al suplelor culori… Se-nveselesc
Senine vii ascunse-ntr-un pocal.
E-atâta frumuseţe în chindii,
Că-n şfichiuiri de slavă Te zăresc.
Şi mă întreb: cum fi-va când Tu vii?
Cum este pasul cel dumnezeiesc?
Adorm visând petale şi nu ştiu
Ce flori purtat-au astfel de lumini.
Se face în privirea mea târziu
Şi-alunec paşnic înspre heruvimi.
Când omul trist îşi caută plutiri
Pe marea zilei, barca de visări…
Şi când, din valea lui cu trandafiri
Nu e parfum şi nu mai sunt culori.
Cum spuneam, Eliza e nepoţica mea preferată. Ce spuneţi, vă place momentul pe care vi l-am pregătit împreună?
Caut în toate cele iubire,
în lanuri de vârste ce-şi rup
spice pe larga-mi răsfrântă privire,
în anii cu care m-astup.
Caut iubire în peşteri şi nu-i
decât zgomot de vise sfărâme.
Ziduri ‘negrite de trecerea lui
are dorul… Şi vaduri cu spume.
Caut iubire în ochiul ce-l văd
aţintit dureros întru sine.
Munţi de ruine şi furtuni de prăpăd
mă alungă sălbatic din mine.
Caut în toate cele iubire,
pe străzi sau acasă-i la fel:
semne ultime de răstignire
are rodul iubirii în el!
Doamne, până voi şti ce e aia
iubire şi cum e a şti,
iată în mine odaia
în care putea-voi muri…
(Poezie publicată în volumul „Liniştea dintre două tăceri”, Cluj-Napoca 2004
Piesa e de pe al doilea album al Elizei „Ecou spre înalt” apărut în 2006, parcă…)
]]>
Matei 5:13
Ce gust ai tu, ce hrană poţi săra
cu pulberea din cugetarea ta?
De care vânturi ţi se-nchină chipul
ce-l desenează-n plaje vagi, nisipul?
Cine mai poate, acestui pământ
să-ntoarcă sarea dusă de vânt?
Pe care drumeag, din paşi, îşi păstrară
urmele, albe cămări de vioară
ce-n cântec ştiu să îşi ţină gustul,
măsura iubirii, nu frica, nu lustrul
ce-ntunecă negrul făcându-l străluce?
Pe ce limbă sarea mai zice, atunce?
O dală pe drum, călcată-n picioare,
călătorie stearpă, care doare…
Sarea vărsată din gura Domnului
afară, sub urmele omului…
Şi mă întreb: câtă sare sunt eu
când hrana lumii-o gustă Dumnezeu?
În care colţ din bucătăria Sa
se află fiinţa mea?
Învrednicit să fiu sarea pământului,
m-am dat apei, m-am dat vântului?
Fă-mă, Doamne, limpede bocnă
la Tine în ocnă!
Nu şterge de pe ochii mei lumina
Ce-ai presărat pe fiecare vis
Când florile şi soarele-ai descris.
Nu-mi rupe dintre dealuri rădăcina…
O vorbă doar mai stă să o rostesc,
O casă încă este casa mea,
În învelişul ăsta care vrea
Să se deschidă şi să-l părăsesc.
Şi am în mine dor de amândoi.
Copil ce sunt, aş vrea copilării,
Să pot zburda în voie pe câmpii.
Dar când mă cheamă Tata, plec ‘napoi!
Şi voi lăsa copiilor ăst joc
De-a cinevaua-n lumea fără chip.
În care n-apucai să mă-nfirip
Că n-a mai fost şi n-o să fie loc.
Doamne, bate umărul de deasupra inimii în curcubeu,
Cred că e culoarea care îi vine cel mai bine
Când soseşte iubirea şi vin şi eu
Către Tine.
Nu e greu să las lumea, cel mai greu e să mor,
Dacă n-ar fi Domnul meu, aş muri fără rost.
Cine ştie ce doruri m-ar rupe din zbor…
Cine ştie ce orb voi fi fost.
Încolo, încoace, întrebătoare cărările
Unei incertitudini care e realul desfăşurat
Încurcă în mine visările, zările,
Ca o lumină care-a plecat.
Totul e simplu, Doamne, în inima Ta,
Cum îi e simplă apa fântânii…
De aceea aş bea, aş tot bea
Când mă adăposteşti ca pe-un cui
Într-o rană a mâinii.
de nu strigai s-ar fi topit tăceri
în drumul lor de dor spre nicăieri
iar nicăieriul fără sens şi rost
de nu l-ai fi numit el ar fi fost
de nu m-ai fi numit eu n-as avea
în lumea de pământ fiinţa mea
ca un căluş peste o gură ce
nu poate bâigui că nici nu e
de nu m-ai fi numit în zori de zi
amiaza-n jur fierbinte n-ar veni
sau seara-n nostalgia florii toată
n-ar fi aşa albastră înfoiată
de n-ai fi spus cu Tine ce-i iubirea
n-ar fi avut hălad hălăduirea
şi suferinţa jertfă legănată
n-ar fi ajuns la mine niciodată
întoarce-mă-n aluatul unei pâini
pe care-o poţi lua Isuse-n mâini
s-o frângi s-o înmulţesti şi s-o împarţi
cu glasul Tău tăcerii celorlalţi
(din volumul „Ferestrele Împărăţiei”)
]]>Ce mă ascunde într-un colţ de veac,
Voi şti că nu-i departe fericirea,
Că-nsingurarea morţii are leac.
Departe de am fost, acum sunt ploaia
Care asudă ţărmul nisipos
Al clipelor când mi-a umplut odaia
De adevăr, de viaţă, de frumos…
Cântând am pus tot omul ce-s ofrandă
Pe-altarul înălţat de-un Bun Păstor
Şi când în mine timpul stă să cadă
Eu fac din el însămânţat ogor.
Cu lacrimă îl ar şi cu mirare
Şi îmi petrec spre răsărit privirea.
Aştept un zvon de împrimăvărare
Căci Domnul mi-a îndepărtat umbrirea.
Întotdeauna vremii
Întotdeauna vremii a picurat păduri
Şi împrejur pe dealuri şi-n văile cu scai…
Tu eşti Preadenumitul şi ploaia cea erai
Ce peste buni alină şi peste răi, securi.
Departe e şi nu e lumina ce-o vedeam
Şi flacăra-i cum toată curândă e-n istov,
În fluturarea serii şi-a flamurilor mov
Întrezăream culoarea fiinţei ce eram.
Mă dumireşti, Stăpâne, de-atâtea întrebări
De parcă ştirea lumii sunt munţii cei semeţi…
Scot iernile luminii din ochii mei nămeţi
Şi îi răstoarnă peste câmpiile mirări.
De-un ocoliş de umbră mai am a mă-nfrica:
Întotdeauna vremii cum ştie a mă şti?
Când mă pronunţi pe nume, abia atunci a fi
Mă este cum se este pe lume voia Ta.
Parcă nu e alunecuş ca ăsta pentru nicio sanie…
Eu cred că ai face bine să vii,
Până nu ne înhaţ-o dihanie.
În capătul primăverii, în loc să înflorească merii şi perii
Şi în loc să plec la plimbare cum m-ai învăţat,
Făceam sentiment din pâlnia pulberii
Până joaca lui m-a ne-ndurat.
Dar ce bine că erai pe aproape,
Ce bine că pasul Tău călca pe apele mele…
Poţi să le numeşti lacrimi şi să le fii pleoape,
Eu tot Te urmez printre ele.
Chiar dacă noaptea nu ştie că eşti aci,
Eu tot deschid fereastra de la iubire.
Întunericul de peste tot va fugi
Ca o lecuire.
De aceea stau pe meterezele îndurerării
Şi strig de bucurie că am învins:
Dacă nu erai Tu lumina lumânării,
Eu m-aş fi stins.
Şi dacă nu erai Tu odaia mea de culcare,
Cine ştie pe unde eram acum
Aripă de pasăre călătoare
Căzută pe drum.
de ambră
Clintitu-s-a culoarea în adâncimi de ambră,
petale vesperale în ea au fluturat.
Când cuiul Îţi străpunse cu trosnet alba gambă,
în inima luminii un munte s-a mişcat.
Un vaier taie plopii în nordice fărâme
de lacrimă stindardă plutindă în văleat,
iar strigătul durerii, ca valul cel în spume,
a inundat clopotniţi chiar şi la noi în sat.
Nu ştim, prea bine zis-ai, ce facem, ce vorbim-
o negură cuprins-a şi fapte şi cuvinte.
Dar înţelesuri clare în ambre-oblăduim,
iar cerul şi pământul nu-s mai ca înainte.
Ne-nferecă în moale manta o zi făţişă,
cu nouri de cădelniţi ce-ar vrea să Te ascundă.
Doar inima, sărmana, doar ea porni, pieptişă
spre clipa învierii din negura străfundă…
Făcut-am pribegie din nemişcata-Ţi cruce,
târând-o fiecare cum am crezut…Ne iartă!
Întoarcem cu ruşine ce mai putem aduce:
pe noi şi-ntunecata durerii noastre piatră.
Căci nu putut-am, Doamne, mărturisi întregul
mormânt al învierii…Nici chiar un colţişor!
Fărâmă-ne-n cerbicea şi ochiul ni-l dezlegu-l
şi ni-l aprinde-n ambra-nvierii-ncetişor…
E vreme bună, Doamne, să închin
la masa Ta, paharul amintirii,
când frângerea, în crini, de cer senin,
revarsă ziua propovăduirii.
E vreme bună astăzi ca şi ieri
şi încă va mai fi un timp, anume
până ce Tu numi-vei învieri
pe cei, în piept, cu răni de rugăciune.
E vreme bună cum era atunci,
în Ghetsimani, când plângea Maria
cu lacrimi sfinte şi dureri adânci
săpând în aer drum către Mesia.
E vreme bună de crescut măslini
cu rod, în locul unde pasu-ai pus
şi dintre suliţi lunge, dintre vini
m-ai înălţat mlădiţă de Isus.
E vreme bună, încă este har,
se frânge încă Domnul şi învie,
vecia încă ţine calendar
în fiece frântură de vecie.
E vreme bună, vreme de Golgotă
înapoiată urii şi durerii…
Învesmântată-n falnică horbotă,
e vreme bună: vremea învierii!
(poezie apărută în volumul „Tabla înmulţirii cu cerul”, Cluj, 1998)
__________________________________________________________
De nu strigai
]]>Gândurite stau priviri în cereşti copii,
Legănată umblă-n tei ambră de visări,
Parc-ar fi zenit când iei norul de pe zări.
Se ascund în chihlimbar anotimpuri verzi,
Au trecut în necuprins vorbe-n care crezi.
Pascu-le şi le tot mân spre o rimă iar:
Vorbele mi-au îngropat viaţa-n calendar.
Şi de-atâta peisaj, ochiul meu e dus
Tocma-n tinda unui deal şi priveşte-n sus:
De acolo vin culcuş, aripi de iubiri,
Clocotiri de echinocşi parcă-s regăsiri
De-adevăr înveşmântat în vorbiri de nea,
Prinsă-n cuie de argint pe fiinţa Sa…
Şi nu tremur, ci-anotimp am în pălmi sclipind
Când Îl văd pe Domnul meu lumile iubind.
Bătaia de inimă pe care mi-ai dat
Senină şi nouă şi calmă,
Deasupra de orice-ndoială a stat,
Deasupra de rău şi-a lui valmă.
Mă ţin tot mai strâns de-ale Tale iubiri,
Nu am alceva să mă poarte
Spre cele de obşte cereşti mântuiri
Ca lacrima ce mă şopoate.
Bătaia de inimă în care-am rămas,
Aceea de-i spun pocăinţă,
Mi-a dat pulsul sacru şi înger în glas
Şi literă de nesuferinţă.
Că nu e mirare, că Tu eşti Acel
Ce inima toată îmi bate,
Când plecu-mi genunchiul şi felul de fel
Cum zilele vin să mă-nmoarte…
Aurul să fii
Şi cui sunt rob, când cu statura încă
Pe mine însumi caut să mă sui?
Când aur trece curăţit, pe lângă,
Şi nu ştiu cum să-l ţin din goana lui…
Rămân mereu în umbra unei vârste
Când focul greu ardea şi nu ştiam
Că înainte de-ale morţii cruste
Aceeaşi mormântare prohodeam.
Acum la Tine gândul îmi aleargă
Cum supt, pământul fuge către ploi:
Când zbaterea din doruri se dezleagă,
Învaţă-mă să număr pân’ la doi.
Tu ştii apoi cum vom citi Iubirea,
E treaba Ta cum vom afla că ştii…
Desfă-ne, bun Isuse, împietrirea,
Şi-n glodul nostru aurul să fii.
Cum o săgeată îşi caută căprioara
Cu traiectoria ei înţeleaptă
Ce traversează prin căldura ei, vara.
Te caut de parcă n-aş avea chip
Şi aş vrea să-mi străpung unul din flori
Cum îşi străpunge marea nisip
Sau zborul în toamnă, cocori.
Te caut până la arcuire
Deasupra fiecărei ore ce pe tâmple mă doare…
Ştiu că Te voi găsi într-o înviere de renumire
În care stai în picioare.
Atunci voi închina finicii fericirii
De parcă toată viaţa am închinat finici.
Asta e nesfârşirea iubirii:
Când intrarea în ierusalim e aici.
Cuprinderea se încovoaie spre dimineţi,
Soarele parcă e îngerul clipitor de paiete
Clocotite la margine de pomeţi.
A curs într-o secundă un albatros
Cu marea toată întoarsă către şofran
Pe un mal subit şi drăgăstos
Unde vin întrebările an de an.
Dumnezeu ţinea răspunsurile într-un sertar
Din sufrageria dragostei minunate.
Doamne, fă-mă atât de neînsemnat şi arar
Şi fă-mi iubirile răspicate
Încât să intru în har ca o corabie
În ceaţa unui fiord de la căpătâiul zâmbirii.
Despică-mă în aur curat ca o sabie
Care adoarme martirii.
Am clintit cuvânt de aur cu faţa spre mine
Până a început să-mi strălucească biografia.
Ca şi un tei care îşi imaginează albine,
Aşa mă înşelam cu duioşia.
Treceam de la o rimă la alta ca pe gheţuş,
Alunecam de la un vers la alt vers ca pe o rază.
Aiuram cu palma peste sunete ca un arcuş
Care se desenează.
Eram zadarnic împotriva tăcerii cum e un frâu
Rămas de aseară în cuiul din grajd.
Sau cum se frământă în pustie un râu,
Deşi nu e decât un miraj.
Doamne, până unde cuprinde sensul o existenţă
Şi cum faci de ridici palele ei din nisip
Şi le pui pe o stâncă fără vreun fel de absenţă,
Sau zbârcitură pe chip?
„Ei, nu e atât de important,
îmi răspunzi surâzând,
Încearcă să te agaţi de Cuvântul ce ştie
Cum se face din oamenii de pământ
O poezie…”
de aceea privesc primăveri şi primenesc fălci
de aer strict ca ultimul secol în care mai zac
şrapnele de la războaiele mondiale
şi mă tot muşcă aşa de flămând ca pe o inspiraţie
fecunda fiică a morţii durerea sabia ei ciuma totul
de aceea dau mai încolo crizantemele
dacă nu descriu nu înseamnă că nu fulgeră seara
şi tot de acolo mi se trage singurătatea ca o piele
după năpârlire după extaz ori după vreo perdea
de ce îmi faci cu ochiul dezmoştenire
că tot caut mântuirea indiferent în care mileniu
cade vinerea mare
Şi nu pot altfel, decât năzuindu-mă vis.
De la răsărit până către apus
Zbor, să aflu cât de senin m-ai descris.
Şi citesc ca să ştiu fiecare însemnare a Ta
Despre frumuseţe, glorie, jertfirea fără sfârşit.
Aşa înţeleg că nu poate să stea
Omul în sine, dacă nu e iubit.
Atât de voal mi se pare uneori realitatea
Că aş face din ea o mireasă
Când se întoarce lumea cu partea
Numită durere şi-amar, către casă.
Dar dincolo e mai mult de atât, este El
Clădind aer, şi eu caut şi caut până la zbor.
Şi nu pot altfel, decât năzuindu-mă porumbel
Peste care palmele Sale ca nişte aripi cobor.
Pădurii, cerbii, cu forţa
Către prăstia unde arunci
Luminii zilelor, torţa.
Te întrebi şi începi să luceşti de-ntristări
De parcă a apus undeva întrebarea.
Cerurile se opresc aiurea-n cocori
Inăbuşindu-şi paloarea.
“Nu este joc, nu este zadarnică viaţa„
Îţi spui şi cauţi în susul durerii
Poate că vei găsi dimineaţa
Cu care-nnoptarea s-o sperii.
Când te apucă de mână parcă surâzi
Şi e o linişte începând de acum.
Şi în toţi sâmburii iubirii te-ascuzi
Ca şi cum aţi pleca amândoi pe un drum.
Ieşim mereu din iarnă ca nişte melci din cochiliile lor. Sau ca firul de iarbă revenit la viaţă. Numai că noi nu revenim la viaţă. Noi ne continuăm propria istorie. Ca să revii la viaţă trebuie să mori, mai întâi. Şi ne amintim spusa Scripturii: “Adevărat, adevărat, vă spun, că, dacă grăuntele de grâu, care a căzut pe pământ, nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce multă roadă.” (Ioan 12:24)
Mereu, primăvara, ni se aduce aminte de acest lucru. Căci nimeni nu poate gândi învierea fără a accepta o moarte prealabilă absolut necesară. Necesară la Dumnezeu şi cu atât mai mult necesară la oameni.
Şi aşa cum nimeni nu se gândeşte la învierea grăuntelui de grâu fără a se bucura de perspectiva rodului, care e rostul grâului, aşa nu putem concepe învierea…
Învierea Domnului a împlinit şi a evidenţiat acest principiu. Rodul morţii şi învierii lui a umplut hambarele istoriei şi civilizaţiei omeneşti în toate generaţiile, de la Adam încoace. Nu despre ceea ce numim “creştinism” vorbesc, ci despre ceea ce numim “har”… Iar noi cum gândim? Cum de ne putem imagina o viaţă nouă fără rod? O nouă primăvară, frumoasă, caldă, înfloritoare, dar stearpă? Fiindcă sunt, din nefericire (pentru ei!) atâţia pretinşi beneficiari ai Învierii care îşi închipuie că satisfacţiile, împlinirile şi toate celelalte binecuvântări fizice şi materiale sunt pentru ei în mod special, sunt personale, sunt recunoaşteri ale unei bune poziţii a lor înaintea lui Dumnezeu. Dar să ne aducem aminte că El dă ploaie şi peste cel bun ca şi peste cel rău. Şi vine rodul.
Tot în Scriptură citim că cine seamănă vânt, culege furtună. Vântul e absenţa oricărei seminţe. Sau prezenţa doar a unora întâmplătoare, aduse de el. În cazul acesta, rodul va fi “furtuna”, adică ceva rău, aspectul malefic al vântului.
Câţi dintre noi văd veşnicia doar ca pe o urmare a vântului? Câţi îşi închipuie rodirea ca pe o urmare obligatorie a Învierii lui Hristos în istorie şi în eternitate, nu însă ca pe o Înviere a Lui în propria lor viaţă? Şi câţi înţeleg, când e vorba despre viaţa lor, că orice înviere presupune o moarte?
Hristos a murit şi a înviat ca toţi să aibă viaţă veşnică, nu, aşa cum doresc să creadă mulţi, ca o asigurare că toţi, indiferent de circumstanţe, vor avea această viaţă.
Suntem noi dispuşi să murim, mai întâi? Înainte de orice înviere pe care am gândi-o, de orice primăvară care ar apărea în viaţa noastră, ne gândim la nevoia morţii? Nu doar la consecinţa minunată a Învierii Lui, dar şi la imperativul morţii noastre. Înainte de orice primăvară a fost o iarnă… Înainte de orice rod, a fost o moarte. Şi înainte de mult rod sunt multe morţi. Morţile de fiecare zi ale naşterii din nou!
]]>Cu mers pocit, pe dalele de piatră
Trecu durerea lumii înc-o dată.
I se destrăbălau în ochi haihui
Plămânii unei frunze de gutui.
O toamnă seacă îi ardea-n găvani
Şi-o neştiire-a mii şi mii de ani.
Ducea, din mine, franjuri la oblânc
Şi-o întrebare mută în adânc.
Când mă bălăbănea în teama ei
Parcă ardeau frunzişe pe alei.
Eram atât de singur peste tot
Că mă-ntreba durerea de mai pot.
Şi ce să-i spun, că Domnul m-a chemat
Pe drumul ăsta, viata s-o străbat?
Într-o credinţă, Domnul mă păzea
De nedurere cu durerea Sa…
]]>
Şi-n adâncu-mi Îţi faci ocolire de paşi.
Scrii pe inima-mi frântă al iubirii contur
Şi-mi aduci de departe echilibrii rămaşi.
Nu-s mai bun ca un om grămădit de visări
În ferestre de bine şi de rău, descuiate.
Vin din zile dihănii să mă dea la uitări,
Tu mă strânge din toamna cu frunzişe uscate.
Nu mai ştiu nici cuprinsuri, nici sclipire de rai,
În pădurea mea doarme o poveste de mine…
Îmi erai ca o fală în răgazuri de nai:
De ce-mi e, Doamne bun, de iubire ruşine ?
Nu mai ştiu învelirea cu aline vuiri,
Ale Duhului palme mângâind neştiut,
De îmi vin ascunzişuri şi îmi vin împietriri
Şi-ntrebări ca de săbii ce în mine se-ascut.
până când până unde îndurare
până unde ţine uşa unei colivii de înzburat solzi
de libertate primară adică felul de instinct al iubirii
din care toate trenurile uită gări şi gări şi se rup
până acolo că până unde şi înapoi încât gata
de şaptezeci de ori câte şapte spunea îndurarea
trăgându-şi sufletul ]]>
Dând să se ascundă de Dumnezeu.
Hei, nu mai încercaţi să ştiţi cum e când
Nu e îndurare pe pământ.
Dar ele au făcut ca o poezie de piatră
Sub care stau ca viermii ce niciodată
Nu vor povesti nimănui cu adevărat
Ce înseamnă să fii întunecat.
Vreau să spun un izvor, dar sunt jos,
În viermuitul acela ticălos.
Ce-am eu de a face cu voi, litere goale,
De nu lăsaţi limpzimile mele să zboare ?
Dar tot voi scrie, cu respirarea voi scrie,
Când Dumnezeu mi-o cere-o poezie.
Aşa sunt eu, am alunecarea de înger mult
Când pe Salvatorul meu Îl ascult!
Ca de strigăt de împrimăvărare.
De la ziduri încolo cetatea asta-i de trandafiri
Desfăşuraţi în rafale.
Aşa ştie Dumnezeu să mă înveţe culorile:
Cu descrieri de flamuri medievale
Prin care trec şi eu cu palorile
Unui pas obosit pe o cale.
Că altfel n-aş avea haz, nu-i aşa?
N-aş avea statornicită îndemânare
De a mă ascunde în hăul ce învelea
Cavalerul trist cu o tristeţe de zale.
De atunci tot mereu cu trâmbiţe strig
Din toate puterile mele de neufragiat:
Scapă-mă din golful acesta de frig
Şi du-mă la Împărat!
Să pot zbura peste rămăşiţa asta de istorie,
Când valurile toate ale durerii Tu le catargi,
Iar ecoul Numelui Tău e o glorie.
Mai mult decât orice mi-ai dat un nume şi mie
Ca un căpăstru peste nechezatul unui munte.
Apoi laşi Faţa Ta peste forma din aer să fie
Fiinţă, şi să fie a mea, şi să Te asculte.
Mai mult decât orice m-ai învăţat ce-i iubirea,
Cum o-mpresoară bătaia inimii pe-nserat,
Atunci când cerurile îşi fac sângerie împădurirea
Cu lemnul reavăn de cruce, când Te-a purtat.
Aşa se fac toate mai mult ca orice şi cuprind
Omul care vrei Tu să fiu şi mă descriu
Ca pe ceva în care îngerii se aprind
Să vadă bine dacă sunt viu…
Şi despre sacrificiul fără zăgazuri,
Ca şi când ar şti culoare-n vreun om
Să arunce în ploi cu răgazuri.
Mă întorc de fiecare dată
În braţul Lui şi caut neţărm şi adun
Necochilii de jar şi de diamantă
Îndurare despre care să spun.
Am sufletul ca un fel de fald în drapel
Deasupra cuceririi inimii de iubiri
Ca într-un război în care erou era El
Răstignindu-Se până la răsăriri.
Iar de acolo paşii învăţau mersul pe mare
Ca o isusă alunecare de-ncredinţări
Că în lumea de ascensoare
Eram pasăre în zburări.
Mi-aş lua lacrimile şi aş pleca sus pe deal
Acolo unde marginea gândului e
Amăruie de atâta real.
Aş întreba colţul verii despre culori,
Cum Dumnezeu avânta limpezimea
Unei subţirimi albe de uneori
În care-Şi descria înălţimea.
Apoi aş adormi ca un tril încheiat
Până la gât peste pasărea toată
Din care ecouri de zbor preacurat
Să mă străbată.
Şi de n-ar fi iubire, m-aş alungi
Până la-ncheietura sudorii şi toate
În lumea de linişti strâmbe ar fi
Lunecate…
Dar în Tine-i iubire mai mult ca orice
Aşa că suspedealurile au aţipit
Sub talpa ce sunată de dragoste e
Şi de mântuit.
Dar parcă nu-L iubea suficient mogâldeaţa asta, boţul ăsta de lut… Atunci Dumnezeu S-a făcut un întâi martie veşnic, toată veşnicia Sa s-a făcut întâi martie. S-a deschis la piept şi a luat o fărâmă de iubire de-a Sa pe care a prins-o cu un înger în pieptul omului.
Vai, ce mărţişor frumos ai! a clipit îngerul. De atunci omul poate iubi din toată inima. De fapt, atunci a primit-o.
Pica întâi martie la Dumnezeu…
Dedic postarea asta întâimartiului Lui şi frumuseţii lăsată de El fiicelor Evei. Şi pe asta.
***
de nu strigai s-ar fi topit tăceri
în drumul lor de dor spre nicăieri
iar nicăieriul fără sens şi rost
de nu l-ai fi numit el ar fi fost
de nu m-ai fi numit eu n-aş avea
în lumea de pământ fiinţa mea
ca un căluş peste o gură ce
nu poate bâigui că nici nu e
de nu m-ai fi numit în zori de zi
amiaza-n jur fierbinte n-ar veni
sau seara-n nostalgia florii toată
n-ar fi aşa albastră înfoiată
de n-ai fi spus cu Tine ce-i iubirea
n-ar fi avut hălad hălăduirea
şi suferinţa jertfă legănată
n-ar fi ajuns la mine niciodată
întoarce-mă-n aluatul unei pâini
pe care-o poţi lua Isuse-n mâini
s-o frângi s-o înmulţeşti şi s-o împarţi
cu glasul Tău tăcerii celorlalţi
poezia este din volumul „Ferestrele Împărăţiei”, Hypogrammos, Oradea 2006
]]>Ne îndrăgostim, Doamne, de Tine, ca praful cald de amiezile de vară, şi nu există-n toate astea decât drum. Ca un drum spre Emaus, cu Învăţătorul pornit pe epifanii.
Pe alături trece prăpădul morţii cu zalele şi balele lui, pe alături sunt fântâni de necaz şi pierzare, cu turme de ură ce-nbelşugat se adapă, ca o demonică alunecare… Un drum pe aici, neterfelit, e ca un rid pe obrazul lui Dumnezeu, cu mine păşindu-I mereu. Şi din toată păşirea nu înţeleg decât cum de urma-I mai abitir să mă leg.
Pe alături trec eu psalmodiind o nădejde şi nedesprinzând crucea din cer, ca să pot zbura. Pe alături de tot, ca o ninsoare cu fulgi mari, sub care pământul tresare de umbră…
]]>Dacă ar durea mai puţin, aş crede că se poate ca aurul să se facă iubire. Dar valoarea preţuirii adevărului doare. De aceea infinitul se poartă cu noi cu mănuşi: El este adevărul fără capăt, El doare şi pe El Îl doare cel mai tare. Nimeni nu se poate plimba pe Calea Lactee fără să i se respire tălpile a alb…
Doamne, robul Tău are mâini de mir până acolo că a început să pipăie glezne domneşti, iar Tu Îl sublimi ca pe îngeri. Aşa se face aceluia pe care vrea Împăratul să-l cinstească. Este mântuit, cu tot poporul neputinţelor sale. Aşa se face. Aşa se face şi atât de adânc…
]]>Erau zece oameni şi toţi aveau o doză serioasă de credinţă. Şi toţi aveau o doză şi mai serioasă de disperare. Rătăcind permanent într-o lume ostilă, stigmatizaţi şi urâţi, simţeau lumina ca pe o baltă murdară. Se fereau de ea. Îi atrăgea dureros, iar durerea era de necontrolat, ca orice durere. Până la urmă, dacă nu-ţi aduci durerea la soare, ea îndobitoceşte şi înnegreşte. Întunecă. Dar ce poţi face cu ea, la soare…? Nu poţi decât să te bălăceşti în el. Ars în întregime, devine cenuşa în care se bălăcea Iov. Şi mai poţi ceva: poţi striga. Aceşti oameni au strigat. Au strigat şi au fost auziţi. Soarele se împarte şi el în cenuşă şi lumină. Ei stăteau în cenuşă şi strigau către lumină. Şi au fost auziţi.
Religiile lumii sunt cenuşa. Locul de unde strigă disperaţii. Şi sunt auziţi. Mai mult: li se răspunde! Şi cenuşa se face iar soare. Dar din zece oameni disperaţi, numai unul se închină şi mulţumeşte. Numai unul e mântuit de disperare. Numai unul mai recunoaşte soarele şi îl preţuieşte cu adevărat.
Experienţa cu Dumnezeu este accesibilă tuturor religiilor. Ele sunt locul de departe, locul strigării permanente, necesar, dar nu suficient. Locul unde durerea şi credinţa şi speranţa sunt amestecate într-un ţipăt care ajunge la cer, iar de acolo vine întotdeauna un răspuns.
Religiile lumii sunt locul de unde se poate auzi răspunsul. „Fă ce îţi cere condiţia în care te afli! Eşti lepros? Trebuie ca aceia cunoscători în boala ta şi cu autoritate în lume să ateste şi să mărturisească despre vindecarea ta. E o regulă clară, tradiţională, prima şi cea mai simplă. Este vorba despre odiseea înţelegerii şi exprimării omeneşti. Necesară, dar insuficientă, această ieşire la rampă, care se cheamă religie…
Numai unul! Din zece, numai unul! Ce a avut el în plus, de a descoperit drumul către mântuire? Către o altă dimensiune a credinţei, care i-a asigurat veşnicia păcii şi biruinţa total împlinită asupra condiţiei cenuşii? El a căutat închinarea. Ceilalţi s-au rătăcit, vindecaţi fiind şi atestaţi ca atare, în căile „pozitive” ale unei lumi cenuşii.
Amintirea întunericului şi experienţa ieşirii din el pot fi foarte interesante, ba chiar de natură să te facă vedetă pentru ceilalţi. Au devenit extrem de interesanţi pentru alţii. Prezentul lor, care era de fapt trecutul, prezentat mereu cu farmec, cu talent, cu înflorituri interesante, trecutul mort, acesta-i prezentul lor.
Nu-i pot condamna, n-am nici un drept. Doar venim din aceeaşi cenuşă… Nu vreau decât să termin ce am de făcut. Vreau să mă închin. Şi să-l slăvesc pe Domnul. Nu sunt eu obiectul slavei, nu pe mine trebuie să mă admire lumea, ci pe El. Vindecarea mea nu e meritul meu. Numai unul…! Ceilalţi nu mai recunosc închinarea adevărată…Dacă e să fie numai unul, atunci vreau să fiu eu acela! Singurul loc unde pot face asta este la picioarele Lui.
Sunt multe religiile lumii. Cenuşa strigării e peste tot. Locul e larg şi drumurile multe. Experienţe supranaturale, din plin. Răspunsul e al lui Dumnezeu, nu poate fi confundat. Îngerul de lumină poartă o pecete clară. Dar sunt din cei cărora cenuşa le-a devenit o a doua natură. O iau cu ei… Ea este reală, au mai rămas leproşi pe lume… Nu a dispărut lepra, numai aia de pe noi… Nevoia de cenuşă e aceeaşi, în dimensiunea aceasta. Uzurparea poziţiei îngerului de lumină s-a petrecut pe neobservate în nouă din zece cazuri. Statistica cenuşii!
Eu vreau să mă închin şi e un singur loc: la picioarele Domnului. Vreau să-L slăvesc pe Dumnezeu pentru ce s-a întâmplat cu mine, şi e o singură poziţie „dreaptă”: „Cu faţa la pământ”. Şi o singură cale: înapoi! Către Sursa luminii.
Locul comun al tuturor religiilor lumii e credinţa. O credinţă confuză, neexperimentată. Apoi vin experienţele care o confirmă. În cenuşă e loc şi pentru scântei. Nu vreau doar să duc lumii nişte scântei, chiar dacă sclipesc şi fură ochii. Eu vreau lumina, m-am săturat de cenuşă. Scânteile vor redeveni cenuşă, în scurt timp, fără focul sursă. Vreau să rămân lângă foc. O religie e necesară, dar insuficientă. Să lucrăm minunat e necesar, dar nu e suficient… Unde e sursa?
Adun şi împrăştii scântei. Dar vreau să fac asta eliberat de cenuşa vremelniciei, mereu lângă sursa de alimentare. Ceea ce numim „viaţă creştină” este un loc al strigării. Dar este tot cenuşă. Putem străluci ca scânteile în întuneric şi putem auzi răspunsul lui Dumnezeu. Să nu ne amăgim: nu e suficient. Este numai o primă şi confuză legătură cu focul, iar trăirile noastre pot fi scântei de experienţă. Experienţă reală, excepţională, acaparatoare, dar scântei… Eu vreau să ard cu adevărat. Vreau mântuirea!
Numai unul din cei zece leproşi a acces la mântuire, deşi toţi au strigat… Religiile lumii sunt locul de departe. Pot fi experienţe cu Dumnezeu care să nu ducă la mântuire. Există un singur loc de închinare adevărată: la picioarele Domnului Isus. Şi o singură poziţie acceptată: cu faţa la pământ! ]]>
că eram trist ca un căpăstru căruia i-a murit măgăruşul
n-ar fi însemnat nimic în lumea fără căpestre
dacă nu ar fi fost zilele în hamurile lor să alerge
şi dacă nu ar fi un grajd undeva un staul
ca o pricepere de rosturile lumii şi de celălalt
aşa ca o intrare în ierusalim
că eram trist că eram trist că cine ştie
măgăruşul acela putea fi condiţia mântuirii
în lumea purtătorilor de Dumnezeu
Pun aer blând şi ani de îndurări
Poruncă între mine şi durere.
E tot ce mi-a rămas din înfruntări,
Când viaţa mea din vraja ei mă cere.
Desprind altoi de pasăre zburând
Deasupra veştejitelor cărări
Şi uit mereu că şi Tu, oarecând,
Călătorit-ai anii zburători.
Când n-am minune, parcă sunt pământ
Des clătinat de grote şi ponoare.
Salvează-mă din nou în legământ,
De câte ori îndepărtarea doare.
Un greu urcuş de lung calvar îţi sunt,
Dar ultim adăpost e crucea Ta :
Acolo vreau s-ajung în aer blând
Şi vraja Ta să fie viaţa mea.
Şi când lespedea grea a durerii-mi asculţi ?
Sau când frica îmi dă năruită perdea
Peste tot ce-mi îngăduie dragostea Ta ?
Oare nu-s ochii Tăi mângâiatul pervaz
Unde-aşez legământ al iubirii obraz ?
Şi de-acolo nu vezi suferinţă şi râs,
Orişicât m-aş afla în tăcere ascuns ?
Trec încet ca un om prin câmpii de amar
Şi mă-ntreb uneori dacă sunt în zadar,
Sau atât cât povestea ce o spune în vânt
Pomul rupt, năruit de furtuni la pământ…
Dar atâta mai ştiu, că şi inima mea
Când urca pe Golgota, ca pe-un spin o ierta.
De atunci se încheg rane multe în dor
Cum se-ncheg biruinţi vindecările lor.
Ca o pasăre ce-şi cheamă vârful de munte.
Furtună înnodând între ape
Pasul Tău lunecând ca o punte.
Chem deznădejdea nefiinţei mele de-a fi
Măcar lacrimă de magdalenă, dacă nu un picior de al Tău
Strâns de iubire ca bănuţii pentru pâinea ce-n zi
Desparte pe mâine de hău.
Şi din toate astea înţeleg visul despre scântei:
Cât de mult le iubeşte flacăra, de le dă viaţă
Şi foame deplină şi duh din duhul ei
Şi în cenuşi o nouă dimineaţă.
Dar cel mai mult înţeleg că am nevoie de Tine
Ca o pasăre ce-şi cheamă vârful de munte.
Atunci îngerii vin în salturi senine
Ca să asculte.
„După ce le-a spălat picioarele, Şi-a luat hainele, S-a aşezat iarăşi la masă şi le-a zis: „Înţelegeţi voi ce v-am făcut Eu? Voi Mă numiţi „Învăţătorul şi Domnul” şi bine ziceţi, căci Sunt. Deci, dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul vostru, v-am spălat picioarele, şi voi Sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora.”
Nu vreau să spun de la mine. Nu sunt eu învăţătorul cuiva, ci El. Cum se face asta? Vreţi să mai spun odată ce şi cum cu viaţa mea? Bine, e valabil pentru mine, dar Învăţătorul e Acelaşi. Sau nu…? Cert e că a ştiut să mă facă să înţeleg. „Îţi explic până-nţelegi.” mi-a spus, şi mi-a pus în mână Cartea.
Nu ştiu exact cum se termină, sunt la început. Apoi trebuie să trec clasa. Sau să rămân repetent definitiv. Că asta ar fi alternativa. Dar sunt ambiţios. N-am de gând să rămân repetent. Şi îmi iubesc Învăţătorul. Aşa lecţii frumoase ţine… Nu concep să lipsesc de la vreo oră de-a Lui. El ştie tot. Toate lucrurile au fost făcute prin El şi pentru El. Mă învaţă despre mine şi despre soare, despre univers şi despre bunele maniere. Îmi arată cum să ţin furculiţa când tremur de frigul lumii. Mă învaţă cum e orice întâmplare domesticită şi înhămată la căruţa Lui. Apoi mă trimite în sat să anunţ lumea să se pregătească de nuntă. Va avea o nuntă ca-n poveşti. Mai trebuie să fie gata mireasa… El e gata de mult.
Îmi place promptitudinea Lui. Nu lipseşte niciodată când Îl rog să mă asculte. Când vorbim, mă lasă să spun tot ce am pe suflet, apoi mă ia de după umeri şi îmi zice: „Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor! Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi! Ferice de cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul! Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire, căci ei vor fi săturaţi! Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă! Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu! Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu! Ferice de cei prigoniţi din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăţia cerurilor! Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni, şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră! Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri; căci tot aşa au prigonit pe proorocii, care au fost înainte de voi.”
Atunci chiar sunt fericit. Nu ştiu exact de ce, de sărac în duh, de blând, de neprihănit, sau de prigonit. Sau de toate-odată. Dar ceva-ceva trebuie să fie, dacă sunt fericit… Nu L-am văzut aşa mereu. Poate nici voi nu-L vedeţi aşa. Atunci cum vreţi să fiţi fericiţi?
E Învăţătorul meu în problemele mele cele mai intime. Desparte măduva şi rărunchii sentimentelor şi gândurilor mele cum despart eu oile de capre, aşa de bine mă ştie. Şi pe tine te ştie la fel. Şi are o putere, cum numai Împăratul Împăraţilor poate avea. Şi chiar asta şi e. Împăratul Împăraţilor şi Domnul Domnilor. De cine să mă tem? De cine să-mi fie frică? Este Domnul universului meu interior ca şi al universului care mă înconjoară. De la înălţimea crucii Lui se vede veşnicia ca-n palmă. Şi ea i se arată curăţată de rău şi de păcat. Normal că sunt şi eu acolo. Şi tu. Ştiţi care e proba trecerii clasei, la şcoala Lui? Suitul pe cruce! Abia atunci vom vedea curăţenia făcută de El.
Trebuie doar să vrei. Să vrei să fie Învăţătorul tău. Dacă accepţi asta, devine Domnul tău. Şi al întregii realităţi în care te mişti. Şi cea dinăuntru şi cea din afară. Şi firele unei ţesături minunate se leagă ca-ntr-un tainic război de ţesut. Iese un ştergar de şters picioarele celorlalţi, de nici nu-ţi închipui! Sau o cămaşă de tras la sorţi care te va condamna veşnic. Ce faci tu, cât El e pe cruce? Te joci cu zarul vieţii tale, jinduindu-I cămaşa? Nu-ţi dai seama că El Este şi rămâne Domn? Mă întreb şi te întreb.
Îi spunem Învăţător şi Domn, dar ne jucăm cu zarurile întâmplărilor măsluindu-le astfel încât ceilalţi să creadă că măcar cămaşa Lui ne aparţine… E bine cu El pe cruce, Gloria Îi e la pământ şi poate fi terfelită, apoi însuşită de noi. Groaznică înşelătorie! El e viu. El e Domn! Ne cheamă la nuntă. Cu ce ne îmbrăcăm? Vom avea curajul să-I purtăm cămaşa?
Mulţi oameni cred că e suficientă o religie tradiţională. Sau că experienţele minunate, unice, ale unei întâlniri cu Hristos sunt de natură a conferi mântuirea urmărită. Se înşeală. Şi înşeală şi pe alţii. Căci acolo unde păcatul îşi pierde semnificaţia, mântuirea şi-o pierde şi ea pe a ei. Învăţătorul mi-a spus altfel. Dacă vouă nu vă spune tot aşa, înseamnă că cineva a greşit şcoala. E grav, să greşeşti şcoala. De ce nu ne trimitem copii singuri în primele zile când merg la şcoală? Eu, de pildă, n-am avut curajul să-i trimit pe-ai mei singuri. Unii chiar preferă un învăţător anume, se luptă ca odrasla să ajungă în clasa acestuia…
]]>Încât anii mi se par de neînţeles?
Pe cine-am lăsat la cârma bărcii din inima mea,
De se îneacă totul în ea?
Ca o izbire de un eucalipt într-o oază,
Aşa vin îndurările şi mă veghează…
Eu cred că baierele luminii se rup
Când ochii mei de tăcere se-astup.
Dar uit că poţi vorbi şi cu genele mele
Când îţi aminteşti, în iubire, de ele:
Tu eşti Acela ce le închizi ca pe mere
În două îndelungi emisfere.
Apoi le dai îngerilor să le îndoaie,
Genele mele, peste dureri, ca pe-o ploaie.
Rămâne doar îndurarea Ta să mă dumirească
De ce îţi mai trebuie povara mea omenească…
Până atunci îmi dau tot felul de răspunsuri la tot felul de întrebări. Scriu la jurnalul acesta şi mă gândesc că nu-l voi termina niciodată. Cine se apucă de scris iubirea, nu-i dă de capăt. Din simplul motiv că iubirea e mai mare decât oamenii şi nu încape în viaţa lor decât peste… Adică plutind. De fapt, iubirea este altceva decât sunt oamenii şi nu li se supune. Doar când este găsită prin credinţa vie, făcătoare, frăptuitoare… „Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni…” Slava e a Domnului. A Lui e Gloria, a Lui e lauda. Numai El se poate lăuda!
Dar de unde-mi vin gândurile, până la urmă? Care e cuibul lor? Unde se duc? Păi… în alte gânduri. Se tot plimbă în mintea mea, sau stau şi aşteaptă până devin fapte. Sau pier în uitare. Eu aleg care din ele devin fapte. Faptele bune sau faptele rele au fost mai întâi gânduri. Gândurile posedă o energie extraordinară. Pot omorî pe cineva.
Dumnezeu Îi spune lui Cain înainte de a făptui fratricidul: „Nu-i aşa? Dacă faci bine, vei fi bine primit; dar dacă faci rău, păcatul pândeşte la uşă; dorinţa lui se ţine după tine, dar tu să-l stăpâneşti.” Cum adică? mai întrebam aici. Când faci răul, acesta nu e păcatul însuşi? Păcatul nu e înăuntru, doar pândeşte la uşă? Devine dorinţă care se ţine după tine, are voinţă şi energie proprii? Şi poate fi stăpânit?
Dacă ai mâncat aguridă… De-aia ţi s-au strepezit dinţii! Cam aşa cred eu că vine. „Vezi, omule? Acum vezi urmarea neascultării tale? Ai vrut să fii ca Dumnezeu, să cunoşti binele şi răul. Acum ştii. Ştii, cu preţul neascultării, a ignorării cu bună ştiinţă a Legii lui Dumnezeu. Acesta este răul. Păcatul era unirea cu înşelătorul.… De-acum el va pândi mereu la uşa cărnii şi sângelui. Gândurile tale vor deveni arme ale unei permanente lupte între binele şi răul pe care le-ai cunoscut şi vor duce la pieire veşnică. Tu vei fi arena acestei confruntări. Dar poţi învinge, dacă vrei. Dacă vrei suficient de tare.”
Domnul vedea înfruntarea aceasta. Vedea eforturile supraomeneşti, supranaturale, de distrugere, ale răului. Vedea şi încercările bietului om de a stăpâni stihiile vrăşmaşe din propria-i fiinţă nevolnică. Vedea urmările căderilor repetate şi vedea abandonul definitiv al amărâtului. Vedea şi Îl durea. Îl iubea pe om cum numai un Dumnezeu poate iubi. Cu toată veşnicia Fiinţei Sale.
„Uite, a zis. Acesta este Fiul Meu preaiubit… Cel care va ridica păcatul, va scoate răul din creaţie… Credeţi în El şi veţi scăpa. Nu mai aveţi acuitatea de la început a simţurilor, dar vi-L dau pe El ca să credeţi. Să-l puteţi stăpâni pe amăgitorul şi dorinţele lui pătimaşe de distrugere şi ură.”
Cum, veţi spune, înseamnă că iubirea pentru Fiul Său nu era tot atât de mare ca iubirea pentru noi? Dragii mei, nu adunaţi mere cu găini! Iubirea de Fiul Său era iubirea Lui Dumnezeu de Sine, Gloria Sa Însăşi, la care trebuia să renunţe ca să o poată recâştiga, să-Şi asume chipul şi asemănarea, să se facă om, să sufere toate repercursiunile presupuse de înstrăinarea umană, de păcatul nostru, El, Cel fără de păcat, pentru a ne face nouă posibilă credinţa. Pentru a arunca vina în marea uitării. Să rămână în imposibil şi inutil fiinţele cele imposibile şi inutile. Nerostirea să nu se amestece cu rostirea, le vremea împlinirii Planului…
El a semănat grâu bun şi curat, în ţarina Sa, dar iată-l amestecat cu neghină. Va veni însă vremea secerişului.
Iubirea faţă de lume este altceva. De aceea nu pot fi comparate. Iubirea faţă de lume este Glorificarea. El a ales, iar alegerea Sa este veşnică. Oamenii au această menire de care nu pot scăpa datorită iubirii Sale decât în „mânia” unui autoblestem veşnic: menirea de a-L mărturisi şi de a-I slăvi Numele.
„Pentru Numele Meu, nu pentru faptele voastre, v-am salvat şi încă vreau să vă salvez.” Ce înşelătorie, mântuirea prin fapte…! Dar oamenii fug de iubirea aceasta datorită împietririi inimii lor. Ce dispreţ faţă de o iubire atât de mare! El nu Se schimbă. El este acelaşi ieri şi azi şi-n veci. Doar faptele noastre se pot schimba. Se pot schimba, dacă mintea noastră se schimbă.
Cum? Voi ajunge şi acolo, cu voia Lui. Acum vorbeam despre gânduri. Domnul Isus spune că „…ori şi cine se uită la o femeie, ca s-o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui.” Nu aspectul particular al problemei ne interesează acum. Ci vom vorbi despre altceva… Despre un salt semnificativ.
Când Dumnezeu îi vorbeşte lui Cain, admite că răul există, că s-a împământenit, aş spune… Că inima omului este împietrită. Că omului îi trebuia o Lege… Până la urmă semnul lui Cain este un prototip al acestei Legi. Dar Domnul Isus era Salvarea. El era eliberarea de sub faptele Legii ca singur şi veşnic împlinitor al ei. Şi El era Acela care despietrise această inimă împietrită a omului. De aceea putea ea fi privită ca responsabilă, acum. Fiindcă El o făcuse aidoma inimii lui Dumnezeu, pe placul Lui. O inimă creatoare.
Un gând al ei este, înaintea cerului, o faptă purtătoare de semnificaţii veşnice. Este purtătoare de Hristos şi trăieşte în Hristos. Este o inimă de Cuvânt. Gândurile ei prind viaţă. Nu mai este o inimă de piatră. Dar asta se întâmplă numai prin Hristos. Nu prin faptele firii, ale cărnii. Ea este neputincioasă. Acum inima omului poate fi văzută de Dumnezeu şi în înăuntrul ei. Nu mai e de piatră. Iar acolo se acund gândurile. Poftele… Dorinţele păcatului. Numai credinţa le poate învinge. Numai duhul plin de râvnă pentru fapte bune… Duhul modelat de credinţă… ]]>
De când mă respiri Tu, Alergătorule!
Am devenit rarefiat şi înalt ca un crâng
În care cerbul e viu şi izvorul lui e.
Am fiecare bucurie lipită cu îngeri
Direct de piept, ca o vitejie.
Mi-am alcătuit întregimea din frângeri
Când Tu ai numit poezia să fie.
De atunci, de fiecare parte a unui deal
Urcă Alergătorul cu premiul pe umeri:
Parcă e mântuire şi parcă e atât de amar
Durerile ce sunt să I le numeri.
Ca niciodată, umbra va fi cu raza
Şi împreună mă vor denumi, ca şi când
Secerătorul îşi aleargă în inimă coasa
Secerând pulsul ei de pământ.
Apoi firea mea e dezdoită
Şi mă respiră ca pe un aer adânc
Alergătorul, cu alergarea lui dăruită
Ca să-L ajung.
Al iubirii din naşterea aceea din nou.
Singur în liniştea însufleţită de îngeri subţiri,
Trăgători în frumuseţe cu ghiulele de trandafiri.
După ce a trecut Dumnezeu pe acolo, apa vuia
De paşii minunii călătoare peste furtuni.
Din deziluziile poverii o libertate scăpa:
Doamne, din ce în ce mai adâncuri viaţa mea s-o aduni.
Şi de atâta îndrăgostire mă chemai ca pe Tine,
Atât de apropape că pleoapele noastre se atingeau
Ca mersul acela pe ape cu o tandră neadâncime
În care doar ucenicii Tăi încăpeau.
Da, eu am şi acuma tălpi care se arcuiesc
Ducând urma valului ca pe-o grimasă
A scufundării în larg a oricărui gând pământesc,
Dar ştiu că merg către casă.
Singurul Om fără păcat, Isus Hristos, purta cu Sine singura frământătură de lut necorupt rămasă în univers. De aceea distrugerea ei a însemnat cu totul altceva decât ar însemna moartea unui om obişnuit. De aceea moartea Lui are valoare mântuitoare. Eliberarea vieţii dintr-o carne fără păcat refăcea un echilibru cosmic: viaţa a fost încredinţată iniţial unui lut fără păcat şi trebuia să se întoarcă de la un lut fără păcat, la Cel care a încredinţat-o. Cum se răsfrânge asta asupra mea? Prin credinţă, nădejde şi dragoste. Devenind conştient de perisabilitatea cărnii mele, caut instinctiv un punct de sprijin. Singurul e viaţa mea, care nu e a mea, fiindcă e legată de perisabil. Dacă eu cred în Singurul Om care a reîntors la Dumnezeu viaţă curată, cred în puterea recuperatoare a lui Dumnezeu. Voi recunoaşte starea mea păcătoasă, dar voi avea asigurarea că va fi iertată şi voi avea îndrăzneala să cer relegarea de Dumnezeu şi să desprind viaţa mea de carnea mea, pentru a I-o retroceda curată, nepătată, aşa cum a dat-o. Pentru asta a fost nevoie de Omul Isus Hristos. Când El striga „Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” vedea viata din El reîntorcându-se la Tatal. Moartea Sa era ceva ce nu făcea El, ci Tatăl. Asta ca, în cazul morţii noastre, să avem parte de împlinirea vieţii prin reîntoarcere la Cel care a dat-o, nu de desplinirea a ceva făcut bine şi veşnic de Dumnezeu: desfacerea forţată a facerii dintâi a lui Adam cel perfect, creat să dureze, dar care a ales neascultarea, compromiţând lucrarea divină şi aruncând-o în vremelnic. Pentru că păcatul e o paranteză în veşnicie. Ceea ce numim „istoria omului”, asta e.
Isus a ales ascultarea. A ales sa se sfârtece El, fără motiv, pentru a anula puterea sfârtecării. Cum spuneam, procesul se desăvârşeşte, la nivel personal, prin credinţă. Daca eu cred asta, atunci voi acţiona în sensul acestei credinţe. Adica voi vedea starea total coruptă şi vrednică de distrugere a propriei cărni: toţi murim, de ce să ne ascundem de asta? Apoi vom înţelege acţiunea regeneratoare a jertfei de pe Golgota: viaţa şi-a ragăsit posibilitatea de reîntoarcere la Dumnezeu, şansa asta există şi pentru mine, iar El doreşte şi sprijineşte această recuperare. Viaţa mea ştie acum ce vrea. Tânjeşte după sursa ei, fuge de păcatul cărnii, se desprinde, mereu mai puternic, de tot ce o lega de lutul păcătos. Nu, nu e doar puterea exemplului. Isus a deschis Calea. El e uşa. Prin El se poate accede la Dumnezeu. Moartea pe care a învins-o El nu e moartea cărnii, ci perpertuarea stării de corupere a vieţii şi aruncarea ei definitivă în haosul păcatului…
]]>Nu-i nimic, iubirea ţine cu mine. Nu ţine de mine, adică nu hotărăsc eu. Dar ţine cu mine. Adică Se gândeşte şi la mine când hotărăsc alţii. Sau eu cu ea. Adică mă gândesc la El atunci când iau o hotărâre. Înseamnă că ţine şi de mine… Iubirea este una singură şi adevărată. Ea nu poate decât să ţină cu mine. Cu noi. Adică şi cu tine. Cu toţi oamenii. Cu lumea. Iubirea ne vede intrând sau ieşind în şi din ură, şi-o doare sau o împlineşte calea pe care-am apucat.
Ea, această iubire care este Dumnezeu Însuşi, a generat propriul Său Plan al realităţii creaţiei, faţă de care are propria Sa atitudine, care nu poate fi decât de comunicare. De relaţie pornită din iubire, zidită din iubire, împlinită în iubire şi radiind iubire. Dumnezeu nu Se joacă. El nu face nimic gratuit sau fără sens. Atunci, ce sens au toate…?
Spuneam, citându-l pe psalmistul şi regele David, că Dumnezeu spune şi se face, porunceşte, şi ce porunceşte El ia fiinţă. În cartea prorocului Isaia, Domnul zice
: „De multă vreme am făcut cele dintâi proorocii, din gura Mea au ieşit, şi Eu le-am vestit: deodată am lucrat, şi s-au împlinit.” Eu pot gândi fiinţa, dar nu o pot face. Eu pot spune „floare-albastră”, dar nu o pot crea. Nu o pot duce la îndeplinire. O pot rupe, dacă asta vreau. Aşa cum pot rupe pacea din lume, aducând pustiirea unui război.
A spus-o Dumnezeu, această viaţă. Această realitate a prorocit-o El. Eu nu văd decât una din vieţile mele posibile, pe aceea care mi se întâmplă. Dar ele sunt în număr infinit. Sunt gândite de El. La El nu există tăcere. Adică gânduri neîmplinite, lapsusuri…
Gândurile Lui sunt vii. El le-a analizat şi a văzut finalitatea fiecăruia. Şi S-a pronunţat. A ales. Acesta este planul Meu, a rostit El. Alegerea Sa a fost rostirea Sa. A transferat unul din gândurile Sale din virtual în real prin creaţie. Pe acela care corespundea întocmai, în finalitatea lui, Fiinţei Sale.
Hei, dar spuneai că toate gândurile Sale au viaţă. Ce s-a întâmplat cu acelea nerostite? veţi întreba. A mai fost cineva care s-a întrebat. Era acolo, admira toată această glorie manifestându-Se, vedea puzderia de gânduri divine refuzate rostirii creatoare… Dar e păcat, s-a gândit personajul nostru, de atâta gândire irosită în virtual. Ia să fac eu ceva cu toate aceste gunoaie divine…! Şi a pus mâna pe ele. S-a identificat cu ele cum S-a identificat Dumnezeu cu Planul Său. Dar tot fără chip erau. Fără chip şi asemănare. Şi cei doi s-au făcut una, în pieire. Amăgitorul şi gândurile imposibile ale lui Dumnezeu. S-au făcut una. Biografii de ieri, de azi şi de mâine, infestate de pieire.
Numai că Dumnezeu alesese Adevărul. Toate acele „resturi” de veşnicie, toate acele alternative la existenţa aleasă de El erau minciuna. Desigur, erau tot Dumnezeu, dar erau gândite de El ca imposibile. Nu au ajuns rostire de Sine a Lui, nu puteau fi Cuvânt divin.
Erau doar tăcere care nu avea să existe vreodată. Erau opusul Cuvântului. Aşa, personajul nostru a devenit tatăl minciunii. Dacă Cuvântul este Adevărul, atunci minciuna nu poate fi decât nespunerea acestui Cuvânt, nealegerea Lui. Atunci şi aşa a fost alungată minciuna din prezenţa lui Dumnezeu. Iar unirea cu biografiile pământeşti i-a asigurat căderea ca de fulger, pe pământ… În sfârşit, devenise stăpânitor al veacului acestuia. Toată creaţia părea a-i aparţine. Dar nu mai corespundea intenţiilor lui Dumnezeu. Devenise ireal şi dăunător. Era inutil slavei Sale. El credea că a devenit Dumnezeu.
Cu înşelătoria asta a sedus-o pe Eva. Rezultatul îl ştim. Omul a devenit din instrument al Glorificării divine, subiect al pendulării materiei între bine şi rău. Fiindcă realitatea n-ar avea dimensiuni morale fără subiectivitatea noastră. A devenit, din chipul şi asemănarea Adevărului absolut, pur şi simplu un alt chip şi o altă asemănare: a aceluia care-i deschisese orizontul cunoaşterii prin sine şi pentru sine.
Toată creaţia îi este datoare minunatei rostiri de Sine a lui Dumnezeu, a alegerii Sale de a-Şi manifesta Gloria. Alegere ce a generat un Plan. De a-Şi exprima obiectivitatea absoluta a Sinelui Său, a subiectivităţii Sale. Tot ceea ce a ajuns la existenţă reală, concretă, obiectivă, a ajuns datorită rostirii Lui. El nu putea rosti minciuna şi n-a rostit-o. N-a ales suferinţa, pentru creaţia Sa. Nu a numit răul. Le-a ştiut cum ştie totul. Binele şi răul… Unul din pomi. Din cei doi pomi sădiţi de El în milocul grădinii. De El, Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul. Între aceste coordonate suntem şi noi, derivând în bărcile sparte ale subiectivităţilor noastre…
Şi îndurarea Ta toată rămâne cu Tine,
Ca-ntr-o pădure umbrite poteci
Cu frunzele serpentine.
Cum să Te văd mai bine de-atât?
În orice izvor, căprioarele
Zidesc oglinzi în care se-avânt
Luna şi soarele.
Stau între ani ca o zi de-nceput
De iubire mai vie, mai pasăre
Zburată în inima unui sărut,
Ca văpăile-n flacăre.
De aici doar purced a afla viscoliri
De o sfinţenie îmbrăţişare
Cum doar Dumnezeu deveniri
În Sine-ale omului, are.
Seara pe maluri aprind căuşu-nchinării,
Împart în dreapta şi-n stânga omeneştii fiori
Cum apusul împarte raze la marginea zării.
Nu mai dor pe nimeni şi nu mai înţep nicăieri,
Alunecarea asta a mea pe braţele Tale
Între sinucigaşele zile de ieri
E ca o corabie de scăpare.
Şi vreau cântecul meu să se audă până la cer,
Vreau limpezimea sumesului de izvoare curate
Din care să-mi fac însetării un colier
Şi să îl dăruiesc închinării să-l poarte.
E ca o flacără în furtună această iubire
În care palma Ta mă adună.
Dă-mă, Doamne, întreg, neştiirii de ştire
Despre ce să mă-ntâmple şi ce să mă spună…
Din zilele de ieri ieşeau absolvenţii iluziei scărpinându-şi fiirea cu trenuri de dor… De nicăieri ieşeau orele lor. Doamne, nimeni nu mai înfgaimă nici o-nchinare în această pierzare? Balele îndelungi ale bolţii albastre sunt uneori ferestrele noastre. Unde pui Tu neaua, Doamne, să o găsească derdeluşul iubirii mele, unde o pui?
Şi întrebând, aripa mi se face pământ. Ochii îmi strecoară culori, le face bune de băut cu răsturnare şi cu palori. De aici încep să pot să-nvăţ zbor, zbor şi păsări întregi cu rămurelele lor. De aici începe suirea în desfinit, acolo de unde iubirea mea a venit.
]]>dincolo de aer se înalţă cetatea
către care îmi duc turmele dincolo de înalt
cu albul făcut strună de arc lânceziu
deasupra dorurilor ca epitelii ale luminii
încet străbat ca un castel verticalul
creneluri gândurile ascund cuiburi de lănci
doar albă ca zăpada iubirii mele mai ştie
aripi să ţeasă lebedelor abandonării
doar de acolo după ce plâng mai ales
şi m-ai ales şi m-ai întors în mântuire
ca pe frigărui moi pe grătar că doreai tare
să mă tot mesteci ca pe unul neprihănit Dumnezeule
Da, nu toate lucrurile sunt frumoase. O sperietoare de ciori nu e frumoasă. Dar e utilă. Ce treabă are grâul, decât să rodească? Ca şi neghina, de altfel. „După faptele lor îi veţi cunoaşte.” Nu m-am simţit niciodată pe deplin împlinit de nişte dogme, aşa că pot fi caracterizat ca „ciudat”, de către unii care se mulţumesc doar cu teorii şi forme goale. Dar mă simt dorit şi fericit să fiu într-o biserică, fiindcă nu mă duc acolo ca să văd oameni. Dacă m-aş duce să văd oameni, bârna din ochiul meu ar creşte până m-ar acoperi. Iar eu aş crede că sunt paiele din ochii fraţilor mei. Acolo ne găsim cel mai bine, eu şi cu Domnul meu. Şi când mă găsesc cu El, sorb ploaia dragostei, grăsimea lanului, şi mă satur. Sunt în lan şi sunt în siguranţă. Singurătatea de fir rebel, ameninţarea frângerii sub un vânt mai puternic, m-au obosit. De ce să devină paiul din ochiul meu, bârnă în ochiul fratelui meu?
Dumnezeu mi-a dat răspunderea firului de grâu: să privesc soarele, să încolţesc, să cresc, uneori cu neghina alături, să mă sprijin de celelalte fire, când bate vântul (ce dacă sunt şi de neghină, important e să rămân în picioare!) şi să fac rod. Să hrănesc şi pe alţii, adică. Şi neghina face rod. Dar rodul ei dăunează. Până la seceriş…
]]>Romanii – şi nu numai ei – se închină norocului mai mult ca oricând. Firmele uzează de el pentru atragerea clienţilor, oferindu-le altare sub capacele de bere, pe etichetele de cafea, până şi pe abţibildurile petru copii. Nu mai vorbesc de mijloacele media…. Ce să mai zic de cazinouri, sau alte asemenea…
Zarurile sunt cuburi făcute să stea în echilibru. Dacă le arunci, ele vor cauta echilibrul. Aşa că întotdeaua vor avea o faţă ascunsă… Exact aceea pe care se bazează echilibrul. Aceasta întotdeauna pierde, la oameni. Oamenii mizează mereu pe ce se vede, pe ceea ce e mai neimportat în menţinerea acestui echilibru. Apoi, acolo unde ceva se pierde, se acunde, nu e lucru bun, nu? E corect să mizam pe ce nu se vede?
La Dumnezeu, nimic nu poate fi ascuns.
Dar şi El a folosit zaruri! vor spune unii. Ce erau „urim şi purim”? N-au tras soldaţii romani la sorţi petru camaşa lui Hristos?, că aşa ne spune Biblia. Ucenicii n-au ales prin tragere le sorţi un alt tovarăş în locul lui Iuda? Ce, noi nu putem face tot aşa?
Nu ştiu, nu e uşor de înţeles… Ce spun, aia cred şi aia trăiesc.
Dumezeu a creat un univers care poartă în sine legile Lui şi pe care îl guvernează. El intervine dupa planul Lui. Ele însele, aceste legi, slujesc planului Lui. El ştie cine e ucenicul potrivit şi le arată ucenicilor, dupa credinţa lor. Şi dacă ar fi folosit alt procedeu, tot Matia câştiga. El ştie cine e soldatul roman care e demn să poarte cămaşa lui Hristos şi arată asta zarurilor care se învârtesc. Tradiţia spune ca acest om a devenit creştin.
El stie pe cine să lege si pe cine să dezlege, ca planul Lui să meargă înainte. Dumnezeu nu are gustul riscului şi nu face experienţe. El este Însusi Planul lui perfect. Nu ajunge?
„Dar pe voi, care părăsiţi pe Domnul, care uitaţi muntele Meu cel Sfânt, care puneţi o masă „Norocului” şi umpleţi un pahar în cinstea „Soartei”, vă sortesc sabiei, şi toţi veţi pleca genunchiul ca să fiţi junghiaţi; căci Eu am chemat, şi n-aţi răspuns, am vorbit şi n-aţi ascultat, ci aţi făcut ce este rău înaintea Mea, şi aţi ales ce nu-Mi place.” Aşa spune El prin prorocul Isaia (Isaia 65:11-12).
Păi, dacă El vorbeşte de soartă („va sortesc…”), cum să nu cred eu?
Dar soarta aceasta e Legea lui care spune clar: ce nu e alb, e negru. (Alba-neagra lui Dumezeu!). Zarurile au o faţă pe care tu n-o vezi, dar care există. Acolo e vorba Lui, e Legea Lui, e înţelepciuea Lui. Cine nu răspunde chemării Lui, nu va vedea niciodată această faţă. Cea mereu câştigătoare. Singura mereu câştigătoare. Poate că doare uneori, poate că adesea e greu de dus. Dar este faţa câştigătoare.
„Voia minţii păcătoase” este faţa care se vede a zarului. Ea poate să arate într-un fel sau altul, zarul oricum va fi în echilibru, echilibrul e legea istituită de Dumezeu. Nu valoarea pe care mintea păcătoasă o dă feţei care se vede…
Citeam recent o istorioară: un tânăr absolvet de facultate aştepta de la fratele său mai mare un cadou substanţial, cu ocazia absolvirii… Acesta îi promisese bani pentru o maşină. Dar a venit momentul şi decepţia lui a fost uriaşă: fratele i-a oferit doar… o Biblie! A aruncat-o cât colo şi s-a supărat cumplit. N-a mai vrut să-i vorbească, n-a mai vrut să-şi întâlnească fratele niciodată, până la moartea acestuia, peste foarte mulţi ani. Atunci a catadicsit să vină la înmormântare. Răposatul îi lăsase câteva lucruri. Printre ele era şi acea Biblie. A şters praful de pe ea şi a răsfoit-o cu gândul aiurea. În carte era ceva: un cec datat cu ziua absolvirii lui, care avea înscrisă exact suma de bani promisă de fratele lui atunci…
Unii zic: „Norocul şi-l face omul” şi poate că nu gresec prea mult.
Dumnezeu zice: „Tot ce găseste mâna ta de făcut, fa cu toată puterea ta!”
Eu zic: „Hainoroc!”
Zarul tău încă se-nvârteşte?
Înţelegem şi care e explicaţia prezenţei răului în lumea aceasta, singura reală, a creaţiei rostite de El. Pricepem cum de putem vorbi despre lumea căzută şi care este şi ar trebui să fie rolul şi rostul meu aici. Fundamentale întrebări! Cine sunt eu, să încerc să răspund? Şi dacă răspund, cu ce aş fi eu mai altfel decât alţii care s-au încumetat înainte de mine?
Dar simt că trebuie să încerc. Poate şi fiindcă răspunsurile auzite n-au fost satisfăcătoare. Citeam Scriptura şi adevărurile bâzâiau în mintea şi în inima mea ca un roi de albine. Imediat sesizam un bondar, în bâzâitul acesta. Ceva ce suna altcum decât ce-mi spunea mie Scriptura. Ea e sigurul mod de verificare. De aceea îi rog pe cititori să verifice cu Scriptura în mână tot ce li se pare speculaţie fără acoperire. Dacă mi se vor oferi explicaţii mai altfel şi mai adevărate, şi mi se va dovedi astfel că greşesc, sunt gata să retractez totul. Şi să plătesc, dacă va fi cazul.
E alegerea mea, să răspund. Puteam alege să tac. Nu aveam cum să aleg să nu aleg. Nealegerea… Dacă mă roagă cineva să-i spun care mi-e numele, pot să-i spun sau nu. Asta nu înseamnă că nu ştiu cine sunt. Ar trebui să nu fiu, ca să fie posibilă nealegerea. Aşa e şi la Dumnezeu. El nu putea alege să nu fie.
Am hotărât să scriu acest jurnal cu speranţa că, aşa cum aduc zilele evenimente de notat într-un jurnal obişnuit al unui îndrăgostit oarecare, aşa voi avea eu ce scrie despre şi din iubirea mea faţă de Dumnezeul meu… E normal – în sensul căderii omului – să fiu subiectiv. De-aia mi S-a revelat El în Scriptură şi tot de-aia a trimis pe Fiul Său, care a anihilat, asumându-Şi-o, subiectivitatea omenească. El, rostirea de Sine a Obiectivităţii absolute, Cel care cunoştea binele şi-L născuse, rostindu-L, şi care cunoştea răul şi-L nerostise, anulându-l… Şi subiectiv fiind, risc mereu să spun prostii… Doamne, fereşte-mă! ]]>
Cultura oricărei naţiuni, ca manifestare spirituală a ei, poate fi asemuită unui astfel de loc.
Orice popor are nevoie de a-şi afirma identitatea între popoarele lumii, aşa cum orice individ caută să fie el însuşi. Dumnezeu, pentru a Se identifica în cadrul relaţiei Sale cu oamenii, a ales un popor care să-L descopere şi să-L slăvească , iar când acesta a eşuat în tradiţionalism inert, S-a întrupat ca om. Afirmarea identităţii Sale s-a împlinit, adăugându-şi dimensiunea culturală: Cuvântul scris, Cartea sacră, Biblia.
Declinarea identităţii Sale divine nu se face fără confruntare. De-a lungul istoriei, în vechime ca şi în zilele noastre, mulţi dumnezei înşelători au căutat să-I uzurpe Numele.
Principiul competiţiei străbate apoi întreg spectrul universului, în toate formele lui de manifestare. Orice constituire de identitate presupune, ca şi păstrarea ei ulterioară, o serie de izbânzi în confruntarea cu elementele altor identităţi.
Pe plan cultural, lucrurile nu stau altfel. Diverse matrice de cultură se confruntă permanent, revendicând fiecare nu mai puţin decât deţinerea adevărului, care ar justifica tendinţele hegemonice. E drept, creştinul, ca persoană, nu poate fi îndreptăţit să domine. Lecţia spălării picioarelor rămâne valabilă în orice relaţie interpersonală, ca şi întoarcerea celuilalt obraz. Măreţia unor astfel de acte, care a impus, la nivelul practicii duhovniceşti, creştinismul, nu poate fi asemănată cu altceva. La nivelul confruntării de idei, însă, lupta nu trebuie evitată, sau, cu atât mai puţin, pierdută. Nu ştiu să fi existat vreo întâlnire între Domnul Isus şi cărturarii şi fariseii vechiului Ierusalim care să nu ducă la, cel puţin, o delimitare ideologică tranşantă, dacă nu la schimburi de replici – deloc binevoitoare, orientate insidios, din partea celor din urmă, năucitoare, tăioase, moralizatoare şi pline de înţelepciune, din partea Domnului. El i-a depăşit pe toţi învăţaţii, cu toată blândeţea şi smerenia inimii, în ce le priveşte pe cele ale minţii şi înţelegerii omeneşti. Urmaşii Lui nu trebuie să facă la fel?
Un preot, slujitor în Templul Domnului, nu putea intra îmbrăcat oricum, în slujba Templului. Dumnezeu Însuşi a dictat ţinuta sacerdotală. Fiecare din noi slujim Domnului, sau dorim a o face, în templul pe care El ni l-a dăruit. Unii predică, alţii scriu, unii cântă, alţii acompaniază, toţi lucrând la vestirea Cuvântului lui Dumnezeu. Care este „ţinuta” noastră, în ce „veşminte” ne înfăţişăm noi înaintea altarului pe care ne vom aduce jertfa? Când Dumnezeu nu a privit cu plăcere, cine era vinovat: Cain, sau jertfa lui?
Orice demers cognitiv uman se naşte din cultură, se hrăneşte din cultură, naşte cultură. Chiar Naşterea din nou sau „înnoirea minţii” sau „tăierea împrejur a inimii” presupune o reorientare a fiinţei, sub puterea Duhului lui Dumnezeu, cu rezonanţe culturale pronunţate. (Vezi „tăierea împrejur a inimii” faţă de tradiţionala „tăiere împrejur”!) Nici nu s-ar putea mărturisi altfel decât într-un cadru cultural!
Românii sunt un popor ataşat tradiţiilor sale, cu o identitate viguroasă, a cărei formare a notat, de-a lungul istoriei, confruntări dureroase soldate cu multe cicatrice, fiecare dintre acestea devenind, dacă nu trăsătură fizionomică, măcar semn particular şi, în orice caz, mijloc de identificare, ba chiar de distincţie naţională. Domnul nostru Şi-a însuşit semnele suferinţelor, ale cuielor şi suliţei, ale morţii, ca mijloace distinctive categorice ale Persoanei Sale înviate. Dacă nu le-ar fi păstrat, ce i-ar fi arătat lui Toma? Pentru Domnul, aceasta era „ţinuta obligatorie” de prezentare a Sa înaintea Tatălui. Naţiunile trebuie să-şi asume „cicatricele” lor. Nu putem face faţă slujbei la care am fost chemaţi purtând straiele culturale peticite sau de împrumut.
Niciodată nu s-a impus într-o anume cultură vreun curent impropriu. Aşteptarea lui Mesia era cea mai înrădăcinată tradiţie în cultura poporului Israel. Lucrarea Sa nu s-a făcut ignorând cultura poporului Său. Dimpotrivă, Scripturile, Legea şi Profeţii au fost argumente ale mărturiei Sale. Aş îndrăzni să afirm că tradiţia unui popor poate fi folosită pentru salvarea lui, pentru întoarcerea lui la Dumnezeu. (A nu se confunda tradiţia înaintaşilor cu tradiţionalismul ortodox de azi, care a înlocuit veneraţia sfinţilor pentru Scripturi cu venerarea sfinţilor, făcând din Mesia Cel viu şi prezent un principiu, şi limitând relaţia cu El la o serie de eforturi personale de a-L atinge, după exemplul sfinţilor, uitând de Cine îi anima pe aceştia.) Nevoia de relevanţă culturală din partea celor care mărturisesc Cuvântul lui Dumnezeu este vădită, acolo unde există preocupare reală, ba chiar durere pentru destinul naţiunii.
Într-un apel adresat oamenilor de cultură ai ţării, regretatul poet Ioan Alexandru îi îndemna pe aceştia să-ţi asume în operele şi în vieţile lor „ceea ce este vital pentru naţiunea noastră, Cartea cărţilor, Biblia, fără de care renaşterea României- fără Isus Hristos- este cu neputinţă”. Parafrazând, strigăm tuturor oamenilor de Biblie ai ţării să-şi asume în lucrarea lor cultura. Apostolul Pavel a cunoscut acest deziderat şi i s-a conformat. Cunoaştem roadele lucrării lui. Aş spune chiar că prima responsabilitate ne revine, cultura ţării neputând fi influenţată de pe poziţii de incultură. Noi Îl cunoaştem pe Hristos, vrem să-L descriem, dar n-avem cuvinte! Biblia nu ajunge? – veţi întreba. Dar înainte de a lua Biblia din mâinile noastre, oamenii se uită la noi. Înainte de a lua un pahar cu apă din mâna cuiva, îi vedem unghiile. Cei obişnuiţi cu igiena, pur şi simplu refuză să mai bea, chiar dacă apa e curată şi setea mare; se îndreaptă spre tonetele cu sucuri. Un om de cultură va ignora recomandările unui incult. Ne asumăm această responsabilitate?
Există cercuri exclusiviste în cadrul aceleiaşi culturi. Raţiuni diverse le fac să fie aşa. Sunt privite ca grupări ciudate, unele cu exponenţi nereprezentativi cultural, fără aspect sociabil notabil, nerelevante. Vrem ca alternativa culturală evanghelică să fie un astfel de cerc? Vrem să ne folosim numai nouă? Unde se ridică media culturală a membrilor bisericilor noastre? Dar a liderilor lor spirituali? S-ar putea formula o sumedenie de astfel de întrebări. Se pot da, de asemenea, o sumedenie de răspunsuri. Subiectul nu e nici pe departe epuizat. Dar de la răspunsuri teoretice, până la înfăptuiri, până la o ţinută culturală onorabilă, dacă nu e de gală, în polifonia culturală românească, e drum lung şi anevoios. Românii au avut mereu mari oameni de cultură atei, ortodocşi, sau de alte credinţe, oameni care au lansat curente, orientări, urmaşi. Cultura evanghelică este „curentul” christic. Nu merită oare să luptăm cu tot ce avem mai bun pentru a-l impune? Cultura are nevoie de mari oameni de cultură: poezia de poeţi, istoria de istorici, politica de politicieni, presa de ziarişti… Iar evanghelismul are nevoie de o identitate culturală care se constituie prin confruntare. Haideţi să întrăm în cultura românească pe uşa din faţă, chiar dacă pe ea scrie „ţinuta obligatorie”! Însuşi mesajul pe care-l purtăm o impune. ]]>
Este Însăşi Fiinţa Lui. Măreţia a ceea ce apostolul Ioan numea, spunând că „La început era Cuvântul…”, nu poate fi cuprinsă în cuvintele noastre. Mintea omenească nu are acum capacitatea necesară să se apropie de natura exactă a ceea ce i-a dat naştere. Domnul a zis: „Faţa nu vei putea să Mi-o vezi, căci nu poate omul să Mă vadă şi să trăiască!” (Exod 33:20). „Faţa” Lui este prezenţa Lui în plenitudinea manifestărilor ei, este flacăra în mijlocul căreia orice substanţă de altă natură decât focul îşi pierde sau îţi modifică propria-i alcătuire.
De mii de ani, generaţie după generaţie, oamenii au tot dat ocol ideii de Dumnezeire. Filozofii sofisticate au căutat să-i creioneze un chip de care să se poată apropia, fără a fi mistuiţi aceia care au mizat pe umila stare a minţii omeneşti. Religiile au pus accentul pe „încălzirea” fiinţei la apropierea de această Flacără. Dar întotdeauna au rămas departe.
Să ne închipuim că ne plimbăm pe marginea unei fântâni şi încercăm să vedem apa din adânc. Numai că adâncimea e aşa de mare, că orice efort e zadarnic. E aşa de mare distanţa până la izvorul apelor ei, că oglinda proaspătă şi răcoritoare atât de râvnită, pare a nici nu fi. În aceste condiţii, apostolul Pavel scrie Efesenilor (şi nouă) aceste cuvinte: „Şi mă rog ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea un duh de înţelepciune şi de descoperire, în cunoaşterea Lui, şi să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeţi care este nădejdea chemării Lui, care este bogăţia slavei moştenirii Lui în sfinţi, şi care este faţă de noi, credincioşii, nemărginita mărime a puterii Sale, după lucrarea puterii tăriei Lui, pe care a desfăşurat-o în Hristos, prin faptul că L-a înviat din morţi, şi L-a pus să şadă la dreapta Sa, în locurile cereşti…” (Efeseni 1:17-20) Trebuie o funie! O funie suficient de lungă şi o găleată. Dovada existenţei şi a calităţii apei din adânc nu poate fi făcută decât aducând la lumina zilei ceva din ea.
Cei mai mulţi oameni însetaţi vor să bea şi să se sature. După goane îndelungi prin pustiurile toride ale zilelor, epuizaţi de himerele atracţiilor lucitoare, de oglinzile false ale satisfacţiilor inconsistente sub aspect esenţial, însemnând oarece doar la nivelul senzaţiilor atât de trecătoare şi a unei mulţumiri de sine nejustificată sub aspectul ieşirii necondiţionate din scena lumii, cei mai mulţi oameni devin adepţii unei conduite de tipul „Trăieşte-ţi clipa”. Egoismul presupus de adoptarea acestui mod de a concepe viaţa nu are absolut deloc de-a face cu creştinismul, care cheamă în mod permanent şi fără a îngădui dubii, către altceva, cu totul altceva, ceva surprinzător, inimaginabil pentru gândirea comună condusă de un aprig instinct de supravieţuire a suportului material al vieţii, care, cu toate eforturile vreunei fiinţe, are clipele numărate. Acest „altceva” strigă clar „Trăieşte-ţi veşnicia!”
Am băut din această Fântână!, le strig acestor oameni. E apă vie aici! E altceva! Gustaţi! „El este şi răsplăteşte pe cei ce-L caută…”. „Gustaţi şi vedeţi cât de bun este Domnul!”
]]>dincolo de aer se înalţă cetatea
către care îmi duc turmele dincolo de înalt
cu albul făcut strună de arc lânceziu
deasupra dorurilor ca epitelii ale luminii
încet străbat ca un castel verticalul
creneluri gândurile ascund cuiburi de lănci
doar albă ca zăpada iubirii mele mai ştie
aripi să ţeasă lebedelor abandonării
doar de acolo după ce plâng mai ales
şi m-ai ales şi m-ai întors în mântuire
ca pe frigărui moi pe grătar că doreai tare
să mă tot mesteci ca pe unul neprihănit Dumnezeule
Pe ferestrele bisericii alunecau fire de apă, de parcă toate respiraţiile s-au îngrămădit acolo, pe sticla rece şi întunecată. Era iarnă, ori sfârşit de toamnă, nu mai ştiu. Îmi amintesc doar emoţia cu care rosteam una după alte strofele alea care mie mi se păreau minunate, inegalabile, sfinte. Uitasem de tot de faptul că pe drumul de întoarcere aveam să trecem iar pe lângă casa Lepădaţilor care ne vor pândi, vor arunca după noi cu pietre şi înjurături, vor striga pocăiţii, pocăiţii, căutând să ne jignească… Ce nume predestinat parcă, Lepădatu… Erau de-o seamă cu noi, învăţau foarte prost, iar cel mare avea un defect la un picior, şchiopăta, şi rămăsese repetent un an. Copiii familiei Lepădatu… Eu şi fratele meu am avut destul de tras de pe urma lor în copilărie.
Dar acum spuneam poezia. În biserică era cald. O sobă cu lemne, aflată chiar în faţă, aproape de cor, unde mă aflam şi eu, dogorea de nu puteai sta lângă ea. Iar eu spuneam poezia. O găsisem undeva, într-o carte despre tânăra generaţie, parcă, şi despre educaţia morală. Comunismul ştia să se ascundă prin cărţi, sau în spatele lor…
Suna cam aşa: „Dacă-ţi rămâne mintea, când cei din jur şi-o pierd…”. Mă fascinase poezia asta. Şi acum mi-o aduc aminte.
A doua zi m-am dus la păstor cu una dintre poeziile mele abia scrise. Era într-o încăpere alăturată sălii de adunare o maşină veche de scris pe care mi se îngăduise a o folosi. Nu mai ştiu cum suna poezia aceea. Parcă mă văd emoţionat foarte, stând pe culoarul dintre rândurile de bănci şi aşteptând cu sufletul la gură verdictul. Păstorul, după ce a studiat cu toată atenţia hârtia respectivă, mi-a înapoiat-o vorbindu-mi despre panteism şi nu ştiu ce alte minunăţii despre care un biet şcolar ca mine abia începea să audă. Tot ce am înţeles atunci a fost că nu mă pot prezenta înaintea altora cu astfel de texte. Dar nu a fost suficient să-mi taie elanul. Ceva mai puternic decât mine mă atrăgea total şi definitiv, aşa că nici nu mă gândeam să mă opun. M-a însoţit în bucurii şi în necazuri, m-a pedepsit şi m-a alinat, a fost biciul lui Dumnezeu, dar şi binecuvântarea Sa pentru mine.
Atitudinea acelui păstor însă nu a făcut decât să mă îndepărteze de biserică exact acolo unde nu şi-ar fi dorit să fiu: între alţi aiuriţi ca şi mine, dar cu preocupări, îndoieli şi certitudini literare, unde se părea că sunt printre cei mai cei. Dar asta s-a întâmplat mai târziu… Am luat de acolo de toate: şi bune şi rele. Am învăţat despre poezie, dar am învăţat şi puţin alcool, şi puţin flirt cu fetele, prietenii nepotrivite şi multă prefăcătorie. Comunismul încerca să pună stăpânire nu doar pe capacităţile fizice ale oamenilor cât, mai ales, pe sufletele lor. Devenise normal, pentru cei din generaţia mea, să accepte controlul si „pavăza” comunistă cu toate mistificările ei, ca o acomodare inconştientă la o realitate care nu-şi revelase încă toate punctele vulnerabile, cel puţin nu unor ochi deja astupaţi de alte pasiuni. Simţul istoriei ne era furat sistematic între un trecut glorios, niciodată trăit şi un viitor luminos, dar mereu amânat…Deşi eram bun, acum cred că eram printre cei mai buni, niciodată nu am mers mai departe de faza pe judeţ, la olipiade. Comunismul era precaut. Un fiu de pocăit ca mine nu avea voie să iasă în evidenţă în vreun fel. Aşa a început cea mai lungă şi mai grea şcoală din viaţa mea, şcoală pe care nici acum nu am absolvit-o: şcoala smereniei. Mereu am avut de susţinut examene, la şcoala asta. Unele mai dure ca altele. Pe unele le-am trecut, la altele am căzut. Dar nu au fost niciodată în zadar…
Dacă aş fi fost nu atât de chemat spre poezie pe cât eram, atitudinea pe care acum o văd mult prea semeaţă şi de tot snoabă, aceea a pastorului care nu ştia nimic despre poezie, dar care se ascundea în spatele neştiinţei mele, m-ar fi lecuit definitiv de scris. Şi mă întreb: pe câţi alţii nu i-au lecuit asemenea păstoraşi care nu pot să-şi recunoască propriile limite, ca să nu mai vorbim despre cei care se cred unşi cu… toate poeziile, direct de Dumnezeu!?
Când toate mişcările necredincioşilor regimului, care erau pocăiţii, erau controlate de comunişti, ba acum apar şi lacheii (forma de feminin: „lichelele”) lor din chiar fruntea pocăiţilor (unii mai zac şi acum prin diverse „frunţi” şi înţeapă cum înţepau spinii din coroana Mântuitorului) oameni care şi-au vândut fraţii şi au inăbuşit orice tânără speranţă care le-ar fi putut umbri importantele persoane, a spera la o recunoaştere a valorii era aproape o prostie. Nu am disperat însă. Am continuat să scriu. Şi n-am putut uita niciodată acea minunată poezie a lui Kipling pe care am rostit-o în acea iarnă, sau sfârşit de toamnă târzie, fiert uşurel în căldura focului care ardea în soba de alături, dar şi în clocotul nevoii de a scrie şi eu la fel de bine, dacă s-ar fi putut… „Dacă-ţi rămâne mintea când cei din jur şi-o pierd”…
2. Ieşirea din oglindă
Cum s-a ajuns la rostirea de poezii în bisericile evanghelice, nu e greu de închipuit… Se zice că românul e născut poet. Dar nu cumva e făcut? Oare nu se naşte ca toate fiiţele omeneşti, înzestrat în fel şi chip, şi nu în special cu daruri poetice? Nu intervin oare după aceea motive care îi deschid un apetitul pentru mistic, o chemare către contemplare, meditaţie şi taină, ingrediente suficiente pentru a vorbi despre o fire poetică? Aceste ingrediente au fost puse la îndemână din belşug, de-a lungul istoriei neamului, istorie croită pe un fundament creştin care, chiar dacă secătuit duhovniceşte în relaţiile cu poporul, rămâne rezistent ca stânca în transportul din generaţie în generaţie, datorită sanctificării tradiţiei… Iar când această tradiţie a însemnat îndreptarea fără împrumuturi de obiceiuri precreştine care n-au făcut decât să altereze şi să profaneze dreapta credinţă, către Hristos şi către Cuvântul Său, valoarea ei devine a lui Hristos şi a Cuvântului Său, primeşte – numai atunci – valenţe mântuitoare. Dar nu despre îndreptăţirea uneia sau alteia dintre credinţe îmi propun să vorbesc… Întrebarea era alta: cum s-a ajuns la rostirea de poezii în bisericile evanghelice?
Mi-a căzut recent – şi aparent întâmplător – în mână o carte. Mi se confirmau unele păreri cu privire la împământenirea spunerii de poezii în adunările noastre. Cartea se cheamă „Sentimentul religios la români” (Doru Radosav, Sentimentul religios la români, Ed. Dacia, Cluj-Napoca 1997)şi e „O încercare de reconstituire istorică a sentimentului religios la români în perioada cuprinsă între sec.XVII – XX (p.12), primul capitol fiind dedicat tocmai analizării literaturii sentimentului religios care „face parte integrantă din literatura religioasă care a fost dominantă în istoria culturii româneşti premoderne. Cartea şi literatura religioasă a ocupat locul predominant în viaţa intelectuală a poporului român” (p.15). Autorul încearcă să evidenţieze importanţa educaţiei în formarea cultural-religioasă a poporului român, amintind în acest sens „Ceaslovul, Psaltirea, Catehismul şi Bucoavna”. Psaltirea era destinată nu doar ca „manual de educaţie creştină şi, deopotrivă, de lectură şi cântare… aşa încât, în poezia poporală română numai de ea se pomeneşte…”(p.22), şi nu uită să specifice că ea „era destinată şi serviciului religios…”(p.23). Aşadar nu e un început în obiceiul evanghelic de a asocia poezia serviciului bisericesc, ci e o retopire în forme vechi, specifice poporului român, în care s-au turnat însă elemente proprii unei trăiri evanghelice autentice. Vom vedea cum, graţie unor întâmplări pe care nu poporul în întregimea lui, ci anumite personalităţi, care şi-au pus calităţile deosebite cu care Dumnezeu le-a înzestrat, la dispoziţia Sa şi a Cuvântului Său, au contribuit la păstrarea acestui obicei curat al scrierii de poezii dedicate şi închinate pentru şi într-o nealterată credinţă creştină, ducând mai departe nu vorba goală, ci însăşi esenţa caracterului popular românesc, pierdut în hăţişul istoriei, confundat şi înlocuit cu sentimentul naţional pur şi eroismul, care sunt altceva decât sentimentul religios al unui neam. Dacă se păstrează această legătură între creaţia literară ca fapt artistic şi, în acelaşi timp ca fapt duhovnicesc, singurul care poate da artei dimensiunea adevărată a „sentimentului religios”, şi care o face compatibilă cu slujirea bisericească, atunci acest lucru nu în biserica tradiţională se poate întâmpla – o biserică anchilozată pe formele ei fixe, tradiţionale, paradoxal opacă la acest fel de tradiţie, ci, fidelă învăţăturii Scripturii şi desprizându-se din alunecarea tradiţiei către formalism şi anchilozare, în bisericile netradionale, care caută formele autentice, biblice, de închinare, ele fiind acelea care se apropie cel mai mult de adevărul care a dus la un anume moment istoric la apariţia Psaltirii…
De ce se spun – si ce fel de „poezii” se spun în bisericile evanghelice româneşti? Cum se vede în oglinda unde îşi spun pocăiţii poeziile?
Cel mai curat curent evanghelic românesc, în sensul de originare românească, este Oastea Domnului. Iosif Trifa, iniţiatorul mişcării, scria şi recita poezii de-ale lui la adunări. L-a insoţit şi l-a urmat cu harul său, Traian Dorz. Aici îşi are originea obiceiul de a spune poezii în bisericile evanghelice de la noi – spre deosebire de celelalte ţări, unde nu se practică recitarea versurilor în cadrul programului eclezial. Bineînţeles că aşa a apărut un anumit fel de consumator de astfel de literatură, care trebuia săturat. S-a încurajat dezvoltarea unei „producţii de masă” de poezie de inspiraţie biblică, de către un public neformat şi neavizat, ceea ce a determinat apariţia si incetatenirea epigonismului şi a lipsei de valoare literară. Ba chiar s-au declarat poeţi mulţi indivizi care ar fi trebuit să rămână doar pastori, numai datorită pozitiilor lor de autoritate bisericească. Mă lupt cu această situaţie de mai bine de 15 ani. Faptul că acum poezia mea – care încearca să depăşească în mod evident standarde false, artificial create – este acceptată în unele adunări şi de către unii păstori, ca valabilă, îmi dovedeşte că nu mă luptat degeaba.
Din punctul meu de vedere, antologia „Poeziile creştinilor români” a regretatului Mircea Ciobanu aduce mari deservicii demersului poetic evanghelic, încercând să acrediteze ideea că dacă eşti creştin autentic („practicant”, zice el în prefaţă) nu poţi scrie decât ca acolo, adică poezie fără mare valoare literară şi fără pretenţii, altfel te-ai descalifica din pozitia de creştin, ca lipsit de modestie. Nimic mai fals! Îmi pare rău pentru confecţionerii de predicuţe rimate, dar adevărata poezie este cu totul altceva decât şarpele cu zurgălăi!
Dar ea cuprinde acel corolar de sensuri cărora, dacă le urmărim nuanţarea efectivă, precum şi valenţele intuitive, multipolarismul cauzal şi finalităţile “în curcubeu”, descoperim frumuseţi de nebănuit, adâncimi pe lângă care cele mai profunde sisteme filozofice devin bălţi de adăpat oile vanităţilor omeneşti. Ne situăm, aprofundând adevărurile cuprinse, în ceea ce ni S-a dat şi S-a numit “Cuvântul lui Dumnezeu”. El este „sânul lui Avraam”, cel care, între vârful pumnalului ridicat să înjunghie jertfa şi inima fiului său, a văzut şi auzit deodată, înaltă şi sublimă, rostire de Dumnezeu.
Chiar dintru început, de când omul şi-a adjudecat cu de la înşelătorul iniţiativă statutul de fiu pierdut, de simplă metaforă rătăcitoare, smulsă din versul edenic şi aruncată în hăţişul mereu scandalos al unei existenţe terne, lipsită de inefabilul care e Duhul lui Dumnezeu, spaţiul adevărat al visării cu sens şi finalitate, el a tot privit înapoi cu nostalgie.
Cuvântul lui Dumnezeu este hrana şi răspunsul, pentru această dimensiune a tânjirii umane. Înţelegem astfel ce vedea Adam acolo, ce vedem noi, ce poate vedea oricare dintre oamenii care încearcă să privească peste umărul a tot ceea ce, artificial, i-a devenit realitate imediată, (dar nu nemediată, întotdeauna e cineva în spatele realităţii fiecăruia), cotidian, mediu social, economic, politic sau cum ar vrea să-l mai denumească.
Adam vedea heruvimi învârtind o sabie învăpăiată. Un semn clar al interdicţiei. Un sigiliu de nerupt care nu permitea decât amintirilor, să treacă. Nostalgiei… Vedea acel „pe aici nu se trece” al lui Dumnezeu, nespus mai categoric decât orice baraj de artilerie, embargou internaţional, cerber mitologic sau incompatibilitate sanguină.
Şi totuşi, dinspre Dumnezeu acest zid se vede altfel. El, când Şi-a rostit balada veşniciei pe care a numit-o “Calea, Adevărul şi Viaţa”, zidul aceasta era doar o conjucţie, însemna doar “încât”…
„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea”
încât ea să-şi recapete rima,
încât ritmul ei să fie cel al bătăilor inimii Lui,
încât „a surpat zidul de la mijloc, care-i despărţea”,
„încât a dat pe singurul Său Fiu…”
Cum plopii miri o frunză în furtuni,
Aşa-mi dansez peste făptura cruntă
Întregi primejdii, secete şi spumi.
Şi nu mi-o văd, de-atât, orbecăirea,
De parcă ochiul mi-l ascund în fum
De toată fuga ce-o numesc „trăirea”…
Şi mă înşfac-al vieţii nicidecum.
Am tot cotrobăit îndeajunsuri
De mine ciopârţit pe întrebări,
Că mi s-au dat tăcerile răspunsuri
Să le întind pe lume ca pe mări.
Tu-mi vezi îndoliata-ncercuire
De ani sumeşi ca mâneci de satin
Pe tot ce învăţat-am că-i iubire,
Dar tot nu înţeleg că sunt străin
Şi călător şi-o oază de durere
Cu numele-mi pe-un palmier uitat
În ăst deşert care întruna cere,
Dar nu ţi se oferă niciodat’.
Şi Tu îmi vezi alunecarea tristă
Înspre răbojii multelor loviri.
Îmi dai atunci îmbrăţişarea cristă
Şi mă dansezi în aer de nuntiri.
Îmi amintesc o excursie la mare, demult… Era pe plajă un fotograf cu nişte siluete umane din carton, sau altceva de felul acesta. Pe o faţă erau pictate frumos, să imite corpul omenesc. Dar aveau o gaură în locul unde ar fi trebuit să fie faţa: fruntea, ochii, nasul, buzele, bărbia… Acolo clientul îşi îndesa obrajii, zâmbea, iar fotograful îi scotea o poză în care era el, dar cu alt trup. „Grozav!”, mi-am zis, şi am dorit imediat să am o poză cu mine altfel. Să vadă prietenii mei şi să se distreze. Şi apoi, e aşa de interesant să fii altfel! Era aşa de simplu… Doar te lipeai în dosul cartonului şi puneai faţa în gaură.Numai că pe dosul cartoanelor acelora nu era pictat nimic şi erau tare murdare… Nu ştiu cui îi venise ideea năstruşnică să toarne pe spatele cartoanelor ceva unsuros şi negru, vaselină ori ce-o fi fost, că toţi cei ce făceau poze acolo plecau murdari. De câte ori priveam poza aceea sau o arătam altora, îmi amintea şi de cât de greu am scos mizeria aia de pe mine. Ce e mai rău e că avem asemenea cartoane in noi. Le spunem, alintându-le, subiectivităţi. Dacă n-ar fi aşa, n-am sta mereu în faţa oglinzii, să vedem daca suntem tot cei pe care-i ştim, sau altfel, daca ne-am murdărit sau nu, ori pur şi simplu ce mască să ne punem azi, cum să ne ascundem mai bine… Să ascundem, ce? De ce? De cine? Până când vom purta poza făcută la mare?
Unii adună albume întregi cu astfel de poze. Dar cei mai vulnerabili sunt cei tineri. Neliniştea caracteristică, energia ca şi nevoia lor de a-şi clarifica aspectele vieţii, secretele propriei fiinţe, îi fac vulnerabili. „Păcat de el!” spun oamenii mari şi importanţi din jur. „Păcat de el!” spun părinţii, uluiţi de cel pe care-l văd acum cu totul altul decât înainte. „Păcat de el!”, spune Dumnezeu, dar nu compătimind, ci trăgând o concluzie şi un semnal de alarmă. Această concluzie se impune. „Nu-i aşa? Dacă faci bine, vei fi bine primit; dar dacă faci răul, păcatul pândeşte la uşă; dorinţa lui se ţine după tine, dar tu să-l stăpâneşti.” Aşa scrie în dosarul primei crime din istorie. Scrisul e al lui Dumnezeu. Dar nu înţeleg… Ce vrea să spună? Răul, păcatul, dorinţa lui… Nu-s tot aia?
„Dorinţa lui se ţine după tine…”
A fost o zi când ochii omeneşti au văzut existenţa. Existenţa din ei şi dimprejurul lor. O privire absolut obiectivă îl despărţea de orice durere. Dumnezeu îl întocmise pe Adam asemănător Sieşi, purtând în el principiul absolut al binelui, al curăţiei, al încrederii. Adam nu putea vedea altceva, decât ce era în el şi în jurul lui: lumea absolută şi adevărată a binelui. El nu avea nevoie să facă poze trucate pe plajă. Binele, adevărul, frumuseţea lui Dumnezeu erau oglinda lui de fiecare clipă.
Lumea era plină şi completă. Totul era „foarte bine”, spusese Dumnezeu. Lumina, pământul, apele, plantele şi animalele. Şi mai ales el, Adam, încununarea creaţiunii Sale, replica în exteriorul creat a lui Dumnezeu Însuşi! Purtând chipul şi asemănarea Sa ca pe o pecete pe care El a pus-o pe tot ce făcuse. Căci subiectivitatea lui Dumnezeu este El Însuşi. Atunci, de unde am apărut noi, plini de dorinţa de a fi altceva, de a avea altceva, gata oricând să plătim cu noi înşine un alt chip şi o altă asemănare?
Adam nu era cum suntem noi azi, la început. Nici nu avea cum să vadă răul… Era ceva total străin de el. Vedea şarpele, da, doar el îi dăduse nume. Pe acest animal l-a ales răul pentru a se revela şi a-şi face simţită prezenţa. Poate şi fiindcă era purtător de otravă. Ce altceva se poate identifica cu răul mai profund decât otrava distrugerii şi a morţii? Răul se făcuse atunci, înainte de Cain. De atunci „dorinţa lui se ţine după tine”. Despre asta vom mai vorbi.
Dumnezeu numeşte ascultarea de o astfel de dorinţă, „păcat”. Aşa că putem şti ce este, de unde vine şi cum se manifestă păcatul. Gândirea nu este păcat, dar rezultatul ei poate fi o poză de pe plajă. De ce? Intervine subiectivitatea. Adică altceva decât ai fost creat. Păcat este orice intră în contradicţie cu acea condiţie umană perfectă, creată de Dumnezeu. În dosul lui e cineva care face ca gândurile omului să pornească de la realitate, dar să ajungă la împlinire cu totul altundeva decât normal.
O anecdotă care m-a amuzat copios într-o vreme, dar care acum mă îndurerează la fel de mult, povesteşte despre un om care mergea cu maşina printr-o pustietate. La un moment dat a explodat un cauciuc. A făcut el ce-a făcut şi a repus maşina pe roate. Dar n-avea o pompă să umfle roata. Ştia însă, nu foarte departe, un motel. Aşa că a început să împingă maşina, gândind: „E în regulă, merg la patronul respectiv, îl rog să-mi împrumute o pompă, îi plătesc şi plec mai departe.” Toate păreau în regulă. „Dar dacă tocmai a avut ceva probleme şi e supărat şi refuză să mă ajute, ce mă fac?” se îngrijoră el… „Ei, n-o fi chiar aşa!” îşi zise, râzând de propria-i nălucire. „Dar dacă s-a certat cu nevasta şi mă jigneşte, ori mă înjură…? Nu se poate, nu e vina mea, o fi având el un minim de bun simţ… Şi totuşi… Se poate ajunge la violenţă… Să dea în mine!? Da’ ce-i fac? Îi cer o pompă şi gata!” Şi gândind aşa, ajunge la locul cu pricina, deschide uşa şi strigă: „Ştii ceva, măi nene? N-am nevoie de pompa ta!” Aşa lucrează răul cu mintea omenească… Nu e… păcat?! Stă lipit de ea şi caută mereu să o deturneze. Oare poate fi întrerupt undeva cursul unei astfel de evoluţii?
„…dar tu să-l stăpâneşti.”
Creştinii ştiu toate acestea. Şi mai ştiu că este soluţie pentru problema păcatului. Sau ar trebui să ştie. Nu căi ciudate, lecţii de gândire pozitivă, surogate mai mult sau mai puţin literare, ci Însăşi Calea! Cel ce „a fost om ca şi noi, dar fără păcat.” Cum a făcut? Poate că nu vom înţelege decât când ne va spune El. Ce a făcut, asta-i important. A făcut posibilă împotrivirea. Chiar a conferit cu autoritate pe cel care doreşte şi încearcă să se opună păcatului.
Vreau să spun că se poate şi altfel. Pot să fiu interesant şi divers fără să fac poze pe plajă. Pot să-mi umflu roata şi să plec mai departe liniştit. Pot să mă văd într-o infinitate de oglinzi, privind într-una singură, şi în fiecare să fiu acelaşi şi altfel… Vrei să ştii cum se face asta? Întreabă-L pe El! Priveşte în Oglinda pe care El a dat-o: Fiul Său. Cuvântul Său.
De ce nu mă ierţi de lume, aşa cum mă ierţi de mine, de ce nu mă îmbraci în fragii ignoranţei, în coclaurii indiferenţei? De ce mă doare lumea ca o atelă prost pusă peste o fractură de iubire pierdută? Atâta cântec am irosit ascultând-o, lumea, şi neînvăţând nimic, atâta simfonie de alint am izgonit, iar pirderea asta trăire numit-o-am, că acum ştiu şi pleava din pumnii bunicului… Dar asta nu mă face grâu.
Acum iernez în durere ca o gospodărie de ţară în sărbători, cu acoperişul în râna apusului. Acum muşc mărul căzut în ierburile anotimpurilor ca şi cum l-aş ţine de cerul albastru, în timp ce iubesc, iubesc, iubesc fără să mai numesc, doar cu iubirea. Acum aerul îl încheg în credinţă şi speranţă, de mă dă iubirea pe dimprejur…
]]>Ce fel de om era apostolul Ioan? Cum gândea? Cum scria? Oare nu era „postmodern”, pentru vremea lui, tipul acesta de gândire şi vorbire?
Trăia la confluenţa unei lumi vechi, a unei culturi dominată de zeii, eroii şi filozofii greci. Venea cu o învăţătură nouă, nemaiimaginată, nemaiauzită, nemaitrăită, dar trăgându-şi seva din Cartea neamului lui. Văzuse pe cineva murindu-i sub ochi. Apoi îl văzuse iar, viu şi nevătămat.
Mai ştia că nu fusese o nălucă, o năzărire… Îl mai văzuseră şi alţii. Ne putem imagina oare cum e să nu putem vedea în direct evenimentele ordinare sau extraordinare ale lumii în care trăim? Să nu le auzim la radio, comentate de oameni calificaţi, şi de tot felul de martori? Sau să citim despre ele în ziare…? „Ziarul” lui Ioan era Cartea Sfântă, iar „televizorul” lui era ecranul propriei lui minţi, pe care Duhul Domnului Îşi proiecta imaginea. O extraordinară imagine „postmodernă”… Acolo vedea el lumina despre care vorbeşte. Ia ascultaţi:
„La început era Cuvântul,
şi Cuvântul era cu Dumnezeu,
şi Cuvântul era Dumnezeu.
El era la început cu Dumnezeu.
Toate lucrurile au fost făcute prin El;
şi nimic din ce a fost făcut,
n-a fost făcut fără El.
În El era viaţa,
şi viaţa era lumina oamenilor.
Lumina luminează în întuneric,
şi întunericul n-a biruit-o.
A venit un om trimis de Dumnezeu:
numele lui era Ioan.
El a venit ca martor,
ca să mărturisească despre Lumină,
pentru ca toţi să creadă prin el.
Nu era el Lumina,
ci el a venit ca să mărturisească
despre Lumină.
Lumina aceasta era adevărata Lumină,
care luminează pe orice om,
venind în lume.
El era în lume,
şi lumea a fost făcută prin El,
dar lumea nu L-a cunoscut.
A venit la ai Săi,
şi ai Săi nu L-au primit.
Dar tuturor celor ce L-au primit,
adică celor ce cred în Numele Lui,
le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu;
născuţi nu din sânge,
nici din voia firii lor,
nici din voia vreunui om,
ci din Dumnezeu.
Şi Cuvântul S-a făcut trup,
şi a locuit printre noi,
plin de har, şi de adevăr.
Şi noi am privit slava Lui,
o slavă întocmai
ca slava singurului
născut din Tatăl.”
Ce înţelegea Ioan din tot ce spunea? Cum se mişca Logosul între ideile lui? Ar fi avut vreun ecou adevărul lui, dacă nu s-ar fi bazat pe un Adevăr mai înalt şi mai concret decât orice idee omenească, pe un Adevăr palpabil, deschis experienţei imediate şi, în acelaşi timp, cu totul ezoteric, explodând în oricare orizont filozofic pe care puterile minţii omeneşti l-ar străbate…
Citesc oamenii de azi ca să devină informaţi. Ca să devină mai înţelepţi. Ca să poată comunica. Dezbat în areopagul minţii lor despre una şi alta, şi când dau peste o chestie pe care o cred deşteaptă, dau fuga la vecinul să-l înveţe şi pe el. Sau se apucă de scris cărţi. E plină azi lumea de cărţi. Chiar şi eu am adăugat câteva. Sunt bune, unele. Altele, rele. Altele indiferente. Dar neapărat interesante. Interesante pentru cei care le-au scris, poate şi pentru alţii…
Îmi amintesc o anecdotă despre un om nu prea inteligent, care a întâlnit pe stradă pe vecinul său, profesor. „Bună ziua, dom’ profesor, ce mai faceţi?” Bună, măi, Vasile, am cumpărat o carte.” „O carte? Ce carte?” „Una de logică.” „Da’ ce-i aia logică, dom’ profesor?” „Păi, cum să-ţi explic… Ia spune, măi Vasile, ţie îţi place vânătoarea?” „Îmi place, dom’ profesor, am şi armă.” „Ei, înseamnă că, din când în când, mergi la pădure să vânezi. Asta e o deducţie logică.” „Da, dom’ profesor, cu amicii…” „Vânaţi ceva, iar seara faceţi un foc bun şi frigeţi carne.” „Aşa e, dom’ profesor…” „Apoi beţi un păhărel, vă încălziţi, şi începeţi să spuneţi poveşti vânătoreşti.” „Aşa e!” „Dacă poţi spune poveşti, înseamnă că nu eşti mut.” „Nu… Şi ce-i cu asta?” „Păi tocmai am dedus cu ajutorul logicii, că dacă-ţi place vânătoarea, înseamnă că nu eşti mut.” „Extraordinar! Îmi iau şi eu o carte!”
Şi-a cumpărat omul o carte, s-a dus acasă, a pus-o pe masă, apoi a chemat-o pe soţia lui şi i-a arătat-o. „Ce-i asta?” a întrebat ea. „Ei, o carte… O carte de logică.” „Şi la ce-i bună? Ce-i aia logică?” „Stai, că-ţi explic… Ţie îţi place, dragă, vânătoarea?” „Nu!” „Înseamnă că eşti mută…!” a dedus omul nostru, scărpinându-se-n cap. „I-auzi!”, a răspuns cu ironie soţia. „Eh, înţelege ce vrei…” a mai zis el.
Omul nostru era poet? Cam asta e logica poeziei, nu? Cam aşa se construieşte o metaforă. Se sar etape de gândire, se adaugă sentimentele în diverse cantităţi şi raporturi, care ce şi cât are prin visteria inimii lui, se amestecă bine cu făcăleţul cuvintelor, se fierbe totul la focul câte unei idei, sau în baia marină a unei atmosfere ce trebuie sugerată, unii adaugă mirodenii autohtone sau exotice, după gustul invitaţilor la petrecere, şi tocăniţa poeziei e gata. Poţi să te frigi cu ea. Atunci spui că e postmodernă. Dacă o laşi de se mai răceşte, o pot mânca mai mulţi.
O fi de zâmbit, dar mie nu prea-mi vine. E lumea plină de genul ăsta de concluzii „logice”. Şi par atât de interesante…! Problema apare când încep invitaţii să strâmbe din nas. Noi, cei care vrem să-L avem ca invitat de onoare la petrecerea noastră pe Hristos, ar trebui să ne gândim în modul cel mai nepoetic la gusturile Lui, când suntem în bucătărie.
Bucătăria e, de regulă un loc unde se găteşte mai mult şi se dansează mai puţin. Dacă nu, invitaţia pe care I-am făcut-o e o înşelătorie. E ca şi cum invit pe cineva despre care ştiu că nu va veni, fiindcă nu-i plac petrecerile mele. Iar mie nu-mi place neplăcerea Lui. Dar nici nu vreau să-l pierd de prieten.
Aşa vrem să pregătim? Suntem liberi s-o facem. Dacă Hristos nu e invitatul de onoare şi dacă nu vine şi El la petrecerea vieţii mele, mai bine stau acasă. Iar Hristos nu vine travestit sau anonim. El este Adevărul. Ne place sau nu, asta e altceva. Petrecerea noastră poate fi un bal mascat, dar în cazul acesta, să nu anunţăm că va veni şi El, fiindcă nu va veni. Vă asigur.
dacă nimeni nu s-ar sinchisi de existenţa tristeţii
din frunzele de stejar când vine toamna
ca un tanin ar tragerilor de timp şi de spaţiu
ca o reglare de euharistii în eter
dincolo de care veghează din planete Dumnezeu
urcuşul Său spre durere nu impresionează mai mult
decât dacă ar fi propria noastră durere neînţeleasă
ce absurd să mănânci mere şi să nu ştii nimic despre sâmburi
ce absurd să întrebi înserarea despre execuţia de mâine
ca şi când floarea de tei n-ar avea gâdele ei
doar să trăieşti frumos ţi se cere şi să duci la păscut libertatea
până când ar zâmbi din toate eşafoadele ei inocenţa
dacă nimeni nu s-ar sinchisi de existenţa tristeţii
lebedele ar vâna trestii peste care se zbate apusul
Pozele noastre au fost puse aici de curând, dar ele au fost făcute de Dumnezeu din veşnicii. Se văd din toate părţile. Fiindcă El e în toate părţile. Ochii lui sunt peste tot. Şi nici o culoare nu este în plus sau în minus…
Aparatul Lui de fotografiat poartă marca “Golgota”. Oricui trece pe acolo şi se odihneşte la umbra crucii Fiului Său, El îi face o poză cu aripi.
Fiindcă acum am devenit zburători. Zburăm pe deasupra mizeriei lumii, fără să ne pătăm. Şi albatroşii fac parte dintr-un peisaj cu mare, dar nu sunt nici peisajul, nici marea, aşa cum noi suntem în lume, dar nu mai suntem din lume, noi nu suntem ea…
Ce amintiri frumoase poartă aceste poze! Atunci când eram mântuiţi, vezi? Uite cum ne făceam albi ca zăpada prin sângele Mielului! Aici suntem la Tronul de har, aici ne luptăm cu potrivnicul… Asta e Sabia Duhului.
N-am să uit niciodată bucuria aceasta a strălucirii bliţului lui Dumnezeu! Nu mă voi sătura niciodată sa zbor…
Doamne, hai să ne mai uităm o dată la poze! ]]>
Ca o felie de realitate inconştientă,
Ne-am măsurat vârstele de departe
Şi viaţa lor am găsit-o absentă.
Eram ca un cal mural de pe pereţii tăcerii,
Nimeni nu-şi mai amintea cine ne-a pus
În culorile triste ale îndoielii,
Cu orgoliile în sus.
Colmatam zile de aprilie sau de altceva
În albia înapoierii noastre-n goliri,
Că iubirea aproape că nu mai conta,
Oricât eram de nuntiri.
Oricât eram de zăbreliţi în durere,
Şi oricât ni se păreau ele de aur curat,
Cineva tot încerca dinăuntru să spere
O afară de niciodat’
Şi uite-aşa ne-ai luat de pulsul aproape rupt
Şi în grădina Ta ne-ai înflorit obosirile,
Că nu mai trec anii pe dedesubt,
Ci roiesc între noi ca rostirile.
Cineva a zis : « Dacă nu avem în noi ceea ce este deasupra noastră, vom ajunge în curând să cedăm la ceea ce este împrejurul nostru. » Şi câte nu sunt împrejurul nostru !
Satan a creat a întreagă lume de iluzii, gata oricând să ni se ofere, o lume de minciună şi de amăgire, care oferindu-ni-se ne devoră.
Cine nu a simţit atingerea plăcerii şi a mizeriei, deodată, a satisfacerii vinovate, a împreunării cu împrejurul sub abilul patronaj al Amăgitorului?
Cine nu a simţit că pluteşte în imensitatea unei neasemuite înălţări spirituale ce s-a dovedit curând a fi doar aceeaşi împreunare a sinelui propriu cu exact imaginea lui oglindită de lumea himerelor ? A împrejurului considerat real, considerat necesar, considerat oricum, numai amăgior, numai mizerabil şi demn de milă, nu… « Stăpânitorul veacului acestuia », a împrejurului acestuia « răcneşte ca un leu şi caută pe cine să înghită. »
Unde alergaţi, oamerii buni ? Opriţi-vă ! Priviţi în voi: mai e acolo ceva neclar, aproape tainic, ceva ca o virgulă între bine şi rău ? Se mai învinovăţesc sau se dezvinovăţesc între ele gândurile voastre ? Înseamnă că nu-i totul pierdut.
Înseamnă că mai răsună în voi un clinchet de la întemeierea lumii, chiar dacă înăbuşit de împrejururi iluzorii… Îndepărtează-le cu once preţ, dacă vrei să auzi vuietul naşterii tale din nou ! Dacă îţi place cu adevărat liniştea muzicii Duhului Sfânt… Şi cum niciodată nu putut-au împreună să stea adevărul şi minciuna, cum niciodată două propoziţii contradictorii nu pot fi adevărate în acelaşi timp, nici două împrejururi reale în acelaşi timp şi la fel de adevărate, hotărăşte-te ! Ori împrejurul prefăcut şi pieritor, ori ceea ce vine de deasupra, veşnic şi adevărat… Hotărăşte-te!
dacă mă întreb despre fericire ce rol are ea
în procesul mântuirii şi de ce clocotesc oceanele
când bate vântul tare ei dacă te întrebi înseamnă
că ştii ce e aia sau ce ar trebui să fie înseamnă
că a înghiţit aerul un vârf de munte cu capre negre cu tot
şi toamnele cele cu stânjenei în ele
de rămânea copilăria de neuitat
erau şi ele un răspuns la întrebarea despre fericire
dar foarte puţini mai ştiau să bată din aripi
apoi Dumnezeu zâmbea din toţi îngerii şi arcuia
o ascunzătoare să ne jucăm
de-a v-aţi ascunselea fiinţei asta e da asta e
fericirea despre care mă-ntrebi asta e
Emiteam, mai deunăzi, câteva considerente privind o anumită poziţie ingrată a scriitorului român cu convingeri evanghelice, care este confruntat, de o parte, cu o mai mult sau mai puţin observabilă ignorare (dacă nu chiar împotrivire) din partea majorităţii ortodoxe din România, iar de cealaltă, cu o anumită suficienţă culturală în propriul mediu evanghelic, care, la drept vorbind, acceptă greu alte elite decât cele de la amvon care, aproape întotdeauna, nu sunt cei mai buni critici literari… Aceasta poziţie mi-a adus multe prejudicii de-a lungul timpului. Care ar fi soluţia problemei enunţate mai sus? Unde ar putea fi pus rolul literaturii beletristice în lucrarea unei biserici? Este nevoie de aşa ceva?
Dacă membrii şi liderii bisericilor se mulţumesc şi sunt zidiţi sufleteşte din Scriptură – şi aşa trebuie să fie! – şi din aportul obişnuitelor „predicuţe cu rimă”, ce rost are un poet sau prozator care mai apelează şi la o manieră originală şi modernă de a scrie? De ce l-a lăsat Domnul să fie şi să fie aşa? Adică altfel…?
Cred că ar fi de dorit să accentuăm nu atât pe rolul scriitorului teolog, cât pe acela al scriitorului artist… Cei mai mulţi lideri sunt de acord că, dacă există talentul, condeiul trebuie folosit. Că este o datorie de la Domnul pentru fiecare dintre noi să nu îngropăm
talantul primit, ci să-l cizelăm şi să-l punem în negoţ, astfel ca el să aducă profit pentru Împărăţia Domnului. Dar, în mod specific, în ce ar consta acest „profit”?
Este un poet, de exemplu, sau un scriitor de povestiri creştine, sau un eseist, mai mult „un obiect de decor” pentru lucrarea Domnului, care are doar rolul de „a face atmosfera” dinaintea predicilor şi de a satisface câteva – puţine! – pretenţii literare, sau trebuie să-şi asume şi el, scriitorul artist, vreun rol activ de propovăduire şi formare?
Viziunea multora asupra situaţiei culturale evanghelice impune acordarea celei mai mari atenţii, dar pentru un obişnuit scrijelitor de litere ca mine şi ca alţii, care nu am pătruns prea mult dincolo de cuvinte şi de semnificaţiile lor, mecanismele marii istorii înseamnă cam ce înseamnă moara pentru o rotiţă din interior… Ştim că merge sau nu merge, simţim ce ne doare sau ce tresaltă de bucurie în noi, uneori, poate că ştim şi ce ne doare sau ne
încântă… Şi încercăm să exprimăm aceste experienţe astfel ca rezonanţa tânguirii sau bucuriei să ajungă cât mai departe. Cât de departe, asta cred că ne pot spune cititorii…
Se poate ca lucrarea unui astfel de „făcător de bine” într-ale frumosului
grai să atingă lumea cu harul Domnului, astfel ca şi el să poată fi considerat un lucrător în via Sa?
Marii teologi au lăsat o zestre de progres real şi benefic umanităţii, nimeni nu poate nega rolul lor în propăşirea Evangheliei şi a principiilor Ei, dar ce ne facem cu scriitorii mai puţin teologi, dar la fel de umblători cu Dumnezeu, de experimentaţi în relaţia cu El? Au ei vreun cuvânt de spus în biserică şi în afară?
Subscriu din toată inima acelor observaţii care surprind faptul că în mediul ortodox, se observă cu ochiul liber că nu a trecut pe acolo reforma, cu provocarea evanghelicilor… A sosit vremea aceea, cred lucrul acesta cu toată fiinţa!
Un prieten îmi spunea: „Consider că trebuie să scriem şi noi, evanghelicii… Mântuitorul a ales doar ucenici. Scriitorii sau făcut ei înşişi după cum au simţit chemarea. Toată teologia de care noi depindem în propovăduire ne este dezvoltată de un scriitor/teolog, Apostolul Pavel. Ce ar fi rămas din propovăduirea lui, dacă nu ar fi scris? Sau ce am fi ştiut astăzi din teologia pastorală a lui Iacov, dacă nu ar fi scris epistola sa? Ce am fi ştiut despre crezul lui Petru, care, o vreme, iubise mai mult fiinţele marine decât pe cele terestre? Ştim ce stim pentru că s-a scris…”
Aici accentuez cu o observaţie personală: consider scrisoarea lui Iuda un exemplu despre scrisul cuiva care, dacă n-ar fi fost chemat la o lucrare de învăţător, ar fi fost poet. Bogăţia imaginativă în folosirea limbajului, conexiunile celei mai elevate viziuni creştine
aplicate unor situaţii foarte concrete într-o explozie de imagini poetice, îl recomandă. Redau doar un citat:
„Aceştia, dimpotrivă, batjocoresc ce nu cunosc
şi se pierd singuri în ceea ce ştiu din fire,
ca dobitoacele fără minte.
Vai de ei! Căci au urmat pe calea lui Cain!
S-au aruncat în rătăcirea lui Balaam,
din dorinţa de câştig!
Au pierit într-o răscoală ca a lui Core!
Sunt nişte stânci ascunse
la mesele voastre de dragoste,
unde se ospătează fără ruşine
împreună cu voi,
şi se îndoapă de-a binelea;
nişte nori fără apă,
mânaţi încoace şi încolo de vânturi,
nişte pomi tomnatici fără rod,
de două ori morţi,
dezrădăcinaţi;
nişte valuri înfuriate ale mării,
care îşi spumegă ruşinile lor,
nişte stele rătăcitoare,
cărora le este păstrată
negura întunericului
pentru vecie.”
(Iuda 1:10-13)
Mai spunea prietenul meu: „Nu trebuie să aşteptăm să avem un post la amvon sau să îmbrăcăm sutana, ca să putem scrie. Nu trebuie sa acceptăm ideea că numai aparţinând bisericii tradiţionale, ne putem aduce contribuţia în scris la îmbunarea şi încunoştiinţarea semenilor asupra unor adevăruri care nu sunt puse pe înţelesul comun şi nu sunt tipărite. Înţeleg aceasta (pentru. cei care sunt chemaţi la aşa ceva) ca o datorie faţă de generaţia noastră şi faţă de cele viitoare. Mai sunt multe învăţături în cămările Domnului, care aşteaptă să vadă lumina tiparului. Să mergem spre ele.”
Sunt perfect de acord. Ceea ce aş vrea să căutam împreună, noi, cei care scriem, este exact acea cale de a face auzite vocile noastre literare în acest context indiferent, dacă nu ostil, al unei culturi adăpată de o religie tradiţională, neaparţinând ei. Şi nu mă refer la literatura teologică, ci la cea artistică.
Poezia creştină evanghelică este ignorată. Să fie numai din motive financiare născute din simpla observaţie că nu sunt mulţi cei care vor cumpăra aşa ceva?
Oare…? Vom trăi şi vom vedea…
a trebuit să-mi fac loc eram singur cu stingerea mea
pe lături creşteau plopii cu trese de dor
majurii însingurării
Dumnezeu făcea semn cu arhanghelul mihail
ciupeau norii aerul rămas în urma combinelor ploii
a trebuit să-mi fac loc alergam după himere după cai verzi
zicea tata scoţându-mă de la naftalina istoriei
ca pe un cap de acuzare în procesul morţii cu zile
cineva trântea uşa de perete ca să-mi fac loc
şi o şuviţă de suferinţă răsuna-n prag
nu am înţeles ce însemna poziţia de drepţi
până nu am fost pus pe crucea unei smerenii oarbe
apoi am început să-mi fac loc şi mie acolo
ca oricărui cui în deplinătatea rănii
Doamne vino mai lângă mine că-mi este frig
Dar el urmăreşte în primul rând imperativul utilităţii, şi din acest punct de vedere satisface pe deplin, mai bine chiar ca o predică inteligent alcătuită. Cu siguranţă, gândurile şi sentimentele unei inimi din care au ieşit vorbele astea sunt pe placul Domnului, daca ele oglindesc şi determină fapte. Şi eu cred că asta contează, la Dumnezeu!
Din punctul duhovnicesc de vedere, astfel de texte au forţă şi finalitate, implicaţiile lor morale conferindu-le o calitate care nu poate fi eludată.
Dar calitatea lor formală e umbrită de evoluţiile exprimării artistice, de noile achiziţii şi descoperiri omeneşti în domeniu, de comparaţii care nu îi sunt tocmai favorabile în confruntarea cu alte texte asemănătoare. Daca mă gândesc la „If” a lui Kipling, atunci textul acesta e neînsemnat. Dar ştiu, repet, că Dumnezeu priveşte nu la forma textelor, ci la profunzimea credinţei care le-a generat şi la rodul pe care-l aduc pentru El.
De fapt, rostul oamenilor este acela de a-L glorifica pe Dumnezeu prin toate manifestările gândurilor lor. Mai ales prin creaţia lor de orice natură ar fi ea: ştiinţifică, socială, culturală. Cred că a da ce avem mai bun şi mai curat în noi, pentru îndeplinirea dezideratului enunţat este scopul pe care trebuie să-l avem în vedere, atunci cand facem orice alegere, noi, creştinii. Mai cred că, atunci când am ales cui vrem să slujim, această alegere ne va călăuzi umblarea către împlinire duhovnicească, dar şi formală. Fiindcă e absurd să ne închipuim că Dumnezeu ne-a lăsat în lume doar pentru a-i măsura valurile. Un creştin are datoria sacră a Învăţătorului său: aceea de a forma şi reforma valurile (valorile!) acestei lumi astfel încât să poată merge pe ele, ca Petru, dar să nu se scufunde din prea puţină credinţă. De ce să nu se vadă în noi „puterea lui Dumnezeu”? Avem aşadar cu noi dorinţa Lui sfântă – care devine astfel obligaţie pentru orice creator – de a urmări forma cea mai potrivită pentru a-L reprezenta în orice împrejurare a vieţii noastre.
Acolo unde se priveste inima, să arătăm o inimă neîmpărţită şi curată. Acolo unde se urmăreşte forma, să oferim ochilor o formă suficient de transparentă pentru a fi văzut Hristos. Dar suficient de atractivă, sub lupa maiestriei artistice, pentru a nu îndeparta pe privitorul avizat. Desigur, „avizarea” despre care vorbeam implică existenţa unui set de reguli care determină aprecierea gradului de eficienţă al obiectului analizat. Dacă este vorba despre o poezie, eficienţa ei înseamnă capacitatea de a naşte în mintea şi inima cititorului sau ascultatorului idei şi sentimente specifice, dar şi crearea unei stări de „beatitudine existenţială” ca descoperirea a ceva extrem de preţios, chiar dacă nu se poate, de multe ori, să se definească această stare… Poate doar printr-o întrebare: oare ce a simţit Dumnezeu când a creat lumea şi pe om? Ce înseamnă la El „a văzut că era bine”?
Pledez – şi nu numai eu – pentru excelenţa actului creator, atâta timp cât convingerea noastră e că Dumnezeu Însuşi nu Şi-a permis să facă un univers mai puţin decât „foarte bine”. Actul creator vine de la El şi trebuie să-I fie returnat cu respectarea cât mai fidelă, în concordanţă cu cantitatea de putere creatoare din fiecare, cu valoarea „talanţilor” încredinţaţi. E clar că fiecare frântură de valoare, în absolutul divin, are dimensiune absolută. Dar aici, unde relativul domneşte, fiecărei frânturi de expresivitate îi corespunde o anumită „frântură” de receptivitate. Determinări genetice, culturale, sociale, fac să fie aşa. Diversitatea lumii şi a oamenilor va determina diversitatea tuturor manifestărilor orientate către ea. „Eficienţa actului creator” este puterea cu care obiectul creat impresionează pe receptor, îl determină să îl aleagă.
Se face deseori greşeala de a ne îndrepta necorespunzator demersul artistic. Nu se ţine cont de calitatea receptorului, de relativismul lumii acesteia. Dacă la Dumnezeu actul unei inimi închinate Lui este primit cu bucurie, indiferent de forma, la oameni, care vor privi „la faţa” demersului creator respectiv, reacţia este relativă.
Vorbesc din experienţă: prima mea placheta de versuri închinate Domnului şi reflectând întoarcerea mea şi a poeziei mele spre El, „Cu faţa la cruce” (Ed. „Samuel”, 1994) a fost respinsă în mediul cultural evanghelic (cu mici excepţii). Chiar a ajuns să fie înapoiată editurii ruptă şi cu specificarea clară că „asta nu e o carte creştină!”. Şi asta fiindcă nu mi-am orientat corect demersul. Mediul evanghelic, atunci, nu era pregătit să accepte forme noi de exprimare. Cauzele pot fi analizate, dar nu asta imi propun acum.
Prin comparaţie: aceeaşi carte a fost trimisa unei edituri electronice seculare foarte căutată. Răspunsul lectorului de la această editură (despre a cărui apropiere de Dumnezeu nu am ştire, dar de al carui nume cultural sunt încântat), primul care a citit manuscrisul-mărturie al acestei cărti mi-a răspuns, citez „cartea mi-a plăcut cu adevarat”. Dacă lectorul despre care vorbesc a surprins Adevărul textului de dincolo de forma lui, slava Domnului! Dar sigur forma a facilitat accesul spre Adevăr! Iarăşi slavă Domnului! De data asta am ales orientarea corectă a demersului meu. E singurul meu merit.
De aceea susţin că e bine să ştim cui ne adresăm, când alcătuim ceva. Dacă solicităm unui arhitect să ne proiecteze o casă în stil renascentist, fiindcă ştim cum e şi ce înseamnă asta şi realmente ne dorim să locuim într-o astfel de casă, atunci nu ne vom mulţumi cu serviciile oricărui arhitect: doar cu ale unuia care ştie măcar cât noi despre stilul amintit. Cerea şi oferta, în această lume, funcţionează altfel decât la Dumnezeu! E evident! ]]>
curând mă dezbat toate deziluziile ca pe subiectul lor preferat
de impus respect nici vorbă
apa trece pietrele rămân în albii în temple ori la rinichi
nimeni nu e mai disperat ca sângele când trebuie să curgă din om
Dumnezeu ştie să pună la locul ei ultima fărâmă de univers
în care caut să mă ascund adeseori este conştiinţa mea
sau inconştienţa mea prăjindu-şi buchetul de maci pentru cină
curând curând metrul luminii va măsura ferestrele împovărării
şi vom avea nevoie de imaginaţia pădurilor de brad
care au purtat în lemnul lor cruci
pentru tâlhari pentru martiri pentru isus
ia-ţi crucea şi urmează-mă ocoleşte durerile astea
Există ceva ce interferează cu existenţa lui, tulburând-o, contrariind-o… Fie că numim acest ceva „frică de moarte”, „nevoia de sens al vieţii”, „dimensiune a fiinţei umane”, el există şi se manifestă.
Cel mai adesea, numim asta: „sentimentul religios”. O caracteristică ce nu are o altă consistenţă decât pe aceea a unor determinisme intime, profund subiective, dar reflectând o obiectivitate latentă, de intensităţi variabile, care conduc însă la manifestări implicate fundamental la nivelul comportamentului nostru individual şi social.
Cu alte cuvinte, partea invizibilă din noi conduce în mod evident către formarea şi manifestarea modului de integrare şi de relaţionare ca indivizi în societate şi ca elemente făuritoare şi consumatoare de istorie. Prea… transcendental? Sau prea… duhovnicesc?
Prin „consumator de istorie” înţeleg spiritul raportat la trecut, la tradiţii, la memorie, vieţuind într-o inerţie de multe ori iresponsabilă înaintea unor provocări noi şi, de aceea, periculoasă.
„Făuritorii de istorie” sunt acele flăcări care, născute din rugurile unor personalităţi, incendiază o generaţie, scoţând-o din starea inerţială de „consumator”. Ideea nu e nouă şi nu e de la mine. Dacă vom ţine cont de ea, orice încercare de schimbare a cursului istoriei întreprinsă de aceşti „făuritori” are o limită impusă de raportarea la însăşi istoria. Singurul deplin şi cu adevărat „Făuritor” nu aparţine istoriei formelor şi tradiţiilor ei. Acestea caută conservarea de sine a lumii. Adevăratul „Făuritor” nu este din lume, ci vine din exterior, din afara istoriei, cu metode şi instrumente cu totul noi, care le contrazic fundamental pe celelalte şi care, coştient de pericolul deturnării „Chipului şi asemănării”, asigură restaurarea acestuia.
Cursul propriei vieţi, aceasta este singura bucăţică de timp pe care îşi poate propune să o controleze omul. Dacă alţii, după el, preiau şi duc mai departe iniţiativele viabile, în măsura în care acestea se dovedesc folositoare societăţii, atunci putem vorbi despre viziunea istorică a cuiva. Atunci abia, viaţa unui om primeşte o însemnătate anume, raportată la istoria generală. Am putea chiar afirma că istoria este formată din perioadele unite într-o continuitate controlată din afară. Fiindcă din interior nu există posibilitatea, dată fiind condiţia umană de „elemente” consumatoare, de a o controla.
Dar să revin… Chiar dacă devin prea didactic.
Există o realitate interioară bântuită de spectre ciudate, la nivel individual. Întrebări mai mult sau mai puţin stringente îi preocupă pe oameni de la naştere şi până la moarte. Agăţându-se de concretul înconjurător, cei mai mulţi caută să fugă de ceea ce nu poate primi un răspuns imediat, mulţumitor în imediateţea lui, şi, mai ales, în direcţia satisfacerii tocmai a acestei nevoi de încorporare într-un concret, i-aş spune majoritar. Ideea e mai degrabă aceea de calitate, decât de cantitate.
Cei mai mulţi caută sa fugă de robia sinelui lor real care le spune că mai trebuie făcut ceva, înainte să se instaleze la masa vieţii lui şi mănânce şi să bea. Ce, nu-s eu stăpân pe viaţa mea? Nu fac eu ce vreau cu ea? Ba da… Dar ai ales, pentru rezolvarea problemei, o soluţie pe care am numit-o „sentiment religios”. Şi indiferent cum ai numi soluţia asta, oricărei credinţe sau necredinţe i-ar purta ea numele, dacă nu accepţi că altcineva este stăpânul tău, că trebuie să te încingi cu renunţarea la pretenţiile de libertate şi autodeterminare, că nu eşti decât un „rob netrebnic”, ai eşua. Şi că orice-ai face, oricât de însemnate ar fi meritele tale pe pământ, n-ai făcut decât ce erai dator să faci. Ţi-ai slujit Stăpânul. Poţi să-i spui umanitate, dacă-ţi place mai mult. Eu îi spun Domnul. Apoi fiecare se încinge să slujească. Hai să facem o întrecere: cine leapădă primul ştergarul, ca să apuce şi el o porţie de mâncare?
E adevărat că Hristos Domnul S-a identificat cu „aceşti micuţi fraţi ai Mei”, exemplare ale unei umanităţi condamnate, dar create „prin El şi pentru El”, pe care a venit să o regenereze. Să o răscumpere. Răscumpărând-o pe ea, Se revela pe Sine, Cel Acelaşi şi veşnic, al cărui Plan era „Chipul şi asemănarea” care-L mărturisea întocmai şi-L glorifica pe El. De ce te împotriveşti, omule? Cine te ţine în amăgirea binefacerilor folositoare în primul rând ţie, într-o religie a unei carităţi în nume şi interese străine Numelui Său? De ce te fereşti de Adevăr, atunci când ajuţi pe semenul tău? În numele cui îţi exerciţi tu „Chipul şi asemănarea”?
Împăratul le va zice: „Adevărat vă spun că, ori de câte ori (nu) aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie (nu) mi le-aţi făcut.” Vedeţi până unde merge identificarea Domnului cu oamenii? El îi numeşte „fraţi”. Dar despre asta cred că vom mai vorbi.
Şi mai spune: „Şi oricine vă va da de băut un pahar cu apă, în Numele Meu, pentru că Sunteţi ucenici ai lui Hristos, adevărat vă spun că nu-şi va pierde răsplata.” A recunoaşte că suntem „ucenici” ai Săi ne arată că dăm şi acceptăm orice „în Numele” Său. Ştii, m-a trimis Învăţătorul ca să te ajut. Ştii, te-a trimis Învăţătorul ca să mă ajuţi. Ştii, în Numele Său…
Ce simplă mi se pare problema libertăţii, acum. Sunt liber să aleg. Şi nici nu e greu: sunt doar două posibilităţi. „Alege astăzi cui vrei să slujeşti.” Nu la condiţia de rob ni se dă alternativă. Omul nu se poate elibera de subiectivitatea sa. Dar subiectivitatea mea e liberă să aleagă încotro îşi îndreaptă serviciile.
Psihologia încearcă fără succes să dea de capăt acestei nevoi a omului . Filozofiile ţes tot felul de borangicuri intelectuale care mai de care mai sofisticate. Încearcă să fixeze minţii omeneşti refugii în drumul ei de fugă dinaintea necunoscutului. „Da, e adevărat, ceva-ceva există, este neclar, dar clarificabil, dacă…” Şi se iau în considerare în termeni alunecoşi, evazivi, tot felul de condiţionări şi dimensiuni omeneşti. Doar-doar vor limita aparentul haos.
Religiile coc pâini pentru suflete şi toarnă în cupe vinul unor credinţe care să confere siguranţă şi rost existenţei. Dar eficienţa lor depinde de brutarul, sau de stăpânul viei. Şi de vatra unde sunt coapte pâinile, sau de teascul unde se face vinul. Foamea şi setea după adevăr pot fi amânate, amăgite, anihilate. Cu astea nu s-a rezolvat problema, însă. Nevoia de salvare este resimţită de toţi şi apare ca o caracteristică a însăşi condiţiei umane, a istoriei, la urma urmei, prin transferarea particularului individual în linia succesiunii. Cei mai mulţi fug…
Spunea un înţelept şi mă iau şi eu după el:
„Putem găsi o altă cale de înţelegere, în postulatul potrivit căruia firea dumnezeiască, în măsura în care ne este accesibilă, trebuie să aibă ceva comun cu firea noastră. Şi dacă vom căuta o anumită însuşire spirituală pe care suntem conştienţi că o posedăm şi pe care i-o putem atribui şi lui Dumnezeu, cu încredere absolută – fiindcă altminteri, dacă Dumnezeu n-ar avea această însuşire pe care o avem noi în mod neîndoielnic, ar însemna ca, pe linie spirituală, Dumnezeu să fie inferior omului (quod est absurdum) – atunci, o asemenea însuşire, pe care suntem îndreptăţiţi s-o atribuim atât omului cât şi lui Dumnezeu, nu poate fi decât o însuşire pe care filozofii vor s-o izgonească din sufletele oamenilor, şi anume iubirea.”
Dar ce treabă are salvarea cu iubirea, veţi spune… Sau nevoia de un Mântuitor, despre care vorbeam, cu nevoia de iubire? Până la urmă, nu prea înţelegem ce e şi de ce, nevoia de salvare, de cine avem nevoie să fim salvaţi? Mulţi se simt fericiţi în viaţa asta, înconjuraţi de familii, de dragoste, de bani şi plăceri… Nimic nu strică echilibrul vieţii lor, de ce ar avea nevoie sa fie salvaţi?
Toynbee, căci el e autorul citatului de mai sus, aplică termenul unei realităţi de dincolo de individ, istoriei. El se referă la un salvator al civilizaţiei omeneşti, al oamenilor ca rasă capabilă să fie distrusă, sau să se autodistrugă. „Dar ce treabă am eu cu asta? Viaţa e atât de scurtă… De unde, nevoia de mântuire…? Poate că cei care n-au ce am eu, poate că ei ar avea motiv să apeleze la aşa ceva. Mie nu-mi trebuie decât bani, ca sa cumpăr iubirea – o familie satisfăcută, animalul de companie, fidelitatea prietenilor, satisfacerea plăcerilor… Ce dacă sună puţin egoist, n-ai nici o şansă să fii iubit de alţii, dacă nu te iubeşti tu mai întâi! Toynbee a murit şi el, nu?” Aşa spune omul modern, uitând cât de nesigur este pe ceea ce are din iubirile aşteptate de el.
Eu i-aş răspunde: „Ai nevoie de siguranţa în iubire. Ai nevoie ca iubirea ta să te poarte ea pe tine, nu tu pe ea. De ce să te temi mereu că ai putea-o pierde? De la naştere până la moarte, sentimentul acesta al nesiguranţei iubirii îl însoţeşte pe om. Nevoia asta o numesc eu nevoia de mântuire. Ca orice cheie, ea are un sigur loc unde se potriveşte, o sigură uşă răspunde la atingerea ei. Stăpânul care-ţi cere să-I dai „să mănânce şi să bea”, El are cheia. În cămară vei găsi iubire sau pieire. Iar tu alegi. Nu dacă vei sluji, ci cui. Spre ce cămară te îndrepţi, robule? Ai nevoie de Numele Lui de pus peste „Chipul şi asemănarea” ce eşti.
Noi facem copii după chipul şi asemănarea noastră şi le dăm numele nostru. Nu-i lăsăm pe alţii să le dea numele lor. De ce ar accepta Dumnezeu ca acel creat „după chipul şi asemănarea Sa, a Gloriei Cuvântului Său, ieşit din Gura Sa şi frate cu Cel născut din Sine, să poarte numele altuia? Căci asta suntem: chip cu nume străin, crescuţi de un tată care nu e tatăl nostru adevărat, care se foloseşte de noi şi apoi ne aruncă în cocina porcilor, să dorim roşcovele… Care ne bate zi şi noapte cu urgie şi suferinţă…
Cu războaie, ură şi nebunie. Asta aduce fuga de Domnul.
Acesta este sentimentul religios al omului. Nostalgia după numele său adevărat, după tatăl său adevărat, după rostul său adevărat. ]]>
dacă nu aş fi sigur de pasul ăsta
celălalt ar sta agăţat în păduri de teamă ca rupturile
şi nu aş mai călători de la durere la durere şi înapoi
numărând zilelor toate ghebele toate căldurile
şi câmpurile cu ciulini şi urme de copite
de la capătul viselor nedormite sub palmieri
îşi cască mormintele de oboseală de aşteptare
ce bine că sunt sigur de pasul ăsta
aşa-i de când mi-a pus piciorul în atele de marea galileii
puţin credinciosule era alintul Său iar eu ţipam
frica avea undeva un sâmbure de inima mea
în care nu mai eram
Numai că nu scriu un jurnal obişnuit. Este jurnalul scrierii iubirii. Iubirea nu are sfârşit sau început. Iubirea se rosteşte pe Sine, iar eu nu fac decât să iau notiţe. Şi am un alfabet de carne cu care scriu. Un alfabet de carne învăţat de la mama şi tata. Un alfabet de carne, care vrea o iubire de carne, despre care să scrie un jurnal de carne. Dar eu vreau să scriu un jurnal care să rămână, nu unul care să ardă. Focul, numai pe foc nu-l arde. Aşa că am luat Cartea ca să învăţ alfabetul de foc. Sigur că ceea ce e de carne va arde. De-aia miros eu aşa a mădulare mistuite!
De la focul săbiei învăpăiate a îngerului pus să păzească intrarea oricărui om purtător al „cămăşii mânjite de carne”, până la focul judecăţii din urmă, focul a însoţit şi însoţeşte mereu credinţa adevărată. Şi focul este tot un simbol al Duhului Sfânt, în Scriptură. Căci alfabetul de carne are nevoie de simboluri. Cuvintele de carne nu sunt decât simboluri. Noi nu putem acţiona nemijlocit asupra realităţii. Doar „Cuvântul lui Dumnezeu e viu şi lucrător, mai tăietor decât o sabie cu două tăişuri.” Focul poartă în el puterea de a construi, sau de a distruge. Pentru asta are nevoie de lemnele simbolurilor.
„Focul să ardă pe altar şi să nu se stingă deloc: în fiecare dimineaţă, preotul să aprindă lemne pe altar, să aşeze arderea-de-tot pe ele, şi să ardă deasupra grăsimea jertfelor de mulţumire.” Singura putere a cărnii – singura semnificaţie a alfabetului ei – este să ardă de mulţumire. Să fie „jertfa de bun miros” a recunoştinţei. Altfel, carnea piere, alfabetul ei se topeşte în inutilitate veşnică. Legea lui Dumnezeu e ca „Focul să ardă necurmat pe altar şi să nu se stingă deloc.”
Lui Moise „Îngerul Domnului i S-a arătat într-o flacără de foc, care ieşea din mijlocul unui rug. Moise s-a uitat; şi iată că rugul era tot un foc şi rugul nu se mistuia deloc.” Atunci S-a descoperit Dumnezeu pe Sine. Combustibilul era El Însuşi, de aceea nu se mistuia. „Eu am venit să arunc un foc pe pământ. Şi ce vreau, decât să fie aprins chiar acum!” a spus Domnul Isus.
Ei, acum să te văd, alfabetule de carne! ]]>
bat aerul să facă păsări şi nu face nimic
bat aerul cu aripile mele de doi bani şi nu face nimic
apoi încep să plutesc dus-întors ca anotimpurile
până unde nu mai înţeleg nici eu
mă întreb de ce Dumnezeu începe mereu
când nu mă interesează decât vâlvătăile inimii
apoi traversează păsări să facă aer din cel respirat
de fulgere cu îngerii dezdoiţi
treci Doamne înainte să vin şi eu
fă paşii mai mici eu nu ning nici nu ard
miriştile iluziei rămân secete dacă nu
plouă realitatea cu iubire cu înviere
şi iarăşi încerc să bat aerul poate măcar dragostea
să iasă din toate astea despre corali numai Dumnezeu ştie
câtă mare se poate apropia de ei
cum Domnul de crucea de la capătul gândului meu
Hai, fii sincer până la capăt, îmi spun. Eşti confuz. Da, trebuie să mărturisesc că sunt confuz. Dacă scriam poezie, ar fi fost altceva. Legam, până la urmă, vorbele. Dar aici mi-am propus să fiu cât de exact se poate. Exact, într-o lume de gânduri…
Niciodată nu uit că spun ceva, că eu sunt cel ce spun. Eu? Sau cel pe care vreţi voi să-l auziţi?
Şi vreau să spun corect, adevărat şi frumos. Aşa că mă necăjeşte să nu fie chiar aşa mereu. Aş fi vrut să vorbesc acum despre dragostea lui Dumnezeu. Cum nu poate El să fie altceva. Eu numesc „dragoste” ceva ce este El. Când fac asta, Îi spun pe Fiinţă, mai degrabă decât pe Nume. Care Nume este chiar Fiinţa. Nu-i aşa că-s tare confuz? El Se prezintă ca „Cel ce sunt”. Pur şi simplu. Mai pur şi mai simplu de atât nu se poate. El este întreg arsenalul de calităţi pe care I le atribuim noi şi mult mai mult. El este în fiecare cuvânt al Scripturii, în fiecare învăţătură a ei. El este voinţa şi înfăptuirea tuturor lucrurilor, începutul şi sfârşitul lor. El este dragoste. Nimic din ce nu înseamnă dragoste nu poate vorbi clar şi luminos şi adevărat despre El.
O logică inversă mută inimile oamenilor de la felul de dragoste care Se cheamă Dumnezeu, acela care L-a determinat să aleagă facerea lumii şi mântuirea ei. Ei nu mai ştiu să iubească fără să se cocoţe pe iubire strigând „E a mea! De la mine din suflet… Trebuie să mi se plătească pentru ea, măcar cu aceeaşi monedă!”
Ştie cineva cum este să fii iubire? Nu să ai iubire, ci să fii? Nu pot să-L cunosc pe El şi să nu ştiu să fiu iubire. Dar privesc la Isus. Da, n-au fost oameni proşti Darwin şi ceilalţi închipuitori de evoluţie. Numai că au neglijat un aspect: că evoluţia, cu legile ei de supravieţuire cu orice preţ, de impunere a celui mai puternic, n-ar permite apariţia unui Isus. Şi cu atât mai puţin dăinuirea creştinismului. Pentru că până la urmă istoria e făcută de biologic. Iar viaţa omului e viaţă de animal evoluat, spun ei, oamenii ăştia deştepţi.
Dar istoria e o sumă a vieţilor omeneşti. O sumă de biologic, sau biologicul măsurat în timp. Cum pot legile evoluţiei să favorizeze apariţia iubirii aproapelui, aşa cum a propovăduit Domnul Isus? Dacă El a fost un „mutant”, în nici un caz mutaţia nu era de natură să se impună. Ar fi murit o dată cu El. Vedeţi ce-a ajuns „Chipul şi asemănarea”? Nu mai ştie a cui e. Caută să fie ca Dumnezeu, ca şi când n-ar fi!
Iubirea nu are decât o Lege, fiindcă ea este această Lege. Ea însăşi este o mutaţie. În situaţia în care evoluţia nu conduce la nemurire, cum ar fi normal, fiindcă nu a fost om în oricare etapă istorică ne-am plasa, să nu tindă către aşa ceva, de ce nu L-am crede pe „mutantul” Isus?
Chiar evoluţia m-ar împinge să-l aleg pe Isus: e cea mai extraordinară mutaţie care ar putea apărea. Dacă nu mă coduce la a tânji către viaţa fără de moarte, evoluţia e o minciună în ea însăşi. Premizele sunt greşite, metodele sunt greşite, finalitatea e falsă. Dacă nu-mi oferă Mutaţia care-mi asigură viaţa veşnică, ci se termină într-un acum şi aici lamentabil… Dacă ar fi să mai fiu obligat o dată să aleg în ce să cred, aş alege evoluţia care trece prin Isus. E o evoluţie deplină. Singura evoluţie deplină.
Wurmbrand pomeneşte undeva un exemplu cu oile care, deşi nu se înmulţesc aşa de mult ca lupii şi nu posedă calităţile aceastor prădători, nu au fost eliminate de supravieţuirea celui mai tare… Deşi nu mi se pare complet, ar trebui să luăm în calcul şi un alt aspect: echilibrul ecologic, este totuşi de amintit, odată ce mi l-am amintit…
Evoluţia aşa ar cere. Să piară cel slab, când altul mai tare se confruntă cu el. Poate chiar aşa şi e… În cazul acesta, cel mai tare e Hristos!
Vă place sau nu, fie cum credeţi voi. Eu scriu mai departe. Fiindcă un jurnal nu e scris să placă. Un jurnal e un jurnal. Şi credeţi-mă, îmi e extraordinar de bine, scriindu-l. Mai bine chiar ca atunci când scriu poezii…
Hei, dar vorbeai despre Dumnezeu, că e dragoste, nu despre Isus. Cum ai putut încurca lucrurile? m-ar putea întreba unii. V-am mai spus, dragii mei, că eu îl vreau pe Isus Cel din Scriptură, pe Cel care a spus „Eu şi Tatăl una suntem.” Ajungem şi acolo. Dacă v-am plictisit, vă puteţi odihni un timp. Dar nu uitaţi că acum vorbim despre iubire.
O iubire este ceva fără de care simţi că nu poţi trăi. Pentru care ai da tot. Îmi amintesc o replică dintr-un film: erau doi parteneri, un bărbat şi o femeie. Când ea spunea „te iubesc”, el răspundea invariabil: „Zis şi făcut!” Ea nu înţelegea foarte bine ce înseamnă asta până când nu a fost pusă în situaţia extremă de a-i spune el „te iubesc”, după ce a dat dovada dragostei sale prin fapte, salvând-o pe ea de la moarte cu preţul vieţii lui. Abia atunci, sorbindu-i ultima suflare, a înţeles ea semnificaţia cuvintelor lui si a constatat cu voce tare „Zis şi făcut!”.
Înţelegem noi „Zis şi făcutul” lui Dumnezeu? Căci asta e iubirea despre care vorbeam. El ne spune mereu „Zis şi făcut!”, iar noi nu pricepem ce vrea să spună, de ce nu vorbeşte clar. Nu pricepem că El ne vorbeşte prin fapte. Prin universul întreg, prin noi înşine, prin El Însuşi… S-a dat pe Sine în Fiul Său, ca să-L vedem şi să credem. Ca să înţelegem ce înseamnă iubirea Lui. Îi spunem „Te iubesc!”, iar El răspunde mereu „Zis şi făcut!”. Dacă n-am înţeles ce înseamnă acest „Zis şi făcut!” al Lui, Îl răstignim pe Hristos pentru noi a doua oară…
Dumnezeu este dragoste. Nu e o dragoste doar comunicată, ci este una vie, făptuită. Noi nu ne mai săturăm să ni se spună „Te iubesc”, dar câţi îngelegem că adevărata iubire tace şi face? David scria în psalmii săi că „ce spune El se face, ce porunceşte El ia fiinţă.” El este dragoste salvatoare de la moarte. Dragoste care se execută, nu se discută. Soldaţii ştiu cum e cu ordinele. Un ordin se execută, nu se discută. Dumnezeu e propriul Său ordin. El este Domnul Oştirilor. Nu e extraordinar? Cum să nu scriu despre asta?! Chiar dacă nu e doctă scrierea, chiar dacă nu e poezie… Aş vrea să înţelegem toţi… ]]>
Poarta visului nu mi-ai închis-o, dimpotrivă,
De atunci călătoresc între o impresie şi alta
Cu inima întrebătoare ca o derivă
Pe care îşi alunecă muntele panta.
Trag de certitudini cu toată înţelepciunea
Ca de zăpada văioagelor primăvara.
De aici înainte Dumnezeu îşi ţese minunea
Şi mă îmbracă peste inimă cu ţara
Unde curg laptele şi mierea poeziilor
Pe care nimeni nu le-a scris vreodată.
De aceea iau eu adâncimea câmpiilor
Şi o pun peste umblare brodată.
De aici nu am cum să cad,
Îmi spun, călătorindu-mi nedumerirea
În pădurile întunecate de brad
Unde aşteaptă smerirea.
Ce dacă poarta visului e deschisă,
Nimeni nu a propăşit vreodată la întâmplare…
Dă-mi, Doamne, peste privire o întrebare
Şi o neînţelegere ucisă.
E mai greu de priceput, pentru noi. Poate dacă înaintăm cu paşi mici… Duh infinit şi perfect, învăţăm noi, de parcă L-am putea învăţa. Măcar dacă ne-am putea închipui un duh perfect. Ca să nu mai vorbesc de infinit. Eu, cu măsură ştiută, limitată, la pantofi şi la pantaloni… Aşa o fi? Aşa trebuie să fie, dacă atâţia înţelepţi au spus-o. Infinit şi perfect… Poate mintea noastra cuprinde…?
Dar cu siguranţă că nu L-au putut vedea. Fiindcă prin definiţie un duh e ceva ce nu se vede. Nu poate fi perceput cu simţurile noastre. Putem vedea ce face, putem auzi ce spune, Îl putem primi în mintea şi în sentimentele noastre, putem stabili relaţii cu El, aşa cum stabilim cu orice altă persoană, numai că nu putem şti cum arată. Şi totuşi ni se spune că purtăm chipul Lui. Am tot căutat să văd ce spun înţelepţii despre asta. Şi i-am găsit întrebându-se. Aşa că am început să mă întreb şi eu.
Şi aşa am mai făcut un pas în aventura pe care v-o povestesc. În Scriptură ni se spune despre un Dumnezeu care vede, aude, face… şi că e Duh. Un duh care vede, aude, face. Seamănă cu ceva foarte cunoscut de mine. Şi eu văd, aud, fac. Nu-s oare după chipul Lui? Dar eu am ochi, am urechi, am mâini. O diferenţă ar fi că eu nu sunt duh. Ce numesc eu duhul meu e ceva ce pare a se descurca fără ochii şi urechile şi mâinile mele. Şi totuşi sunt alcătuit după chipul şi asemănarea acestui Duh. Diversele teorii despre cât şi cum a mai rămas, dacă e mai rămas ceva din chipul acesta, după căderea omului, despre distorsionarea lui sau despre incapacitatea omului căzut de a-i mai percepe prezenţa, atâta vreme cât nu am textul scripturii care să mă edifice, nu m-au convins.
Eu cred, pur şi simplu, că el este. Că ceva creat de Dumnezeul infinit, de existenţa Sa totală şi veşnică, nu poate să fie mai puţin decât e. Adică un chip şi o asemănare. Un cuţit e un cuţit. Nu poate deveni lingură sau pâine. Te poţi hrăni cu ajutorul lui şi poţi trăi. Dar altul te poate înjunghia cu ajutorul lui şi poţi muri. Asta s-a întâmplat, cred eu, cu „Chipul şi asemănarea”. A încăput pe mâna altuia. Cuţitul care am fost creat a intrat pe mâna unui criminal şi e acum o dovadă a crimei făptuite. Cum? Când? De ce? Vom mai vorbi.
Dar înţelepţii se întrebau… Şi m-am întrebat şi eu: dacă El vede, nu înseamnă nici că are, nici că n-are ochi. Înseamnă că vede. Că posedă funcţia vederii, deci… Dacă El face, nu înseamnă că are sau n-are mâini ca ale mele, ci că are puterea de a face. Ce ne aseamănă? Funcţiile. Deci El a transferat anumite principii de funcţionare de la Creator la creaţie? Şi apoi mi-a dat suflare de viaţă. Viaţa este principiul Său fundamental. Suportul vieţii Lui este viaţa Lui Însăşi. Domnul Dumnezeu mi-a dat Suflare din sufletul Său viu. Fluidul veşnic al Vieţii Sale a curs în forma de lut care eram, însufleţind-o. Suportul vieţii mele trupeşti este sângele. M-am gândit la semnificaţia jertfelor în Vechiul Testament şi la jertfa lui Abel, cea plăcută Domnului. La sângele vărsat al Domnului Isus, care poate mântui datorită proprietăţilor sale sfinte.
Şi nu mi-a fost greu să mă întreb mai departe. Eu am ochi fiindcă El vede? Am mâini, fiindcă El face? Am sângele fiindcă El e viu? Sunt eu până-n cele mai mici amănunte biologice, după chipul şi asemănarea Lui? Nu ştiu… Îi las pe înţelepţi să se pronunţe, când vor termina cu întrebările. Eu cred că nu voi termina niciodată. Dacă ştiţi mai multe despre asta, spuneţi-mi şi mie.
Poate înţeleg de ce atâta omenire iubită atât de mult trebuie să sufere… De ce remediile găsite şi folosite de-a lungul veacurilor împotriva suferinţelor de tot felul apar mereu ca arme cu două tăişuri. De ce dragostea devine ură, pacea devine război, o plantă inofensivă, vie şi frumoasă, devine otravă, viaţa devine moarte… Poate înţeleg…
Şi uite-aşa, din întrebare în întrebare, mă îndreptam către poarta cetăţii. Cetatea de Scaun. Ce voi găsi înăuntru, cum va fi traiul, cum e Împăratul?
Cartea a rămas deschisă acolo unde m-am oprit aseară. Cartea despre soare. Tăciunul aprins îmi arde gura. Nu pot să tac. Trebuie să ţip. Chirurgul şi-a ascuţit bisturiul, îmi spun. Ce de răniţi a adus istoria la porţile cetăţii!
dacă n-ar fi seara să Te ascundă în raze lungi
şi podiumul plopilor să Te înalţe
aş verifica întâi umbrele apoi aş sări în grădini de n-am-ce-face
până s-a înopta de-a binelea către mâine
dar Doamne leneşa vuire de măslini veni să mai stea
cum stau ucenicii împrejurul Învăţătorului lor
cadrilaţi în simţiri şi în înţelegeri ca uşa templului sculptată
şi de aceea trebuia o predică pe munte printre ciulini
de aici până la drumul către emaus nu mai e mult
cale de doi ucenici cu nedumerirea făcută praf
ca să tălpuie fiecare durere adăpostind mântuiri
aşa le-ai explicat apoi cerneai aur în inviere
dă-mi iubirea la maxim ca pe un mp3 player înfrunzit
pe urechea unei fete frumoase spuse profetul
deschizându-se în lumină ca o uşă de templu
cu toate rugile aprinse-mprejur
aici nu se poate intra decât înflorind
cum înfloreşte în cădelniţi tămâia
iubirea întoarce parfumul de jertfă cu preotul către Dumnezeu
aşa că dă-mi-o la maxim şi înveleşte-mă
în mântuire ca într-o slujbă cu mir
când am încercat să gândesc singur primejdia
pur şi simplu m-a tras de mână şi mi-a spus tu
nu ai loc suficient pentru mâncat înserări
lasă-Mă să te deschid ca pe o uşă de templu
Asta se întâmplă atunci când nu poţi înghiţi pe cineva. Îl mesteci şi-l mesteci în gând, de unul singur, sau dupa vreun colt cu amicu’, soaţa, vecinii, şi tot nu-l poţi înghiţi. Cauţi nodurile din papură, tai firele-n patru sau mai multe, te faci negru-n cerul gurii, plămânii privirii îţi ies din orbite, scuipi cu tot năduful zilei arse de soare, că tot nu-l înghiţi.
– Îti sugerez să scrii despre antidotul bârfei, imi spune prietenul meu. De ce crede el ca aş fi bun pentru aşa ceva? Am fost eu medicul ei, sau prietenul ei bun? Specialist în bârfă, adică… Poate că are dreptate. Stau şi mă gândesc pe cine am bârfit ultima dată. A, da… Dar nu era bârfă, era adevărul gol-goluţ, spus fără patimă şi resentimente, răspicat şi obiectiv. Ce dacă mi-a făcut rău, a durut şi a trecut. Nici gănd de bârfă. Nu mai am nimic împotriva lui… Fiindcă bârfa e un fel de răzbunare a neputinciosului. Adică, dragă, dacă ştii asta, ţi se pune ţie nodul în gât şi poate-i faci tu ceva ce nu am fost eu în stare.
Antidot pentru barfă? Pentru că nu pot înghiţi pe cineva? Pentru că mă înec în public cu dumicatul ăsta? Pentru că devin penibil, dizgraţios? Am văzut aseară pe cineva care încerca să strivească un ţânţar care-l necăjea. Îşi tot dădea palme peste faţă. Dacă i-aş fi dat eu, s-ar fi supărat.
Tata avea un leac, atunci când mă lăcomeam şi căutam să înghit bucate multe şi repede, şi mă înecam cu ele: îmi dădea o palmă zdravănă după ceafă! Şi când nu poţi înghiţi pe cineva şi te îneci bârfindu-l, leacul e tot ăsta.
Numai că-l administrează Dumnezeu! ]]>
o zi cu Domnul ca un crucifix de mâncare
spuneam aflând cu aerul cum treci
peste apusul meu îndepărtări de ghirlandă
din poarta numită a înţelepciunii
de atunci multe s-au schimbat doar ziua e tot aia
e ca şi culoarea ochilor orişicât ai privi măreţia dumnezeirii
strălucirea lor nu înseamnă că vezi dimpotrivă
sunetele clavecinului nu înseamnă clapele lui
şi de aceea atâtea schimbări atâtea mirări
un Creator care Se trage de şireturi cu mine nu este El
dar poate fi unicul Său Fiu care moare
iar când înviază eu pot traversa porumbei
aşa din cântec în cântec parcă visam
alergarea spre braţe de tată a limpezit frigul
poate veni şi naşterea că e Crăciun
şi e o zi cu Domnul ca un crucifix de mâncare
De aceea sunt supărat (la modul paşnic, desigur) pe unii dintre „credincioşii creştini”. Ei afirmă sus şi tare că respectă şi urmează Scriptura, dar unii nici măcar n-au citit-o. Nu cunosc Constituţia ţării în care afirmă că trăiesc. Cred că aceştia au o gravă problemă şi că e cazul să caute să verifice care e ţara în care trăiesc.
Noi avem nevoie de Lege, iar Legea are nevoie de noi. Nu cred că trebuie să explic de ce. Eu personal îmi stabilesc legea vieţii mele, ţinând sau neţinând cont de legea fundamentală a ţării în care trăiesc, iar aceasta, la rândul ei, ţine sau nu ţine cont de Legea divină. De ce să ne declarăm „popor creştin”, dacă legea noastră nu respectă întru totul Legea lui Hristos, pe care o putem vedea lămurit doar în Cartea Sfântă? De ce să ne numim „popor român”, dacă nu cunoaştem, deci nu putem respecta, legea fundamentală a ţării noastre? Ni se va aplica exact această lege, în situaţia în care ne numim români şi trăim aici. Dacă ne mai spunem şi creştini… Şi nu se ţine seama de necunoaşterile noastre. Suntem pregătiţi? Da!? Pentru ce?!
Dar dacă vi se pare deplasat titlul capitolului, haideţi să tăiem, ca nişte bisturie ce suntem…
Privim la noi şi vedem o sumedenie de nevoi. Nevoi elementare, ca foamea, setea, somnul şi altele asemenea, nevoi ale fiinţei biologice. Sau nevoia de relaţii, de identitate şi de comunicare. Nevoia de a şti, de a numi… Apoi sunt atâtea şi atâtea „nevoinţe”, lipsuri resimţite numai datorită anumitor standarde pe care ni le impunem singuri, sau pe care ni le cer alţii, şi pe care căutăm cu înfrigurare să le îndepărtăm – lipsurile -, să aducem pace în tot felul de conflicte artificial create. Cine stă în spatele tuturor acestor simulacre de „împlinire de sine”, nu e greu de imaginat. Se năruie vizibil cortina lumii de hohotele lui, când îi reuşesc planurile. Dar să-L lăsăm pe Împăratul nostru să se războiască cu el. Noi să încercăm să descâlcim chica gândurilor noastre. Măcar atât.
Dacă veţi vrea să citiţi cu mine, ar fi mai uşor de înţeles. Nu, Dumnezeu nu are şi nu poate avea nevoile Lui. El a dat Fiului Său nevoile noastre. „El, suferinţa noastră a purtat.” Dar… face El lucruri gratuite? Nu are El un scop? Nu are El un Nume mai presus de orice nume? Un Nume care Se cere rostit, pronunţat? Scris cu literă mare? Dumnezeu e o Persoană, ştim noi din Carte. Are o identitate. Ea Se afirmă. Orice existenţă se afirmă. Nu orice existenţă are o identitate, găinile n-au aşa ceva, dar se afirmă cotcodăcind. Oile nu se ştiu între ele după nume, dar se aud behăind. Atunci cum nu s-ar afirma o persoană?
Afirmarea de Sine a Persoanei Supreme nu poate fi decât Gloria Numelui Său. Lumina e gloria lumânării, până aceasta se stinge. Dumnezeu nu Se stinge niciodată. Gloria Sa apare în creaţia Sa. El a ales să nu tacă, să nu Se ascundă. A ales să-Şi rostească Fiinţa, S-a legitimat pe Sine Însuşi în mijlocul veşniciei Sale. Ce imagine… inimaginabilă!
Scopul lui Dumnezeu este El Însuşi, este Identitatea Sa şi legitimarea Gloriei Sale. „El… suferinţele noastre le-a purtat.” Avea nevoie de ele? Suferinţele noastre sunt nevoile lui Dumnezeu. Puterea lui în slăbiciune se face desăvârşită. El are nevoie de slăbiciunile noastre. Are nevoie de slăbiciunea care sunt eu sau care eşti tu. Desigur, pentru mine şi pentru tine. De aici, gelozia Sa. Iubirea Sa e legătura Sa cu noi. Ne-a creat ca să fim şi ne iartă de păcate, ne mântuieşte, sfârşindu-Şi în mod minunat lucrarea şi fiindu-ne în veşnicia Sa.
Acolo unde este iertare de păcate, nu mai este nevoie de jertfă pentru păcat. Dacă nu este iertare, este nevoie de jertfă. Iar Dumnezeu vrea să ierte. Are nevoie de jertfă, nu pentru Sine, ci pentru noi. Hristos a fost om ca şi noi, dar fără păcat. S-a dat pe Sine… „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” Adică să O ajungă şi să participe la Gloria Sa. Adică suntem fiindcă El este. Dacă El nu este pentru noi, pierim. Iar El S-a pronunţat. Noi suntem datorită acestei rostiri. Altfel, pierim. Fiindcă Dumnezeu este dragoste. În afara Sa e pierirea.
Nimicul nu există. Neantul nu există. Haosul nu există. Doar pierirea, lipsa veşnică a oricărei nevoi a lui Dumnezeu. Nerostirea de Sine şi neGloria. Iadul nevoii de identitate a fiinţei, al nevoii veşnic neîmplinite după afirmarea existenţei. Lipsa Iubirii.
Cât de neîncăpătoare sunt cuvintele noastre, atunci când le folosim noi! N-aţi vrea să-L lăsăm pe El să le folosească? Dacă da, să ne deschidem minţile şi urechile gândurilor şi ale sentimentelor. Duhul Său Se va instala comod pe sofaua visării noastre, Îşi va deschide flacăra Soarelui Său să facă lumină, ne va mângâia pe dinăuntru şi pe dinafară cu suflarea unei blânde şi subţiri adieri, printr-o fereastră pe care doar El o cunoaşte, şi ne va pune în mână o Carte. Urmăriţi-mă, ne va spune. Haideţi să vă arăt.
Iar odaia va deveni cerul întreg, fiecare cuvânt va străluci cu adâncurile deasupra, iar viaţa din ele va ţine şi de foame, şi de sete, şi de timp, şi de veşnicie, de vom înţelege până la capăt. Ce încăpătoare sunt cuvintele noastre, atunci când le foloseşte Duhul ce le-a dat viaţă!
Oh, de-am înţelege! Dar cuvintele încăpătoare de Duhul, numai mintea lărgită de Duhul le poate pricepe. Degeaba încerc să-L rostesc pe Isus, dacă nu Se rosteşte El. Degeaba-i spui ferestrei despre soare, dacă nu eşti soare, ea nu va străluci. Degeaba scriu eu, dacă nu vine cititorul cu ochii şi mintea să dea viaţă, rostindu-şi-le, cuvintelor mele. Degeaba a murit Hristos, dacă noi nu înviem. Fiindcă acesta-i rostul Lui, de Hristos: să ne regenereze astfel încât lumea să nu mai încerce să trăiască prin ea însăşi.
Uf, ce utopie! vor exclama raţionalii conturilor bancare şi amatorii de câştiguri la loto. Lumea-i cum e, răscoaptă-n jarul istoriei ca un pepene uitat în zăduf, numai noi o mai putem răcori. Fericirea ţi-o faci singur, norocul ţi-l faci singur şi-l ai sau nu-l ai, casa îţi arde dacă te joci cu chibriturile, dacă nu, nu. Iar de trăsnit, n-ai decât să-ţi pui paratrăsnet. Dar nu, refuz să mă alătur unui astfel de om. Am ales să mă doară zilele, nu veşnicia.
Spuneam că Dumnezeu are în Sine nevoia de Sine, de proclamarea identităţii Sale. Voi încerca să vorbesc mai încolo despre asta. Şi cum nu exista altceva sau altcineva în afara Sa, S-a ales pe Sine şi ne-a ales pe noi pentru această laudă a Numelui Său. Ne-a creat pentru asta. El are nevoie de Sine, de Gloria existenţei Sale. Cum să spun, noi suntem ideea lui Dumnezeu despre Sine. Dar asta înseamnă egoism absolut! ar putea replica cineva.
Da, în felul nostru am putea spune şi aşa. Scriptura chiar ne ajută în sensul ăsta explicându-ne că El ne vrea cu gelozie pentru Sine. E ca şi cum m-aş putea gândi la propriile mele gânduri ca fiindu-mi furate de altul şi le-aş vrea înapoi. Cineva a încercat şi încearcă să fure gânduri de la Dumnezeu. Poate sunt chiar eu. Sau tu…?
Nu, contul din bancă e la locul lui. Copilul doarme în camera alăturată, lasă-l. Viaţa nu-ţi este în pericol iminent, deşi ştii că zilele tale vor avea un capăt. Doar veşnicia. Cineva ţi-a furat identitatea veşnică. Tu nu mai eşti gândul lui Dumnezeu. Nu mai eşti o nevoie de-a Lui.
Eu ştiu atât: El îmi spune că mă iubeşte cu o iubire veşnică. Ştiu că acesta e rostul meu. Să fiu al acestei iubiri. Tu faci cum crezi…
Tânjim. Acesta e termenul. Fericirea personală, oricât de săţioasă ar fi, e ca tortul de nuntă. Puterile pe care se sprijină devin istorie odată cu noi. Iar istoria nu depinde de noi. Nu e nevoie să aduc mai ştiu eu ce argumente sofisticate. Pur şi simplu tânjim.
Tânjim când privim în jur, dar mai ales tânjim când privim în sus, de unde ne vine rostul. Chiar dacă nişte raţionali ca noi nu acceptăm a ne construi viaţa pe intuiţii şi sentimente ambigue, pe credinţe, pe ceva ce nu se vede. Ci pe instituţii şi certitudini, pe palpabil şi evidenţe. Şi când mă gândesc că cel mai evident pentru mine sunt eu însumi, despre care nu ştiu mai nimic!
Da, mi-e uşor să-mi identific poziţia, indiferent ce jaloane îmi aleg pentru asta. Dar una e să constat că ciorba scoate aburi şi alta e să mă frig cu ea. Tânjim după evidenţe. Dar ne mulţumim cu aburii. Dacă vrem să ştim cu adevărat calitatea ciorbei, trebuie s-o gustăm. Şi la urma urmei, ciorba nu-i bună decât caldă.
poartă anul cutremure cum am fi eu sau tu
şi ne aplecăm uneori de atâta împotrivire
a iluziei la realităţile înconjurătoare
cum frunza din pom se împotriveşte austrului
măcar de ne-am aluneca a închinăciune
măcar dacă ne-am încovoia a utrenii
măcar dacă am învăţa să iubim pantele
muntelui schimbării la faţă
dar nu cutremure desăvârşim eu sau tu
doar ne aplecam uneori de atâta împotrivire
Din totdeauna m-au fascinat aceste cuvinte de la începutul Evangheliei după Ioan. „La început era Cuvântul…”. Priveam sensul lor în modul cel mai pragmatic cu putinţă, aplicându-l strict unei atitudini dogmatice şi unei aplicaţii practice imediate: justificarea unei native înclinaţii literare care acapara şi recompunea o realitate pe care, ori n-o înţelegeam suficient, ori o respingeam, tocmai fiindcă o înţelegeam şi nu-mi convenea. Dar întotdeauna, chiar datorită acestei înclinaţii literare clădită tainic şi adânc pe o, de multe ori, dureroasă intuiţie, ştiam că nu era suficient. Că a privi doar la modul acesta mecanic şi profitabil aplicativ (profitabil în sensul justificării şi afirmării de sine) cuvintele acestea, e ca şi cum aş cerne făina scoasă din grâu şi aş arunca tărâţele, afirmând că ele nu-s grâu…
Da, de cele mai multe ori, mintea funcţionează şi ea după regula efortului minim. E bine asta? E rău? În ce-i priveşte pe alţii, nu ştiu. Pentru mine, paradoxal, efortul minim era acela care-mi asigura originalitatea, felul meu personal de a fi altfel decât ceilalţi, de a mă identifica şi de a mă delimita într-un univers pe care nu-l înţelegeam şi care mă cuprindea şi căuta să mă anihileze.
Regula efortului minim cere fiecăruia să-şi afirme o existenţă sigură, evidentă, clară şi confortabilă în acord deplin cu tot ce există în sine, sau în afara sa. Cred că aşa vieţuia Adam înainte de cădere. O existenţă simplă, plenară şi fără conflicte care să contrarieze vreo regulă sau vreo normă, fericit în pacea inimaginabilă a creaţiei de la început. Să nu înţelegem greşit: efort minim nu înseamnă lene, abandonare, indolenţă. Ci implicare în exact acea direcţie a existenţei pentru care şi numai pentru care aceasta a fost creată. Este mai uşor să împingi o maşină la vale, nu la deal, nu?
Greaţa existenţială, absenţa sensului existenţei umane, argumentată de existenţialişti, nu face decât să mă ajute să înţeleg ce uriaş conflict poate apărea la nivelul omului însuşi, când încearcă să explice o existenţă care mai înainte de orice trebuie trăită ca o existenţă cu sens, şi abia apoi explicată. Pentru că explicaţia existenţei constă în şi este afirmată de sensul ei, înţeles cu adevărat abia după ce e trăită cu sens.
Mulţi oameni recunosc că şi-au „complicat existenţa” atunci când au făcut cutare sau cutare lucru. Adică acel lucru a tulburat nişte ape, a generat un conflict. Noi, românii, vorbim despre „mintea de pe urmă”, atunci când vedem ce bine e să evitam asemenea conflicte (după ce s-au – şi ne-au – consumat).
Regula efortului minim şi a maximei eficienţe guvernează lumea, este implantată în ea ca o matrice de înţelepciune. Simplitatea la care se reduce, în ultimă instanţă, întregul univers creat, de la existenţa luminii, până la chimic, fizic sau biologic, psihologic sau social, atunci când postulăm existenţa unui Creator înţelept, nu face decât să ne confirme afirmaţiile.
Dar nu numai atât: frumuseţea şi grandoarea imposibil de reprodus, din fiinţa simplă ne uluiesc. Sălbăticia unei păduri, liniştea unui lac ascuns în umbră de sălcii, plutirea lebedei pe apa lui, proiectarea în cer a piscurilor albe ale muntelui şi măreţia lui detaşată în depărtări, picajul însângerat al soarelui la apus, sau inocentul ţârâit al unui greiere la căpătâiul unui visător ce s-a făcut în noapte una cu stelele, ne încarcă de o nostalgie inexplicabilă după ceva aproape ştiut, dar mereu ascuns şi de neatins, par a purta un mesaj clar pentru inima care nu şi-a pierdut de tot sensibilitatea: „Sunt aici! Aici, în adâncul simplităţii şi măreţiei ei. Sunt frumuseţea din ea. Sunt cel mai simplu lucru posibil! Sunt Dumnezeu!”
„Este oare ceva prea greu pentru Domnul?” îi spune Domnul lui Avraam în Geneza 18:14.
Pentru unii dintre noi, cel mai greu lucru este să fie ei înşişi şi să fie de acord cu ei înşişi. „Felul vostru de vorbire să fie: „Da, da; nu, nu”; ce trece peste aceste cuvinte, vine de la cel rău.” a spus Domnul Isus în Matei 5:37. Adică: voi sunteţi creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Potriviţi-vă Lui, nu chipului acestei lumi corupte. (Romani 12:2) N-ar fi extraordinar? Ce fel de lume ar fi aceea în care ar funcţiona acest principiu? Să nu mai existe politicieni mincinoşi (dar ar mai exista politica?), să nu mai existe înşelăciune… Domnul Isus explică: „Cine vorbeşte de la sine, caută slava lui însuşi; dar cine caută slava Celui ce l-a trimis, acela este adevărat, şi în el nu este strâmbătate.” Ioan 7:18, iar la Ioan 8:44, adresându-Se celor care nu voiau să-L asculte, spune: „Voi aveţi de tată pe diavolul; şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaş; şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii.”
Nu e devenit inacceptabilă starea lumii de azi, până şi celor care resping Adevărul? Se tot plâng oamenii de guvernele lor, de bărbaţii, femeile sau copiii lor, de şefii sau de subalternii lor… De păstorii lor, de soţiile sau de soţii lor… Se feresc de ceilalţi, ca să nu fie contrazişi în „adevărul” lor. Se feresc şi de ei înşişi, aruncându-şi în subconştient murdăriile, să nu şi le mai vadă. Dar acest „adevăr” personal… nu merge de multe ori la apă. Şi apar conflictele. Omul devine nemulţumit. Dă vina insatisfacţiilor pe unul sau pe altul. „De ce mi-ai stricat, domnule „adevărul”. „De ce mi-ai luat idolii?”, l-a întrebat Laban pe Iacov. Ţinem cu atâta putere la religiile noastre, la „tradiţie” şi obiceiuri, de parcă ele ne ţin pe noi, şi nu noi pe ele… Nu renunţăm la ele, au devenit „adevăruri” integrante ale vieţii noastre şi suntem gata, nu să murim, ci să omorâm pe celălalt, pentru ele… Asta îmi aduce aminte de o anecdotă. Se povesteşte că, în urma unui naufragiu, s-au regăsit pe o scândură câţiva marinari. Unul era evreu, unul ateu, iar al treilea, creştin. Marea era în continuare înfuriată, iar scândura aceea mică nu-i putea ţine pe toţi. Numai unul ar fi putut spera să scape. „Doamne Isuse, s-a rugat creştinul, credinţa mea în Tine şi dragostea şi jertfa învăţate de la Tine, mă fac să renunţ la această scândură. Ai grijă de tovarăşii mei. Facă-Se voia Ta!”. După care a abandonat fragilul refugiu, pierzându-se în valuri. Impresionaţi, ceilalţi doi s-au privit unul pe altul. Evreul s-a prins mai bine de scândură, apoi a început să se roage: „Doamne al Oştirilor, Tu ştii că Legea Ta e sfântă pentru mine… Scapă-mă din primejdie.” Ateul a aşteptat puţin, dar văzând valurile din ce în mai ameninţătoare, s-a hotărât deodată: „Eu nu am nici un Dumnezeu… Iar convingerile mele mă fac să-l arunc de-aici pe acest om. După care l-a împins în valuri pe tovarăşul lui. Care e adevărul tău?
încet devine uitare fulgera ta ocolire
de tine însuţi şi de alte realităţi corbitoare
peste cadavrele sentimentelor nevermore
încet manânci licurici şi regurgitezi semafoare
încet încet ca o presupunere
şi îţi faci îndurare şi îţi faci siguranţă
din resturi textile cum ar fi cămaşa lui Hristos
Am luat în mână o carte. Cine nu a făcut aşa din plictiseală, din curiozitate, din interes sau de nevoie? Era cartea despre soare. Poate că nu vă interesează, dar pe mine m-a interesat. Mă săturasem să-mi car umbra aia ciudată, ca un cadavru mişcător al meu. Am citit şi am recitit, până umbra a început să se albească. Şi să-mi vorbească. Secrete fără sfârşit şi fără început, ca o galerie de valuri ale unui ocean. Pluteam şi nu-mi venea să cred. Şi citeam. Aşa a început totul. Nu mai contam eu, conta umbra. Adică umbra deveneam eu. Aşa se întâmplă când înveţi despre soare.
Na, că te-ai făcut şi cărturar! îmi spuneam. Ştiam şi vedeam foarte bine şi exact cine eram, sau cine fusesem. Numai că nu prea înţelegeam de unde şi cum. Bănuiam că soarele schimbase ceva în legătura mea cu umbra. E greu de spus. Nu fiindcă nu pot explica eu, ci fiindcă nu poţi scăpa de umbră, dacă nu eşti soare. Când am încercat să scriu toate astea, am văzut că mâinile mele nu mai erau necesare, chiar deveniseră un obstacol.
Se obişnuiseră să fie mâini de carne, iar acum trebuia de umbră. Ei, până la urmă o scot eu la capăt! Fiindcă scriam pentru ochi obişnuiţi, omeneşti, de carne. Nu-mi doream să mă citească cineva fără să priceapă. Era prea important. Şi nu prea mai aveam timp. Aveam veşnicie. Acum ştiu, mi-am spus. Voi scrie un jurnal al veşniciei. Şi l-am intitulat „Jurnalul scrierii iubirii”. E ceea ce citeşti tu acum. E o carte despre soare scrisă după o carte despre soare. Despre soarele de fiecare zi şi noapte şi veşnicie. Am scris-o eu pe măsură ce deveneam umbră.
Şi tot mi se pare că n-am răspuns la întrebarea din titlul fragmentului de mai sus. Că, adică, veşnicia ar avea nevoie de un jurnal. Nu are deja cartea despre soare? Păi, unii cred că nu-i clară, că prea lasă umbre… Că lumea de acolo e altfel decât mestecă ei pâinea şi că da, e frumoasă, dar cu literele prea largi. Ca pantofii ăia de te împiedică la mers. Iar mersul lor e unul normal. Nu vreau decât să le spun veşnicia pe numele meu, pe care ei mi l-au pus pe actul de identitate. Cică le-aş aparţine. Nu-i nimic, nu mă supăr. Chiar le-am aparţinut. Am şi fotografie, acolo. Cu desagă. Chestii ştiute: nevastă, copii, părinţi, rude, profesori şi adresa exactă. De la poartă încoace începea umbra. De la fiecare încolo, veşnicia. Nu se vedea în fotografia de pe actul de identitate. Trebuia jurnal. Şi l-am început. Oarecum şi mai ales la voia întâmplării. A întâmplării umbrei. Căci veşnicia o explică cel mai bine. O presupune şi o include. Iar în final o presus-pune…
Spuneam că multă vreme am scris poezie. Credeam cu adevărat că a scrie poezie este singurul mod de a mă regăsi în acea neînţeleasă ţară a nicăieriului şi niciodatei fiinţei. Unii spuneau că scriu bine, alţii spuneau că scriu prost, sau nu suficient de bine. Eu doar scriam aşa cum eram şi mi se părea extraordinar că ceea ce apărea pe hârtie eram şi nu eram eu. Mereu am avut impresia că scrie altcineva mai bun şi mai frumos şi mai adevărat decât mine. Trebuia doar să mă las în mâna acestui altcineva. Scăpam de o mare responsabilitate aşa, cel puţin înaintea mea. Nu puteam spune nimănui, vă daţi seama… Cine nu ar fi exclamat: „Ăsta e puţin nebun!”, sau nu m-ar fi privit cu ironica îngăduinţă „creştinească”, scoţând o bancnotă mototolită din străfundul buzunarului şi cumpărând o carte de poezii pe care n-o va citi niciodată.
De câtva timp nu mai scriu doar poezii. Am înţeles că voi muri şi că trebuie să mai fac unele lucruri. Îmi voi schimba poziţia în veşnicie, voi ieşi la liman. Voi trăi numai cu umbra. Ce fericire! Să trăiesc numai cu umbra… Adică va trăi ea în locul meu. Puteţi înţelege ce vreţi, pentru mine mai puţin contează. Contează tare pentru voi, aşa cum pentru mine e esenţial ce înţeleg eu, din toate astea. Nu mă sperie cuvintele şi îmi place să le fac să zboare. Să înoate, sau să se târască. De fapt sunt la capătul unor puteri pe care nu le-am preţuit cum se cuvenea, atunci când era timp. La capătul dinspre sfârşit al lor. Sau al timpului. Al timpului meu. Căci timpul unui om este chiar viaţa lui pământească. Şi în acelaşi (încă) timp, sunt la capătul altor puteri, la capătul dinspre început al puterilor veşniciei mele, undeva, la ieşirea din timp.
Şi am ocazia – cine n-ar profita? – să ţin jurnalul acesta. Desigur, cât încă mă mai pot număra pe mine însumi, cât mă mai pot cântări, socoti, rosti în cuvinte trecătoare, pentru o dâră eventuală care ar putea deveni jalon, stindard, pionierat. Vorbe omeneşti… Le-oi da oare de capăt? Singur, sigur nu.
Ar fi timpul, pentru rândurile astea să încerce să iasă din general. Ce vreau să spun, până la urmă, este ceva foarte specific. Ceva despre relaţii şi comunicare, despre condiţia omului, aşa cum am trăit-o eu, şi despre Dumnezeu, aşa cum mi s-a dat a-L pricepe.
Nu vreau să fac autobiografie, nu intenţionez să-mi scriu memoriile. Ar fi ca şi cum mi-aş însuşi ceva ce nu-mi aparţine. Nu. Nici analize docte, spuneam, nu sunt în stare sa fac. Sau pentru docţi… Mă gândesc la bisturiul unui chirurg extraordinar. E bun să deschidă trupuri şi să arate adâncurile lor, dar cel care vede structurile şi legăturile, care e capabil să numească normalul şi boala de acolo, să omoare sau să tămăduiască, e chirurgul. Nu bisturiul merită premiul Nobel, ci chirurgul. Meritele şi gloria îi aparţin.
De aici se cade să pornesc. Şi de aceea. Vă invit alături de mine, în caserola cu bisturie. Nu vreau să plec singur, nici n-aş avea cum. Odată ce aţi luat în mână cartea asta, v-aţi făcut părtaşii aventurii mele. Haideţi să ne unim tăişurile, chirurgul are nevoie de noi!
şi lasă vântul să-mi pieptene amintirile
până când începe dincolo de mine să curgă timp
din toţi stânjeneii din toată copilăria
acum ciopleşte-mă Doamne pe dinăuntrul aflării
răspunsului la întrebarea care-am rămas
după ce adam a rupt fruzele toamnei să-şi facă şorţ
după ce aburul învăţa pe de rost apa
da totul e altfel decât ca şi cum
iar de la învăţare încoace nu mai am timp
decât să-mi amintesc pomul cu toate crengile lui
încărcate de bine şi rău ca eva de coasta bărbatului
apoi fă-mă alunecuş şi dă-mă pe gheaţă
între timp predică pe munte şi fericire găseşte-mă
că tuna de dragostea Ta până ploua
nu încurc iubirile nicidecum
ştiu că pleoape albe numai pe spumele mării pot coborî
cu cât e furtuna mai mare cu atât mai albe sunt ele
spumele albe ale gândurilor de alint
nimeni nu Te măsoară când Te înduri
toata lumea transpiră de neputinţă
de atunci încolo şi-ncoace paşii împart urme oricui
că ai trecut pe acolo şi că ploua
cred că liniştea mea nu are nimic cu liniştea mea
de când ai pus Tu crucea la răspântii de sentiment
şi eşti atât de Isus că Se Dumnezeu răstignirea
şi în cer trage-mă de Tine ca să ajung
Se spune că aş fi poet… Adică ceva peste care zboară un duh special, sau poate doar o aripă de înger îngenuncheată sfios la margine caldă de Dumnezeu. De aceea uneori şi mie mi-e greu să-mi înţeleg vorbele. Dar ştiu că El le înţelege. Nu cred că mi le şi acceptă pe toate, de aceea mă simt un pic vinovat, aşa cum s-ar simţi o floare de venirea primăverii sau vântul, de venirea toamnei.
Unii spun că îi bucură ce scriu eu. Şi când ştiu că ei Îl iubesc pe Hristos, ştiu că Hristos din ei se bucură. Atunci văd cu adevărat fericirea de a scrie întinzându-se mulţumită şi luând-o de la capăt. Eu nu ştiu, de fapt, ce e aia poet. Eu doar spun ce simt şi ce gândesc, în felul meu. Ce e mai de neînţeles este faptul că mai întâi eu înţeleg în felul meu ceea ce văd, sau aud, sau citesc, sau…
Se întâmplă să văd câteodată dinăuntru spre afara realităţii. Alteori încerc să văd invers. Dar cel mai frumos este când văd din înăuntru spre şi mai înăuntru. Ca atunci când descoperi o mină de diamante. Atunci tresaltă înţelegerea, toată gândirea tropăie într-un marş triumfal pe caldarâmul plin de neuroni care bat din palme şi aruncă flori. Ştiu că ei au prins o luminiţă şi o hrănesc acolo în căsuţele lor. Ei nu pot decât să se bucure de bucuria mea şi o poarte, dar nu o pot întrupa în vreun fel.
Eu port numele meu. Adică ei poartă numele meu. Adică ei sunt eu şi eu sunt acolo în ei. Dar ei nu mă pot realcătui pe mine din numele meu din ei… Eu nu sunt Dumnezeu!
De la o vreme mă încearcă unele gânduri pe care nu ştiu prea bine unde să le aşez. Atunci când am început să scriu acest jurnal, mă gândeam să încep cu „ce-ar fi, dacă…”, sau „să ne închipuim că…” Şi… ce-ar fi, dacă totuşi aş scrie…? Poate că vor folosi cuiva… Mie sigur îmi folosesc. Îmi creează o stare de siguranţă existenţială şi o imensă dezlănţuire de credinţă. Mă fac să sărut fiecare cuvânt al Scripturii şi să devor o realitate de dincolo de ea – sau să mă devore, nu ştiu, să mă concentrez din ce în ce mai mult pe ceva ce, chiar dacă e literă, trăieşte altfel decât orice literă, pur şi simplu trăieşte!
Prea evaziv, veţi spune. Ei bine, citiţi mai departe!
A fost odată ca niciodată… Dar nu cred că e bine. Este odată ca niciodată. Fiindcă Dumnezeu spune: „Eu Sunt Cel Ce Sunt”! Încerc să înţeleg cum sună „Eu sunt Cutare”. Nu ştiu dacă s-au întrebat mulţi de ce sună cum sună numele lor şi dacă e vreo diferenţă între ce aud şi înţeleg eu când sunt strigat şi ce înţelege cel care mă strigă. Oare cum aude Dumnezeu când Îl chemăm noi? Se recunoaşte El în bâiguielile noastre? Dar când scriem, cum citeşte El? Dacă într-adevăr scriem pentru El… Cuvântul vine din adânc, dar unde merge? Ce determină el?
Am trecut cu fiinţa peste multe bucurii sau amărăciuni şi toate s-au transformat în cuvinte. Maldăre de sentimente, mai clare sau mai ceţoase, adunate prin (şi de prin) magaziile inimii, m-au covârşit. Aproape că nu mai ţin minte pe unde le-am pus. Înţeleg de ce unii îşi scriu memoriile… Dar Dumnezeu cum Şi-a scris Memoria Sa?
Am început a gândi la toate astea şi mi s-a făcut frică. Am crezut o clipă că sunt ales să mai rup o pecete, să las să mai arunce oamenii un ochi spre Dumnezeu. Dar m-a scârbit pretenţia gândului de a-şi îndesa în faţă mormântul profanat, văruit pe dinăuntru să arate curat. „Doamne, iartă-mă!”, mi-am zis, căzând pe genunchi. Ştiu că sunt iubit cu o iubire veşnică. Simt cu toţi porii inimii că aşa-i. Cei care nu ştiţi, puteţi râde. Numai cine n-a gustat, nu poate spune cât de bun este Domnul! Dacă n-ai gustat şi nu te interesează, mai bine pune jos paginile astea şi fă altceva.
Am văzut recent ceva care semăna cu ce am înţeles eu despre Dumnezeu. Desigur, mă încearcă senzaţia că am inhalat o nălucă. Mă rog şi citesc Scripturile, citesc şi mă rog, caut pe drumul acesta străjuit de miresmele îmbătătoare ale înşiruirii de minunate flori şi mă sfiesc. Dacă greşesc? Dacă strivesc vreo petală, cu vreun pas mai aiurea călcat? Blaga avea dreptate. Prea multe riscuri…
Dar nevoia de a descătuşa visul acesta al meu e mai mare decât toate reţinerile. Dacă acolo este aur şi eu nu sap, numai ca să nu-mi scrântesc glezna? Şi cum să fac? Sau deja fac şi… Ei, vedeţi câte întrebări, câte bariere? Nu sunt pregătit, îmi spun. De parcă Ilie era pregătit să vadă ceva acolo, la gura peşterii din pustiu! Dar măcar susurul blând şi subţire, tot l-a simţit! Ce-ar fi să încerc să descriu indescriptibilul aşa cum m-oi pricepe? mi-a zis poetul de acolo din căsuţele neuronilor, iar inima le ţinea isonul, jucăuşă. Şi am început să scriu… Aşa au apărut aceste pagini. Un jurnal de scris iubirea e ca o mină de diamante. Cu cât cobori mai mult, cu atât te-ai duce mai departe.
pui zilele ca fructele într-un pom
şi vin viermii durerii de sâmbură până la desfrunziş
iar eu întreb despre alcătuirea anotimpului
din cocori şi alte alea ca nostalgiile
e mai greu să explic glezna vântului luxată de vele pe mare
cum ar fi o călătorie în galerele îndrăgostirii intergalactice
cu toate sentimentele în alarmă ca un mare pavoaz fluturat
peste amiralul îndoielii de tine însuţi
Doamne trec timpul de parcă aş trece clasa
şi fulg încet de la un colţ la altul al privirii
în ansamblul iluziei şi al uitării în oul micului dejun
până la gulerul scorţos al ceaiului din coajă de albastru
de acolo pătrund în existenţa mea
ca zaheu între crengile sicomorului
că vii si că nu am hrănit trandafirii că şi ei
au ghimpi de atâta frumuseţe îndoliată
aşa că mere-mă şi sicomori-mă şi alt anotimp îndurat
cand pui zilele ca fructele într-un pom
Literatura creştină trebuie să întrunească aceste caracteristici. Trebuie să aibă deschiderea pe care a arătat-o Domnul Isus faţă de oameni şi problemele lor, în toată complexitatea şi gravitatea acestora, fără să neglijeze faptul că El e soluţia pentru orice situaţie, să fie în stare să surprindă evoluţia sufletului omenesc, ţinând cont de felul de „gravitaţie” căruia îi este supus. Fiindcă, în ultimă instanţă, „legea duhului de viaţă” şi „legea păcatului şi a morţii”, în permanentă şi acerbă confruntare, creionează coordonatele de manifestare a oricărei personalităţi omeneşti. Literatura creştină va aborda pe om şi realitatea în cele mai intime şi mai adevărate aspecte ale lor, fără complexe, fără excese „umaniste” care să-l înalţe mai mult decât îi e condiţia, sau „nihiliste”, care să-l condamne definitiv şi irevocabil, fără prejudecăţi. Ea va porni nu de la experienţa omenească şi spre o lume iluzorie, ci de la o realitate nouă şi autentica a lui Hristos cel viu, către lumea prea adâncă în complexitatea ei, ca să fie corect înţeleasă altfel decât prin divin.
Când spun „literatură creştină” nu mă refer strict la lucrări teologice sau devoţionale, care sunt doar genuri de adresare, de îndreptare spre oameni a unui mesaj şi a unei experienţe. Mă refer la ceea ce se înţelege îndeobşte prin „literatură”: acea activitate de transpunere artistică a unor observaţii asupra vieţii şi realităţii prin cuvinte mai mult sau mai puţin meşteşugite, conform unor standarde stabilite convenţional de domeniul cunoaşterii estetice. Daca valoarea duhovnicească a unor producţii „literare” stabileşte, înaintea lui Dumnezeu, calitatea trăirii fundamentale, cea care a generat scrierea respectiva, aceasta nu îi conferă obligatoriu şi calitatea de scriere literară bună. Pentru că aici mai intervine un criteriu de apreciere: cel conferit de Însuşi Dumnezeu omului şi de care chiar şi El ţine cont, altfel nu l-ar fi delegat pe Adam să dea nume vietăţilor create: simţul discernământului estetic, al aprecierii imaginative, al unei intuiţii consonante cu imaginaţia creatoare divină.
Oamenii au stabilit jaloane pentru frumos. Chiar dacă acestea se modelează după epoca istorică, după caracteristicile ei morale, religioase, etc, cum spune românul, „ce-i frumos, şi lui Dumnezeu îi place!”, e adăvărat. Aceasta nu în sensul condamnabil al justificării gusturilor pervertite de păcat, ci în acela al existenţei unor standarde profunde, imuabile, ale frumosului, de care nu se poate face abstracţie.
Orice loc de adresare către un public cititor poate fi o tribună a Domnului, aşa că-mi scot încălţămintea, ca Moise lângă rugul care nu se mistuia, şi mă apropii… Vorbirea nu îmi e uşoară, poate, dar mulţi alţii ne vor ajuta… Unii dintre cititorii acestor rânduri scriu, sau doresc să scrie literatură creştină. Dacă sunteţi de acord cu cele expuse aici, haideţi la treabă!
]]>Aventura despre care vorbeam a început într-o vară. O idee, un clic istoric, o avalanşă solară… N-am mai fost eu. Am început să caut înfrigurat prin tot felul de cărţi, să văd dacă nu e o speculaţie care să fi sedus şi pe alţii, înaintea mea. Am început un studiu tematic şi sistematic al Scripturii, de teamă să nu bat câmpii. Dar pe măsură ce mă adânceam mai mult în studiu, cu ideea trăsnindu-mi în minte, perspectivele se lărgeau. Peste tot nu vedeam decât confirmări.
Oare fac eu textul să spună ce vreau să aud? mă întrebam… Oare nu e decât o speculaţie deşteaptă? Percepeam totul ca pe o apropiere uluitoare de un adevăr extrem de palpabil şi îndepărtat, în acelaşi timp. Vedeam imaginea mânuţei unui copilaş care strânge cu toată puterea un deget al mâinii tatălui său, ca o împlinire a nevoii de siguranţă şi de concret… Iată de ce îşi fac oamenii icoane şi se ataşează de ele! mi-am zis. Fiindcă credinţa lor nu poate muşca din Dumnezeu altfel decât muşcă un prunc biberonul… E greu să crezi că tata e altceva decât obiectul acela moale şi atât de plăcut şi adevărat!
Devenea o aventură din ce în ce mai serioasă. Iar eu, din ce în ce mai timid şi mai înfricoşat. „De ce tocmai mie mi s-a descoperit o culme pe care, de o istorie întreagă, o caută alpinişti super antrenaţi şi n-o găsesc?” Ca şi ei, aş fi făcut o poză, acolo, în vârful muntelui. Aş fi intitulat-o „Autoportret cu Dumnezeu”! Am zâmbit, amintindu-mi de pescarul care povestea că numai poza făcută cu peştele prins ieri, cântărea vreo şase kilograme. Sau doar mi se pare, din păcătoasă vanitate…
Nici acum nu am răspunsul la întrebare. De aceea mă tem. Mă tem de scârţâitul portiţei din fundul ogrăzii cu orgolii. Ştiu cât de vulnerabil sunt la o astfel de prăjiturică. Aşa că o iau înainte şi strig: ciupiţi-mă, să nu adorm pe laurii unei victorii care nu-mi aparţine. Iar că nu-mi aparţine, se va vedea. Slăvit să fie Numele Domnului!
Brăila, 23 ianuarie 2005
]]>Uneori sunt trist. Sunt puţin speriat de tristeţea asta, fiindcă nu o înţeleg întru totul. Pe de o parte mi-e teamă de ceea ce aş vrea să spun, iar pe de alta, de a nu rata ceva esenţial, dacă tac. Doamne, dă-mi înţelepciune şi curaj! Gândindu-mă la cei care vor citi, sau vor încerca să citească rândurile astea, îmi permit să fac o clasificare: unii vor citi şi vor înţelege. Le mulţumesc. Alţii vor citi şi nu vor înţelege. Acestora le spun: „Încercaţi şi când nu vă doare capul!” Iar alţii nu vor citi. Asta e! Desigur, aş putea duce clasificarea mai departe, dar consider că această primă treaptă e suficientă.
Trec zilele unele după altele şi cred că ar trebui doar oarecum survolate… Nu ştiu de ce trebuie să depindem de atât de multe lucruri, ca să se realizeze ceva ce Dumnezeu, în măreţia veşniciei Sale, vede, nu doar ca pe un proiect de împlinit, sau în curs de împlinire, ci şi ca pe ceva dat, cu toate urmările istorice concrete, dar şi virtual posibile… Dar depindem. Nu pot să-I mulţumesc decât lui Dumnezeu şi pentru ce am şi pentru ce nu. Sau pentru ce nu ştiu că am.. Chiar aceste rânduri sunt o minune a Sa.
Nici cine ştie ce studii nu justifică poziţia în care intenţionez să mă plasez. Ca autodidact, n-am fost prea sârguincios. Ba chiar mă acuz adeseori de o boemă lipsă de voinţă, vecină cu inconştienţa. După o tinereţe aproape iresponsabilă, sub zodii comuniste care nu m-au atras deloc şi pe care am fost gata să le contest şi să le sabotez la prima chemare, tot dintr-o pornire mai degrabă organică decât raţională, a urmat o maturitate marcată de boală şi o îmbătrânire extrem de prematură. Trecerea a fost însoţită însă de descoperirea, undeva, la marginea iadului care mă înghiţea, a adevăratei valori a vieţii – aceea pe care i-o conferă nu „carnea şi sângele”, contaminate din plin de duhoarea păcatului, ci sursa şi finalitatea ei cele adevărate şi eterne, pe care le-a dorit Creatorul.
El a curăţat de ce era dăunător şi rău, încet-încet, sufletul meu. De aici au apărut toate acele instrumente care compensau cu supra de măsură neputinţele fizice. Realizări, uneori mai frumoase decât ale multor oameni sănătoşi, au început să apară… Socotiţi-mi curajul de a scrie toate acestea evaluând încrederea „nebună” în Cel care Se face desăvârşit în slăbiciunile noastre. Lui Îi datorez cinstea şi Lui Îi mulţumesc.
]]>poate să se aşeze iubirea ca un strat de zăpadă
aluneci şi cazi dacă nu eşti atent
cum cad în cer ieruncile grămadă
dintr-un copac absent
uneori poate ar fi bine să înnorezi
când realităţile pasc de exemplu
când vin amintirile şi le veghezi
jertfă de lacrimi în templu
şi apoi nu mai alunecă nimic
dinspre mine zilele nu mai spun mult
până la tine iau distanţe şi le abdic
apoi ascult
***
anul cel nou a crescut ca o aripă din umărul meu
atunci am văzut pentru prima dată cum zburau zidurile casei
neştiind zăpada vechiul pom de Crăciun
neştiind alinierea cu neputinţele ferestrelor
de a aduna muguri din primăvara ce va veni
anul cel nou seamănă cu înverzirea albastrului
de parcă cerul începe să clocească fruze de albatroşi
şi de acolo pe jos până la fericire
dă-mi iubire şopteşti cum ai frământa cozonaci
iar Dumnezeu îi coace în ajunul de Sine
„Pregătiţi calea Domnului până va veni El.”
Văd peste tot nevoia unor deschideri de noi porţi şi mă întreb mereu dacă sunt eu acela care trebuie să facă asta. Şi dacă o voi face, cine şi de ce m-ar putea acuza, dintre oameni? Şi chiar dacă ar face-o, ce importanţă ar mai avea, dacă eu, înaintea propriului cuget şi după standarde raportate la un absolut personal inspirat de Scriptură – e adevărat, mai mult sau mai puţin obiectivă, adaptarea, dar infailibilă sursa de inspiraţie – m-aş vedea curat?
Puteam alege altceva: să fac bani, de exemplu. Tare sunt apreciaţi cei care ştiu să facă bani! Dar banii pier o dată cu ei. Vine vremea când nu le vor mai fi de nici un folos. Tot ce au agonisit va rămâne altora. Vorbesc acum doar chemând la un minimum de bun simţ pe aceia care ştiu ce e acela bun simţ. Aşa că, tot întrebându-mă, am început să scriu. Pentru cineva care a mai făcut asta, adică a mai scris, ar trebui să nu fie greu. Nu mă sperii… De când am adus siguranţă şi echilibru în viaţa mea – pe care, fără încercări dure nu ştiu dacă le-aş fi primit – am învăţat să le preţuiesc după cum merită, aceste încercări. Fiindcă adevărul din om rămâne adevăr, atunci când el se vede şi se arată aşa cum e: slab, neputincios, murdar şi gol. Restul e teorie sau ştiinţă fadă, exersarea orgolioasă a unui sine venit de nu ştiu unde şi ducându-se nu ştiu unde, care a învăţat să se autorenege fundamental încă de la început, de când specia biologică s-a constituit în ceea ce numim astăzi „om”.
Mă gândesc să povestesc o aventură. O aventură a scrierii. Cu sau fără vorbe meşteşugite, fără pretenţii de erudiţie (niciodată n-am fost un doct!), să poată să priceapă oricine, dar cu ecouri de poezie. Ce să fac, nu pot uita nici acum că scriu poezii. Doar zi după zi, notând totul întâi în inimă, în carnea ei astrală, cea pe care i-o mănâncă îngerii… Uite că am şi început să culeg printre vorbe pe acelea care calcă pe ape!
(va urma)
]]>A ceva ce ne poate asigura împlinirea visurilor mereu alimentate cu speranţe. Nu e obligatoriu să fie aşa, dar nici obligatoriu să nu fie nu e. De aceea vremea asta e cea mai plină de croitori de planuri… Să vă spun ce plan am eu, legat de activitatea mea pe wordpress?
Daaa… Mă gânjdesc să trec la două postări pe zi, de la 1 ianuarie 2009. Una va fi ceva nou şi inedit, cea de-a doua, ceva în reluare. Nu ştiu cât de bun va fi totul. Dar voi încerca să aduc lucruri de calitate.
Vă urez, aşadar, LA MULŢI ANI! şi multe planuri frumoase! Iar de împlinirea lor să se ocupe Dumnezeu.
]]>Încolo clocotim de un dor neştiut ca păsările de zbor. De n-ar fi Cuvântul, propoziţiile ne-ar înghiţi într-o magmă a neînţelegerii, ne-ar sctâlci de nerostire şi de nedor, până la nimic. De ce tragi negrule de verde până se face iarba căprui şi unduirea ei moare? Nu îl lăsa, Doamne,eu vin undeva , vine şi ştirea care aduce speranţa… Nu lăsa negrul să tragă de verde.
Şi de fiecare dată e anul nou. Ca o vopsea scorojită, zilele trecute desprinse dispar, umbra lor nu mai intră în nici un chenar, toamna trecută-i ca urma după galop, Doamne, mă tremură în Duhul Tău ca pe-un plop… Şi aşa, furându-mă rima, colind, anul cel nou de pe zidiri să-l desprind, cu zile cu tot, ca pe o scorojire până la iubire…
]]>Şi alb în nea ca virgule în fraze…
Şi anii îi rosteşti ca pe surcele
Când faci în mine focul Tău cu ele.
Ca un copil de poale-Ţi mă aţin,
Mă-ntrebi de zâmbet şi mă-ntrebi de chin…
Eu îţi răspund cu lacrimi ca şi cum
Aş fi rămas din flacără, doar scrum.
Iernatică vâlcea îmi e iubirea,
Abia-ndrănzesc să-mi plâng nedumerirea.
Şi-n frigul meu – cocioabă de sărman –
De ce-ai venit să înnoieşti un an?
Eram acolo, nu eram, nu ştiu
Să fi rămas vreun sturz mai coliviu
Decât îmi e fiinţa uneori,
Când trec prin ani ca zumzetul prin flori.
Nu vreau să fur din stele nu ştiu ce,
Vreau strălucirea care-n mine e
Când anii mi-i rosteşti ca pe surcele
Şi faci în mine focul Tău cu ele.
Abia am sărbătorit Crăciunul. Acum intrăm şi în Anul Nou… Cu ce am rămas? Ce ne aşteaptă? O cântare fără egal a precedat Naşterea Pruncului Isus: cântarea Mariei. “„Sufletul meu măreşte pe Domnul, şi mi se bucură duhul în Dumnezeu, mântuitorul meu, pentru că a privit spre starea smerită a roabei Sale. Căci iată că de acum încolo, toate neamurile îmi vor zice fericită, pentru că Cel Atotputernic a făcut lucruri mari pentru mine. Numele Lui este Sfânt, şi îndurarea Lui se întinde din neam în neam peste cei ce se tem de El.”
Maria nu a sărbătorit Crăciunul. Ea l-a trăit. A avut parte de cea mai mare surpriză făcută vreodată unui muritor. Putea refuza darul Celui Atotputernic, putea pune condiţii sau invoca scuze, dar credincioşia şi “starea smerită” a inimii ei n-au lăsat-o să facă asta.
Dumnezeu are surprizele Sale pentru fiecare dintre noi. Anul care va începe va aduce cu sine toate aceste surprize binecuvântate. Suntem gata să ne bucurăm de ele aşa cum a ştiut să se bucure Maria?
Ea a avut parte de surpriza de a face ca omenirea întreagă călătoare în întuneric să vadă o mare lumină, să fie cea prin care s-a împlinit o aşteptare de veacuri. Ce profeţie se va împlini anul acesta prin noi?
Prorocul Isaia spune: “Voi duce pe orbi pe un drum necunoscut de ei, îi voi povăţui pe cărări neştiute de ei; voi preface întunericul în lumină, înaintea lor, şi locurile strîmbe în locuri netede: iată ce voi face, şi nu-i voi părăsi.” Vom fi noi aceia prin care se va împlini această profeţie? Conform ei, oricât de necunoscut ne-ar fi viitorul, orice ne-ar rezerva anul 2009, oricât de nepătruns ar fi întunericul zilelor ce vor veni, noi n-avem nevoie de ghicitori sau zodiace. Doar de surpriza Mariei.
Pentru a primi însa această surpriză, Maria a arătat lui Dumnezeu ceva deosebit: “starea smerită a roabei Sale”. O smerenie conştientă şi consecventă, o stare existenţială a inimii ei. Era ceea ce o făcuse vrednică de a fi numită “Fericită”. Neamurile o vor numi aşa fiindcă Dumnezeu o făcuse aşa. Şi totuşi ea işi vede, chiar şi în această fericire starea smerită de roabă a Domnului.
Sunt atâţia oameni umili, neînsemnaţi, dar odată promovaţi în locuri înalte pierd cu totul până şi amintirea smereniei lor iniţiale… Din păcate sunt mulţi din aceştia chiar printre “liderii” creştini. Surprizele lui Dumnezeu nu pot fi primite decât într-o stare smerită. Suntem gata să primim surprizele lui Dumnezeu în 2009?
]]>El spune: „Ma refer aici la declararea Anului 2009 drept Anul Wurmbrand, dat fiind faptul ca se comemoreaza centenarul nasterii fr. Richard. Personal, cred ca e o sansa unica de a readuce inaintea opiniei publice persoana si lucrarea dansului, recuperandu-l cumva pentru generatia actuala. Printre initiative, este in curs de pregatire lansarea site-ului www.richard-wurmbrand.ro , eveniment preconizat sa aiba loc la 1 ianuarie.
Mai multe despre aceasta initiativa gasesti aici:
https://www.mersulvremurilor.ro/cetate/anul-2009-anul-wurmbrand/ si aici:
https://www.libertatereligioasa.ro/eveniment/anul-2009-anul-wurmbrand/ ”
Adaug această informaţie, sperând că vă este de folos!
]]>Fie ca, de la cel dintâi scâncet şi până la ridicarea în slavă, Pruncul să vă umple cu viaţa-I şi cu binecuvântările Lui!
]]>Ceva se întâmpla cu Galaal. Murmurase tot timpul drumului, aproape fără să se uite pe unde calcă. Avea o cu totul altă privire. Acum, însă, nu mai era timp..Erau înaintea intrării staulului. Timiditatea pusese stăpânire pe ei. Cine să intre cel dintâi? Când trecuseră prin faţa casei negustorului care-l amărâse atât de mult pe Galaal, acesta doar murmurase ceva mai tare: „pace pe pământ…”
Se invitau din ochi. Ar fi trebuit să intre întâi Simeon, era cel mai vârstnic. Dar intră Şezer. Apoi Galaal şi ceilalţi. Nu, nu era nimic tainic sau cutremurător. Un copilaş, aşa cum le spusese îngerul. Culcat în iesle, pe paie, cu vitele primprejur. Alături, mama şi tatăl. „Ştim de la îngeri…” spuse, răguşit uşor, Simeon. „Vrem doar să vedem…” Înconjurară ieslea, mişcându-se încet, ca în templu. Copilaşul gângurea. Abur uşor din nările vitelor încălzea aerul. „Am adus mielul.” rosti Simeon, ceva mai sigur pe sine, scoţând vietatea şi ţinând-o ca pentru jertfă, cu amândouă mâinile, apoi îngenunchind. Îl depuse la picioarele ieslei. Mielul, legat, doar respira. Părinţii priveau tăcuţi. „Şi noi…” spuseră Natan şi Ben Sifar, făcând la fel. Şezer se căuta prin cutele veşmintelor, dând la iveală, după un timp, un fluieraş şi o praştie. ”Ştii, de astea au nevoie păstorii cei buni…” îi spuse el lui Iosif, amintindu-şi ce-i spusese tatăl său când i le dăduse şi încercând să se scuze că, la repezeală, uitase să-şi ia mielul.
Numai Galaal era încă în picioare. Ţinea o mână pe marginea ieslei, sprijinindu-se. „Îi e rău?” se întrebă Simeon. Cealaltă mână, încă de la intrare, o ţinea în haină, în dreptul inimii, şi aproape că-i tremura de încordare. Nu-şi luase nici o desagă. ÎI picurau lacrimi în barba deasă. „Eu…”, începu să spună. Apoi căzu pe genunchi, copleşit. Scoase din sân, tremurând, mâna în care ţinea micul burduf cu vin. Îl puse lângă celelalte daruri. „Pace… pe… pământ…” îngăimă el, luptându-se să fie cât mai clar.
În iesle, copilaşul zâmbea.
]]>O lumină difuză crescuse între oameni şi boltă inundând totul, de la firul de iarbă la pasărea de noapte care se mai vedea zgribulită în vârful unui smochin încremenit. Undeva, în mijlocul acestei lumini, un punct orbitor exploda în irizări calde, sidefii. Se mărea mereu, de parcă se apropia. Un susur însoţea năstruşnicia. Venea de peste tot. Uimirea se împletea cu spaima.
„Doamne, Dumnezeule!” şopti Simeon, căzând cu faţa la pământ. Galaal era la locul lui, pe o piatră, aproape desfigurat. Ceilalţi doi erau acum în picioare, alături de copilul care se ridicase pe genunchi. Feţele lor erau albe ca laptele, de asemenea iarba şi hainele… Înţepeniseră şi tremurau ca de un vânt puternic din lăuntru.
Apoi se ivi un chip. Era al unui tânăr necunoscut, care plutea. Miezul orbitor al luminii aceleia ciudate făcuse loc minunatei arătări. Susurul tainic de până acum se adună în cuvinte şi tari şi molcome, totodată. Au auzit ce nu aveau cum să uite vreodată. „Nu vă temeţi, căci vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot poporul: astăzi, în cetatea lui David vi S-a născut un Mântuitor care este Hristos, Domnul. Iată semnul după care-L veţi cunoaşte: veţi găsi un prunc înfăşat în scutece şi culcat într-o iesle.”
Chipul îngerului şi vorbele lui, aerul cald care înfăşura totul, sau pur şi simplu liniştea şi bucuria, izbucnite din senin şi atât de natural în sufletele păstorilor, luară locul confuziei şi fricii. Parcă erau acasă, de-acum, în mijlocul acestei tainice întâmplări. Chiar şi Galaal surâdea, cu o expresie extatică.
Curând, lumina înconjurătoare începu să se strângă în mii de chipuri asemănătoare celui dintâi. Domnea o bucurie fără margini. Un cântec ar fi fost cel mai potrivit, căci păstorii simţeau jucându-le inimile. Şi el răsună limpede şi înalt, ca un triumfal „ura!” din glasurile unei imense oştiri: „Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte şi pace pe pământ, între oamenii plăcuţi Lui.” Culori nemaivăzute treceau de la un cântăreţ la altul, ca sunetele pe clapele unui pian. Acordurile durau parcă de-o veşnicie. Păstorii jucau acum de-a binelea. „Mare eşti, Doamne!” repeta Simeon, ca pe un refren. „Mare eşti, Doamne!”, îngânau ceilalţi.
Tainica lumină se pierdea încetişor spre cer. Se dezgolea bolta nopţii cea dintotdeauna. Ecouri încă răzbăteau, făcând iarba să zvâcnească uşor. Rămăsese însă în inimile păstorilor, ca un halou, chipul ceresc. Se priveau unul pe altul ca şi cum nu s-ar fi văzut niciodată, fericiţi, răsuflând greu. „Haidem!” zise Simeon într-un târziu.
]]>Aici, în coaste, era stâna. Oile dormeau unele-ntr-altele, suflând aburit în cefele mieilor. Păstorii, mai la o parte, vegheau. Subviectul discuţiei fusese politica… De ce Irod şi romanii „puseseră de numărare”, cum spusese Simeon, tocmai acum, de ce le îngăduise Dumnezeu să pună lumea pe drumuri, parcă nu aveau oamenii destul de îndurat şi aşa…Numai Galaal nu vorbise şi se vedea clar că nici nu va vorbi. Ceilalţi îi aruncau din când în când câte o privire şi compătimitoare şi acuzatoare, încercând să pară că nu-i interesează. „Noi am fost întotdeauna liberi”, păreau să zică. „Galaal şi-a făcut-o cu mâna lui.” Şezer, prea mic să priceapă, îl întrebase de dimineaţă pe Simeon: „Tată, de ce este nenea Galaal aşa de supărat şi bea mereu din vinul ăla acru? N-a scos nici o vorbă de când a venit. Este a treia zi aici, şi abia dacă a spus bună ziua…” „E necăjit”, i-a răspuns tatăl. „Du-te după oaia aia!” Asta a fost tot.
Dar cu Ben Sifar şi cu Natan, Simeon vorbise mai mult. Hotărâseră împreună să-i dea lui Galaal câteva oi din turma lor, ca să poată ieşi din simbria amărâtă a negustorului grec unde lucrase.
Acum fierbea încă de mânie şi indignare, dar o să-i treacă. Toate trec… Nu se mai auzea nimic, nici un zgomot. Încremenise totul. Se uitară unul la celălalt. Până şi Galaal dădu semne c-ar înţelege. Vru să scoată iar burduful, dar renunţă, pironindu-şi privirea în foc. Erau încordaţi, iar câinii se făcuseră mici de tot. Nu se mişcau nici ei, nu lătrau, doar căutau cu priviri parcă înspăimântate către stăpâni. „Nu-i nimic”, încercă să pronunţe cu glas ezitant unul dintre păstori, şi un „da” la fel de nedumerit se făcu auzit după un timp. „E focul…” spuse Simeon. Priviră într-acolo. Flăcările se înteţiseră ca de la sine, dintr-o dată, revărsând umbre vii pe faţa lui Galaal, acum mai degrabă mirată.
„Ce se petrece?” mai apucă să întrebe Simeon, văzându-şi fiul în capul oaselor, privind spre cer.
]]>Şi din cumpărături grămădite în sacoşe, taxiuri, portbagaje, sertare, debarale, buzunare, subbrazi, consumate ţanţoş că sunt sărbătorile… De mers la biserică nu e musai, că ne vine părintele la uşă, doar are şi el cumpărăturile lui de făcut… Are şi el Crăciunul lui de făcut… Fiecare are Crăciunul lui… Făcut cum se pricepe fiecare… Numai Dumnezeu a avut Crăciunul nostru. Nouă ni S-a născut. Mântuirea e treaba lui Dumnuzeu pentru noi. El din mântuirea noastră a făcut Crăciunul. Noi… numai din închinare nu-l facem! Chiar aşa: din ce se face un Crăciun?
]]>Mi-am petrecut zilele şi nopţile alea în primărie şi pe străzi, indiferent la pericolele împuşcăturilor. Brăila se laudă cu 53 de martiri. De „eroi” nu mai vorbesc. De grupul subversiv in care intrasem încă din vara lui ’89 cu încă patru prieteni (unul dintre ei a devenit primul primar „liber” brăilean) nu mai vorbeşte nimeni. Nu m-am considerat niciodată erou.
Am fost şi am donat sânge pentru răniţi. Atunci m-am căptuşit cu… 2 litere periculoase: B şi C! Cu astea nu pot să fac poezii, sunt litere hepatice, nume de viruşi. Abia anul ăsta, la aproape douăzeci de ani de atunci, după doi ani de când am făcut cererea, am început tratamentul cu interferon. Aşa că e posibil să am parte de încă o minune: descompletarea alfabetului hepatic.
Dar întrebarea rămâne: a fost Crăciun, sau a fost Revoluţie?
]]>Când îmi amjintesc serile de colind din copilărie, nu se poate să nu-mi aduc aminte de el. Nu era porţiune cu gheaţă să nu încerce să rupă blancheurile pe care tata le punea la încălţările noastre. Şi cânta, Doamne, ce mai cânta! Lui vreau să-i doresc o naştere de Prunc într-o inimă zvârlugă, plină de gheţuşuri pe care pruncii zboară bucuroşi…
Lui, fratelui meu…
În inima lumii, între oameni şi durerile lor, dezmângâing orgolii şi întorcând orologiile istoriei cu faţa către veşnicie, pledând pentru pace într-un loc al necazului şi pentru lumină în case şi în minţi întunecate, prinţul Crăciunului înseamnă şi azi promisiune de zefir peste mări înfuriate şi alunecare de mir pe răni… De ce caută lumea altceva?
]]>Acum, când Dumnezeu Se face diapazon, dând din bucurie ca dintr-o nouă creaţie şi ridicând un Prunc, un singur şi întâi născut regal, cu mâini de Simeon în templu, acum e rugăciune peste tot… O văd versanţii munţilor cu neaua şi colindele de pe uliţe luminate de şoapte ciudate… O văd în taina lor stelele şi bolta cerească, până acolo că o explică din îngeri… O vezi şi tu? Atunci vino cu mine, vino să ne punem pe genunchi!
Şi fă o propoziţie din toate acestea…
Ieslele de prin uitate paragini
Umple-le Tu cu vestea.
Nu-ţi fă ploaie astă seară, priveşte,
Nici un copil nu a avut cerul lui cu stea.
Şi din îngerul din urmă, care creşte,
Fă sărbătoarea mea.
Se lărgesc genele zăpezii ca mieii
Deasupra şi dedesubtul Tău aerul înfloreşte
Ca bucuria din scârţâitul cheii
Când se răsuceşte
Şi uşa iubirii dată de perete e
Dezgrozind iesle de prin uitate paragini
Cum se desfac mărilor pletele
În picuratele margini.
De aceea se şi aprind atâtea miresme,
Că drumul din cer duce prunc.
Veşniciile către fragile catapetesme
Se arunc.
Vino, Cuvânt fără margini, vino cumva,
Gângurindu-Te până la mine în taină.
Înfaşă-Te în inima mea
Ca-ntr-o haină.
E cineva care şi-a pregătit nicovala minciunii şi amărăciunii şi, precum strugurii în teasc sau grâul pregătit de pâine, suntem zdrobiţi, rupţi, cernuţi între colinde de Crăciun şi ispite care de care mai subtile, menite să ne încerce determinarea credinţei şi a atitudinii, până acolo că nu mai putem gusta sărbătoarea.
Între bucuria sărbătorii şi cavalcada celui rău e ca între ciocan şi nicovală: dacă nu ştii să te fereşti la timp, te loveşte. Mai bine spus, e ca între… Crăciun şi nicovală! Singura scăpare e rugăciunea. Rugăciunea fierbinte a celui neprihănit.
]]>Bucură-te! Aşa se adresează proorocul binecuvântat cu viziunea Naşterii Domnului, a Luminii ce se coboară „peste cei ce stăteau în întuneric”. Şi ce frumos face zăpada legătura între bucurie şi lumină, în imaginaţia şi în amintirile noastre! Ca şi lumina şi bucuria unei stele… Mai mult, ca şi lumina şi bucuria a mii şi mii de stele, căci zăpada îşi înşiră pe zare fulgii, iar fulgii duc în ei cristalele strălucitoare… Şi fiecare cristal strigă „Bucură-te!”
Dacă natura întreagă, în măreţia simplităţii ei, ştie să se bucure aşa de frumos cu ocazia naşterii în sânul ei a Celui prin care există şi prin care a fost creată, de ce sufletele oamenilor zac mohorâte sub sarcastica glugă de osânză a proprilui trup, schilodindu-se? Pentru natură a venit Isus? Pentru ceva ce va arde? „Căci pământul, cu tot ce este pe el va arde.” Numai sufletele oamenilor vor rămâne, bucurându-se ori îngrozindu-se de ele însele, de cât Crăciun au ştiut sau nu să adune…
]]>Nu mi-a fost greu să înţeleg că melodia de mai sus este un colind de Crăciun, deşi nu este în româneşte. Nu ştiu deloc poloneza. Dacă nu sunt atent, nici Sienkiewikz nu ştiu scrie ca lumea. Dar aici e încă o minune pe care o realizează Crăciunul: reunirea limbilor într-un înţeles nou, celest, pătruns cu inima. Ca un gângurit de Prunc pe care toate mamele îl vor pricepe…
]]>De vânt scornite clopote şuvoi
Cu îngeri veseli casa o încarcă.
Străine gheţuri inima mi-o-ncearcă
Dar nu sunt drumuri către înapoi.
Din frângeri timpul scâncete păstra
Medaliind în plopi înverşunarea
De-a se numi înalt cu deşertarea
De clipă şi de inima din ea.
Numa-n coclauri ca de vremi de nea,
Numa-n utrenii de ecou clintit
Îşi pleacă zarea cântec clocotit
La focul sacru dintr-o sacră stea.
Aşa e-n spaţiul naşterii mereu
Când Cel care Se naşte e Mesia:
Îngână universul poezia
Pe care-a scris-o Însuşi Dumnezeu!
Ce uşor de păcălit sunt unii! Dacă era un pom de Crăciun în locul fantomei, care pom are şi el povestea lui şi… „fantoma” lui (i se spune spiritul Crăciunului), ce reclamă ar fi fost asta pentru un hotel ameninţat de faliment? Dimpotrivă, ar fi fost semn de bunăstare şi bucurie, de stabilitate materială şi (măcar de formă) de stabilitate spirituală.
Ce e mai rău, e că lumea-i plină de creduli gata să înlocuiască siguranţa unei adevărate relaţii cu „Necunoscutul” născut de Crăciun, cu fantome halucinante şi abracadabrante, imposibil de dovedit şi de controlat. Că atât de mult a sucit „stăpânitorul veacului acestuia” nu realitatea, ci propriii noştri ochi spirituali, că suntem gata să credem în fantome, dar ne e greu să acceptăm semnificaţia Crăciunului, de parcă Naşterea Domnului nici cât o fantomă nu face…
]]>Privind şi ascultând cu deosebită plăcere glasul Celinei Dion interpretând colindul de mai sus, nu m-am putut opri să gândesc la noaptea sfântă a Naşterii Domnului şi la iesle. Apoi, trecând cu ochiul închipuirii peste realitatea zilelor noastre, m-am întrebat: unde se vede cel mai bine ieslea?
Locul acela ca un legănaş (sau lighenaş), aşternut cu paie calde, aburite de animale, unde să poţi pune un prunc fără teamă că-l vei răni… unde e natural să se afle? În casa ta, în casa mea? În vreo catedrală, în vreun palat? E suficientă mizerie şi sărăcie în aceste locuri, ca să-şi afle vreo iesle adăpost?
Dar până la urmă, ea nu făcea decât să traducă pe imaginaţia nostră o idee a lui Dumnezeu. Smerenia îndepărtării de bunurile lumeşti a lui Dumnezeu, incompatibilitatea Sa cu tot ce e fală şi vanitate omenească, preferinţa Sa pentru locurile de jos ale realităţii omeneşti…
Şi care e cel mai mizer loc al fiinţei umane, cel mai „nespus de rău şi deznădăjduit de înşelător”, dacă nu inima mea şi a ta…? Unde se vede cel mai bine ieslea?
]]>E mare deosebire între a avea şi a fi. Una este să ai copii şi cu totul altceva e să fii copil. Aşa e şi cu Crăciunul: una este să ai o sărbătoare căreia să-i spui Crăciun şi alta, să fii sărbătoarea Crăciunului. Vorbim despre ieslea în care S-a născut Isus şi despre nevoia de a Se naşte în inimile noastre. Dar pot aceste inimi să fie iesle?
Sau doar avem o zi de iarnă în care îngrămădim paiele mucede ale unei bucurii ieftine, egală cu locul rămas liber după un „post” cât o cură de slăbire, ca să ne putem lăuda apoi că „am avut un Crăciun anul ăsta…!” Asta dacă ne revenim din beţie şi îmbuibări.
Ca să fii sărbătoarea Crăciunului, trebuie să uiţi să o ai. Trebuie să te trăiască deplin şi curat, cum trăieşte raza de lumină reflectată de globul albastru de pe un ram al pomului de Crăciun. Trbuie să poţi vedea ce vedeau păstorii din câmp, să poţi cânta ce cântau îngerii din ceruri. Atunci se va fi adevărata „pace pe pământ”!
]]>Dar asta fusese demult, în copilărie. Aleea îşi tot scrântea aerul, iar eu aproape că râdeam de toate astea. Sigur că nimeni nu m-ar fi crezut, dacă aş fi povestit. Să creadă, ce? Că aveam impresia că văd numai eu o lume în care, de fapt, toţi se înfruptau, care cu ce-apuca? Dar aşa se întâmplă mereu: fiecare avem impresia că suntem stăpânii realităţii, până începem să simţim că ne fuge totul de sub picioare. La mine, asta nu s-a întâmplat niciodată de Crăciun. Nu are importanţă de care Crăciun. Nici eu nu ştiam de ce îmi aminteam acum, trecând de capătul aleii cu aerul scrântit, în dreptul colţului cu buticul. Fusese o iarnă ca-n oricare copilărie, cu zăpadă multă şi lunecuş pe lângă gardurile straniu de luminoase. În câte o poartă, vedeai pe gospodarul încotoşmănat fâcând pârtie. Cred că imaginea asta a făcut să leg o întâmplare de Crăciun de la ţară, de locul ăsta, care nici el nu era el, ci uliţa copilăriei din cartierul ăla mărginaş.
De atunci îmi socotesc bomboanele. Sau nucile. Cumpăr din cele învelite în poleială şi îmi burduşesc buzunarele cu ele. Apoi le tot număr pe ascuns, ca şi cum aş muta borcanele cu gem în beci. Ţin mult la bomboanele astea, mai degrabă la povestea aia de Crăciun, fiindcă nu are importanţă dacă sunt bomboane sau nuci. Îmi bag mâna în buzunar şi, când dau de ele, parcă trag bucurie pe aţă să-mi fac rozariu. Abia aşteptam să muşc din ele, sau să sparg prima nucă. Din capătul aleii se vedea apa. Ochii se odihneau de tot praful nesiguranţei încercate când am văzut zona aia defrişată în mijlocul parcului, lângă stadion. Ca să ajung acolo, trebuia să cobor vreo douăzeci şi patru de trepte. Şi atunci le coborâsem, erau alunecoase. Dar asta fusese altă dată. Şi nici măcar nu fusese de Crăciun.
Când am trecut de capătul aleii, câţiva copii râdeau cu gura până la urechi. Ce-or fi găsit de râs? m-am întrebat. Unul dintre ei m-a văzut şi a început să fredoneze un colind. Repede l-au însoţi ceilalţi. Era cât pe ce să le spun că mai e până la Crăciun. Dar mi-am amintit cum, la înmormântarea bunicului, îi picase o rază de soare de un vertical aproape obraznic exact pe vârful nasului. Aşa că am scos toate bomboanele alea, sau nucile, nu mai ştiu, şi le-am dat. Pe marginea aleii aerul poleia tei.
]]>Ştim şi nu ştim, trecem prin taină ca prin toate celelalte vise ale noastre şi am vrea să fie aşa, de parcă n-ar fi… Dar Crăciunul nu este un vis al nostru. Crăciunul este un vis al lui Dumnezeu. Degeaba încercăm să-i dăm culori de confetti şi arome de cozonac, că bucuria niciodată nu i-o vom putea înlocui… Doar dacă am fi îngeri şi am cânta ca ei!
Colorăm linişti cu ce avem la îndemână şi le numim sărbători, ne înglodăm în plăceri de doi bani şi le numim fericire… Când adevăratul Crăciun era un amestec astral de umbre umane şi lumini duhovniceşti, ignatul e doar un stigmat: ţipătul cărnii hăituind (hăităind?) dimineţile de decembrie…
]]>Dar Crăciunul, e tot ziua noastră? Dacă ne bucurăm şi colindăm, cântăm şi ne îmbrăţişăm, ne purtăm altfel cu noi şi cu cei din jur, ne facem daruri, e fiindcă e o sărbătoare asemănătoare cu a noastră?
Crăciunul, a cui zi e? A noastră, desigur, n-o sărbătorim noi? veţi zice. Nu cântăm noi, aşa cum şi îngerii au cântat acum două mii de ani? Nu mergem noi cu colindul…? Da… Aşa gândim, dar scoatem din întregul sărbătorii pe Cel sărbătorit! Rămâne doar o sărbătoare fără conţinut, cu şampanie şi confeti, cu pomi de iarnă şi moşi crăciuni… Dar unde este Cel născut? L-am ascuns aşa de bine înapoia ghirlandelor şi luminiţelor, a mâncării îmbelşugate şi a paharelor pline, a scrisorilor de felicitare şi a atâtor şi atâtor gesturi şi obiceiuri sărbătoreşti, ca să nu ne deranjeze?
Dragii mei, aţi privit vreodată, mergând cu colindul de Crăciun, cerul? Mulţimea stelelor strălucind adevărat, fericite, în înalţimea bradului de Crăciun al lui Dumnezeu? Aţi colindat vreodată la această fereastră a veşniciei? Ne place să tragem cu ochiul la sărbătoarea din casele acelora la care colindăm şi încercăm să vedem bradul lor împodobit, dar în odaia lui Dumnezeu, ne-am uitat vreodată? Şi dacă da, ce-am văzut? Fiindcă la fereastră stă Pruncul! Acolo este Cel sărbătorit. Stă la fereastra veşniciei şi aşteaptă colindătorii, ca să le dea darul naşterii lor. Şi aşa, sărbătoarea va fi şi a lor!
]]>Ca şi căţeluşul ăsta, ne învârtim în universul propriilor noastre gânduri şi sentimente despre o lume înconjurătoare pe care nu ne-o putem însuşi pe de-a-ntregul, oricât ne-am zbate, jalonaţi de propria noastră condiţie păcătoasă care ne desparte categoric şi definitiv de sfinţenia braţelor ce ne pot purta…
Strigăm de multe ori speriaţi, disperaţi, chemând acele braţe, în inconştienţa noastră, în vreme ce ele pregătesc un Crăciun pentru noi: în chiar universul nostru, Se naşte şi deschide singura poartă prin care şi steaua călăuzitoare de magi şi speranţe, şi îngerii ce rostit-au de pace şi glorii, putut-au să treacă…
Se poate ieşi din lumea crăciunului jalonat cu impresii şi frici în cea a Crăciunului viu şi adevărat şi infinit. Că doar nu e rostul omului să se învârtă uitat şi fără speranţă în cuşca propriului subiectivism, şi ăla indus, precum animăluţul din filmuleţ.
]]>La naşterea Mântuitorului – întâlnire nebănuită între cer şi pământ, într-un sat umil – locuire de înlocuire a morţii cu viaţa, Dumnezeu Îşi pune, cu dreptate şi dragoste, punct şi virgilă în fraza Creaţiei. Fiul Său, Taină cu două tăişuri, urcuşul şi coborâşul condiţiei umane înaintea Celor Dumnezeieşti, Îţi revarsă calde priviri purificatoare prin grajdurile vieţilor noastre.
Nu vede El mizeria, oare? Mirosul specific de lut încins şi boii, măgarii, oile sau caprele? Nu ştie de cruce şi cuie? Depinde numai de noi!
Îngerii cântă împreună cu întreaga oaste cerească, toată firea exultă, magii sorb din priviri o stea prevestitoare de Împărat, urmând-o din zări cardinale până la Betleem…
„Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui…?” Minte Biblia? Mint îngerii…?Chiar dacă mii de războaie măcinatu-şi-au ororile, chiar dacă vara şi iarna n-au încetat niciodată, Dumnezeu îşi pusese punctul şi virgula… Omenirea întreagă, balansându-şi ţâţânile, trebuia acum să aleagă. Să aleagă un prunc!
„Un Prunc pentru fiecare!” şopteşte de atunci Dumnezeu. „Dreptate, sfinţenie, dragoste… Alegeţi! El este Taina, voi sunteţi tainiţele… Staulele… Pruncul este pentru fiecare…” Se pare că nu aud prea mulţi vorbirea inimii Sale, ruperea ei nu impresionează pe mulţi. Prea seamănă, prea seamănă cu noi! „Făcându-se asemeni nouă…”
Citind fraza lui Dumnezeu, de Crăciun unii aleg punctul. Pentru aceştia nu mai urmează nimic. Păcatul rămâne păcat, moartea rămâne moarte, iadul, iad, chiar dacă n-o cred. Dar mai este virgula, cititul mai departe cu inima staul, frângere şi înviere. Dezmierdare de Prunc spre galactice răsCRUCI. Dreptate, sfinţenie, iubire…
Pieire sau iertare. Un Prunc pentru fiecare: punct sau virgulă?
]]>La un moment dat asistăm efectiv la naşterea… unei chitări! Ceva prăfuit, mort, insensibil, se naşte deodată sub mâini de maestru în sunete, sunete înălţătoare şi clare…
Oare nu aşa se întâmplă când Se naşte în lume Isus? Poate fi ceva mai asemănător cu întruparea ca transformarea în „materie sensibilă” a fluidului ceresc care e talentul omului, a Duhului de la Dumnezeu? Aşa cum talentul muzical al cuiva se face muzică ce poate fi auzită, tot aşa Dumnezeu Însuşi S-a putut face om… Şi dacă talentul făcut sunet înseamnă o aşa de mare bucurie, cum să nu cânte îngerii, când Se bucură Însuşi Dumnezeu?
se flacără lumina şi se piatră
şi colţuroasă-n stihuri se frământă
fiinţa mea în dor se-ndeodată
vederea mea în zbor se despământă
şi mă ciupesc cum corzilor vibrarea
scântei de spini măslini de rugăciune
în steaua magă se apleacă zarea
răsare peste iesle soare-apune
mai cald nu e ca-n nările de vite
decât în ochii Pruncului minune
se zbat în mine clipe despletite
scântei de spini măslini de rugăciune
(din volumul „Ferestrele Împărăţiei”)
]]>îi punem vieţii verzi ghirlande verzi:
între atâtea stele nu-i nici una
în care-aşa ca magii, tu să crezi?
Pe cerul tău nu-i boltă de serviciu
în noaptea sfântă să-ţi aminte vestea?
Nu-i un cârcel de cosmos, nu-i capriciu:
e semnul care-ţi spune iar povestea.
Topită-n mintea ta ca o fondantă,
lumina clară n-a lăsat nimic?
Vreun fulg de nea prin care- vie fantă-
tu Bethleem să vezi, măcar un pic?
Eşti osul ros de vreme la răspântii
şi îngropat în pulberi de strămoşi,
de nu-nţelegi că altfel pe pământ îi
de când deschise Pruncul ochi frumoşi?
Se oglindeşte-n ei durerea lumii,
suprema-nvrednicire să o poarte…
Dar ochiul tău, proptit în pumni, ca-n fum îi:
Crăciunu-ţi, doar prilej e de păcate?
Ocazie să-ţi surpi cu tot cu ceţuri
mormanii munţi şi văile noroaie
împodobind ghirlandele verdeţuri
cu ale prăbuşirilor şiroaie?
Priveşte-o clipă ceru-n noaptea rece,
mulţimile de îngeri rânduri-rânduri,
priveşte Pruncul care-n joacă-Şi trece
Crăciunu-I sfânt, încet, la tine-n gânduri.
văd cu inimi ireale, aur, smirnă şi tămâie.
Văd pojghiţa îndoielii dintre ceruri cum se crapă-n
albe fante să încapă stea suită poleielii
de vedere omenească, de-nţeles trezit cu zorii:
cer dedându-se candorii, când Lumina stă să nască.
În nisipuri vrajă nouă din vecii se oglindeşte,
oaza visului stropeşte fulgii însetaţi de rouă
şi desenele celeste spun istorii despre-o Cale
trasă-n ani de-o stea agale, printre veşnicii şi peste,
rimă-n dânşii să rămâie au poeţii magi, străinii,
Pentru – Acel Poem ce-n spini îi – aur, smirnă şi tămâie.
Şi-i o cale de-nstelare izgonind din drum blestemul.
Dacă-n cer e scris Poemul, trebuie citit călare –
până-n adâncimea lumii ăstei plină de durere –
pe cămile – şi se cere să pluteşti deasupra humii.
Nu pot vânturile nopţii să le sfarme poezia
şi credinţa că Mesia împăratu – S – a – n pământuri.
Magii dunele cu lampa aladină le alungă
steaua cerului s-ajungă, lumii să-i priceapă crampa
unei naşteri sacerdote, unei libertăţi umile…
Magii fac din neguri zile cu-ale lor preascumpe dote
ce s-or transforma în cuie, vina lumii s-o alunge –
ale lor prinoase-n punge: aur, smirnă şi tămâie.
Va fi darul nostru, Doamne, închinare, slavă Ţie?
Sau doar spini, durere vie şi cu cruce-n spate, goane?
E frumos, e blând noianul, curg zăpezile pe brâie –
aur, smirnă şi tămâie – mai avem pentru la anul?
Ce-ar fi dacă magi de rugă ne vor dărui pe noi?
Tu, Născutule, ne voi? Sau priveşti, plângând, pe lângă?
Ionatan Piroşca (din volumul “Tabla înmulţirii cu cerul”)
]]>Numai atât să fie?
Şi trec de la o realitate la alta ocolind exact ceea, sau mai exact pe Cel ce ce m-ar îmbogăţi, m-ar linişti şi m-ar umple cu adevărat de „Spiritul Crăciunului”… Fug de Însuşi Crăciunul, de Persoana Sa binecuvântată. ]]>
Oare câţi dintre noi nu procedăm aşa, ca acest copil, numai din dorinţa de a nu fi văzuţi de Dumnezeu? Mai ales acum de Crăciun, când înţelegem măcar puţin că “spiritul Crăciunului” înseamnă altceva decât petrecerea tradiţională, sau îmbuibarea noastră ocazională?
Unde eşti tu, de Crăciun? Te ascunzi după propriile degete? Fiindcă asta facem, cei mai mulţi dintre noi. Neglijând mai mult sau mai puţin conştient aspectul esenţial, dătător de viaţă şi de pace şi odihnă, al sărbătorii, ne aglomerăm, ne acoperim cu “degetele” pregătirilor “de Crăciun, cu mărfuri şi cumpărături de tot felul, considerând aceasta a fi datoria noastră, singurul mod prin care am putea răspunde ofertei cereşti…
Ce greşeală! Când îngerii, la Naşterea Mântuitorului, au anunţat rostul venirii Lui în lume, au vorbit despre “pace pe pământ”. Şi iată, oamenii alungă singuri pacea din inimile lor şi din ale altora, pentru a face loc conflictelor şi intereselor lor meschine, pur pământeşti, cele care au caracterizat întotdeauna condiţia omului căzut.
Vom şti să răspundem corect la întrebarea “Unde e Crăciunul nostru_” dacă ne uităm atenţi la locurile pe care le frecventăm de Crăciun. Adică dacă răspundem mai întâi la o altă întrebare mult mai simplă, mai pământească şi mai edificatoare: “Unde sunt eu de Crăciun?” În care loc mă aflu şi care loc îmi procură mie bucurie, plăcere, destindere, în aceste zile sfinte? Fiindcă “pace pe pământ”, numai părtăşia cu Cel născut şi cu vestitorii Săi mi-o pot da. Aşadar,dragul meu, unde e Crăciunul tău?
]]>Mulţi cred că a alerga după cele mai frumoase şi mai impresionante forme exterioare de manifestare a preţuirii, care să bucure ochii de carne şi să încânte o inimă de carne, ar fi calea… Dar “Domnul se uită la inimă”! Nu un staul exterior în care un Prunc dintr-o “afară” necunoscută şi-a început o existenţă misterioasă, teoretic mântuitoare, dar străină cunoaşterii şi experienţei omeneşti, trebuie venerat, ci chiar esenţa Duhului Dumnezeiesc, Cel care mărturiseşte împreună cu duhul nostru, redându-i acestuia curăţia şi sensul originar…
Ne îndreptăm spre un loc spiritual, colindând cu maximum de interes şi dedicare prăvăliile lumii, băcăniile, caramangeriile, librăriile, brutăriile sau tot felul de restaurante de pe străzile lumii noastre… Nu vom ajunge niciodată! O fi Crăciunul un ideal, dar orice ideal are căile sale specifice de împlinire.
]]>Păi de unde până unde, o inimă veşnică? Că doar oameni suntem, oameni ne-am născut şi tot oameni vom muri! Inima, ca şi ochii şi mâinile, e trecătoare, piere de nu mai ştii, cu bătăile ei cu tot…
Nu, nu e chiar aşa. Ne spunem creştini, creştini ca indivizi, ca neam, ca tradiţii şi cultură, dar inima Crăciunului e departe de inima noastră, cea plină de duhul nostru nedesăvârşit, pervertit, rău şi murdar. Vorbesc de centrul vieţii noastre, îndeobşte numit “inima”… Spunem “te iubesc din toată inima”, sau “îmi doresc din toată inima” şi ne imaginăm o sursă mai mult sau mai puţin ocultă de energie sufletească, situată într-un centru vital. Despre acest centru vital vorbeşte Scriptura când zice că “Domnul se uită la inimă”. Aici e locul Crăciunului. Care e cu atât mai împlinit şi mai frumos, cu cât e inima aceasta mai dedicată Pruncului, mai încărcată cu ghirlandele laudelor noastre şi cu lumânărelele închinării noastre…
]]>Când Dumnezeu trece prin dreptul intrării în peştera adâncă din mijlocul pustiului tău, unde te afli? Trecerea lui poate fi Crăciunul tău, inima îţi poate fi bradul împodobit sub care Îşi pune cadourile, iubirea Lui poate susur să-ţi fie, iar tu te ascunzi? Ţi-e frică, sau ce? Gândul sinucigaş al singurătăţii speriate, fără cuib pentru păsări aducătoare de pâine, te-a hămesit? Ai vrea să ştii ce chip va lua când va trece, atunci te grăbeşte. Cum se grăbesc copiii să privească spre cer când ştiu că pe acolo vin cadourile Crăciunului, aşa grăbeşte-te tu.
Ca o pală de aer îmbălsămat, tocmai din catedrala staulului în care clipeşte adus, aşa este susurul Său căutându-ne intrările inimii… Ca un colind al blândeţii la porţile indiferente ale durerii omeneşti. El caută încă, îţi priveşte prin ferestrele luminate a giorno să se vadă de afară că-i bine, interiorul tău aşa cum e el, mărunt, înghesuit şi plin de nimicuri şi-şi lasă susurul blând şi subţire, poate vei vrea să-ţi faci Crăciunul, poate vei vrea… Anul acesta, poate vei vrea…
]]>
„Am un dar… darul făra de pată şi fără vreo plată. Eu mă bucur de El, vreţi să ne bucurăm împreună?” spune Dumnezeu, aprinzând steaua puterii Sale în creştetul bradului creaţiei… Când S-a născut Hristos în Betleem, Dumnezeu ne-a spus pe înţelesul nostru povestea veşniciei întregi.
Evanghelistul Ioan numeşte povestea asta spunându-I „Cuvantul”. Ghilimelele sunt la locul lor, fiindcă orice nume omenesc am da noi esenţei dumnezeieşti, capacitatea de comunicare de Sine a lui Dumnezeu trece ca fulgerul dincolo de orice înţelegere a noastră. Noi Îi vedem doar “Lumina”, „Dragostea”, „Pacea”, “Înţelepciunea”…
Privim ferestrele sărbătorilor noastre de iarnă dincolo de care ne sunt copiii, brazii împodobiţi, odăile calde şi atât de dragi şi nu înţelegem că darul aşteaptă în liniştea unui gând, în ecoul unei bătăi de inimă, în sinceritatea unei lacrimi… Ne bucurăm zgomotos de realitatea amărăciunii mascate cîteva zile cu moşi crăciuni şi veselii somatice, după care ne întoarcem la moartea înceată a zilelor fără daruri… Uităm de darul Crăciunului, uităm că Dumnezeu e „Cel fără de zile”, că Darul Lui e mereul iubirii, fără de plată şi fără vreo pată…
]]>
Astăzi un prieten m-a rugat să-l ajut cu o suită de meditaţii de Crăciun pe care să le poată difuza la o televiziune. Aşa mi-a venit ideea. Voi încerca să acopăr timpul de o lună rămas până la Crăciun cu câte un gând, o poezie, o poză sau alt material inspirat din frumuseţea şi măreţia evenimentului. Voi insera articole şi poezii mai vechi, dar şi texte şi gânduri proaspete pe care vi le voi oferi cu toată inima ca pe nişte calde felicitări prilejuite de această sărbătoare.
]]>Aşa cum înainte de suferinţele Tale sunt eu.
Mă sufereai pe de-a-ntregul, cu amănuntul,
Şi mă aduceai înapoi, mereu.
Înapoi, în lumea mea, între lei,
Cu gurile lor deschise ca fierul…
Leii care se ronţăiau sau nu se ronţăiau între ei,
Cum se învinovăţeşte cu marea, corăbierul.
Înainte de văz e fundul de ochi
Cu lentilele lui anatomice,
Cum oricare ploaie se zăreşte în stropi
Curgând în adâncuri tectonice.
Aşa înainte de mine eşti Tu
Cum înainte de oricare iubit e iubirea.
Nici înainte de Numele Tău nu se poate să nu
Fie cu dragostea-I de Tată, Numirea!
Inima nu ştie de aşa ceva când îngheaţă.
Seara, culcam tâmpla în poala Ta verticală,
Iar mângâierea era dimineaţă.
Nu bâigui păreri despre ce şi cum,
Gândul meu nu va ajunge niciodată până la cer.
Străbat emausul tandru din fiece drum
Până la pulberea lui de mister.
Te întâlnesc în realităţile înviate
Ale unei lumi cu totul şi cu totul din templu,
Aşa cum ar trebui să se regăsească toate
Bucuriile, când Te contemplu.
Apoi trec uşor de la gând la orice pribegie
În care va trebui să călătoresc:
În mine luminează nespusă slavă Ţie,
Căci Te iubesc!
Cu tăcerile ca nişte gulere de hultani.
Veneau vârstele să ni le amuşine
Şi le spuneam, gârbovindu-ne, ani.
Eram singuri, mereu mai singuri,
Ca nişte ciuperci pe care părăsitu-le-au sporii.
Ne cuibăream inima peste grinduri
Încălzindu-ne cu cocorii.
Ceas de ceas hăuleam în surdini
Numărându-ne numele, de-ntristare.
Ecourile ni le purtam ca pe vini
De la mic la mare.
Ne pregăteai să răsuni de istorie,
Şi când nici nu ştiam de noi, tot Tu erai.
Aşa cum zborul unei albine înspre flori e
Taina când Tu călătoreai.
Şi ne întorceai din drum tocmai la vreme,
Înainte să cântăm din lebede arii mizere.
Pe aici nu se trece, pe aici se geme,
Pe dincoace-i pericol de cădere…
Şi luai indicatorul ăsta în spate ca să Te vedem
Cum alungai tăcerile căzute ca gulerele pe hultani:
Aveai cu Tine voinţa ca să Te vrem
Cu înviere cu tot, ca pe ani.
Dacă aş sta cu spatele la orizont, el s-ar vedea în oglinda din faţa mea. Viaţa mea este o oglindă, fiindcă Dumnezeu nu poate fi privit în faţă. De atunci au trecut două mii de ani şi nu I Se vede decât crucea. O flacără se desprinde şi mă înfaşă cald. I se spune Înviere. Mă înşfacă învierea. Sigur ca pot lumina, după aia, fără să mă sting…
Dimineaţa îmi vine în ajutor: vezi că ţi-am mai dat o zi. Ea stă înaintea mea ca un platou cu bucate, iar eu aleg ce-mi place. Săru’ mâna pentru masă, Doamne! Mănânc zile de la Dumnezeu cum mănânc mere. Uneori mi le face compot. Bun şi ăla, numai că frige. Dar cântecul de laudă, tot cântec de laudă rămâne! Mai ales când mi se termină cerneala.
]]>Scăldat-o-a, să fie aidoma visării
Că-n zborul ăstei umbre de eu şi amândoi
Încape o potecă spre valurile mării.
Acolo pus-ai, Doamne, al pasului Tău cuib
Si-al vocii Tale tunet în el adăpostit-ai
Cum vin acoperişuri şi-n aer se îmbuib
Cu păsări diafane pe care le rostit-ai.
Venim şi noi acolo ca două întrebări,
Şi e iubire templul la care eşti răspunsul.
În noi îşi înfrăţeşte altoiul cald cămări
În care umblă seve ce ni-L aduc pe Unsul.
Şi-n Împărat se face întreaga noastră zi
Cum se ridică zidul cetăţii în drapelu-i.
Rămân să ne răsune celeste poezii
Şi-ntreaga Ta iubire ne mângâie cu felu-i.
Rotită pe laurii unei flori oarecare,
Aşa Îţi curg, Doamne, ca lacrimi pe-obraz
Sub o coroană care Te doare.
Şi peste mâinile Tale străpunse
Ca două lighioane fără vină, vânate,
Şi peste ele ca aerul care le unse
Curg, trist, cu faptele toate.
Peste rănile-Ţi din picioare, ca mirul
Unei magdalene înveşmântări
Curg până pierd şirul
Revărsatelor îndurări.
Mă opresc deodată în înviere
Ca universul la porţile Tale:
Aduc doar mica mea avere
De osanale.
Dar Dumnezeu era la lucru sub forma adevărului şi legii. El a mişcat inima judecătorului care se vedea prins între conştiinţa sa şi presiunile mârşave şi profund nedrepte ale securităţii. S-a iscat o luptă amarnică în inima acestui om, luptă care s-a soldat cu pocăinţa lui şi a familiei lui. A renunţat la postura de judecător şi a rămas avocat. Dar şi aici erau probleme.
Cunoscându-i principiile, la el apelau oamenii săraci care aveau dreptate în cauzele lor, iar bogaţii hrăpăreţi şi mincinoşi îl ocoleau. El nu putea să nu-i ajute pe cei ce aveau dreptate. Însă de aici, onorariile erau cu totul inconsistente. Cu timpul a înţeles că sănătatea şi o altfel de activitate erau mai de preţ, aşa că a renunţat la avocatură. Am discutat cu el problema mea. „Eu mă gândesc să las de la mine…” i-am spus, povestindu-i păţania cu ieşirea din indiviziune. „Da, dar ai grijă ce laşi de la tine” mi-a răspuns. La dreptate, se referea el. Dreptatea şi adevărul nu pot fi lăsate la voia întâmplării…
]]>priveşte spre dreapta
Acolo, spre butoniera anotimpului,
Unde se fac una vorba şi fapta
Cu vârful din frunte, al ghimpului.
Priveşte adânc şi lasă-ţi capul spre spate
Cum faci când numeri stelele serii.
Atunci toate lucrurile se fac deodate
Ca nişte îngereşti filacterii.
Da’ ce spun eu că se fac, chiar sunt
Deodatele astea care mă nespun de-s aşa
De alergător pe o întreagă mare
de pe un întreg pământ,
Cum e corabia.
Să ştii că nu poate aştepta să cazi
Ca să te ridice, că de-aia e înger:
Adună şi îţi aduce mâine din azi
Şi pământ din ăla mântuit, din cer!
Se spune despre noi, creştinii, că suntem îngăduitori şi pacifişti, dar cine ar mai avea încredere în noi, dacă nu am fi capabili să ne apărăm pe noi înşine de toate astea? Să izgonim până şi mirosul cămăşii mânjite de carne?
„Fiţi înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii”, ne învaţă Scriptura. Mă gândesc dacă ar fi înţelept să fac public pe blog demersul pe care e posibil să-l fac în justiţie (în justiţia română, desigur!) împotriva unei hotărâri eronate a tribunalului, privind o ieşire din indiviziune. Ceva ce ar fi trebuit să fie extrem de simplu şi corect. Fiindcă aşa e pământul: simplu şi corect. Şi poate fi măsurat de oricine, care ştie puţină geometrie şi are o ruletă… Fiindcă e întocmit de Dumnezeul cel Adevărat!
]]>Azi-noapte mă rugam şi Îl întrebam pe Dumnezeu: „Doamne, ce înseamnă asta? E de bine, sau e de rău? Ce e dincolo de gradul 1? Gradul 0, nu? Capătul, adică…” Prima întrebare pe care mi-a pus-o Preşedinta Comisiei de reevaluare a fost nu „Cum sunteţi? Cum vă simţiţi?”, ca de obicei, ci „Aţi mai scris ceva?”. Asta, fiindcă data trecută i-am dat una dintre cărţile mele. I le-am dat acum şi pe ultimele două, adică pe cele mai recente.
„Ei, da!” mi-am spus azi-noapte, „asta e! Rostul meu e să-L slăvesc pe Domnul meu, pe Cel care face ca „toate lucrurile să lucreze împreună spre binele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu”. De ce aş face altceva acum, când pot face mai mult, odată avansat în grad?! Că, până la urmă, toate avansările sunt un pas către moarte, dar numai unele dintre ele vorbesc clar despre ea…”
]]>clopot da clopot de insomnii
mi se părea strigarea iubirii peste câmpii
peste piepturile zidurilor de cărămidă
ale caselor de la ţară cu tindă
cu gutuiul galben sprijinit pe copii
şi cu jintiţa curgând în farfurii
de parcă era sângele care spală de păcate
o întreagă eternitate
prea mari cuvinte spui tu ăla strident
de atâta glas adiacent
ei am şi eu dreptul să calc cu dreptul
în veşnicia mea zise-nţeleptul
Până îmi dau ochii şi inima-n flori
Ca o oişte de la care s-au pierdut armăsarii,
Ca plugul, când îi pleacă plugarii.
Eu să răspund o dată, de două ori,
Când se răsfrâng în dimineaţă spori.
Din toate ale mele să răspund, ca vâlceaua,
Sau cum îşi leagănă ecoul de mov, catifeaua.
Apoi să tresalt de un alb înţeles,
Inima toată să îmi bîiguie vers
Cum îi tresaltă unei mirese haina ţesută.
Despre o libertate necunoscută
A fiinţei de a călători peste ecouri, peste rostiri,
Peste oricare sentimente sau amăgiri,
Până la calea lactee a susurului de Hristos
Unde numic nu-i prejos.
Iar eu să întârzii memorii veline şi apele zării să le ţeasă-n zefir, cu surle de zbor să mă spăl pe picioare şi aripi să-mi crească şi aur în fir, direct întru haina de nunta veciei, direct întru leagănul unei zile-nchinare, când Domnul trecu pe la mine ca de la întâmplare la întâmplare.
Şi am deschis sipetul cu-nţelesuri firave despre cine aş fi dacă dragostea toată m-ar podidi. La un capăt lumea apunea de lacrimi, la celălalt venea ispăşirea şi mă salva, nu aveam decât să mă-ndrept, să mă-ndemn, să mă plec de iubire-ntr-un lemn…
]]>Cu inima în palme Te aştept…
E frig şi e-ntuneric şi-i afară
Tot învelişul gândului nedrept.
Şi e minciuna unei flăcări încă
Preastinsă pălălaie între noi.
Soseşte Tu şi suie-mă pe stâncă,
Dezleagă-mi de-nnoptare ochii goi.
Cu pasul blând ca aripe alese
Pe apele simţirii mele vii.
Însămâmţează-mi inima-n culese
Şi liberate, fragede câmpii.
Şi crucea Ta, când fi-vom împreună,
Să ne îmbrăţişeze pe-amândoi:
Pe mine, cu iubirea Ta stăpână,
Pe Tine, cu al sângelui altoi!
Ar trebui ca aerul să fie natural, natural, ca atunci când nu există nedumeriri împrejur ca nişte excrescenţe ale unei singurătăţi insuportabile, de parcă eu sunt din lut, iar liniştea e un vulcan… Dar aerul e ca pereţii furtunaşului de la perfuzor: duce pe el seruri şi seve spre sângele unei clipe care curând va muri.
Dacă n-ar fi toamna atât de lungă aş geme de frunze fornăite strident în toate rigolele. Sigur că până la urmă iarna tot vine, cum vine fazanul în bătaia puştii pe câmp, dar e altfel, în lume şi în întrebare e altfel, iar ziua e ca un răspuns, când iubeşti. Atunci Dumnezeu umple aerul cu franjurii Săi şi îl flutură la fereastră. Doamne bun, fă-mă deodată drapel!
]]>Albia râului cu părul bălai.
Pe marginea lui au crescut
Înduioşările mele în alai.
Te-am întrebat de ce curcubeul
Nu ştie malurile tuturor durerilor.
Abia târziu înţeles-am că greul
E pasul de-a lungul cerurilor.
Acum amiros alintarea iubirii
Ca pe cea mai neînţeleasă dintre tăceri.
Dă-mă obol clocotirii
În azi, a zilei de ieri.
Atunci când înviai şi alungeai pletele
Hainei Tale să mă cuprindă,
Ieriul şi aziul îşi atingeau cetele
Împletindu-se-ntr-o oglindă.
Acolo mă priveam şi Te vedeam pe Tine
Era o oglindă fermecată, oglinda privirii.
Neînvinge-mă, înălţime,
Cu adaosul Tău, al iubirii.
În aerul oricărei dimineţi trebuie să fie un cuib, undeva.
Altfel, oricine s-ar întreba
De nu ai vrut să ucizi pasărea rătăcită.
Dacă se ivesc vânătorii să aibă unde fugi
Sperietura să-i poată fi învăţătură de minte.
Şi dragostea-i, de acum înainte
Să clocotească o inimă ca a Ta.
Dacă e vreo furtună să aibă acoperişul ei,
Cum are orice copac din câmpie
Când rădăcinile şi le întinde ca să îl ţie
Viu înaintea Ta.
Apoi când va fi să se culce pe de-a întregul şi pe dintot,
Să aibe veşnicia pregătită, ca-n orice cuibuş…
Să nu-i rămână zborurile numai urcuş
Planări golaşe spre nu se pot…
Ce pălălaie vrei să aprinzi din mine?
Nu se vede aurul în lutul meu deloc.
Dar Tu ştii mai bine.
Până la urmă tot ce arde luceşte un timp,
Mistuie totul, zgura dispare.
Aş vrea să rămân vasul în care un ghimp
A fost stors de-nţepare.
Vasul de aur, vasul de cinste din care bea
Marele preot al mântuirii, să fiu,
Podoaba de preţ din inima Ta
Cu vinul adevărat şi viu.
Apoi să clincheţesc de bucurie din tot
Că m-ai băut pe nerăsuflate, cu sârg…
Doamne, pui vreascuri şi îmi dai foc
Fiindcă mă ştii aur pe dinadânc.
Încape în suferinţa petalelor ei…
Culorile-i cum fac deznodământ
De flacără pierdută pe alei.
Nici eu, când Duhul Tău mă întretaie,
Nu-mi mai pot arăta amarul, oricât ar fi,
Fiindcă aşa ştie din mine Harul
A se rosti.
Poate alerg dintr-un capăt în altul
Al unei fiinţe îndelung căzătoare,
Ca un fulg de păpădie ce vine din ‘naltul
Petec de soare,
Poate că vrerile mele sunt ca merele coapte:
Cad mereu la pământ, dacă se scutură pomul…
Dar numai aşa să mă guste El poate
Ridicându-mă, Domnul!
E o rostire toată, întreaga-mi respirare.
Pe drumurile-albastre pe care Tu revii
Îmi plec finicii umbrei în tainic-adorare.
De-o sete neştiută spre oaze mă îndrept
Corăbii de nisipuri m-au rătăcit în larg.
Îmi iau eliberarea şi mi-o dezleg în piept
Şi inima-n bătaie mi-o-nfăşur de-un catarg.
E orizont golgota suspinelor târzii
Şi pas îmi e plecarea în pocăinţă nouă
De-aceeaşi veche vină a ierbii din câmpii
De-a duce-n ea pământul şi-a vrea bobul de rouă.
De-aceea orice-aş spune e ca un legământ
Tu ia-mi nevrednicirea şi când mi-o iei e-o cruce:
Căci orice arcuire de versuri din pământ
E aerul cel care pe Tine Te aduce.
Trec de la un fluture la altul ca să ştiu vântul de-a lungul lui, în vreme ce Tu mori ca să îmi poţi acorda alăuta cu notele ploii. Nicăieri nu răsun mai frumos decât la capătul câte unei răbdări. Să mă trezeşti cînd învii, Te rog! Şi îmi las inima să adoarmă sub golgoţii măslini.
De aceea iau aleluia şi o fac stup cu mierea pe dinafară şi cu aerul înţepenit la urdinişe ca o respirare buclucaşă, de aceea iau veselia ei drept arc, iar lauda ei drept săgeată de tras măreţie din gurile pruncilor. De aceea Îţi cânt ziua din toate întâmplarile ei, iar noapte din toate visele, de aceea: fiindcă sunt fără de număr, ca stelele cerului, în inima mea. De aceea…
]]>De atâta departe pasul mi s-a uscat ca de o arşiţă a cunoaşterii prea târzii. Încolo nu înţeleg prea mult, poate doar pe silabe, numele meu. Îl las unde e ca să-l spună zădufurile zilei până la capăt, ca pe aburi. Doamne, de ce tropăie îngerii când ajung, de parcă sunt plini de zăpadă pe cizme? „Aşa e în vis”, îmi răspunzi.
Şi deodată înfloresc toate colţurile cu amintiri, ca holdele vara. Nu, n-am cum să încurc anotimpurile, Dumnezeu e unul singur. Iubirea Îi ţine loc de sanda, pe o vreme ca asta. Doamne, nu sunt vrednic să-Ţi dezleg curelele încălţămintelor. Nici măcar sforile propriei vieţi nu le ştiu trage. Încalţă-mă Tu!
]]>eh sacul şi petecul zise cişmeaua turnând
bolboci sălcii în ciuture stinghere
orice pământ e-n două emisfere
cu una mă-nvelesc mereu când plâng
de-atunci o mângâiere îmi tresare
de câte ori zăreşte zâmbet trist
de-un dans patetic şi artist
în ochii tăi cu măslinită zare
asurzitoare lună nu mai toarnă
pe umbre adâncimi de întrebare
şi nici nedumerirea-mi nu tresare
de-a razei sale lunecoasă goarnă
când mă ridic rămâne-n praf un loc
atât am fost şi nu mai e sunare
de mine prin foite calendare
când ochii spre perete îmi întorc
***
de ce pe unul verde pe altul iarbă
ca la şah nebunul şi turnul pe aceeaşi tablă
sau în viaţa de zi cu zi întâmplările
când le adună mirările
să Ţi le arate ca în profeţite miresme
cu rupte catapetesme
de-a lungul fiecăruia cu simţirea înăbuşită
de umbra lui înghiţită
Doamne dărâmă soclul şi mă termină cu un versant
de golgotă şi de celălalt
ies raze din adâncul disperării şi mă descriu
în lungul şi-n latul încrederii caut răgaz
ca scrisorile vechi ca prima iubire
înfoindu-mi-se toamnă peste obraz
Doamne pipăi abia fericirea ca pe o plită încinsă
pe care ard învăţături despre mântuire
îndeobştea lumină cu picioarele mele în ea
ca o îmbietoare călătorire
nu mai ştiu maluri ştiu că plânsul s-a deznodat
şi curge invers cu inima înainte
Tu mă joacă din amintiri şi din nume şi din deodat’
şi mă încă trăire Părinte
***
de la tine încolo eşti tot tu
peste gardul inimii numai Domnul poate sări
cu tine în spate degeaba cari zi de zi
sacul plin amintirile niciodată
nu te vor înălţa
numai dacă afli cum să devii
amintirea lui Dumnezeu
***
pe tălpi îmi pus-ai urma-Ţi
ca o pecete împărătească pe un hrisov
de nu aveam să uit niciodată mersul pe ape
oricât de şchiopătată mi-ar fi credinţa
seamănă uneori cu zborul gândurilor împrejurul privirii
unui eucalipt îndrăgostit de o oază
alteori urmărirea ideii de libertate
nu face decât să amâne trăiri
degeaba zămislesc adâncuri de mări cu îndoielile mele
am urma-Ţi pe tălpi şi nu pot cădea
în niciun loc dintre două vuiri
chiar când crestele lor astupă veline plecări
Cu atât mai aproape de inima Ta
Sunt, cu cât orice puls
Mă duce mai sus, mereu mai sus
Ca un izvor coborât în vâlcea.
Dacă visez nori cu tălpile goale
E fiindcă m-ai învăţat să plutesc
Cu aripile spre cuvintele Tale
Şi cu ecoul spre pământesc.
De ce să mă mai întreb despre ceva
Ce nu înţeleg decât cu iubirea,
Când mi-am încredinţat potrivirea
Cu dragostea Ta?
De toate de m-aş mira n-ar fi ca şi cum
Aş turna pleava să crească grâu…?
Doamne, ţine-mi mirările-n frâu
Când străbat întrebări pe drum.
Îmi amintesc de pruncia mea, sau de ce-mi povestesc alţii despre ea. Sunt lucruri pe care nu mi le aduc aminte din experienţa mea, ca şi când nici nu eram. Dar ele au marcat profound evoluţia fiinţei mele, au lucrat în adânc şi în ascuns, unele dintre acestea înregistrate de alţii, care erau cu ochii pe mine.
Şi câte asemenea nu ni se întâmplă… Lucruri pe care nici nu le observăm, care ne caracterizează aşa de intim, săpate poate din pruncie în vieţile şi comportamentele noastre. Dar alţii le văd, se răsfrâng asupra lor şi îi alintă sau îi lovesc fără să ne dăm seama. Un ton, un cuvânt, un “da” sau un “nu”, o privire de drag sau de repulsie…
Aici lucreaza Dumnezeu. El vede totul, iar disponibilitatea Sa de a interveni e nelimitată. Ce rost ar avea acum să înşirui citate şi exemple biblice, să aliniez sfinţi mai recenţi sau mai îndepărtaţi, când ştiu că înţelegeţi exact despre ce vorbesc? Chiar şi cei care nu au citit niciodată Biblia şi nu s-au închinat niciodată, înţeleg. Fiindcă un for la care se raportează, are fiecare.
Cel mai întâlnit e sinele fiecăruia. Lumea e plină de “eu”ri cărora se închină, fiecare îl are pe al său. Al său e cel mai deştept, cel mai frumos, al său merită totul, dacă ceva e în neregulă, vinovaţi sunt ceilalţi, societatea, sistemul, guvernul, seceta, sau exploziile solare. Şi fiecare are opinii, care mai care mai de luat în seamă. Se luptă cu ceilalţi pentru drepturi… “Dreptul la opinie”, “dreptul de autor”… Fiecare în dreptul său…
]]>
Nu a fost cea mai bună zi a mea, în sensul că nu am fost în cea mai bună formă fizică. Dimpotrivă. Dacă nu ar fi fost cu mine „ajutorul potrivit”, nu m-aş fi încumetat la aventura plecării spre Galaţi.
Eram la biblioteca V. A. Urechia. Ca la români, a trebuit să amânăm începutul bucuriei: fuseserăm anunţaţi pentru ora 10 şi a început la 11. Dar mai bine mai târziu decât niciodată! Am aşteptat o oră citind un număr din Magazin istoric, în sala de lectură.
Când a început înmânarea carnetelor de membru, am fost strigat primul. Preşedintele filialei a anunţat: „…primit cu 11 voturi pentru din 11 posibile”, pomenind despre decizia Comisiei de selecţie de la Uniunea Scriitorilor. Sigur că am fost încântat. Ce ţi-e şi cu gâdilarea asta a firii! 
Nu ajunge să ştim noi cât suntem de buni, trebuie s-o ştie şi alţii… M-am aşezat la locul meu să-i urmăresc pe ceilalţi. Bineînţeles că nu erau la fel de buni ca mine! 
Dar nu am stat mult locului. Am fost primul dintre candidaţi, de asemenea, care a spus câteva cuvinte: ” Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru darul oferit, şi celor prezenţi sau absenţi, care s-au făcut agenţii lui! Atât… Voiam să spun doar „Mulţumesc!” „.
La plecare, eu şi „ajutorul potrivit” ne-am oprit la o terasă pentru a ne trage sufletele şi a mânca oarece. Mi-am amintit de zilele unei tinereţi furtunoase, când colindam oraşul ăsta în căutarea unei fericiri închipuite. Într-una dintre zilele alea a plouat cu găleata şi m-am adăpostit exact la aceeaşi terasă. De data asta, m-am rugat să nu plouă. Şi nu a plouat. A fost o frumoasă zi de octombrie, cu soarele blând uitându-se lung la noul meu carnet. Purta ochelari. De soare, normal! Ochelarii lui erau inima mea şi purtau marca „BUCURIE”. Îţi mulţumesc iar, Doamne… Iar şi iar!
]]>când vom aduce pe deasupra noastră aerul ca o scorbură
atunci vom învăţa lemnul bradului într-adevăr şi adânc
până la cruce până la curgerea lui în miresme
şi cum durerile îl lemnuie şi îl frâng
atunci vom dezmetici fiecare vertrebră de vertical
învăţând-o despre trepte şi despre heruvimi
cum marea învaţă gustul din fiece val
sarea din el ca pe pâini
şi nu ne va şti nimeni pe dinafară şi pe dintreg
nici căsăpirea memoriei cu vreun dinadins
doar clipa aceea când scorbura o-nţeleg
ca pe o adâncitură în plâns
Doamne, revino-mi şi fă-mă, de cum vin prinde-mă, aici trec, dincolo trece-mă. Aşa îngaim, dacă îndrăznesc, dacă nu, disperarea mă mănâncă aşa cum o haită de lupi mănâncă un cerb.
Ai milă de mine, Dumnezeule! Ce nu văd eu, arată-mi. Şi nu văd nimic din ce e dincolo de mine. Nu mai e mult şi clinchetul unui înger va însoţi chipul meu pe cărări adumbrite de propriile-mi fapte, spre zenitul propriei mele credinţe. Fă-l, Doamne, fereastră, acest clinchet, poate e să trec…
]]>Odihnită ca o căprioară cu puiul alături.
Mă pasc întrebări ca un jăratec de nea
Căzută primăvara în incendiate păduri.
Iubirea spune totul despre ierburile din câmp,
Despre înflorirea salcâmilor sau a privirii
Toate-ntrebările lumii ştiu cât este de scump
Preţul din urmă al regăsirii.
Nu mai vreau să mă tem de nici un capăt de infinit,
De la albastru încolo cineva îmi face semne de drag.
N-am ştiut până acum cât eram de iubit,
Cum e purtată corabia de naltul catarg.
Într-o zi liniştită de timp înviat
Alături de care visele îmi vin ca acasă
Mă regăsesc de iubirea Ta învăpăiat:
Nu mă mistui, nu mă alung, nu mă lasă…
Se va întâmpla. Cum spune Domnul Isus: „…vor fi ca îngerii lui Dumnezeu în ceruri”. Adica vom avea trupuri duhovniceşti, completând valoarea iniţială dată omului: aceea de fiinţe create să-L slăvească şi să-L adore pe El, cu mult mai presus de îngeri, care nu cunosc Harul. Motivele omului ceresc de a-L iubi pe Dumnezeu vor face din Biserica Domnului Mireasa lui Hristos. Adică vom întregi existenţa Logosului, împlinindu-L şi conferindu-I sens, deoarece vom fi rodul Său. Aşa cum un bărbat nu „rodeşte” singur, are nevoie de o soţie, aşa Domnul are nevoie de mântuiţii Lui, ca să capete sens crearea omului şi rostirea lui Dumnezeu să nu fie zadarnică. De fapt chiar acesta era planul din veşnicii al lui Dumnezeu: rostirea de Sine într-un Cuvânt deplin, total, „plin de Duh şi de Adevăr”.
]]>Nu te gândeşti prea mult la asta, dar duminică, întorcându-te din oraş, auzi alt reportaj. Numai că acum nu mai sunt implicaţi doar trei săteni, ci 30.000 dintr-o anumită regiune a dealurilor indiene. Curând afli că în seara aceea vor fi prezentate detalii la TV. CNN-ul prezintă un scurt anunţ că spre acea parte a lumii se îndreaptă specialişti de la Centrul de Cercetare a Bolilor din Atlanta pentru că ciudata boală nu se aseamănă cu nimic cunoscut.
Luni dimineaţă, când te trezeşti, ştirea e în atenţia tuturor, punctul maxim de interes, pentru că nu e doar India, mai sunt şi Pakistanul, Afganistanul, Iranul şi, înainte să realizezi, peste tot se vorbeşte despre ceea ce a fost denumită „gripa misterioasă”. Preşedintele a făcut câteva comentarii, anunţând că el şi toată lumea se roagă şi speră că totul va fi bine acolo. Toţi se întreabă: „Cum vom controla epidemia?”
Acesta este momentul în care preşedintele Franţei face anunţul care şochează Europa. Ţara sa îşi închide graniţele: nici un zbor din India, Pakistan sau oricare dintre ţările unde boala a fost semnalata! De aceea, în acea seară, înainte de a merge la culcare, te uiţi cu interes din nou la CNN. Înlemneşti de groază când cuvintele unei femei care plânge sunt traduse dintr-un program de ştiri francez, în engleză: un om moare din cauza „gripei misterioase” undeva în Paris.
A ajuns în Europa! Panica izbucneşte. După cum se spune, după ce ai luat boala, poţi purta virusul timp de o săptămână fără să ştii. Apoi ai, timp de patru zile, simptome incredibile. După care, mori…
Anglia îşi închide graniţele, dar e prea târziu… E marţi dimineaţa, când preşedintele Statelor Unite face următorul anunţ: „Pentru protejarea securităţii naţionale, toate zborurile din şi spre Asia şi Europa au fost anulate.” În patru zile, naţiunea a fost cuprinsă de o teamă îngrozitoare. Se vând mici măşti pentru faţă. Oamenii discută: „Şi dacă ajunge şi la noi în ţara?”, iar preoţii şi predicatorii spun: „E biciul lui Dumnezeu!”.
E miercuri seara… Cineva vine alergând şi strigă: „Deschideţi un radio, deschideti un radio!”. Apoi, în timp ce asculţi la micul radio, anunţul este făcut: două femei zac într-un spital de undeva din ţară, atinse de „gripa misterioasă”. Se lucrează asiduu, contra cronometru. Nimic nu reuseşte. Rând pe rând, zonele ţării sunt cuprinse de flagel… Apoi soseşte vestea: codul genetic al virusului a fost spart! Poate fi găsit un vaccin. Trebuie luat sânge de la cineva neinfectat. În toată mass-media circulă un singur anunt – fiecare este rugat să facă un lucru simplu – un test al sângelui.
Bineînţeles, când tu şi familia ta ajungeţi acolo vineri seara, e o coadă lungă şi sunt multe cadre medicale care ies şi înţeapă degete, iau sânge şi pun etichete. Soţia ta şi copiii sunt şi ei acolo şi, după ce vi se ia sânge, vi se spune: „Aşteptati. Cand vă este strigat numele, sunteţi liberi să mergeţi acasă”. După un timp, un bărbat iese din spital alergând şi strigand. Flutură o hârtie pe care este scris numele celui ales ca donator după testarea sângelui şi îl strigă precipitat. „Ce-a spus?” Fiul tău te trage de haină şi spune „Tati, e numele meu!”. Înainte să-ţi dai seama, ţi-au şi luat băiatul. Îţi spun: „E perfect, sângele lui e curat. Vrem sa fim siguri, totuşi…”
Cinci minute mai târziu, doctori şi asistente ies afară, plângând, râzând şi îmbrăţişându-se. E prima dată când vezi pe cineva râzând în ultima săptămână. Un doctor în vârstă vine la tine şi-ţi spune: „Sângele fiului dumneavoastră e curat. E pur, neinfestat, putem face vaccinul”. Vestea se răspândeşte, oamenii strigă, se roagă, râd şi plâng. Dar doctorul cu părul alb vă ia deoparte şi spune: „N-am anticipat că donatorul va fi un minor şi avem nevoie să semnaţi că sunteţi de acord…, să semnaţi că vă daţi consimţământul”. Dai să semnezi, dar vezi că locul pentru cantitatea de sânge care va fi luată nu e completat.
„C-c-c-câţi litri…?” întrebi. În acest moment zâmbetul bătrânului doctor dispare şi omul îţi spune:
„Nu ne-am gândit ca va fi un copil… Avem nevoie de tot!” “Dar-dar…”, îngaimi, realizând tragedia. “Nu înţelegeţi!… E vorba despre întreaga lume! Vă rog, semnaţi! Noi avem nevoie de tot ! Puteţi semna?” În tăcerea paralizantă, o faci. Apoi te întrebi dacă poţi merge în acea cameră unde el stă pe o masă întrebând: „Mami, tati, ce se întâmplă?” Poţi să-i iei mâinile şi să-i spui: „Fiule, te iubim şi nu vom lăsa niciodată să ţi se întâmple nimic din ce nu trebuie să ţi se întâmple. Înţelegi?”
Doctorul acela în vârstă îţi spune: „Îmi pare rău, trebuie să începem. Pe toată planeta, oamenii mor”. Poţi să pleci? Poţi să păşeşti afară în timp ce el spune: „Tată, mamă, tată, de ce mă părăsiţi?”
Săptămâna următoare are loc o ceremonie de comemorarea a fiului tău. Câţiva dorm în timpul ei, unii n-au venit pentru că trebuie să meargă la plajă, iar alţii vin la tine cu un zâmbet prefăcut, de parcă le-ar păsa. Ţie îţi vine să ţipi: „FIUL MEU A MURIT! NU VĂ PASĂ!?”
Primit pe email, autor necunoscut (poate mă ajutaţi să-l identific!?)
Text prelucrat
Se năruie lumea şi amăgirea ei piere ca fumul sub ameninţarea ceasului cel din urmă. Şi dacă n-ar fi decât atât! Dar o veşnicie îl aşteaptă pe fiecare şi rostul, fiecare, fie că şi l-a împlinit, fie că nu, şi-l va vedea abia atunci cu adevărat. Nu pot să uit afirmaţia unui om celebru care spunea, înainte de a muri: « Nu mă tem de moarte, ci de veşnicia ei! »
Nimeni nu se poate îngrozi aşa de tare de ceva ce cunoaşte cu adevărat, pentru că, ori a luptat alături de acel ceva, ori împotrivă, lupta s-a bazat pe cel puţin un dram de cunoaştere. Acela însă, care nici măcar nu a încercat să reziste în vreun fel, nicicum să lupte, cel « nici rece, nici în clocot », poate el să cunoască ceva? Oare poate fi veşnicia cunoscută încă de aici? Cât din ea, şi ce anume, interferează realul acesta diform dimprejurul nostru sau oglindirea lui din noi, pentru a o putea percepe?
O umbră! Atât! Omul şi realul lui – o umbră… Dar „umbra lucrurilor viitoare”! De fapt, ce e umbra? Lipsa de lumină cauzată de interpunerea între sursa de lumină şi ea, umbra, a altceva, a altcuiva… Omul a fost despărţit de Dumnezeu de alceva, de altcineva, şi a rămas în umbră. A rămas o umbră… Realul acesta întreg a devenit o uriaşă umbră, mişcătoare, diformă, rece şi confuză, ca orice umbră, chiar dacă uneori pare odihnitoare… Mulţi rămân aici, doborâţi de minciună, neascultare şi păcat, deschizându-şi conserva de răutate cea de toate zilele, ronţăind şi lenevind. Cei mai mulţi. Nu esenţa cuiva care este în umbră se schimbă, doar aparenţa. El nu se mai vede bine şi nici nu mai vede bine. Cănd însă devine umbră el însuşi, cănd prin identificare cu « umbrarul » de care orice umbră este legată pentru veşnicie, « trece în veşnicie », atunci esenţa i se modifică iremediabil.
În universul acesta, între Creator şi om s-a interpus Satan. Lumea a intrat în umbra lui. Normalul a devenit anormal şi invers, lupta pentru supravieţuire a luat locul siguranţei păcii divine, neliniştea existenţială este singurul mod de viaţă cunoscut de om. Celui rău nu-i este greu să pescuiască în ape tulburi. La Dumnezeu nu există neclaritate sau dubiu. Interesant, nu? Scapi de îndoiala privind dragostea Sa, adresându-I-te!
Recent, o doamnă îmi mărturisea plină de amărăciune că urăste totul, pe vii şi pe morţi, pe Dumnezeu şi pe Satana deopotrivă, de când i-a murit soţul, pe care îl iubea foarte mult. Trecuseră deja trei ani de la acel nefericit eveniment, dar durerea ei nu s-a diminuat deloc. Ce fel de viaţă este asta? Nu apelez la Biblie, nici la spusele vreunui sfânt, ci la un minim de bun simţ, şi întreb: cine ne face să trăim aşa? Tinerii care îşi batjocoresc tinereţea schimonosindu-se fizic, moral şi spiritual, de cine sunt conduşi? Dacă n-ar exista şi cealaltă posibilitate, prezentă mereu şi cu totul opusă tabloului înfăţişat, n-aş întreba.
Dar ea există. O lume curată, deplină, sigură. Da, există lumea ideală. Cine nu mă crede, să verifice. Umbrarul interpus între real şi ideal poate dispărea. Este adevărat că la om nu este cu putinţă. N-a fost şi nu va fi. Dar Idealul există şi se manifestă. În simplitate, onestitate şi curăţie, Idealul apare. L-au simţit toţi oamenii, cum zvâcneşte dincolo de umbrar. Iar unii au ajuns să-L îmbrăţişeze. Cum au ajuns acolo? Întrebaţi-i!
Se impune o observaţie: mulţi tineri nu mai sunt dispuţi astăzi să facă deosebirea între Ideal şi idol… Vom mai vorbi când vor fi de acord că ea se impune. Şi dacă vor fi sinceri, vor şi înţelege cum este iubirea de la Dumnezeu. Vor pricepe « zis şi făcutul » Lui !
]]>Din ce în ce mai multe voci, mai mult sau mai puţin autorizate, animate de multe ori, de cele mai curate intenţii, cer, uneori cu vehemenţă, o abordare clară, făţişă, a problemei formelor de organizare sau de manifestare în bisericile evanghelice româneşti din ţară şi nu numai. Mai ales tineri, crescuţi şi educaţi în noile condiţii de libertate şi democraţie, căutători sinceri ai unei relaţii cu Dumnezeu care să reflecte propriile lor sentimente, gânduri, dorinţe, neînregimentate în nici un alt fel decât în realitatea experienţei unei generaţii care trăieşte altceva, vede altcumva, asimilează altfel, nu pe Hristros, ci raportul dintre credinţă, care e aceeaşi, şi o altă etapă istorică, dau substanţa acestui fenomen.Părerea mea e că aspectul merită o atenţie deosebită.
Pericolul e sa fie încurajate acele faţete ale manifestărilor fenomenului care accentuează aspectele negative existente dintotdeauna, încă de la Iuda sau Anania şi Safira, în sânul comunităţilor creştine: căutarea aspectelor scandaloase, a trădărilor, înşelăciunilor, deturnărilor, iubirii de Mamona, manipulărilor oamenilor în interes personal. E adevărat că există şi aceste aspecte, dar ele vor fi doar neghina lăsată să crească alături de grâul roditor şi binefăcător, până la seceriş. A le cultiva, înseamnă a hrăni cu propriul suflet dezvoltarea neghinei şi a risca înnăbuşirea firele de grâu, mai ales acolo unde sunt încă firave, unde n-au ajuns încă la maturitate.
Dar corul decibelilor care cer o reformare în primul rând culturală şi… morală! a creştinilor evanghelici, se înteţeşte. Temându-se de repercursiuni, unii adoptă pseudonime şi aleg să se manifeste doar pe calea mai puţin umblată a revistelor virtuale. Dar, chiar dacă, personal, nu agreez pseudonimul adoptat doar ca o formă de evitare a respunderii faţă de propriile declaraţii, nu pot să nu subscriu, de multe ori, unor întrebări dureroase, de genul: „pe ce căi, păstorul cutare a adunat averea pe care o are?”, „de ce nu poate cultura evanghelică să facă faţă confruntării culturale contemporane?”, „de ce sunt marginalizate valorile şi propulsate mediocrităţile?”, „problema „baronilor locali” e şi o problemă evanghelică?”…
Nu-mi propun răspunsuri şi nu voi comenta. Doar surprind un fenomen. Sunt alţii mai în măsură decît mine în a analiza, în a înainta şi promova soluţii. Poate şi printre cititorii acestor rânduri. Ne-ar interesa atitudinea dumneavoastră… Fiindcă acest fenomen există şi poate deveni o problemă.
Desigur, nu şi pentru Dumnezeu!
]]>Vedeam o pasăre care poate zbura şi cânta şi într-o colivie, dar şi în aerul fără zăgazuri al verii… Independenţa ei era legată în gratiile coliviei. Dacă-i dădeam drumul, colivia rămânea şi pândea… Independenta e mereu în primejdie. Libertatea poate zbura şi cânta şi în închisoare. Independenţa poate fi câştigată sau pierdută. Libertatea este în mine, este în noi… Este în pasărea aceea. Libertatea este voia lui Dumnezeu.
Vedeam oameni ducându-şi războaiele pentru independenţă, dar şi libertatea cugetelor niciodată îngenuncheate fără voia lor. Le vedeam momentele astrale ale îngenunchierii înaintea adevărului, a frumuseţii şi iubirii covârşitoare ale lui Dumnezeu.
Puneam alături exuberanţa unui moment care a marcat încununarea eforturilor căznite, mai mult sau mai puţin dureroase, de împlinire a unui vis, de visul însuşi, diafan, plutitor, fără pată. Şi mă întrebam: „care e diferenţa dintre independenţă şi libertate?”
Independenţa înseamnă luptă. Libertatea înseamnă pace în toiul încleştării…
Apoi am adormit şi am visat bucata de humă făcându-şi lungi aripi din palmele care o modelau!
]]>Aşa că m-am holbat de să-mi iasă privirile nu alta, de ajunsesem să văd numai ochi de jur împrejur.
Şi se făcea că aud muntele plangând şi suspinând din toate stâncile şi că visul mi se întunecase de tot şi că duhul mi se zbătea la picioare, când, din durerea unei lacrimi uriaşe din care băuseră toţi ai mei, din neam în neam, se năştea un balaur cu măruntaie gata uscate şi bine afumate. Limba i se despicase pe la ceasul al cincilea de zeci de ori şi urla îngrozitor de sâsâit.
„Ăsta pe dinafară e câine şi pe dinăuntru e şarpe”, m-am socotit.
Şi mereu se prefăcea: ba că e din pământ, din chiar întreg globul pământesc, ba că e pur-sânge, din sângele vitelor pentru jertfa de seară şi al martirilor, mai ales, ba că e numai praf şi pulbere, ba că e foc şi pucioasă şi fum, de parcă ar arde istoria din temelii. Cuvintele mi s-au zdrobit între măsele, ca fracturate, de credeam că nu mi se vor mai ridica în capul oaselor niciodată. În cerul gurii am simţit un gust amar, de la Fiară.
„Ai să pieri în Adâncul de la mine din piept” îmi ziceam şi, din loc în loc, gura mi se făcea de aur. Iar el pierea. ]]>
cum face albul salonului de spital când eşti trist şi gândul morţii
te abate de la credinţa ta de te-ai lua de piept cu mirarea
că totuşi ai apucat să spui zilelor tu
asta nu e decât o disperare absurdă ca şi cearşaful murdar
sub care oasele tale învaţă răbdări îndelung curgătoare
ca fluviile de pe o hartă când nu ştii încotro curge viaţa
şi asistentul medical încă îţi face semn cu palmele înţepate
de aceea lumea e ca un drapel fluturat uneori
pe o învingere ca o realitate
aşa iei de câlţi fiecare secundă şi o îndeşi în salteaua uitării
erai cap de familie tată de prunci erai
acum bruschezi cu privirea fiecare muscă de pe tavan
ca pe o tentativă de trai conştient de nimic
sau ca pe o ţeavă de eşapament a iubirii
dar nu confunda perfuzorul cu asistentul de spital
şi nu mai moţăi când vine ora de vizită şi se dau
ferestrele la aerisit
Dumnezeu sălăşluieşte în „acum”, nu în era precambriană sau postmodernă, nu în vreo clipă anume, din alea care le plac oamenilor la trăit, nu în minutele de extaz „mistic” sau altfel, nu în vreo „oră astrală” a omenirii. El se preumblă în „acum”. Care e deosebirea? Păi gândiţi-vă că „acum”-ul nostru, nici n-ai avut vreme să-l rosteşti, că s-a şi dus, a devenit amintire, impresie, trecut… Dumnezeu este infinit şi este un „acum” fără sfârşit.
Cum arată la El un suflet mântuit? Cred că mare cât tot „acum”-ul Lui. Mare şi împlinit.” El ne-a mântuit şi ne-a dat o chemare sfântă, nu pentru faptele noastre, ci după hotărârea Lui şi după harul care ne-a fost dat în Hristos Isus, înainte de veşnicii…” (2 Timothy 1:9). În „acum”-ul nostru vedem un suflet chinuit, contorsionat, frânt între da şi nu şi la fel de inconştient şi de da ca şi de nu, scrântit de-adevăratelea ca o gleznă şubredă într-o călcare strâmbă…
Căci căile omului sunt lămurite înaintea ochilor Domnului, şi El vede toate cărările lui. (Proverbs 5:21) Cum am putea noi vedea oamenii până la capătul lor, când nici ei înşişi nu ştiu ce cărare să urmeze? Sau unde duce ea? Îi putem vedea doar lărgimea:Intraţi pe poarta cea strîmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare, şi mulţi Sunt cei ce intră pe ea. Dar strîmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă, şi puţini Sunt cei ce o află. (Matthew 7:13,14)
Şi mai ştim că pot fi cunoscuţi „…după roadele lor. Culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini? Tot aşa, orice pom bun face roade bune, dar pomul rău face roade rele. Pomul bun nu poate face roade rele, nici pomul rău nu poate face roade bune. Orice pom, care nu face roade bune, este tăiat şi aruncat în foc. Aşa că după roadele lor îi veţi cunoaşte. (Matei 7:16-20)
]]>Creştinii sunt oameni credincioşi. Sau aşa se presupune. Ar trebui să întâlnim la ei caracteristicile lui Hristos. Smerenie, răbdare, pace… Ne uităm lung împrejur, într-o ţară „creştină” şi ni se face lehamite. Găsim de toate, de la ţâfnă pioasă până la indolenţă crasă, ură, beţie, lăcomie, pofta după bunul altuia (începând de la imaginea lui, de parcă am fi oglinzi, până la banii sau perechea lui/ei), şi nu mai spun…
Toate astea răpesc omului liniştea. Înghesuiţii între cele două realităţi, iau ce le pică în mână (sau ce-şi adună acolo, mai licit, mai ilicit) şi uită că nu e deloc duh, mâna lor. Că e carne neputincioasă şi lesne de înjugat la tot felul de care şi pe tot felul de cărări. Unii se orientează aşa de bine, că merg chiar şi pe câte şapte (cărări)…!
Şi uite-aşa, o întreagă naţiune „creştină” trăieşte şi moare pe propriile ei ruine vechi de două mii de ani, înşelându-se pe sine cu popi şi pomene, salvatori iluzorii de tot felul de culori politice sau comentatori deştepţi şi cocote cocoţate pe ecranele televizoarelor, toţi făcându-se felii translucide de real congelat între care poporul consumat sucombă subit. Unde e pacea, naţiune? Avem Pactul Nord-Atlantic de partea noastră! Dar eu citesc spusa lui David în Psalmul 124 că „de n-ar fi fost Domnul de partea noastră, când s-au ridicat oamenii împotriva noastră, ne-ar fi înghiţit de vii…”
Acum să stăm strâmb, sau să facem ceva, orice, dar să judecăm drept: cine, în România de azi şi „creştină” de mult, n-ar fi gata să „înghită de viu” pe celălalt pentru un ban în plus, pentru o poziţie politică, ori pentru un metru pătrat de pământ?
Dar nu mă tem. De ce m-aş teme? Nu aparţin realităţii ăsteia carnivore. Cei care se înghit unii pe alţii sunt dincolo, trăind sub sabia propriei lor amăgiri. Mie Hristos îmi spune: „Să nu vi se tulbure inima. Aveţi credinţă în Dumnezeu, şi aveţi credinţă în Mine.” (John 14:1) şi „Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte.” (John 14:27)
]]>Mai mult, cu cât hotărârea noastră de a ignora cele de care ne temem (fiindcã nu le cunoaştem) este mai puternicã, creşte proporţional vehemenţa cu care ne vom opune noului. Aşa că, să nu ne mirăm de cât de puternicã e opoziţia la învãţãturi noi a celor mai mulţi dintre noi!
De aceea Domnul limiteazã la foarte puţin, chiar la simpla toleranţã, ataşamentul la valorile propovăduite de El şi învăţate de noi din Scripturi. Astfel, citim la Marcu 9:40: „Cine nu este împotriva noastră, este pentru noi.” Şi la Luca 9:50 „…cine nu este împotriva voastră, este pentru voi.”
]]>Dacă e o persoană la care ţin şi pe care nu vreau să o contrazic, dar nici nu am cum să-i dau dreptate, fug… Îmi aleg o altă realitate în care mă izolez şi unde îmi pot vedea de ale mele fără să mai fiu deranjat. Chiar dacă sunt acuzat de „scăpări de atenţie”, aiurealã, indolenţă, etc.
Oare câţi nu facem aşa atunci când ne mustrã Dumnezeu? Nici nu e nevoie să fugim ca Iona, dar nimerim mereu în burta câte unui chit interior, de unde numai pocăinţa şi ascultarea de El ne mai scapã. Doamne, şi ce crescãtorii de balene din astea sunt conştiinţele noastre!
]]>Un lucru nu uit: micul dejun… spiritual. Iau scriptura şi citesc, indiferent care sunt problemele de rezolvat şi cât de stringente îmi apar ele. Când citesc despre trimiterea ucenicilor, de exemplu, mă gândesc la călătoriile pe care le am de fãcut azi. De ce n-ar fi ele o astfel de trimitere? Poate că nu vindecãri trupeşti sunt chemat a face eu, dar cu siguranţã sunt oameni care au nevoie de poezia mea, de un cuvânt frumos, de o alintare…
Apoi mă aflu bucuros şi satisfăcut, mirându-mă de puterile ce-mi fură date şi mulţumind Dătătorului lor… „Ei, vezi?” îmi şopteşte El. „Hai acum, e ora prânzului!”.
]]>Nu dau acum detalii. Dar e ca atunci când vine cutremurul şi aşează faliile tectonice. Nu poţi decât să-L laşi pe Dumnezeu să Se mişte.
Nu mă mai sperie nici că s-a defectat importantul meu calculator. Abia am reuşit să mai pun ceva pe Netlog . Nici că a venit toamna şi nu am observat. Până acum toamnele îmi aduceau aminte de prima internare în spital, din ’94. Acolo am scris „Îngerul cel mai trist înspre mâine”.
Pe 14 septembrie la Brăila e botez nou testamental.
]]>***
picură frunze nimeni nu ştie
cum se desprind din culoare şuvoi
parcă aş scrie o poezie
pe foi de iarbă direct cu ploi
picură toamna parcă-i la capăt
viaţa aceasta de care întreb
parcă aş scrie în clopote dangăt
şi-n luminişe direct cu cerb
lumea tresare de somn se-nclină
visele-n oameni nu-s decât fum
parcă aş scrie mers de felină
pe faptul serii direct cu drum
parcă e rugă întreg seninul
parcă-i pământul la ceruri dus
în lacrimă parcă rostit e aminul
şi-n şoapta din urmă parcă-i Isus
lacrimi de dor lacrimi de vis lacrimi de om
lacrimi cât toate-ncăperile cât toate-nchinările
cât toate icoanele lacrimi fecioarele inimii lacrimi flăcăi
lacrimi imense podeţe peste iubire
lacrimi iertare lacrimi durere lacrimi nămeţi ]]>
spune Doamne un cuvânt şi vântul va începe să bată invers
nu că ar avea importanţă încotro bate noi vrem minuni
ca şi când nu poţi fi fără ele vrem cozonaci ca şi când
pâinea durerii nu e destulă
şi căscăm de plictis când înfloreşte iarba pe câmp
sau când clorofila dă de mâncare stejarilor sau când
bate inima de atâtea ori pe minut picotim în minune
ca literele în abecedar aşteptând să le înveţe cineva
în rest fiecare cu treaba lui Tu cu mântuirea o chestie
ca atunci când iau capacul de la oală şi bufneşte aburul
sau cum o fi eu cu ale mele afacerile familia ştii
ieri erai la comisia pentru handicapaţi aşteptai
să-Ţi crescă la loc mădularul care eram eu
bine ai venit în distanţă cu tot cu aurora boreală
bine ai venit în echilibrul tău interior bine ai venit
ce tren trecu peste ce poduri praguri prăpăstii
ce primăvară în urmă rămasă despre mine spunea
drag drag drag un refren catadicsea să alunge
hoţul interior al unui sentiment stăfulgerat de-ncredinţări
opreşte-te spuneam hai să ne închinăm ca o floare
în furtuna serii senine de mai
şi un surâs ca un pocal cu mirodenii adâncea vinul
privirii tale din care îngerii beau mai întâi
fă un pas cum face pianul un sol în orchestra iubirii
apoi întreabă-mă şi voi fi
***
hai să bună dimineaţa un luminiş
după toate regulile semantice ale luminii
hai să îndoim fierul de iarbă al sentimentelor
jumătate jumătate cum ne-a lăsat Dumnezeu
o poartă în surâs poate oricine
să treci să rămâi e mai greu e mai strâmt
şi câmpia închinării s-o inundăm cu genunchi
jumătate jumătate cum ne-a lăsat Dumnezeu
apoi să înţelegem că eu şi tu
scrişi pe nisipul iubirii cu degetul aşteptăm marea
hai să ne ia să ne ducă pe celălalt mal
jumătate jumătate cum ne-a lăsat Dumnezeu
opreşte-te inimă în prag de cuvânt
de aici încolo e taina
opreşte-te şi visează sorbiri îngereşti
din ambrozia închinăciunii
seră de seară cineva care nu a sosit încă
e invitatul tău la cină la cina smereniei
şi aducerii aminte a înduplecării albastrului
să mai fluiere o dată aşa cum ştie el
inodor incolor beteala beteliei bolţii
betezda când îngerul tulbură apa
***
pun laolaltă clondirul ultimei revărsări
cu malurile rămase nemâncate la cina întinderii
ce capăt aia merit o explozie de împrejurimi ca atunci
când Dumnezeu ctitorea ca atunci prima dată
când am strigat elefantul pe nume elefantule şi mi-a plăcut
adam era mare poet cel mai mare
fiecare cocostârc zboară cu poezia lui între aripi
cărând toamne de colo colo cât e albastrul
unde ai rămas când ne-am dat peste cap
şi ne-am transformat în primejdii de atunci
poezia mai zbate muribundă ciotul aripii şi
mai mănâncă pe câte unul
***
şi mereu mă îndoliez la marginea gropii câte unui cuvânt
şi plâng acolo şi râd ca un apucat până la ziuă
Doamne Tu ştii de ce trebuie să fie aşa frig împrejur
de acolo din groapă se ridică un îngheţ definitiv
ca o moarte care s-a aplecat peste marginile mormântului
înafara lui nu înăuntru
să mă vadă adică şi pe mine cum încă fentez colţul ierbii
unde intră fiecare ins aruncat de mama lui la impresii
Tu ştii singur cum faci aerul care pluteşte, la câte aripi se împarte o pasăre, sau la câte cuvinte se împarte o poezie ca să mai şi rămână din ea o dungă de linişte care tremură fiindcă trebuie neapărat să meargă mai departe, mereu mai departe. Tu şi numai Tu ştii cum se face, pentru viaţa sufletului, circuitul mântuirii în natură.
Plângi, domnule doctor, mai plângi. Numai când vin dintr-o uriaşă tăcere, cuvintele pot fi auzite. Auzite cu toate îndeletele, curate cum e lacrima în ochiul ei… Şi mă prostern în inima mea pe genunchi, împreună cu el.
Am vorbit şi zalele ne-au picurat la picioarele Tale şi văile numitu-ne-au ai morţii. Numai rugăciunea ne-a acoperit ca o pajură, ca o pajişte privirea, până sus. Intrăm plângând în circuitul mântuirii, ca o închinare curgătoare de om şi de mir. Ca o sabie pătrunzând în martir…
]]>liniştea mă înconjoară în mijlocul durerii lumii şi nu o mai ştiu, durerea aceasta, şi merg înaintele toate cu inima alintată de cer. Ştiu că şi azi voi picoti sub perfuzie, că seara e fiindcă vine noaptea, că îmbătrânesc şi eu, oricât de exact ca un prunc mi-ar fi sufletul. Dar cine m-ar putea extrage din dor ca pe o măsea de aruncat?
Îmi place să mă aglomerez în iubire cum cloştii îi place să-şi numere puii, negri sau albi, porumbaci şi golaşi… Să le piu-piu o mică bucurie din bucuria mare pe care o am de la El!
Uneori plânge. De ierusalim amar, de-aia plânge… Şi ecoul răsună ca un suspin: „De câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi cum îşi strânge găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut!”
Când îmi era gata să cad, ca unui pui, aduceai sub mine un nor de smarald, sau de porfir, sau de jad, că nu cădeam decât până la genunchi, cădeam pe genunchi, cădeam deodată, de o lacrimă. Apoi făceai minunea şi se strâmbau vecinii de zâmbetul meu, sau tresăltau munţii.
Stoarceţi-mă, ani, ca pe buretele îmbibat cu oţet şi cu fiere, dar stoarceţi-mă pe buzele Lui, ca să mă guste şi gustul să-I rămână în moarte şi în înviere, până ajung eu, că tare sunt rău şi El viaţă! De aici încolo e dor de o coborâre de pe cruce ca o lăsare la vatră a morţii. De aici înainte cresc maci.
]]>Doamne Isuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ai milă de mine păcătosul. Secundele cară parcă ceva sau pe cineva, când sar gardul spitalului să înjunghie măşti. Dacă n-ar durea atât, fruntea plină de sudoare n-ar fi a mea.
Apleacă-te sub adevăr, asta e ultima analiză, îmi spune zâmbind şi mă împinge uşor. Dar şi adevărul tremură? Îl întreb. În stânga Lui, Dumnezeu Îl ridică de fraţi cu atenţie încordată ca o săgeată-n iubire, la maxim.
„Maxim” înseamnă cruce. Eu visez un gând amar de muritor împotrivit propriei cărni. În curând va veni eliberarea, iar eu încă adorm. Contează că-s acoperit de perfuzor? Doamne, vezi…
]]>Şi susurul blând şi subţire înfoia cearşaful murdar al trupului meu, deschizându-l ca o ecografie. Doamne, spune-mi şi mie: a mai rămas acolo măcar o tăcere adâncă, o alăută de înger călător, un pieptene sfânt pentru pleata iubirii? Oh, nu! Nu, omule, nu. Nu ştiai că numai Eu pun la loc dislocarea-nţelegerii?
Peste asfaltul încins de afară venea taxiul plecării cu îngerul la volan. Mai ştiu adresa? „Căci Eu mă duc să vă pregătesc un loc, pentru ca unde sunt Eu să fiţi şi voi cu mine.” Ora se făcea zi şi ziua se făcea împletire de diamant. Nu mulţi aveau speranţa pe dinafară. Trebuie să ieşi din operaţie, mai întâi…
]]>Doamne, pe zi cocorii întind o faţă de masă şi se pregătesc de micul dejun al vremii împărtăşirii cu timpul trecut. Cu alte reguli ale altei gramatici decât cea de aici: am fost, sunt, iarăşi voi fi…
Trag oamenii de viaţă ca roaită de sirena grevei slujirii uitării: în aerul trist un glonţ strălucea de destin împlinit fără să doară, numai să moară. În sfârşit asistenta îşi sugrumă garoul pe sângele meu şi nu mă mai tem: de aici şi până la mâine e numai un pas.
Fă-l Tu, ca şi pe acela pe ape, când Petru era scos dintre valuri, de pierdut ce era. Fă-l Tu până îmi tremură umbra în corăbii pline de dor…
]]>ori până unde m-a legat tina eu tot spre cer
aduc privirile şi plânsul măcar atât
lumea poate fi neauzită poate fi scâncet
neîngăimat preumblarea ei prin carnea mea
numai cerul e transparent cînd nu vine prăpastia norului
omule din când în când omule întâmplare şi uneori
omule ploaie de primăvară ai văzut
cum îşi iau zborul pelicanii tot aşa ar trebui
să vezi şi tu albastrul tot aşa
transparent şi tare ca piatra sub zbor
înalţă-te mai sus mai aproape
***
care e distanţa de la mine la mine când îmi pun aripile
am întrebat un tei astă vară apoi un ciorchine de struguri
în toiul culesului nu ştim noi avem parfumul mi-au răspuns
ascuzându-se timizi după o literă a timpului lor
şi am închis catalogul cu disperări căci veneai Tu
cum merg atunci când nu mai pot merge
cum mă mai ascund atunci când nu mai pot să mă ascund
simplu mi-ai şoptit ascunde-te invers cu inima înafară
fă din Mine ascunzătoarea ta cât eşti viu cine nu-i gata
îl iau cu lopata şi mi-ai zâmbit
Dar nu e treaba mea… Le am şi eu pe-ale mele. „Hai să lăsăm…” i-am spus prietenului meu, jenat de ceea ce-mi povestea. Dar oare, Dumnezeu lasă…?
]]>Numai omul, numai eu şi tu, avem posibilitatea să-I spunem NU! Iona a ales să spună nu. Nu şi gata. Nu, şi fuga de răspundere… Dar până când? Când Se opune Dumnezeu neascultării omului? Ce era dincolo de neascultare lui Iona?
Oameni. Alţi oameni. Suflete multe, zăcând în păcatele lor. Pe aceştia îi avea Dumnezeu în vedere. El ne cheamă pe noi, dar dincolo de noi sunt alţii, poate altcineva drag lui, poate familiile noastre, poate cetăţile noastre. Dumnezeu nu negociază cu noi mântuirea lor…
Chiar dacă nu mai vrem sau nu mai putem să ne rugăm pentru ei, Dumnezeu îi vrea mântuiţi. Şi ne trimite pe noi. Dacă fugim cum a fugit Iona, El are chitul lui, are durerile Lui pentru fiecare. Doamne, umbra unui chit îmi dă târcoale. Ajută-mă să mă îndrept încotro vrei Tu, înainte să am de-a face cu burta lui!
]]>O, Doamne, ceva ce nu sunt mi se-ntâmplă,
Cum iarna se-ntâmplă-n câmpii.
În văile mele fantasmele surpă
Terenuri cu holde şi vii.
Îmi fii împreună cum aripii zborul
Când vulturul vrea către cer,
Măsoară-mă-n arcul ce-şi strună fiorul
De dor împlinit şi mister.
Culeg răsuciri de aer albastru
Deasupra de ape adânci…
Aş vrea să rămân lunecuşul măiastru
Al zilei pe care-o porunci,
Dar sunt, Doamne bun, întâmplată plutire
Şi sunt ce nu sunt şi te rog
Dă inimii mele de mine de ştire
Şi ia-mă pe mine zălog…
Şi dacă într-o zi se-adun-atâtea, câte se pot aduna într-o viaţă? Şi cum evoluează prin tot Duhul Sfânt. mângâind şi mustrând şi croind un real separat, realul acelora care sunt în lume, dar nu sunt din ea, cum nu e lumina soarelui din huma pe care o îmbălsămează, deşi peisajul întreg o soarbe ca pe-o respirare.
Rugăciunea Domnului Isus
Ioan 17:11-17: „Eu nu mai sunt în lume, dar ei sunt în lume, şi Eu vin la Tine. Sfinte Tată, păzeşte, în Numele Tău, pe aceia pe care Mi i-ai dat, pentru ca ei să fie una, cum Suntem şi noi. Când eram cu ei în lume, îi păzeam Eu în Numele Tău. Eu am păzit pe aceia pe care Mi i-ai dat; şi nici unul din ei n-a pierit, în afară de fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. Dar acum, Eu vin la Tine; şi spun aceste lucruri, pe când sunt încă în lume, ca să aibă în ei bucuria Mea deplină. Le-am dat Cuvântul Tău; şi lumea i-a urât, pentru că ei nu sunt din lume, dupăcum Eu nu sunt din lume. Nu Te rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel rău. Ei nu sunt din lume, dupăcum nici Eu nu sunt din lume. Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul.”
]]>Clătiţi anemic în realul feroce, numai ce putem atinge cu revelaţia este adevărul adevărat, când cobori din tramvai, cumperi struguri, gulii, mandragore, desfaci o conservă de viitor. Numai copiii mai ştiu uneori să ronţăie acadeaua văzduhului, căci Împărăţia Cerurilor va fi a unora ca ei. Pentru ei, un tren special aşteaptă în gara din cuburi multicolore, aceasta-i o gară adevărată, iar ei, călătorii adevăraţi, cu tunicile descheiate în dreptul inimii, revelaţia gâdilându-i pe piept… Dedesubt, mormintele se sinucid cu propriii morţi.
Scriu direct cu sentimente cromatice pe velinul secundei, să se poată citi mai uşor, să poată pricepe şi urzica de pe marginea şanţului. Bineînţeles că am de spus câte ceva, ba chiar ceva esenţial pentru bunul mers al omului în mormânt. De aceea tremur fără ostoi, de aceea mă dau cu capul de toţi pereţii cuvintelor, ca un vis vagabond care nu mai poate să iasă din cel ce-l visează.
Mă doare, dragilor, partea de care staţi atârnaţi ca verucile, ura din bolile pe care le faceţi ca pe nişte ameninţări la adresa cui? Mă doare cumplit egoismul nemăsurat, dumnezeul vostru particular care trebuie mereu să vă spele picioarele cu tinctura iertării, să vă înghită bariul pentru radiografiile conştiinţei.
Direct cu sentimente cromatice care să vă sară în ochi, să vi-i îndrepte spre altceva… Şi să mai ştiţi că în cer puteţi fi duşi şi pe targă, rugăciunile celor îndureraţi nu sunt zadarnice, degeaba vă feriţi. Brancardierii iubirii sunt orbi la banii, la bijuteriile, la farmecele voastre. Nu se sperie de înjurăturile sau de ameninţările voastre. Chiar şi când veţi fi subţiaţi de tot, gata să treceţi uşor prin fanta dintre zi şi noapte, eu tot mă voi ruga pentru voi.
]]>Adam nu era cum suntem noi azi, la început. Nici nu avea cum să vadă răul… Era ceva total străin de el. Vedea şarpele, da, doar el îi dăduse nume. Pe acest animal l-a ales răul pentru a se revela şi a-şi face simţită prezenţa. Poate şi fiindcă era purtător de otravă. Ce altceva se poate identifica cu răul mai profund decât otrava distrugerii şi a morţii? Răul se făcuse atunci, înainte de Cain. De atunci „dorinţa lui se ţine după tine”. Aceasta este ispita: dorinţa de a te simţi bine… prin rău.
Dumnezeu numeşte ascultarea de o astfel de dorinţă, „păcat”. Aşa că putem şti ce este, de unde vine şi cum se manifestă păcatul. Gândirea nu este păcat, dar rezultatul ei poate fi. De ce? Intervine subiectivitatea. Adică altceva decât ai fost creat. Păcat este orice intră în contradicţie cu acea condiţie umană perfectă, creată de Dumnezeu. În dosul lui e cineva care face ca gândurile omului să pornească de la realitate, dar să ajungă la împlinire cu totul altundeva decât normal.
Vestea cea bună este că orice ispită poate fi depăşită prin puterea omului. Cum se face asta?
Orice ispită e însoţită atât de potenţiala cădere cât şi de potenţiala izbândă. Numai voinţa noastră face diferenţa. Vrei să fii biruitor în lupta cu păcatul, care e boldul morţii? Atunci învaţă să lupţi cu ispita!
]]>Ceruri noi şi un pământ nou într-un univers în sfârşit salvat, un adevărat circuit al mântuirii în natură, cu oamenii drepţi şi nerăsuciţi pe călcâie, fără umbre, doar, în lucirea zorilor veşnici, cu inima crucii proiectată pe ei… Dumnezeu te aşteaptă acolo mereu.
Drept, nesfârşit şi bun şi cu privirea la inimă. Sentimentele Lui poartă cuie, te poartă chiar şi pe tine… „Cine sunt eu?” Un cui, eşti un cui care încă atârnă aproape topit, aproape curgând, legănare şi iar legănare, pe amândouă călcâiele.
Căci numai credinţa mai poate şti ce va mai fi. Când se va fi? Numai zăbrelele zorelelor îndrăgostirii… „Nu m-am iubit decât pe mine!” Simptomatic. Dus-întors de pământ şi de umbră. Instrucţia la cataramă a îndoielii în poligonul durerii… Pacienţi cu memoria scoasă. Bătaia la cataramă a şfichiului nesiguranţei pe spinarea nebunui… Poţi să te întorci cât vrei, domnule doctor. O dată şi încă o dată şi încă o dată… Aşa! Acum stai!
]]>Există crucea Sa ca o cheie de boltă a universului, dar există câte o cruce de asumat pentru fiecare dintre aceşti „noi”.
Şi există o Iubire ce nu poate fi descrisă, dar dincolo de ea este câte o iertare pe măsura fiecărui om. Există o mântuire individuală şi cu neputinţă de stricat ce ne va aduna în acea de neînchipuit glorificare care ne va face consoarta lui Hristos în veşnicie.
Existăm în efemer eu şi tu şi tu şi tu, pentru că în infinit S-a auzit un glas: să facem om!
]]>Ore minate, periculoase zone de nelinişte pentru cei mai mulţi. Nu mai bâjbâie aţintirea ochilor în gol: loveşte în plin, cu siguranţă, fără îndurare. Apoi juguri mute încolăcesc gâtul şi umerii, ca o pasăre glonţul rătăcitor.Nici nu mai ştii ce să crezi şi către cine să-ţi îndrepţi inima. Către pasăre? Către glonţ?
Şi picură cerul fierbinte peste făina suferinţelor noastre de toate zilele, de azi mai mult decât de celelalte. Pe coama luminii a alunecat o gâscă de neputinţă, sâsâind.
Faţă în faţă, noi cu noi, ca o schelălăială de frici lângă o duminică dezamorsată, zice asistentul, cu maţele scoase, zice asistentul, gata să explodăm lângă ea, să o aruncăm în aer… Deziluzii de promenadă, un ceai cald pentru fulgul de nea (sau pentru cel de a), o fe-me-ie farină, zice asistentul, mitraliindu-se cu duminici. Să nu-l ascult. Dar mi-a plăcut chestia cu fulgul de a sau de ne a.
Tu, Doamne, strigi cu voce tare acea realitate de la capătul omului cu trâmbiţa unui văzduh separat. Tu şi numai Tu ştii cântarea condorului, forfota luminii în atomul inert, pasul meu pe holul tribunalului propriei conştiinţe. De aceea arunc ziarul cu ultimele ştiri despre dezastre, ucideri, mormane de frondă umană împotriva iubirii… De aceea… Mai bine să mă biciuiască îngerii cu şfichiul aripilor lor şi să mă ierte… Fiindcă parabola cu bunul samaritean am înţeles-o târziu, cu mâna pe declanşatorul scaunului electric al realităţii.
]]>Ce-am de gând să fac astăzi? îmi întreb existenţa. Păi întâi fac un duş. OK. Curăţenia e importantă. Dar numai pe dinafară? Hi! Cum să mă spăl pe dinăuntru? Ce fel de săpun îmi trebuie? De unde să-l iau? Cu ce?
Romani 3:24: „Şi sunt(eţi) socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea, care este în Hristos Isus.” Hopa! Deci aşa se cheamă spălarea asta pe dinăuntru: neprihănire. Şi nici nu e nevoie, decât să îngenunchiezi ca atunci când îşi spală mama puiul pe cap deasupra vasului cu apă. În cazul nostru mama este Dumnezeu.
Începem o altă zi. O alternativă la nefiire. Dar numai alternativă. Zilele nu sunt obligatorii… Unii şi le trăiesc ca pe nişte carantine permanente din care şi în care nu intră şi nu iese nimic, nici măcar ei, de frica morţii dimprejur. Sau de ruşinea murdăriei… Hei, zilele trebuie trăite. Dar trebuie începute pe genunchi: Dumnezeu Se pregăteşte să-ţi facă baie!
]]>Scărpinându-le, dau de sângele lor, ale cuvintelor, şi observ că nimeni nu moare din asta, tot ce trebuie făcut este să ţii bine eprubeta sufletului sterilă, să curgă în ea sângele luminos şi curat, apoi degeaba fugi de mântuire ca o albină de fum… Vine mereu pasul care pluteşte pe mare, pe berze, pe cuvinte, scuipatul amestecat cu humă care te vindecă de orbire, orhideea buretelui îmbibat cu veninul şi fierea, vine cu totul dragostea Ta ca să adaste cu mine pe pagina asta şi pe celelalte. Până termin lumea de spus, până mai prind măcar o albină în plasa cuvintelor, până mai închid, ca pe o floare, pagina asta între filele unei vieţi…
Aţi putea zice că am ceva cu realul, cu lumea, cu dumneavoastră personal, iar eu aş putea să vă rog să mă iertaţi sau nu. Oricum, afară e cald, e cald de-ţi intră în ochi. Nu se mai sinucid în oglindă imaginile, nu mai nimeresc nici cuvintele pe obiecte… Fâşâie trist niscai spice în câmp. Undeva tot veţi plânge. Cândva. Tot veţi plânge iertându-mă, realul, lumea, dumneavoastră personal, coliba din care inima încă păzeşte tarlaua cu pepenii cei ai iubirii sau ceva spice în câmp, Dar veni-va secerişul ca un taifun în curând şi nu va mai rămâne nimic din toate acestea. Numai iubirea scrisă pe frunte, tainic, trainic, definitiv.
Şi nu e obligatoriu să vă placă scrisul meu, poate este prea tremurat şi poate prea frige, dar despre ce scriu… nu aveţi a alege. Ori aruncaţi totul şi o luaţi de la capăt, ori faceţi cum credeţi că-i bine: scobiţi-vă-n nas, tăiaţi-vă unghiile, părul, tăiaţi-vă drumul, faceţi amor, fluieraţi, mai treceţi cu plugul peste memorie, că doar nu despre noi este vorba… Nu suntem noi cuiul de boltă al universului, buricul pământului, croiala, crochiul acestor cuvinte. Şi societatea merge, merge şi merge cu tine, cu mine, fără tine, fără mine… Acestea poate nici cuvinte nu sunt, poate doar o sângerare, o hemoragie involuntară care-ar putea face să-mi fie rostirea fatală… Poate că nici nu sunt eu acela care le scriu. Poate şi de aceea nu e obligatoriu să vă placă, sau poate tocmai de aceea e obligatoriu. Oricum, încercaţi să ronţăiţi măcar un colţ… măcar colţul care vă doare!
]]>Fiindcă am ales să-L cred pe Cuvânt. Fiindcă am ales să pun capăt fugii. Fiindcă am ştiut să obosesc de mine la vreme. Şi fiindcă dincolo de orice oboseală este El, aşternând un loc de odhnă. „Eu mă duc să vă pregătesc un loc…”, aşa mi-a spus.
Cad, cad şi mă ridic. E tot acolo, aşteptându-mă. Bat din palme, victorios. El bate odată cu mine. Tot El ne învaţă:
Bucuraţi-vă în nădejde. Fiţi răbdători în necaz. Stăruiţi în rugăciune. Ajutaţi pe sfinţi, când Sunt în nevoie. Fiţi primitori de oaspeţi. Binecuvântaţi pe cei ce vă prigonesc: binecuvântaţi şi nu blestemaţi. Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură; plângeţi cu cei ce plâng. Aveţi aceleaşi simţiminte unii faţă de alţii. Nu umblaţi după lucrurile înalte, ci rămâneţi la cele smerite. Să nu vă socotiţi singuri înţelepţi. Nu întoarceţi nimănui rău pentru rău. Urmăriţi ce este bine, înaintea tuturor oamenilor. Dacă este cu putinţă, întrucît atîrnă de voi, trăiţi în pace cu toţi oamenii. (Romani 12:12-18 )
]]>Dar Tu mă iei aşa, pironit în sentinţă ca-ntr-o oglindă, şi mă reciţi psalmodiat. Atunci mă văd aşa cum sunt, ghem fără scop, între umbră şi literă. Lumea toată sclipeşte din lebede.Nu vreau să fug, nici n-aş putea. Numai Tu mă poţi desface din umbră, numai Tu poţi să-mi dai libertatea din literă. Şi tot ce e mai frumos într-o lebădă – laptele-ou, mă-nlănţuie-n scâncetul singurei tandre naşteri din nou.
Pot să-ţi mai scriu? N-au sclipit pereţii de mine şi supa copiilor n-a făcut valuri mici? Nici n-a strigat cineva cu glas tare „Unde e?” şi tu ai răspuns „Cine?”…? Să ştii că da.
Cei mai multi au pierit numai pe dinafară. Societatea e mutilată de urmele lor. Suciţi în găuri de glonţ ca în somn, în sângerânde răni de pumnal, ei sunt ventrilocii pieţelor publice, ai veceurilor publice, magnaţii cărnii de traficat, ai cartierelor de închiriat… Şi-mi alunecă scrisul între două perechi de înţelegere, de nu mai ştiu din care parte venea liniştea.
]]>Aseară cineva îmi spunea că a renunţat să mai lupte, că a făcut tot ce a putut şi degeaba, Dumnezeu a rămas orb şi surd la rugile înălţate… Că nu mai are putere decât să stea între două lumi, atras/ă de amândouă deopotrivă, dar şi respingându-le, cu mare dezamăgire.
Mi-am recunoscut trăiri din vremuri amare, mi-am amintit de „flendura bătută de toate vânturile”, care eram. De descompunerea inceată a speranţei, ca a unui cadavru uitat pe câmpul de luptă.
Aseară am încercat să încurajez persoana respectivă… Mi se făcuse milă. Până mi-a vorbit despre cauza stării: orgoliul personal. Un mare orgoliu personal. Atunci m-am oprit. Smerenia ori o afli singur, ori nu te învaţă nimeni.
]]>Până când, Doamne, va ronţăi Arhimede seminţe şi le va scuipa cojile în oglindă, măsurând imaginea aceea hidoasă, dislocuindă? Oare când va fi oglinda dislocuită şi ea? Oare cănd va dislocui pe altcineva egal cu mine, fiinţa mea?
Mai trecut-a un nor peste cuibul de ciori, o spuzeală pe gură, un oftat în pudori de stejar ce-şi arată iernii reci goliciunea… Nu-şi mai ştiu seva dulce, şi-au uitat rugăciunea… Ca şi oamenii tremură, ca şi ei îşi regretă primăverile calde, parcă trase c-o cretă pe un nor, peste cuibul de ciori, de-un copil… Doamne, ia-mi din decembrie şi mai dă-mi un april!
Acum văd. Mâna ta şi-a sprijinit arătătorul pe o rază şi o îndoaie uşor. Aş vrea să te bucuri. Când privesc ce-mi arăţi, privirea mea se îndoaie şi ea. Clipocesc de veşti coridoarele inimii: vom cerceta sentimentele cele vechi. Podurile memoriei n-au mai fost curăţate de mult. „Faci tu asta?” mă întrebi, de parcă ar fi vorba de dat cu mătura, iar tu trebuie să mergi altundeva. Uşa scârţâie în balamalele ei, zgomotul a închegat umbrele din colţuri în jurul mâinilor mele. „Da!”, răspund.
]]>Când nu le convine ceva dau vina pe situaţia politică, pe şef, pe alţii… De parcă nu-şi gestionează singuri situaţiile. De parcă viaţa lor nu e a lor… Preşedintele ţării, guvernul, primul ministru, directorul, nevasta, copiii… Fiecare e coada de topor a celuilalt, a aceluia care îi taie zilnic pofta de viaţă.
Îmi aduc aminte ce spune apostolul Pavel la Coloseni 3:13: „Îngăduiţi-vă unii pe alţii, şi, dacă unul are pricină să se plângă de altul, iertaţi-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Hristos, aşa iertaţi-vă şi voi.”
Ce lipsă de simţ ecologic! Până când vom defrişa pădurile iubirii ca să ne facem cozi de topor?
]]>În calme-nvăluiri de timp, purtat
Pe umeri parcă de arhangheli trec.
Ieşit din încleştări ca din înec
În închinare nouă mă prefac.
Nu bate vânt, da-s aplecat deja.
În suferinţa Ta am înţeles
Că e-n durere un şăgalnic sens
Cum este-n toiul cerului o stea.
Un preţ aveam şi-o plată s-a cerut,
Şi-n aer am fost scris cu ciob suflat
Cu aurul din Nume de-mpărat…
Dar în adâncul meu… tot ciob de lut!
Atâta doar: când calde-nvăluiri
Răstoarnă-n frunza minţii clorofila,
Iar gândurile-şi obosesc şenila
De-atât şoptitele mărturisiri,
Mă torn şi eu cum ai Turnat atunci
În cupa vin ales pentru o cină,
Şi în noptarea morţii o lumină
Şi mieii de iubiri în leii prunci.
„Un călător apropiindu-se de o mare cetate întrebă pe un bătrân care era aşezat la marginea drumului: „Cum sunt oamenii din cetatea aceasta?” „Dar cum erau în cetatea din care provii?” întrebă bătrânul. „Oamenii de acolo erau oribili!” răspunse călătorul. „Erau răi, nedemni de încredere, detestabili în toate privinţele.” „Ah, răspunse bătrânul, şi pe oamenii din cetatea din faţă o să-i găseşti la fel.”
Abia se îndepărtă primul călător de bătrân când un altul se apropie ca să întrebe despre oamenii din cetatea din faţă. Din nou întrebă bătrânul despre oamenii din cetatea din care provenea călătorul. „Ei erau oameni buni: cinstiţi, harnici şi extrem de generoşi” spuse al doilea călător. „Mi-a părut rău că trebuie să plec.” Bătrânul răspunse: „Exact aşa vei descoperi că sunt şi oamenii de aici!”
Cineva îmi spunea că toată viaţa i-a fost o luptă cu răutatea oamenilor… Că a trebuit să trăiască permanent într-o dureroasă defensivă, pentru a supravieţui… Cum va înţelege şi mai ales cum va primi un astfel de om frumoasa promisiune divină din Psalmul 37:5 – „Încredinţează-ţi soarta în mâna Domnului, încrede-te în El, şi El va lucra…”?
Eram acuzat că dau bir cu fugiţii de la realitate. Dar ce e mai real, stânca de sub picioare, sau răutatea din mintea altora?
]]>1.De-i vorba sfasiata in ritm de inchizitii
2 Si ranile mai tac din cand in cand,
3 In sali de bal din mute propozitii
4 De friguri tremura un rest de gand.
1 Cand rugile pe spini au picurat
2 Vad ape surazande printre ore
3 Si de atata aer descheiat
4 Aud cantari crescand in mandragore
1 Eu îţi răspund pentru a câta oară:
2 Lumina nu-Ti mai moare niciodata…
3 Un sarpe de-ntrebare isi strecoara
4 O umbra peste carnuri vanturata.
1 Cand firele de iarba-s balada de cuvinte
2 Fierbinte-i painea si obrajii-s calzi.
3 Zbatut adanc de inima-Ti fierbinte,
4 Respira sanul linistea din brazi.
1 …Mario
>2.. Georgiana
>3.. Ionatan
>4. Catalin
După părerea mea, dacă într-adevăr nu există, prietenul meu merită felicitat: cuvântul sună bine cu sensul pe care cred eu că l-a intenţionat. Şi fiindca e si poet, indraznesc sa-l felicit pentru o faină licenţă poetică.
Dar cuvântul „afin” denumeşte şi o plantă. Un arbust de la munte din ale cărui fructe se prepară băutură (afinată) şi dulceaţă. Aşa că m-am gândit că este bine că nu suntem afini, că dacă eram fete (afine), eram buni de dulceaţă!
]]>că i-am spus mă sufletul meu de ce faci ochii ăia mari
când mă vezi el cotrobăia ceva la răsărit
căuta un drum sufletul e cercetaşul aprig
în toate războaiele el e întâi uneori îl las la vatră să are uneori
dezertează e un obicei prost
când nu i s-a dat raţia de încredere
gamela cu speranţă i s-a spart mă sufletul meu
doare tare singurătatea dar e prea îngust pe aici
e prea îngust prin viaţă de-aia dai pe de lături ca inundaţia
nu ai vreme de stat trebuie să mergi înainte trebuie să
pregăteşti venirea mea nu-i aşa trebuie să iubeşti
da da trebuie să iubeşti de aia ai luat grenada aia de inimă
şi arunci cu ea în Dumnezeu
***
am dat întunericul deoparte şi am tras mai aproape
bătaia de pleoapă a dimineţii carul scârţâind malul cu fragi
mă întrebau toţi de unde am atâta pantă domoală
eu decojeam alene o ramură de salcâm să văd seva
pe întuneric nu vedeam pulsul ei
când a rămas doar un gând al înaltului salcâm
am aflat că bate vântul în coama lui şi ziua şi noaptea
şi pe întuneric şi pe lumină am aflat că nu-l doare niciodată
că bate vântul îî scutura florile cu gust amărui
eu le mestecam să învăţ seva cum străluceşte
de atâta albină
***
aduceau de la puţ apă femeile satului
zburau speriaţi de întindere pitpalacii
în colţul plopului era fluviul împăturind
aerul şi dându-l deoparte
nimeni nu vorbea despre soare
el tăcea şi făcea cald în pâini miezul grâului
o fetişcană a clipit din pistrui şi s-a dus
cu cobiliţa pe umeri până în vis
numai cine spune pe înţelesul aripii vântul
ştie câte ceva despre iubire
şi pe înţelesul sângelui crucea
***
era gata să plâng când ai strălucit tot
aşa deodată şi am uitat din toată inima că eram
nădejdea îşi sumeteca mânecile şi cocea pâini
credinţa deretica zâmbitoare mai era dragostea
care făcea câte ceva cu mine de nu ştiam
cum am uitat deznădejdea de până mai ieri
voiam să dau un nume priveliştii cu îngenunchieri
nu e necesar mi-ai spus priveşte înainte şi tot
înţelesul îl aşterni ca pe alei stropi stingheri
dintr-o ploaie cu zori
vino să bem încă un înger încă un zbor vino să ştim
Suie-te, aripă!
Ca şi când văile au glăsuit „suie-te, aripă!”,
Aşa alintai catedrele sentimentelor.
Şi o poveste jucăuşă a nu observa lacrima se făcea,
Când exploda picătura de ploaie pe geam.
Am întinerit, spunea şi macul memoriei,
Am ani mai puţini decât bojdeuca din deal,
Mereu mai puţini…
Orice-ar fi, tot voi albi de tăcerea ascunsă
De opiul privirii nevolnice a indiferenţei.
Nu ar trebui să fie greu, când Hristos locuieşte în mine. Îmi pun tricoul, îmi spăl faţa, deschid fereatra, îmi pregătesc micul dejun (sau nu, astăzi postesc). Apoi mă aşez la calculator. Unul ca mine nu are multe opţiuni: Hristos din mine e cam legat de glie.
Dar uneori mă gândesc la cât de relativă mi se pare voia Lui… Atunci când valorile noastre de o viaţă sunt violentate, când pur şi simplu ne sperie, când se proclamă Domn al Sabatelor inimii şi minţii noastre închistate, formate în vremi, generaţie după generaţie, an după an, clipă de clipă… Când clişee dragi ne sunt puff! spulberate, şi nu mai avem echilibrul şi tăria stâncii convingerilor noastre…
Am înţeles: nu convingerea mea contează, ci El! Nu în convingerea mea trebuie să mă încred, ci în El. Nu convingerea mea despre mersul trenurilor aduce trenul în gară…
]]>O ţară de răni peste care a crescut poporul de răni. Printre fabrici şi uzine, proletarii şi seniorii lipsei de credinţă, printre crematorii, terenuri de fotbal, poligoane de tragere de timp când încoace, când încolo… Peste propriul trup trupele de jandarmi personali percheziţionându-ne lenea, vanitatea, ura, creşterea criminalităţii în minţile noastre, în ochi, în viscere…
O ţară de răni, o eră pe ducă: păduchii ca nişte minuscule gonguri crescând în priviri, sărind ca din arcurile unui ceas sfărâmat pe uluirile rănilor înconjurătoare. Aici nu e vorba despre oameni, ci despre răni, ţinea să explice profesorul de inferne. Nu e adevărat că doare pe cineva rănile care sunteţi, minţea cu neruşinare profesorul de inferne.
Se întorc mirosind a cafele şi spirt, grăbiţi şi trişti, cu halatele fluturând peste tot. Iau pulsul, temperatura, măsurile care se impun… În urma lor umbre obosite dau să se agaţe de câte ceva. În flaconul cu ser pluteşte un paianjen decapitat. Domnule doctor, priveşte! Întoarce-te şi priveşte. O dată şi încă o dată şi încă o dată. Dumnezeu te aşteaptă mereu, drept, nesfârşit… Şi tot ce-I arunci la picioare ia forma crucii. Forma fixă a lacrimei cursă înspre temeliile lumii. În flaconul cu ser pluteşte un paianjen decapitat.
]]>Mesal ClaS, 20 februarie 2002
„Si acum, iata cateva „banchete” aranjate pe banchetele din si dintre trenuri.
Sa spun
si sa tac
Prietenilor mei
Sa spun si sa tac
si lacrima sa topaie undeva,
ca o sageata rosie de mac
pe campul de la marginea mea.
Erati acolo si voi si memoria,
iar strugurii dintr-o natura moarta
isi dezgoleau podgoria
in cate-o soapta.
Imi venea sa visez,
dar visul trecea greu printre brazi
din cerul larg si ecosez,
catre azi.
Imi veenea sa ingenunchiez
si ingenuncheam aproape cuminte,
lasandu-va sa ruga si sa-nserez
si sa v-alinte.
Voi
doi
Andreei si lui Dani Luncan
Voi doi daramati un zid,
dincolo de el era copilul
care va imbatranea subtire si nevazut,
iar dincolo de dincolo uneori
navaleam si eu adunand caramizi.
„Vrem sa facem un templu fiindca e dimineata”
spuneati voi.
„Vreau sa fac un templu fiindca e la amiaza,
ori pe-nserat” spuneam eu,
„Ei, sa va vad!” spunea Dumnezeu
punandu-Si Duhul in privire
ca pe o pereche de ochelari.
Soptiti-va!
Lui Marius Calacean
Daca am trece dincolo de privire
am vedea altceva:
tot felul de junghiuri metafizice,
reumatismul nostru spiritual, zici,
si pe Dumnezeu zambind
„Jucati-va, jucati-va,
sunteti copii, copiii Mei!”
Indelung rabdatoare pe lucruri
calda retina,
cand El pune mila de ingenunche poetii
cu trenuri cu tot, cu dealuri cu tot,
cu zapada cu tot.
„Copii, copii, copiii Mei,
soptiti-va intre voi, adevar zic, soptiti-va,
clipiti-va unii pe altii!”
Cioc,
cioc!
Lui Catalin Lata
Inima lui cat o corporatie spui,
inima lui cat o corporatie!
Si un inger imbracat in haina de piele
incuviinteaza.
Apoi ma alinti ca pe ouale de la Pasti,
cioc, cioc si nimeni nu raspunde,
incep sa cred ca nu esti acasa.
Doamne, ce vant ma aduce
si care vele ma vor trece
peste prag?
Bulgare
de zapada
Lui Daniel Chereji
Un bulgare, atat, de sus pana jos,
un templu rotund rostogolindu-se
si se aduna si se aduna
si se aduna-mprejuru-i.
Ferestrele zburatoare,
ochii indragostiti de privelistea lui Dumnezeu
cautandu-le,
s-au stravezit deodata.
Ai picat raspicat pe inima mea,
ca un bulgare de zapada rostogolit
si nu se stie pana unde,
unde, unde,
zapada ulgarele in sine-l ascunde,
In avalansa de templu
intru smerit si contemplu.
Calimara
limbii romane
Rodicai Sagaidac
Si plangea calimara limbii romane
si tasnea calimara limbii romane
drept in a cuvintei minune
si campuri si munti si ramane…
Niciodata din mar fara mar tu nu vii,
incrucesti orizontul, apriga linie-i fii,
fulg razvratit in cuminti papadii,
peste brazii contorsi, voivozii.
Mica, mica facandu-te sa se poata zari
cum, dincolo de portile toate
adie copii.
Cu eu
si tu
Lui Sami Mitra
Nu stiu de ce calc incet printre poemele tale.
Falnice cresc, vin caravane de dor.
Tai si mananc si litera mi se pravale
ploaie albastra pe ochi, ca dintr-un nor.
Stii tu mai mult decat biata silaba sau ce
ma surpa in ganduri de numai in flacari mai ies
cum ies din petale alburi curate si-mi e
chipul rasfrant de un rau peste sine sumes.
Te-am intrebat cu o pretutindeni si ruga mirare,
Iar tu ai raspuns prieteneste cu singurul loc
Din lumea si tacere si cantare
cu eu si tu si totul si deloc..
Frate,
frate
Lui Gil Indrie
Frate, frate,
inimii-i sunt strugurii copti!
O aripa arde in porumbel,
porumbelul arde si el in tacere,
tacerea arde luminand imprejur
pana la teserea de Cuvant.
Frate, frate,
uite, Dumnezeu mai are o aripa, de buna seama,
cu zburare curanda, prejmuitoare, ce urca
prin strugurii calzi si rotunzi dintre noi
spre libertate,
„Caci oricine face ce voi
si frate si sora, si mama…”
Ia mainile
de pe volan
Lui Liviu Mocan
Am vazut formele smerindu-se-n fuga
pana la idee, pana catre sangele lor
si tu cu dalta iti mangaiai inima
de la una la alta
Stergeam impreuna parbrizele vremelniciei
de promoroaca de peste nopti
sa vedem pe unde sa zburam,
degetele noastre scriau mare „partasie”
sau „faptasie” sau ceva asemanator
pe reclamele fosforescente ale
singuratatii fiecaruia.
Aflai asadar ca te rogi din mers,
dupa sfaraitul incantat al motorului.
„Ia mainile de pe volan, am soptit,
ia mainile de pe volan,
ca sa ne rugam amandoi.”
Lupta cea
goliata
Lui Alin Creanga
Hai sa ne jucam de-a primejdia:
eu poet, tu poet, El priveste
cand fata nadejdii ne-o ia
si in zambet ne-o uita, cereste.
Si ce serios te-ai facut, deodata,
de parca ingerul tau numara pe-nserat
copii ce cad cu zgomot si ard
in lupta cea goliata.
Mai,
mai…
Lui Teofil Stanciu
Nu stiu unde sa privesc sa vad bland
aripa teofila impamantand
(asa cum insereaza de exemplu coroana
pe fruntea ta cand te ascuti in goarna.)
Nu-I uiti ecoul nici dorul , mereu
de cand gustasi gustosul Dumnezeu,
iar poezii bolnave le-ai pus de sanatate
peste aici, peste acolo, peste poate…
Spre cer
scorburare
Georgianei Hategan
Ca un fluture care canta din leganarea-i
ca dintr-o floare secreta,
ca fuga aurului printr-o copilarie poeta,
asa intindeai painea cu unt a glasului tau peste ape
si peste glod si peste cer si peste aproape.
Asa inchideai o varsta, pe alta o deschideai
ca pe niste corabii comori
prin care treceai…
Tampla o-ntorci din intamplare
omului om, cerului ceruire, zborului inzburare,
partiei pamant alunecare
pana la cumpana cantatoare
spre cer scorburare.
Vaslesti
cu inima
Nicoletei Salcudean
Vaslesti cu inima repede, repede,
cu tropotul stelelor noaptea,
cu chipul printre miresme…
Har, har, masura indoita, indorita, insorita…
Dumnezeu odihneste o floare de tei
in cuvintele tale si de aceea
vin fluturii la ferestre si albinele
si chipul Maicii Domnului trezind Pruncul
ca si cum ar fi putut sa adoarma
mai ales ca visai cum alearga
prin harul instravezit.
Îi aud cum se rotesc şi crapă în jurul lor pânza unui spaţiu prea strâmt. Vorbele ţâşnesc şi se rup. Şi tu auzi, nu-i aşa? „E dintre noi, e ca noi, şi el curăţă cartofi… Nevastă-sa îi găteşte la un aragaz ca al nostru… Soarele pare a fi acelaşi, ploaia, la fel, până şi dunga roşie de la orizont, seara, când e senin.”
„ L-am văzut deunăzi plângând…”mai spune unul. „Eu l-am auzit cum râdea!” zice altul. „Iar eu l-am înjurat în tramvai!” se făleşte al treilea. „Cred că e bine plătit. Cred că e nebun. Sacul şi petecul…” „Mănâncă şi ei, fac şi ei copii… Sunt între noi, dar nu ştiu cum, nu sunt dintre noi.”
Nu mă pot supăra, n-am să mă supăr, fiţi siguri, dacă veţi arunca ce scriu eu în vreun colţ, uitând… Numai vă rog, vă rog nu-L aruncaţi şi pe El! Uneori e o cruce în ceea ce spun, e o Golgotă… Coborâţi-L încetişor şi veţi înţelege susurul blândeţii şi al subţirimii, coborâţi-L încetişor… Şi nu vreau să nu ştiţi un secret: nu mai bociţi, fie ce- o fi! El tot va învia, dragii mei, a treia zi!
]]>
„Clipele astrale ale omenirii”… Alături de alte mari cărţi, aceasta m-a mişcat atât de profund, încât întotdeauna, de atunci, am văzut puterea actului creator ca pe un adevărat har divin.
Când îmi vorbea, de exemplu, despre Georg Friedrich Haendel, care ajunsese la mare strâmtorare, parţial paralizat şi într-o cumplită lipsă financiară exact în cea mai înaltă perioadă a vieţii lui, ars de forţa inspiraţiei care îl stăpânea, perioada scrierii oratoriului „Messiah”, atunci explodam ca o revelaţie, de parcă eu însumi deveneam o oră astrală a propriei istorii. 
Dar mai mult de atât: aveam să înţeleg că „toate lucrurile lucrează spre binele celor ce Îl iubesc pe Dumnezeu”, că nu e amănunt în viaţa noastră, care să nu se înscrie în planul lui Dumnezeu cu privire nu doar la noi personal, ci la toată istoria omenirii… Că a ignora acest adevăr înseamnă a ne exclude din propria noastră viaţă.
Dă-ne, Doamne, orele Tale astrale!
]]>
Violeta îmi spune că îi place mult desenul ăsta, aşa că m-am hotărât să vi-l arat şi vouă. Ideea e veche. Aveam 20 de ani, când desenam pentru prima dată o mână ca simbol al sentimentelor (ce se vede mai jos)… Şi mă mai gândesc că, într-adevăr,
„mâna Domnului a venit peste mine, şi m-a luat în Duhul Domnului, şi m-a pus în mijlocul unei văi pline de oase” (Ezechiel 37:1)
Că avea atâta dor de mântuire… Şi că doar n-or să-L ţintuiască măriile lor personal pe El personal ziua-n amiaza mare , cu mânuşuţele lor personale… Au meşteri, ce mai… Şi apoi, un pic de decenţă, doamnă! Mai bine cumpără o păpuşă nouă în loc…” I-ai auzit, draga mea? Să cumperi o păpuşă nouă copilului, sau în loc de copil, să înveţe ce-i omul. Cum Îl mişcă din aţe, cum Îl desface din cârpe, cum Îl atârnă pe lemn pe Fiul Omului…
Îţi vine să plângi… „Nu Mă plângeţi pe Mine, plânge-ţi-vă pe voi şi pe copiii voştri!” Eşti în litere ca o rezonanţă permanentă, cauţi pădurea existenţei şi nu găseşti decât copaci, te agăţi de unii, te loveşti de ceilalţi, ploaia începe ca o pernă sub care încerci să-ţi bagi capul ca să nu mai auzi…
]]>Întreb şi eu… Dumnezeu nu poate fi altfel decât sfânt. Iar noi, oamenii, nu putem fi decât sfinţi, ca să ne poată „asimila”, ori… eutanasiaţi de amăgitorul… Adică nici reci, nici în clocot.
„Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea.” (Apocalipsa 3:16)
]]>Jos palaria!
Jerba superba de imagini in care ma scalzi, draga Rodica, aproape ca ma sufoca!
Daca as sti ce-i aia invidie, ar fi tot un fel de „Imperativul absolut” al momentului.
E superba descrierea luptei umanului cu propria lui suferinta intr-o incrancenare de atata dramatism ca in versurile astea:
Leaga-ti sufletul de grilaje!
Stai cuminte si taci!
Lasa gaitele sa tune si fulgere
sa bata cu dalta
sa suiere
sa sparga fereastra si teasta.
Leaga-ti urechea de noptiera!
Nu lua surogate!
lasa himera sa-si zornaie toalele
cantecul ranjetul
sa-si anunte martiala victoria.
Leaga-ti ochii de lustra!
Nu te uita in adancuri!
Tine piept valvataii!
(un vierme obez face baie-n tesuturi).
Infige-ti degetu-n pana!
Adu-ti aminte de Iov!
Spune ca stii:
Chi-rur-gul di-se-ca tu-mo-rrrrra.
Iar salvarea care se intrevede amestecandu-se esential cu chiar cauza suferintei, atat de bine redata in ultimul vers, chi-rur-gului (in sensul imbratisat de mine, Dumnezeu, dar poate ca ai intentionat exact invers – asta nu schimba frumusetea poeziei, nici nu-i deturneaza sensul profund biblic) fiindu-i descrisa sigura si categorica interventie prin sacadarea produsa de despartirea in silabe a versului si prin accentuarea atat de dureroasa a ultimei silabe (aproape rautacioasa, asta iarasi ma face sa ma intreb daca nu-i totusi vorba despre Satan, „himera” ce-„si zornaie toalele”)…
De fapt, problema cauzei suferintei da si astazi batai de cap unei parti a lumii teologice.
Ca sa raman la poezie, n-am inteles un lucru in versul „Lasa gaitele sa tune si fulgere”, desi merge si asa si asa: „fulgere” e verbul la conjunctiv („sa fulgere” – in cazul asta nu stiu daca e acceptata in romaneste „mancarea” lui „sa”), sau e subiectul propozitiei „si „fulgere sa bata cu dalta” si
urm.?
Nu stiu, eu nu consider ce faci a fi estetica a uratului (desi asa s-ar putea crede dupa unii termeni folositi), daca e sa aprofundez serios… Nu cred ca un vulcan in eruptie imi poate naste impresia de estetica a uratului. E mai degraba o zvarcolire a unui adevar pe o pardoseala de real selectat de
zvarcolirea insasi, elemente care isi imprumuta din caracteristici.
Viziunea ta asupra dragostei, in poezia de mai jos, ma face sa cred asta. Dragostea e un adevar. Zvarcolirea ei implacabila, o data starnita, reflecta o realitate care o reflecta. Daca realitatea e potrivnica, apare aceasta confruntare descrisa magistral de tine. Nu dai o definitie a dragostei, ci a unui adevar in lupta cu zvarcolirea lui. Dragostea este altfel.
Nu as spune ca faci o estetica a uratului. Mai degraba una a luptei cu uratul!
Dragostea
Exoftalmica revoltata tipatoare
ascunsa cand intre rafturi cand in sertare
acrobata geniala
danseaza pe frunze pe clape pe ape pe muchii de sabii
rade si cu unghiile de la picioare.
Te-acosteaza cu placere la jocul de-a baza
musca si triseaza diplomata
(si cata risipa de butade cat au plans poetii in pletele ei cu iz de ciumafaie!)
si noi razboinici viteji
ne vom zbarli vom face bulbuci la gura
vom juca cu ciuda batuta pe trupul ei de vulpe batrana
ii vom taia felii-felii rasuflarea
sau poate o vom crede cum am facut si altadata
fi-va-ne mila!
„C’est la vie” – va sopti deranjata.
„C’est la vie”
Inteleptul din scorbura vremii nu o data a spus:
„Nu starniti dragostea!…”
Stii la ce m-a dus cu gandul poezia de mai jos? La Exod!
Vad clar puterea rugaciunii si pocaintei rupand barajele dintre om si Dumnezeu. Ideea ca Nasterea (din nou) e un proces care se poate invata prin rugaciune, e interesanta. Dar contine un sambure de orgoliu omenesc, dupa parerea mea. Teologilor, combateti-ma! Mi se pare ca scade putin tensiunea. Oricum, iti multumesc pentru poeziile astea!
***
Intre mine si Tine
traumele sapau basoreliefuri
moartea aristocrata isi bea ceaiul
citindu-i pufaind
pe Goethe si Shakespeare.
O urbe
supraaglomerata
de patetici iubiti
si jegoase fantome de lumina.
Memoria
si-o ruga
spintecand ascutita
epiderma supuroasa.
Inca un pas
invatam sa ies din era intrauterina…
Demitizarea Satanei, deconspirarea unei intregi retele secrete malefice agresive, virulent molipsitoare („este plin de purici de caine”), din poezia de mai jos imi confirma: Nu faci estetica uratului, ci a luptei impotriva uratului. Reprezentarea corecta a adversarului face parte din arsenalul tau. Sa-ti dea
Dumnezeu izbanda in lupta aceasta!
***
Stiu
din timpuri ancestrale
ai purtat razboaie
cu scafarliile lor genialoide
-mingi de chihlimbar-
ai dus-o si pe tanti Saveta la duba
l-ai luat si pe tataia de-o aripioara
astazi – retor
maine – borfas
(in ipostaze exclusiv mizericordioase)
vrei cu orice pret sa mor de sete
sa-mi iasa basici de ciuda pe gura
ioi in inger de lumina te prefaci
hai lasa-ma
esti plin de purici de caine…
Inca o data iti multumesc!
Ionatan
(Rodica este de multă vreme membră a Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova)
]]>Voi reveni. Nu e timp pentru plâns, nu e timp de râs, nu e timp nici pentru timp. Ceva s-a limpezit deodată, în băierile umbletului s-a spart o ajungere. O clintire de oxigen în aerul care împrejmuieşte casa unde ne-am sădit una lângă alta inimile, ne-a învăţat să respirăm altfel: cu mai multă răbdare, gândind… Cu faţa la gând…
Vom ieşi din noi, vom ieşi să mergem în parc, nu e aşa? Să vedem aleile cum vibrează. Cum tremură, înconjurându-ne, culorile. Mâna lui Dumnezeu încălzind lucrurile, învăţându-le să fie lucruri. Atingând lumina pe rând, aproape de ochii noştri. Poate că vom înţelege, vei vedea… Vei vedea altfel, este adevărat. Cum vede piatra: neclintindu-se, celelalte toate luptând să fie, sprijinindu-se una de alta, lumi de fulgere şi de pulbere, în jurul cărnii cuprinsă de puls. Vezi?
]]>Şi când te gândeşti că cei mai mulţi vom păţi la fel când vom ajunge la porţile cerului, crezând că aia e casa noastră… Şi că va trebui să căutăm cealaltă uşă… Zadarnice vor fi atunci semnul crucii şi „Doamne, Doamne!”
„Mai pe urmă, au venit şi celelalte fecioare, şi au zis: „Doamne, Doamne, deschide-ne!” Dar el, drept răspuns, le-a zis: „Adevărat vă spun, că nu vă cunosc!” Vegheaţi, deci, căci nu ştiţi ziua, nici ceasul în care va veni Fiul omului.” (Matei 25:11-13)
]]>Nu vreau un mesaj festivist, nu vreau bilanturi, desi se obisnuieste.
Vreau sa stau inaintea Domnului si inaintea voastra cu inima deschisa, cu zambetul pe buze si cu un „Multumesc” intr-o rugaciune.
Pe 12 ianuarie anul trecut (2001) era inaugurata lista noastra. Multumesc pentru sprijinul tau prietenesc si dezinteresat, Dane! Domnul a dat rod stradaniei noastre. La un an de la punerea noastra la cale, avem o carte sub tipar. E de mirare si de cantec de slava pentru darurile si minunile pe care El le face.
Am avut un vis pe care l-am urmat de-a lungul anilor: sa existe un cenaclu crestin. Domnul mi-a onorat acest vis. Si acum, visul nu mai este numai al meu: este al nostru! E o bucurie, sunt anotimpuri si anotimpuri de cuvinte intru rascumparare de vreme, este o responsabilitate, si acum toate acestea sunt ale noastre ale tuturor.
Nici nu stiti cat ma bucur sa vad cum fiecare ajuta pe fiecare, sa vad evolutie in scrisul vostru, sa joc PPPuri unde manusa cu cinci degete a lui Teo ni se arunca spre stragere poetica de mana, sa citesc ultimile creatii ale lui Mario sau Alin…
Nici nu stiti cat invat eu de la voi si cat de aproape va simt, dupa un an.
Mi-am dorit prieteni si am prieteni. Domnul sa va tina, dragilor!
Cant in gand „Multumesc, Doamne! Multumesc, Doamne!”
Hai sa facem un cor!
Doua, trei, si…!
]]>Explicam aici cum văd eu această problemă. De fapt, atunci când nu ne raportăm experienţa la aceeaşi sursă de adevăr, e normal să apară conflicte. E normal să vedem iubire şi interes când vorbim despre copiii noştri. Dar al meu are 25 de ani, e însurat şi poartă barbă, iat al tău învaţă să zică „mama” şi îşi udă scutecele. Singura experienţă comună este că suntem într-un compartiment de tren. Dar şi aici apar probleme: eu cobor la Ploieşti, iar tu la Bucureşti. Comune ar rămâne urcatul şi coborâtul. Şi mâncatul timpului.
Adică ne naştem la fel, trăim un timp (pe care-l „mâncăm”), apoi murim. Dacă închinarea noastră nu e comună, nu putem vorbi despre acelaşi Dumnezeu.
Atunci care ar fi Adevărul? Încercând să elimin subiectivitatea mea din ecuaţie (deşi niciodată nu o voi putea face total), ar trebui să fac apel la ceva exterior mie, nouă, faţă de care să ne raportăm. La ceva cu putinţă de cunoscut şi de asimilat pentru câţi mai mulţi dintre noi. La un Adevăr unic şi imuabil, dar care să se poată uni cu subiectivităţile noastre rămânând acelaşi unic şi imuabil şi conferind siguranţă experienţei.
Singurul astfel de Adevăr este Isus Hristos al Scripturii. Deschid Cartea şi trăiesc. Cartea este acel ceva obiectiv de care am nevoie. Nu anulez subiectivitatea nicicui, nici El n-ar face-o. Supunerea înaintea Lui nu poate fi decât de bună voie!
]]>1. varianta de la Mario:
Poezia e un dor
> Cand din lacrima cobor
> Si m-azvarl intre straini
Cu-amintiri pline de spini.
> Poezia e un car
> Intre miristi si granar
> Inautru-s inimi tari
Traiectorii de quasari.
>
> Poezia e un cor
> In auzul roditor
> Cand ma ia de mana un cuvant
Ma alinta,eu il cant.
2. varianta initiala de dupa lansarea de catre Sanda si interventia mea:
>Poezia e un dar,
>rostogolul dintr-un zar,
>suflul muzical
>din taria unui val.
>
>Poezia e un dor
o tacere cu pridvor
>
>Poezia e un car
pe un pod dintr-un podar
>
>Poezia e un cor
de cantat albinelor
>
>(mai adaug doua strofe)
>Poezia e un far
ba e strigatul solar!
>
>Poezia e un for
e altarul vorbelor
>(si am facut si ultima strofa)
>
>Poezia e un dar.
>De te sui in acest car
>luminezi precum un far
>raspindind in juru-ti har.
>
>1 Sanda
>2 Ionatan
>3 Cami
>4 Mario
Toamnele nu sunt decât softuri pretenţioase pentru calculatoarele noastre. Inimile…? Batere de sânge în cuiele fricii, undeva, între trecut şi viitor. Oh, Doamne, mai lasă o alee măcar, în parcul verde al tăcerii, în orhideea suplă a blamatei sincerităţi ! Am vrea să înţelegem toate astea, am vrea să clădeşti Tu în noimele naşterii, am vrea ereditatea închinării… Nu monştrii ingineriei genetice, nu mutanţii creierelor stâlcite de ateismul mestecător, nu, nu, nu!
Drogării, destrăbălării docente făcute sul pentru întrebuinţări, flăcări, focare, erupţii, cum să le mai spun? Lumea. Socialul. Noe se îndreaptă către arcă… Doamne, mai lasă o funie să agaţe de inimă cârligul transcendent al ochilor ridicaţi în rugă…
]]>
Eu am un mare avantaj: pot spune în poezie acele lucruri despre mine pe care nici eu nu le ştiu exact, fără să mint. Uneori lucrurile pot fi spuse doar atingându-le. Aşa făcea Domnul Isus când vorbea în pilde. Sau când vindeca bolnavii, atingându-i: vorbea despre o realitate a Sa, realitatea Împărăţiei Sale.
Într-o zi, orice floare de tei se rupe şi cade. Rămâne parfumul ei să mai spună ceva, un timp… Orice gând despre tei sugerează, presupune AROMA de floare de tei. Isus Hristos e AROMA DE DUMNEZEU! Aromele nu mor niciodată. Parfumul unei flori dispare. Aroma însă e ideea despre puterea unei flori, mai mult, însăşi împărăţia acelei flori. Ea nu poate dispărea. Aşa cum nu dispare o oglindă când încetezi să te priveşti în ea.
]]>Dragii mei, voi da totusi replica… la jocul de mai jos.
>> 1. Legile Domnului nu sunt un joc!
>Sunt libertatile zborului ce cheama lucrurile la loc,
Linistea omului intre stalpul de nor si stalpul de foc
>
2. De-aia nici n-am facut apel la ele
>Desi se citesc noaptea in dansul de stele.
sau ziua-ntr-un fluier de mierle
>
>> 3. Nu cred ca n-ai inteles ce am spus,
>Cu totii vrem sa vorbim limba Celui de Sus
dar si linistea Lui de pe zori si apus
>
>> 4. Stiu ce sunt „conventiile poeziei”: nu sunt nici Lege,
>> nici har.
>Printre ele pasim sa dam rod unui „bob de mustar”,
litera de iubire din al Domnului alfabetar
>
>> 5. Nu vreau sa vin cu contra-citate, dar sunt si porunci
>> de genul „nu lua,
>> nu manca”. Despre astea vorbeam.
>Si apoi intindeam un gand de la unul la altul si ne
>zambeam.
privind iarna cum face din cerul albastru un geam.
>
>ti-am facut-o, nu-i asa?
cand e nu si cand e da?!
Ştiu câtă cătare are iubirea. Nu vorbesc despre aia de-i face pe unii să piardă trenul, iar pe alţii să-şi piardă minţile.
Spun despre iubirea de celălalt, într-atât încât să uiţi de tine, să nu mai conteze pe ce fel de lume trăieşti, că e o lume de lupi răpitori şi de lei care caută pe cine să înghită… Să nu mai conteze că ceilalţi te văd prost. Prost de bun… da’ tot prost.
Domnul ne-a trimis ca pe nişte oi în mijlocul lupilor. Aşa a vrut El. Şi ne spune să fim blânzi. Blânzi ca porumbeii. Dar şi înţelepţi. Înţelepţi ca şerpii. Ferice de cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul.
Şerpii se ascund uşor şi repede. Pământul nu are secrete pentru ei. Cea mai uşoară adâncire, cea mai ascunsă „gaură de şarpe” îi poate salva dintr-o primejdie. Ei moştenesc pământul: înţelepţii!
]]>Iartă-mă, Tată, cu unul dintre gândurile Tale, iar cu celelalte ia-mă pe după umeri. Fiul risipitor avea tălpile pline de praf… Eu am creştetul. Între mine şi Tata creşte o lacrimă şi nu ştiu exact dacă e a Lui sau a mea. Sau a noastră.
Când ne privim în ochi nu mai vine seara. Ce vâltoare de iubire face din mine fulg? Nu ştiam că inima Ta pluteşte… Iartă-mă de privelişti şi ţine-mă ca pe o fotografie în care a rămas doar izvorul.
]]>(poezie cu strofe de cite 4 versuri, cu rima uniforma pe fiecare strofa)
Poezia e un dar,
rostogolul dintr-un zar,
suflul muzical
din taria unui val.
Poezia e un dor
Poezia e un car
Poezia e un cor
(mai adaug doua strofe)
Poezia e un far
Poezia e un for
(si am facut si ultima strofa)
Poezia e un dar.
De te sui in acest car
luminezi precum un far
raspindind in juru-ti har.
1 Sanda
2 Ionatan
3 Cami
4 Mario
Floarea sudorii pe o frunte de Domn
Ca peste dealuri floarea din pom,
Fructele ies din pământul stropit,
Roşul culorii a-nmugurit.
Zice mai clar ca o sabie-n cărni,
Gândul de tine poţi să-l adormi,
Nu-l adormi-vei însă deplin:
Umbra-i rămâne să-ţi fie suspin.
Baţi aspre porţi cu tăişul ciobit
Al mişeliei pe care-ai iubit.
Domnul trecea pe acolo ducând,
‘Fruntând dureros mişelia pământ.
Timpul în pajişti s-o opinti
Loc să îi facă să păşească pe-aci.
Ploaia-n ogrăzi revărsată-i din El…
Blânzi vom ieşi, că e sânge de Miel.
Ceva ce noi numim iubire, ceva ca un umăr al soarelui când ne zăreşte inima lui, zvâcnetul de uimire al razei la vederea luciului lac,ceva ce face simfonie din zgomotul oricărei cascade, asta şoptea Dumnezeu în dreptul nostru seara, întocmindu-ne
Şi dulceaţa de smochine a clipelor într-o contagioasă fredonare de noi ca poveştile… Doamne, cum se fac fotografiile cu prietenia pe dinafară?
]]>„Poveste”: (4
> strofe x 6 versuri,
> rima umiforma)
>
Am inscris pe-un camp cu maci
-esti plugar, inger sau vraci?-
No, ca mi-s plugar din daci!
Si departele-i aci
incarcat de vesnicii
nu il vezi si nici nu stii
Voi visa din beduini
ca-mi trag seve cu pelini
si ma duc pe la vecini
Spun si tac si iarasi spun
(tic de mos, de Mos Craciun,
ce-a pornit de prin ajun
1. Ionatan
2. Teo
3. Sanda
În curând, ireconciliabile peisaje vor umple decorul: scene diverse, dar cu un fel de aceleaşi culise cu îngeri diverşi, de ne tot întrebăm, masca pe care-o purtăm, a cui este, oare?
Şi ieşim pe străzi, hăituiţi de aer străin. Trec în marş oameni politici, cocote, geambaşi, colonei cu trese din tibii de prunci. Se opresc să-şi ajusteze ţinuta chiar în fereastra mea. Îi văd, prea bine îi văd în chipul meu oglindit acolo, în ea. Şi ficşi, de cealaltă parte, străvezii şi casanţi, ochii mei nu înţeleg mai nimic. Doar lacrima, care îngână „oameni, zile, pietre”. Oameni buni, oameni răi, oameni care nu vor să ştie că în uşa întredeschisă eşti Tu!
]]>Odată întors acasă am reevaluat ceea ce am scris. Adunasem, în trei săptămâni, vreo 200 de pagini bătute la maşină. Am tăiat zdravăn. Eu făcusem poezie. Am reluat totul. A ieşit altceva. Un fel de proza. O carte întreagă de peste 80 de pagini.
Se cheamă „Îngerul cel mai scurt înspre mâine” şi nu este încă publicată. Îmi tot spun de 14 ani că-i va veni timpul. Acum chiar cred că vremea publicării ei se apropie. Fiindcă l-am cunoscut pe Îngerul aceasta scurt. În cartea aceea scrisă de mine, El însemna mântuirea. Dar înseamnă şi Iubirea, şi Pacea, şi siguranţa că mîine poate fi veşnicia care poate fi mâine. „Îngerul cel mai scurt înspre mâine” este mântuirea. Este salvarea mea din păcatele mele.
Adică o zi cu Domnul înseamnă siguranţa alteia şi alteia până dincolo de toate zilele. Înseamnă Prezenţa Sa în viaţa mea cu tot ce aduce ea: linişte definitivă, plenitudinea iubirii, dedicare fericită. Şi îngeri…
]]>Un joc: Mario scria un vers, apoi adăugam eu unul, apoi el şi aşa mai departe. A ieşit ce se vede.
Care este oare taina primului fulg de nea?
Este pauza de cafea a lacrimei din privirea mea!
Sau bucuria ingerului meu in splendoarea sa!
Cand de ganduri ma lua
Si spre ceruri m-arunca
sa fug de la nu la da.
de la ura la a ura,
de la pulbere la stea.
Sa fie el doar parte a neutralitatii unui anotimp?
Este olimpul tacerii, da, un olimp!
Iau de aici doar un rastimp!!!
si il pun intre iesle si ghimp.
Poate-l transformam in nimb
Tu il iei si-l alinti, eu in pasari il schimb.
(le privesc de dupa damb)
cu gandul meu si drept si stramb.
Sa fie doar un detaliu tehnic pentru matematicieni si
fizicieni?
E legatura transcendentala intre oameni si ierni!
Sau intre frati:romani-coreeni!
Sa curete visele, cand le asterni.
Si prin basme cand le cerni.
Soapte de copii in vremi.
Cand i-auzi nu te mai temi,
Ca o patrie te-nstemi.
Sa fie el elementul initial al declansarii mirarii?
Numai cand duci inima ta dincolo de capatul zarii!
Neintelegand mai nimic te dedici adorarii.
Cu fulgul, cu vantul, cu norii.
Ghioceii si cocorii.
Pana ce se-mpart culorii.
In partasia splendorii
din acancul florii.
Sa fie el pasul decisiv de la inocenta la dureroasele
intrebari metafizice?
Da, si trebuie facut intre mesele zinice!
Pentru solutii de-a dreptul mirifice!
In secundele nepotrivnice.
Curate de ganduri habotnice.
intre pleoapele rodnice
secvente artistice
de zambete ritmice
Sa fie el cel care a adus la viata dorul dupa minune?
Dupa minunea primaverii, probabil, dorul mai mare acum e.
Care-i acesta? te rugam ;hai de ne spune!!!
Sa faci albul verde, adica, iar fulgul, de sturzi sa rasune!
Imi place tabloul. Pe bune!
Pune-l in rama, in cuhne!
Lipesec din fundal niste -alune.
Daca le ai, hai de le pune!
Care este oare taina primului fulg de nea?
Craciunul, fii sigur! Si trebuie sa ramana asa.
Deci, te-asteptam a ne colinda!
Ce bine-ar fi, de s-ar putea!
Platim noi drumul , nu te speria!!
Voi veni grabnic, nu cu trenul, ci cu inima!
Uneori e mai scump asa.
Nu, cu o inima ca a mea!
Vine Craciunul… si cu el dorurile noastre
Se fac stelute de pom, stelute maiastre!
Rosii si verzi, colorate, albastre
In sfanta, ingereasca oaste..
Cu suflete albe si caste
Si fulgul in ei cat de vast e!
Cat a inimii prapastie
Peste gemete si napaste.
> >> >> > plin de atmosfera
> >> >> > al vostru
> >> >> > Mario
> >> >> > si Ionatan
Sa fie el doar un culoar?
vedem raspunsul in Ianuar.
Si pan’atunci sa stam pe jar?
Nu. Schimbam cuvinte iar si iar…
Schimbam si gandul cel hoinar?
De secunde-avem in dar.
Un Craciun in inimi si in calendar.
Cuprins de spume timpul e răsfirat în larg
Cum, nimeni nu mai ştie, când ploi îl scrijelesc,
Mai poate ţine-ntr-însul înfipt al meu catarg…
Condori bătrâni şi palizi în inimă lovesc.
Posaca stea a morţii clipeşte nemilos
Şi parcă nu e alta pe cerul de departe.
Talăngi de neputinţă mai surpă un colos
Din bâiguiala lumii cu ţipete deşarte.
S-a dezlipit o pală de frică dintr-un om,
O inimă albastră s-a pietruit în altul…
O cruce creşte largă în fiecare pom,
Iar cerul de departe şi-a adâncit înaltul.
Mă plec în pulberi spume, atât mi-a mai rămas,
La început iubirea sfielnică-i şi-ar vrea
Să mă agăţ de litere, să mă prefac în glas
Şi să-mi îngrop durerile plângând ‘naintea Ta.
De aceea, cât e, tot adânc îmi va fi chipul luminii din cereşti temelii şi-ţi voi spune mereu răspicări de simţiri, ca atunci când pe sârmi de iubire mă-nşiri… De mă cânţi, clavecin de străbateri mă fac, aşa cum se face rădăcina copac.
Şi mă curăţ de spaime în senin adevăr de rămâne privirea o culoare de măr pe o ramură de cald heleşteu în care S-a-mbăiat Dumnezeu. De aceea nu te mai saturi de oglindiri, cum nu se mai satură nuntirea de miri, sau o poveste de un roş împărat odată ca niciodată-ntâmplat.
Când cânta-va finalul simfonia-pahar noi vom şti că nu l-am băut în zadar. Noi vom şti că durerea din om e ca mărul cel copt dintr-un pom: se-mplineşte la gust, dacă-l rupi şi-l mănânci, însă moare şi încolţeşte din nou, dacă-l arunci…
]]>Apoi împrăştiam praful acela pe ultimul drum. Singurul pe care-l ştiam. Doamne, dacă vei trece pe aici, vezi că-s şi eu în dudul de sub perfuzor. Vezi că obişnuiesc să-mi plâng de milă. Şi că mă sperie toate alea.
Ştiu că nu sunt singurul, că lumea e plină de drumuri prăfuite, dar urmele paşilor Tăi nu fac decât o cale emausă, de la izvor la speranţă… De întors nu mi-a spus nimeni nimic. Aşa că încep să alerg.
]]>Nu e mare lucru de înţeles, doar că gândurile noastre sunt jos, ciugulind ca orătăniile pleava generaţiilor trecute. Care generaţii au murit. Aşa ar trebui înţeleasă ziua de mâine, cu hamurile animalelor de povară ale vremii în dinţi. Şi cu zăbala iubirii pe faţă.
Restul e ca tragerea piciorului stâng: cu atât mai necesar e dreptul! Că mintea poate şchiopăta. De iubit, se iubeşte cu inima. Încercaţi!
]]>Vii, Doamne, zi de zi pe la mine
Ca să vezi cât aer mi-a mai rămas,
Cât zbor în a Ta adâncime, câtă oră în ceas,
Câtă iubire în palme pentru alint
Cât eu în ceea ce simt…
Cine ştie încotro aş naviga, de n-ai veni,
Deriva luminii poate să doară cumplit
Când nu-mbrăţişezi Tu ce am eu de iubit,
Când nu mă temi Tu de primejdia eu
Şi de pământiul mereu…
Ia-ne de mână şi întreabă-ne cât
Din toată oboseala noastră e iubire
Ca să ştim de unde lecuire
Să-ntrepătrundem lumii de urât
Şi lacrimilor ei deznodământ.
Doamne, Te chem cu toate disperările
De parcă nu le-ai şti cum vuiesc,
După nori când se împleticesc
Stolurile morţii, cocorile
Ce sângeră zorile.
Şi atunci carnea lui se face mai fragedă ca în copilărie, se întoarce la zilele tinereţii lui. Se roagă lui Dumnezeu şi Dumnezeu îi este binevoitor, îl lasă să-i vadă Faţa cu bucurie şi-i dă înapoi nevinovăţia.
Atunci el cântă înaintea oamenilor şi zice: „Am păcătuit, am călcat dreptatea, şi n-am fost pedepsit după faptele mele. Dumnezeu mi-a izbăvit sufletul ca să nu intru în groapă şi viaţa mea vede lumina!”
]]>Vocea se vrea deocamdată anonimă. Îi respect dorinţa. ]]>
prietenului Daniel Fărcaş, la Cluj
De când eşti perpendicular pe iubirea mea, Dumnezeule, toţi prietenii îmi suspectează ploile de câmp mănos şi zările lor de răsărituri eliberate.
Cineva spunea că toţi inorogii poartă un corn pe cap… Nu e aşa. I-a privit soarele prea mult la ieşirea din poveşti, că le-a rămas o rază înfiptă-ntre ochi, de-aia plouă inexplicabil.
Când Dumnezeu vine perpendicular pe iubirea mea cu inorogi sentimentali şi mănoşi, aşa sunt eu: trag de nota do până prinde perfuzorul să cânte.
]]>Singure clopote bat din primejdia lor
O lume de cer încolţit le urmează,
Închipui o treaptă şi încerc să cobor,
Dar seara în jur delirează.
Îmi tângui piciorul cel singur şi trist
Ce pipăie somnul din lucruri ca apa
Pe care Îşi poartă picioarele Crist
Cum dusă-i pe lacrimă pleoapa…
Uneori e atât de răspuns o-ntrebare
Despre câtă durere atârnă de noi,
Că ascult în furtună cum se frânguie marea
Şi coralului rupt cum îi creşte altoi.
Numai Domnul mai poate răspicat să rămână
În mirarea mea zâmbet şi în mersu-mi toiag…
Şi credinţa îmi pune îndurarea în mână
Să pornesc pe oricare înserate în larg.
(Imaginea din fundal e o grafică proprie)
]]>Mă bate gândul să mă stabilesc în Cluj. Să ne stabilim… Cum şi de ce vine asta, vă voi povesti altă dată.
În Cluj, printre „Stâlpii împuşcaţi” de Liviu Mocan
]]>Doamne, fă ochii în patru, că tare-s bolnav: nu tu felinar, nu tu feştilă, măcar o scânteie albastră, nu Tu… Încep să flutur culorile cu sorbituri mici, ca pe iaurt. La ora de vizită vine mormântul şi mă întreabă dacă sunt bine, se interesează cât de roz am visat.
De ce să mă tem? Apa e plină de urme de paşi. Pământul, la fel. Dacă toate ar începe deodată să cânte, Domnul ar apărea iar. Eu aş face valurile mai mici, apoi m-aş dez-mici şi m-aş dezmetici, iar El ar potoli furtuna.
E bine când El potoleşte furtunile, ce bine e când răsare… Pleacă tot omul la treburi şi seara vine cu pâinea, de-atâta zi-ntreagă.
Dacă n-ar fi şi iarnă în lume, n-am face pârtii. Sau om de zăpadă, sau sănii… Doamne, deschide un strop de ninsoare şi vom vedea…
]]>Părinte, priveşte şi în lacrima mea
Să vezi câtă dragoste-ncape…
Mai poate numi, mai poate ploua,
Mai poate pe alţii s-adape?
Priveşte albastrul adâncului ei
Pe care îl torn întregime
Pe scurta-nşirare a anilor mei
Să-i fac rotunjime…
Şi adu smerirea iubirii ce-n om
Deschide zăgazu-nvierii.
Să fiu ca o ramură când Tu eşti un pom
În creştetul verii.
Oricât ar durea, mă scufundă-n văpăi,
Curăţit să-nţeleg suferinţa.
Între-atea poveţe şi drumeaguri şi căi,
Singura ce-mi zidit-a credinţa.
Psalmul de sub perfuzor 3
Nu se poate măsura fiecare anvergură, mai ales că ţii închise ferestrele. De fiecare dată când te rogi, afară cade un înger cu plutirea spre tine, de-ţi vine să plângi. Încet-încet, panta serii plină e de proorocii şi tare ai vrea să răsari.
Încolo, mai scrii o pagină cât un sentiment, de se miră albastrul cerului. Dacă nu ar fi istoria ceva care se repetă, n-ai nesocoti clipa. Ai scrie numai când sună ceasul. Îngerul acela şi-a lipit faţa de geam, iar tu crezi că în zori eşti mai vesel.
Poţi asculta zidul sălii de concerte a greierilor, dacă eşti mai atent. Nu, în seara asta nu vei sări peste el. În lumina şubredă, neonul îşi sucombă feliile de spital, de parcă ar şchiopăta.
Asta e, cui să te plângi? Dar o întrebare mai încape: „De ce ai lăsat; Doamne, diagnosticele? Că ne sperie uneori de parcă n-ai şti.”
Şi încerci tu însuţi să fii răspunsul şi să mănânci. Cel mai greu e să mesteci pocăinţa adevărată. Şi smerenia, şi speranţa… Cel mai greu e să înghiţi.
]]>Dar nu m-am putut opri să nu gândesc că Dumnezeu face la fel… Îi suntem dragi şi ne înregistrează. Îi place Lui să ne asculte. Pe unii ne dă la maxim de-I ţiuie urechile. Doamne, dă-mă la maxim!
Şi gândind aşa am notat o impresie. Când îmi voi recăpăta wave playerul o voi şi înregistra:
Văgăuna
Când peşteri ‘şi-ascund văgăunele lor
De raza marelui soare,
Eu sunt în adâncu-le văgăuna ce mor,
Eu sunt văgăuna ce doare…
În umbra mea muşchi şi lichene răsar
Şi muschi şi lichene s-or frânge.
Îmi caut ecoul şi-aud tot mai rar
Al zilei răsunet cum plânge…
Mă rup vietăţi în amare felii
De mut orizont şi de teamă…
Şi nu ştiu de-s moarte, sau dacă sunt vii
Numirile care mă cheamă.
În tot ascunzişul eu nu-s decât om
Cu largă cădere să-ntr-una,
Cum peştera-şi poartă deasupra un pom,
Da-şi duce-n adânc văgăuna.
Aştept o lucire de inima Ta,
Lumină hristoasă şi sâmbure,
Cum sâmbură grâul sub palme de nea,
Ori teiul sub vară să crângure…
Am căutat-o pe Camille Allen pe Youtobe şi am găsit asta:
M-a impresionat atitudinea de totală şi inconştientă abandonare într-o idee de mână de sprijin, aşa cum Tatăl nostru ne-a sculptat pe noi…
Din nefericire am crescut. Ne-am umflat de mândrie, ne-am umplut de păcat… Nu mai avem nevoie de sprijin. Până şi Babies ai Camillei au…
***
mare Îţi este liniştea când răsari
lunca râului vieţii păscută e de iubire
Doamne al oştirilor ce bătălie a purtat
roşul vinului tău venele de cale lactee
când Îţi câştigai un om o armată de oameni
o infinire de oameni cât suferinţa
dacă întrebi de care parte a luncii
râului vieţii doare chip de iubit
ia-ţi crucea şi vino încă tresar
urmele paşilor Săi în iarba fierbinte
ca o palmă în care dorm prepeliţe
„Păi, ne influenţează viaţa…”, îmi spunea cineva. „Pe mine mă interesează.” Nu că nu m-ar interesa… Alegerea mi se părea imposibilă. Pe oricare l-aş fi ales, vorba românului, tot capră de cinci…
Fiindcă eu aleg după principii biblice: „Alege din tot poporul oameni destoinici, temători de Dumnezeu, oameni de încredere, vrăjmaşi ai lăcomiei; pune-i peste popor drept căpetenii peste o mie, căpetenii peste o sută, căpetenii peste cincizeci şi căpetenii peste zece.” (Exodul 18:21)
Alegeri locale… Ietro, socrul lui Moise, ştia ce vrea. Şi eu ştiam, de-aia n-am fost la vot. Şi ca mine, mulţi, prea mulţi români care… Oare chiar ştiau ce vor?
Dar dacă vă interesează cum vă va fi influenţată viaţa. MEDIAFAX anunţă aici cum stau lucrurile.
]]>Dacă aripi rup lumina şi o îndoiesc spre zbor
Ca pe o nuia alună ca pe-un aer din surâs,
Temple de alean şi-or face munţii gheţurile lor
Şi-or ieşi din anotimpuri văile care s-au scurs,
Cine le numi-vor lacrimi învăţa-vor orbi să bea
Dintr-un siloam de taină o culoare nu ştiu cum…
Îndreptându-se din şale şi din zumzetul de stea
Mă va învăţa lumina al catapetesmei drum.
Am tăcut de totdeauna toată câtă va mai fi
Între mine şi adâncul cerului aliniat
Cu albastrul din privirea unei case de copii
Ce au dus abia la gură primul sincer alintat.
Şi-ntorcându-mă, Părinte, să m-alin c-un fulg de dor
Am găsit închisă casa unde fauri spun poveşti,
De iubire şi de moarte şi alb-negru şi color,
Şi că împlinescu-mi viaţa şi că în adâncu-i eşti…