Aproape nimic. În Bidonville oamenii intră în sticle. Se pregătesc de a doua iarnă. Brigada de la deratizarea orașului verifică să nu rămînă urme. Urme sînt peste tot. Și pe sticle. Am apucat să șterg o parte din ele înainte de ploi. Oamenii se uitau dinăuntru la mine. Erau cu toții întrebători. Privirile lor nu lasă urme, s-a gîndit. Își pierd vocile cînd intră în sticle, par că mai vor să spună ceva, dar privirile lor sînt mute. Nu se aude nimic. Gurile lor sînt tot mai strîmbe, cuvintele lor dispar.
Nu știu deloc unde sînt. În timpul acesta dinainte de iarnă șterg guri și priviri. Ele nu lasă urme. Pe ele rămîn urme de ploi. Brigada a cerut să nu rămînă urme, e singura voce care se mai aude. E un reper. Unde sînt? Omule, ai rămas ultimul din oraș. Ce-ai să faci toată iarna cu singurătatea ta? Vino cu noi în sticle. Vom dormi. Și brigada? Brigada ne va bea sticlă cu sticlă pînă te va găsi. Are nevoie de tine. Te vor bea și pe tine ca pe noi toți. Nici nu-și vor da seama, atît de tare semănăm unii cu alții intrați în sticle. Vei fi ca noi. Vei supraviețui ca noi în burta lor toată iarna. Te vor căuta peste tot. Mai puțin în ei. Tu nu lași urme. Nici nu vor ști că ești în ei. Dar te vor căuta și vor lăsa așa de multe urme, că tu singur vei ieși din ei. Vei ieși ca să strîngi. Și cum tu strîngi tot, ei nici nu-și vor da seama că ai trecut pe acolo. Vor reveni. Ne vor mai bea o dată. Ne vor bea toată iarna.
Cînd am deschis ochii era deja vară. I-am închis la loc. Nu fac nimic. S-au adunat multe urme. Aud brigada urlînd. Sînt prea multe urme, curățați tot, curățați repede, ne sufocăm. Sub pleoapele mele vocile lor se întind pînă cad. Aud cum cad în praf. Un sunet sec care mai lasă o urmă. Ce vor face. Dacă aș deschide ochii acum, aș vedea voci de brigadă peste tot. Ar fi prea multe, unde le-aș așeza. Urmele astea cer tot mai mult loc.









