Igalis

Posted in Uncategorized

2 Responses to “Delft, orasul de-l iubesc”

1. edit this on 14 Apr 2009 at 6:36 am1diana

   

   fastuoasa poveste! parca ati cutreierat raiul, mare frumusete…sunt curioasa ce a urmat, desi afirm cu tarie si intrebare, oare esti omul ghinioanelor?

2. edit this on 14 Apr 2009 at 6:59 am2deluxe

   

   Ha ha ha, se pare ca merit sa fiu incoronata “Regina ghinioanelor”!
   Dupa ce voi scrie foiletonul celor 4 zile de groaza si il voi ilustra cu imagini, probabil ca ma vei vota si tu.

   Pup si ma apuc de scris.
   Igalis

ITINERARIUL GROAZEI

PATRU ZILE DE COSMAR

Ziua 1

Luand in calcul ultimele ghinioane (pe langa cel de a-mi pierde rucsacul cu multe lucruri utile dupa care alerg si acum, cum ar fi telefonul cu toata agenda mea de 12 ani incoace), tind sa cred ca cineva imi face iarasi cu ulcica. Prea se tin toate relele de mine: pierdut copil, ramas somera, amenzi si alte cercetari penal de penibile (cum e cazul domnului cu care m-am certat in trafic), paguba cu biletul de avion platit dublu, rucsacul, bagajele din aeroport, asigurarea de sanatate care ulterior a plecat cu rucsacul… nu le mai insir ca ma plictisesc. In fiecare situatie m-am stresat, apoi am zis “in tot raul e si-un bine” si am pasit mai departe. Mai departe in… urmatoarea intamplare cu ghinion.

Intoarcerea din Olanda era pe data de 6 aprilie 2009. Aveam totul asigurat. Avionul urma sa decoleze la ora 13.00 de pe aeroportul Charlerois Bruxelles – Belgia. Domnul care ne-a adus si urma sa ne si duca 300 Km pana la aeroport ne-a facut o propunere. Sa ne dea o masina cu care sa ajungem in Bucuresti si ulterior la Tulcea, pentru a-i duce masina acasa. Am acceptat bucurosi, era o ocazie sa taiem Europa in doua si, chiar daca drumul de aproximativ 3000 de km nu arata prea mult din peisajul celor 3 tari prin care trebuia sa trecem, ne-am gandit ca ar fi o aventura placuta.

Am petrecut doua nopti si o zi in orasul Delft, de unde urma sa luam masina dupa ce a fost verificata tehnic. Pe data de 8 aprilie la ora 5 fix dimineata am pornit plini de emotii si entuziasm catre autostrada. Nu aveam GPS, dar aveam o schema simpla si clara facuta de proprietarul masinii, dupa care am fi strabatut fara nicio problema toate orasele celor 3 tari: Germania, Austria si Ungaria. Ca sa nu ne ratacim intre adresa de pornire si autostrada, Miruna, iubita noastra prietena si gazda, ne-a facut de cu seara o simulare. A doua zi am intrat fara probleme pe autostrada. Aveam de toate: mancare, bani pentru motorina, acte, acumulatorii de la aparatul foto si de la laptop erau plini, ne-am alimentat si creditul la telefonul lui F (al meu era pierdut), muzica si multa bunadispozitie. Calculam sa ne oprim sa ne odihnim inainte de a iesi din Austria, dat fiind ca numai eu conduceam.

La 5 fix am dat cheie, dar ghinionul nu s-a speriat de pozitia astrelor

Am pornit cu cantec inainte, copilotul isi facea excelent treaba ducand la gura mea din cand in cand cate o tigara, un recipient cu cafea sau sandwichuri. Dupa 200 de km am trecut discret in Germania si am decis sa oprim la un pisu. In fotografia de mai jos se poate vedea starea noastra de spirit.

Masina era un Citroen Xantia 1.9 turbo-diesel din 1997. Mergea foarte bine si era confortabila.

Ne-am asternut iarasi la drum si am mai mers pret de 500 de km, cand Xantia s-a cerut la pompa. Am facut plinul, am platit cate 0,5 euro pentru intrarea la toaleta si am plecat mai departe. Deja parcursesem 800 de km, era ora 14.00 si mai aveam 30 km pana la Regensburg, ultimul oras din Germania inainte de a intra in Austria, cand  acul de la indicatorul de apa a inceput sa urce. In ciuda faptului ca acul vitezometrului o cam luase razna (lesina din cand in cand, apoi mintea ca mergem cu 60 km/ora cand era clar ca nu e asa), l-am crezut. Am tras repede intr-o parcare unde am ridicat capota sa vedem ce se intampla. Am rugat un sofer de TIR maghiar sa se uite si el la motor. Omul a bagat un desti in vasul de expansiune si a venit fara prea multe comenarii (nu vorbea engleza) cu un bidon de apa. A inceput sa toarne si nu s-a oprit pana nu a bagat vreo 6 litri. Am pornit din nou motorul si atunci am vazut ca ţâşnea apa dintr-o piesa mica de plastic, care unea trei furtunuri. Omul a tras din umeri, noi ne-am scarpinat in crestet a paguba si am hotarat sa gasim o solutie sa innadim piesa pana la urmatoarea iesire spre o localitate, ca sa gasim un service. Un alt nene ne-a dat niste banda izolatoare cu care am legat furtunurile impreuna, cat sa nu sara apa pe instalatia electrica. Ne-am târât usurel pana la Beratzhausen, intr-un complex cu McDonald’s, hotel, Penny, benzinarie si ceva service-uri. Eram putin ingrijorati de cat ar putea costa reparatia.

La Service-ul de mai sus, ni s-a spus ca piesa trebuie comandata si dureaza pana a doua zi. Costul piesei este de 90 de euro, iar manopera 60. Punct. Am stat noi scarpinandu-ne la barba… am socotit… si am zis “Scump doamna, scump! Dincolo era mai ieftin!”. Ne-am mai invartit noi pe acolo si am vazut alt service! Tup, cu masina la control.

Mesterul din imaginea de mai sus, inventiv ca un roman chiar daca era neamt, a construit o piesa asemanatoare cu cea rupta, a pus apa, a aerisit circuitul de racire, ne-a dat un bidon mare de apa distilata si ne-a cerut 50 de euro. Am platit bucurosi, dar factura nu ne-a putut face pentru ca acea piesa nu exista pe vreo lista de preturi.

Am iesit din nou pe autostrada stand cu ochii pe cadranul de apa. Dupa vreo 2 km, am simtit ca masina nu mai trage, acul a inceput sa urce depasind limita de 90 de grade si, in ciuda vitezei de doar 60/ora (atat ducea cu pedala la podea), in retrovizoare am vazut un nor de fum negru. Am iesit repede de pe autostrada spre prima localitate, iar pe bretea, deja motorul se oprea in mers. L-am repornit de cateva ori din mers, dar ultimii metri i-am parcurs din inertie. Masina s-a oprit in fata unei ferme de animale. Mirosul acela il voi tine minte. Am deschis repede capota si am constatat ca iesea fum din motor. Probabil se parlea garnitura de chiuloasa. Am incercat timid sa o repornim, dar din momentul acela masina si-a luat vacanta definitiv.

In zona nu se vedea tipenie de om. Am dat tarcoale caselor din zona si in dreptul unei ferestre am vazut un om. L-am rugat sa ne ajute. Am vorbit cu el limba gimnastica, nu rupea boaba de engleza, dar avea multa bunavointa sa ne ajute. Am intrebat de un service. Ne-a raspuns cu gesturi ample “auto kaput!” si fluturand mana catre inainte cu traducerea “mergeti drept vreo 500 de metri si dati de un service”. Am incuiat masina si el s-a mirat: “la noi nu exista hoti”. Am luat-o catinel pe jos si am ajuns la service.

Si acolo ne-am inteles in limba gimnastica. Intai am vorbit cu fiul, fiul a chemat-o pe mama, mama pe sot, iar sotul a luat un cablu de tractare si am pornit cu totii la ferma. Ne-au tractat cu un BMW si ne-au depozitat cu masina cu tot in fata atelierului. Tatal si fiul au ridicat capota si dupa ce am incercat sa pornim din nou motorul ne-a facut un semn care ne-a infiorat. Gura zicea “kaput” in timp ce mainile ne explicau ca motorul e terminat. Cu eforturi conjugate de limba engleza ne-au spus ca motorul nu mai face compresie, ca reparatia ar costa 3000 de euro si ca masina nu merita asemenea investitie. Am inceput sa ne agitam. Am scos laptopul sa piratam un wireless, dar toate retelele erau protejate. Am urcat in biroul lor si am incercat sa luam legatura cu proprietarul din Olanda pe messenger. Apelurile noastre au ramas fara raspuns. Am incercat si la telefon, dar eram in afara retelei! Ne intrebam daca se poate mai rau. Da, se poate. Pe un deal am reusit sa prindem un firicel de retea si am vorbit. Proprietarul ne-a sugerat sa ii vindem omului masina pe un 400 de euro si cu banii aia sa ne cumparam bilete de avion.

Service-ul avea si un cimitir micut de masini si asta ne-a incurajat. Am inceput iar sa dialogam prin semne cu mecanicul-tata, dar parea ca ne intelegem “ca cucu-n gura”, pentru ca noi ii propuneam un pret iar el ne zicea ca avem sa-i dam 40 de euro pentru tractare si inca 100 pentru casare, in cazul in care abandonam masina acolo. Ulterior ne-a contactat din nou proprietarul din Olanda si ne-a zis ca trei baieti vor pleca spre Romania cu o platforma si vin sa ne ia si pe noi. Ne-am bucurat degeaba, putin mai tarziu am inteles ca pe platforma exista deja o masina stricata iar ei conduc alte doua masini. Urmau sa ajunga in Germania in dimineata urmatoare.

Mecanicul-tata supsese ceva alcool intre timp si s-a intors la noi cu ochii injectati ca un caine turbat. S-a apucat sa ne impinga masina si ne-a scos-o de pe terenul lui, a venit si cu nevasta-sa sa ne ceara actele sub amenintarea ca daca nu ii platim, sau abandonam masina acolo, cheama politia. I-am dat 20 de euro si i-am zis ca restul il platim dimineata, cand vin baietii dupa noi. S-a mai domolit.

Eram obositi, transpirati si faceam pe noi. Date fiind ostilitatile, am decis sa plecam pe jos vreo jumatate de km pana intr-o padurice si sa rezolvam problema romaneste.

Dupa ce am filozofat o vreme la padure am decis sa mergem in localitate si sa cumparam o bere, ca razbunare la ghinion. Am inceput sa luam aminte la stradute si casute ca sa nu ne ratacim. Abia atunci am observat cat erau de frumoase casele si cat de curata era asezarea cu totul. Iata niste imagini care ilustreaza spiritul german.

Ora 19.30, ora locala. La singura benzinarie din sat era inchis de jumatate de ora. Am pornit mai departe intreband unde putem bea o bere. Am ajuns dupa indicatii la singura pensiune din localitate, unde am baut cate o bere a cate 2 euro. Am aflat ca ne putem caza cu 42 de euro pentru o camera si avem si micul dejun inclus in pret. Am convenit ca e mai bine sa dormim acolo decat in masina.

Un carnat cu sos de curry si cartofi prajiti (4,5 euro) a fost cina noastra la doi insi si ne-a si ramas in farfurie. Am urcat in camera unde sotia gazdei ne-a adus sampon si dus-gel. Am iesit din dusul cald ca doua floricele parfumate, dar extrem de obosite.

Am luat legatura cu baietii care urmau sa ne salveze, dar vestile erau proaste. Platforma ingusta balansa periculos la viteza mare si mergeau cu 70 km/ora. Intre timp i-a amendat politia de doua ori pentru ca luminile de pozitie ale treilerului aveau un scurt si ardeau imediat siguranta. Ne-au zis ca nu vor ajunge la 7 dimineata cum au promis, pentru ca pe timpul noptii trebuie sa stationeze pentru a nu incasa o noua amenda. Au preconizat ca vor ajunge a doua zi dupa pranz. Am adormit cu o senzatie dulce in corp, dar amara in inima.

Ziua 2

La micul dejun am avut surpriza sa ne intalnim cu doi romani care, auzind ce ni s-a intamplat ne-au sfatuit sa nu abandonam masina acolo pentru ca legile sunt foarte stricte. Riscul era sa fim amendati si sa platim si parcarea in care ar fi depus politia masina, cu 70 de euro pe zi! Cei doi baieti ne-ar fi luat cu ei in Romania, dar masina lor era un cabrio-cupee si locurile din spate erau mai mult simbolice. De bagaje nici nu putea fi vorba.

F a inceput sa dea telefoane la transportatori din Romania pentru a recupera masina. Ne-am inteles cu cineva la 550 de euro pana in Bucuresti. Proprietarul din Olanda a fost de acord sa plateasca 400, dar negocierile nu au functionat si am decis sa punem noi restul de bani cand ajungem in tara. Am ramas la pensiune pana la ora 12, cand F a simtit o strangere de inima gandind la masina ramasa in fata casei istericului.

Ne-am intors la masina, dupa ce in prealabil ne-am inteles cu proprietarul pensiunii sa lasam masina in parcarea lui pentru cateva zile. Am tinut legatura cu baietii de pe drum si am aflat ca vor ajunge pe la ora 19.00. Noroc ca aveau GPS si era destul de simplu sa ne gaseasca dupa adresa pe care le-am dat-o. Am mai dat o tura prin padure, ne-am facut niste sandwich-uri din sacosa pe care ne-o pregatise Miruna si am hotarat sa ne intoarcem la pensiune pentru a cere adresa exacta, pe care urma sa o transmitem prin sms transportatorului care urma sa ridice Xantia.

Oamni si oameni

Proprietarul pensiunii, chiar daca era in ziua lui libera, facea asta:

Si-a rupt din timpul lui pentru a ne face copii xerox dupa actele masinii, pentru a face rost de cablu de tractiune si a ne indica locul unde putem lasa masina. Aici vreau sa aduc multumiri acestui om: Dankeschoooon!!!!! De la el am aflat si cum merg preturile la ora de lucru, 9 euro. Deja faceam calcule cum voi spala eu toate geamurile vilei, vasele… voi cara moloz cu roaba… si voi aduna banii de intoarcere. Era o gluma sinistra. Eu si F suntem legati de ombilic, nu am putea trai separat nici o saptamana.

Nu stiu daca poate fi numita o “atractie turistica”, dar pentru drumetii obositi este o oaza de liniste la un pret omenos. Recomand aceasta pensiune cu mana pe inima!

https://www.landgasthof-schnaus.de/index2.html

Se facuse deja ora 19.00 cand am luat cablul de tractare si am plecat iar la masina (un drum de 15 minute pe jos). Acolo ne astepatau deja doi dintre cei trei baieti, cu un Fiat Punto mititel. Am scos numerele de pe Xantia, pentru ca trebuiau sa junga la proprietarul din Olanda pentru a putea face radierea, am cuplat cablul de tractare si am pornit-o spre pensiune, nu inainte de a plati si restul de bani (20 de euro) capcaunului de la service.

Am lasat căpriţele sa ne pazeasca masina, am mutat bagajele in Punto, care in brate, care in portbagaj si am plecat spre urmatoarea parcare de pe autostrada. Acolo ne astepta Dan, fratele lui Piticu, in masina cu platforma.

Un pic ni s-a strans inima cand am lasat Xantia in parcare, dar azi a ajuns deja in tara si nu mai plangem dupa ea. Plangem ca nu avem bani sa platim transportul!

Ne-a revenit entuziasmul, chiar daca urmau 2000 de km cu 70 la ora. Intr-un tarziu aveam sa ajungem acasa. Pe drum cei doi baieti (Piticu si Mircea) ne-au povestit ca, la dus, au mai platit o amenda de 120 de euro pentru vigneta de Austria. Am zis minus cu minus da plus, deci ghinionul vostru cu al nostru trebuie sa dea cu noroc! Dar se pare ca la noi nu era o inmultire ci o adunare, asa ca a dat un si mai mare minus!

Pe Dan l-am surprins dormind. Era rupt de oboseala dupa o zi de condus. M-am oferit sa mai conduc si eu, dar din pacate am aflat ca daca am doar B-ul nu am voie sa tractez remorca. In Europa e nevoie de categoria C, iar in Romania, pentru ca suntem mai afurisiti, avem nevoie si de E, categorie pe care nici Dan nu o avea. De la granita cu Ungaria urma sa ne preia un prieten care venea cu trenul din alta localitate din Romania.

Am mai oprit intr-o benzinarie sa alimentam Fordul Winstar (masina rosie din imagine) cu GPL. Apoi, am bagat putin viteza ca sa trecem de Germania. Am reusit sa trecem in Austria cand se intuneca. Ne-am oprit intr-o parcare cu TIR-uri si WC, unde am incercat sa reparam pozitiile platformei pentru a nu fi nevoiti sa asteptam pana dimineata.

A incercat sa ne ajute si un sofer de TIR, dar imediat ce am cuplat stecherul siguranta s-a ars din nou. Ne-am vazut nevoiti sa ramanem acolo. Am facut frigul peste noapte, eu si F in Fiat iar ceilalti in Fordul Winstar. Am mai pornit din cand in cand motorul si pana dimineata am supravietuit.

Dimineata a fost debutul unui alt sir de intamplari nefaste, dar noi nu stiam acest lucru la acel moment. Cosmarul merge mai departe si se rataceste intr-un labirint al grozei. De aici, datele sunt incerte, nu mai stim cum s-au succedat zilele si noptile pentru ca practic, nu am mai dormit!

Ziua 3

Am pornit cu cantec inainte spre urmatoarea benzinarie de unde trebuia musai sa cumparam sigurante si sa bem cate o cafea. Parea chiar distractiv. Deja ne imprietenisem cu salvatorii nostri, dar nu ne imaginam ca vom deveni frati. Frati de suferinta!

Distractia nu a tinut mult, la urmatoarea parcare am oprit din nou. Fordul Scorpio pierdea benzina, dar nu asta a fost motivul opririi, caci Dan inca nu aflase asta, ci s-a ivit o noua problema la Fordul care tracta. Rotile pareau infranate si cutia hidramata se incapatana sa schimbe treptele la 5000 de ture. Baietii s-au pus pe demontat rotile ca sa deblocheze frana. Intre timp au peticit si furtunul de la Scorpio ca sa nu riscam vreun incendiu, sau vreo amenda.

Ne-a ajutat si un sofer de TIR roman.

Am demontat si o roata de la Fiat ca sa intelegem daca e normal sa se invarta atat de greu rotile. Dupa ce parea ca defectiunea s-a remediat am urcat in masini sa am plecat mai departe. Dar nu foarte departe, la urmatoarea parcare am vazut iar ca Dan pune semnal dreapta. Cu un ooofff lung am inteles ca ceva nu e in regula. Iarasi!

De data asta au demontat amandoua rotile, timp suficient cat sa fac eu putina plaja si insolatie.

Dupa jumatate de ora eram gata. O alta amenintare plutea in aer. GPL-ul din rezervorul lui Winstar ajunsese la cote alarmant de scazute. Era obligatoriu sa gasim o benzinarie care are asa ceva. Dupa primii metri rulati, am inteles din nou ca reparatia la roti a fost inutila. Dan a iesit de pe autostrada, mergand orbeste spre un pâlc de case, cu speranta ca vom gasi un service. Era doar o pensiune cu restaurant unde am asalivat continuu pana am primit adresa celui mai apropiat service.

Aici ne-au pus sa decuplam platforma pentru a putea sa diagnosticheze masina. Dupa ce a saltat-o pe cric, mecanicul a tras din umeri si ne-a zis ca in oraselul din urma era o reprezentanta Ford. Am bagat adresa in GPS si am facut cale intoarsa. Pe drum, Dan a inceput sa se panicheze ca GPL-ul nu ne mai ajunge nici pana la Viena. Nu gasisem in nicio benzinarie GPL, dar toti ne incurajau ca vom gasi la Viena. Am ajuns la service-ul Ford, iar vis a vis era o benzinarie. In timp ce baietii tratau cu cei de la service, eu si Piticu ne-am dus pe jos la benzinarie sa cumparam apa (preturi de boieri – intre 1.20 euro si 2 euro sticla de apa de 1.5 litri). Am intrebat si de GPL, dar evident, nu aveau. In schimb ne-au dat o adresa a unei benzinarii care ar putea avea, in alt orasel la 17 km distanta.

Si acestia s-au uitat ca “curca-n lemne” si ne-au zis ca nu pot diagnostica masina pentru ca are piese si masuri americane. I-am rugat sa ne repare macar comutatorul pe benzina, dar nici la asta nu s-au priceput. Lipsea nu stiu ce releu/chip… whatever. Deja defectiunea cazuse pe planul doi, urgenta devenise problema cu conbustibilul. E de la sine inteles ca gazul nu putea fi adus in canistra.

Am plecat dezamagiti spre oraselul care promitea sa aiba GPL. Din fericire acesta se gasea in drum spre Viena si nu inapoi. Cand am ajuns la prima parcare, Dan a pus iarasi semnal dreapta. Am nimerit in aceeasi parcare de TIR-uri unde facusem eu plaja. Am hotarat sa desprindem platforma ca sa nu mai traga asa greu si sa plece doar cei doi frati, Dan si Piticu, sa caute GPL. 

Am inventat un sistem de blocare a rotilor de la platforma. Am folosit cricul, pentru ca in toata parcarea nu am gasit un bolovan. Eu, Mircea si F am ramas in parcare sa pazim masinile.

Dupa ce am facut cel mai scump (2 euro pentru 20 de minute) si cel mai oribil dus din viata mea, mi-am dat seama ca am facut insolatie. Frisoane, greata si dureri de cap. 

Dusul functiona cu doua monede de 1 euro, iar daca depaseai 20 de minute trebuia sa mai bagi 2 euro. Problema era ca in 20 de minute nu reuseai sa reglezi apa ca se si termina. Era cu temporizator.

Alti copii au refuzat dusul (era prea scump) si au preferat sa isi scoata picioarele la aerisit. Dupa 34 de ore fara sa te descalti, picioarele arata ca si cum ar fi fierte, iar intre degete apar rani.

Incepea sa se intunece cand baietii au sunat si ne-au dat vestea care ne-a lovit sub centura. S-a terminat GPL-ul din rezervor si au ramas intr-o parcare la 10 km distanta mai avansata decat a noastra. Am simtit cum ne cuprinde incet si sigur panica. Noi cu o remorca si o masina care nu putea tracta remorca, ei cu o masina defecta si ramasa in “pana prostului” in alta parcare. Ranjam ca prostii unul la altul si cautam solutii de domeniul absurdului.

Dupa alte cateva zeci de minute ne-au sunat din nou baietii, agitati foarte ca au gasit un TIR din Romania care era dispus sa incarce Fordul Winstar si Fordul Scorpio (si probabil si platfoma), cu conditia sa ajungem in acea parcare intr-o ora si jumatate maxim. Din momentul acela a inceput o fugareala nebuna prin parcare, cu rugaminti in toate limbile pamantului la oricare masina avea cui de tractare. Am primit refuzuri de la elegante pana la dure, chiar si romanii ne-au refuzat. In ultima instanta am sunat la Politie. Au venit cu o masina la noi dupa vreo 20 de minute. Ne-au verificat actele si au sunat la tractari. Dupa inca 20 de minute ne-au furnizat toate conditiile: 180 euro pt 10 km si urmau sa ajunga intr-un sfert de ora. Am calculat riscurile:

1. Daca politia ne-ar fi insotit, l-am fi bagat in caca pe TIR-ist, care nu avea acte pentru acest transport;

2. Timpul era mult prea scurt si riscam sa ajungem dupa ce TIR-ul a plecat si sa mai si platim 180 de euro degeaba;

3. Suma era mult prea mare pentru 10 km.

Le-am multumit politistilor si le-am zis ca e o suma cam mare pentru buzunarul nostru. Am continuat sa alergam prin parcare dupa ajutor. Telefonul de “la revedere” a sunat la ora stabilita, deja se intunecase. Mircea a plecat cu Fiatul Punto sa-l recupereze pe Piticu, care este proprietarul Fiatului.

Ramasi singuri in parcare, eu si F am inceput sa facem scenarii sinistre. Cum ar fi daca voinicii nostri ne-ar abandona cu platforma cu tot? Ne-am dat seama ca ne aflam in acelasi punct ca in Germania. Noi doi si o masina stricata pe treiler. Amuzant! Baietii s-au intors. Afara se facuse deja frig si intuneric. Ne-am urcat cu totii in Fiat ca sa ne incalzim si sa puneam la cale o solutie. Trebuia sa asteptam pana a doua zi de dimineata si sa gasim pe cineva care sa ne tracteze remorca. Intre timp am ramas fara apa de baut si am decis sa plecam cu Fiatul la prima benzinarie sa cumparam. L-am lasat pe Mircea de straja in Fordul de pe platforma si am plecat cu F si Piticu la “cumparaturi”.

In benzinarie baietii au intrat in magazin iar eu am ramas in masina. Ma uitam la cele trei masini trase la pompe si, ca o ironie, toate trei aveau platforme cu masini in spate. Oameni fericiti. Una dintre remorci avea numar de Satu Mare si mi-a sclipit ideea sa il intrebam daca nu stie pe cineva care ne poate ajuta. Cand s-au intors baietii la masina, l-am auzit pe Piticu spunand: “Ia uite unul din Romania, hai sa-l intrebam!” F s-a dus catre el, dar tocmai demara de la pompa. I-a taiat drumul si l-a oprit. Dupa ceva conversatie am vazut mana lui F cu entuziasticul cerculet facut din degete, OK!

Ne-am inteles cu omul sa lase remorca lui in parcarea noastra (supravegheata vido) si sa ne duca pana in Romania la Satu Mare, unde omul avea sa se odihneasca putin si ar fi plecat inapoi sa isi recupereze platforma cu masina lui. Pretul: 400 de euro. Omenos, chiar daca asta cerea o cheta. In buzunare mai aveam cam 50 de euro, dar de pe carduri… se aduna suma.

ELOGIU LUI TUDOR

N-am vazut in viata mea un om mai operativ decat savatorul nostru, Tudor. Mergea cu platforma de nu ne putem tine dupa el. Extrem de indemanatic si descurcaret acest om. Era imbracat cu sort si tricou cu maneci scurte si nu se plangea de frig, in conditiile in care noi tremuram in geci. A sarit cateva borduri, a parcat cu maiestrie remorca lui a cuplat-o pe a noastra in numai cateva minute. Aveam emotii cu stecherul de lumini si cu faptul ca platforma noastra era mai ingusta decat a lui. Exista pericolul sa se rastoarne daca ar fi mers in ritmul lui. L-am evertzat. Dupa zambetul din coltul buzelor ne-am dat seama ca omul chiar stie ce face si ne-am linistit. A incercat sa repare siguranta pe care remorca noastra i-a ars-o punand o siguranta mai mare. Dar la cativa km pe autostrada a oprit si a smuls stecherul. Mirosea a ars. Ne-am tinut in plasa lui la cativa metri pentru a-l proteja de Politie si de ceilelti participanti la trafic. Nu mai avea nici pozitii, nici semnalizatoare si nici avarii. A bagat talpa la 110-120 km/ora si parea ca stie sa redreseze excelent remorca atunci cand intra in balans. Piticu a fost soferul nostru de sacrificiu pana la iesirea din Austria. Pe mine m-a rapus somnul si atipeam in spasme, intreband din cand in cand soferul daca a adormit. M-am trezit la ultima benzinarie din Austria. Dupa ce am trecut granita in Ungaria am adormit iar.

Daca nu era Tudor, si acum plangeam pe la politia din Ungaria!

Eram pe autostrada din Ungaria si am oprit la o benzinarie. Acolo a venit la masina nostra un tip imbracat cu o vesta reflectorizanta si dupa ce a vorbit cu Tudor in maghiara s-a apucat sa ne repare sistemul de lumini de la treiler (doar pozitiile). Ne-am scarpinat prin buzunare si am adunat frumoasa suma de 15 euro pe care i-am dat ca spaga pentru reparatie. Am pornit la drum, dar dupa cativa km am vazut o masina de politie care a mers o vreme in paralel cu noi. I-a trecut in fata lui Tudor si a incetinit, dar nu l-a oprit. Ne rugam in gand sa nu-l opreasca, cand a fost nevoit sa depaseasca masina politiei. Dupa cativa km, cand multumeam cerului ca am scapat, echipajul de politie ne-a depasit din nou si a pus girofarul. Ne-am oprit. Au cerut actele masinii lui si ale treilerului. A urmat un sfert de ora in care am frunzarit toate actele posibile, iar tensiunea ne-a crescut pana la explozie cand ne-am dat seama ca actele platformei au ramas la Dan!!! L-am sunat iar el ne-a confirmat. Deja trecuse granita in Romania.  Politistii erau deja nervosi, Tudor incerca sa-i tina de vorba si facea glumite cu privire la ghinioanele noastre, politistii radeau din cand in cand, dar se incruntau la noi sa dam actele. Noi eram intr-o tensiune nervoasa cojugata cu multa oboseala de ne venea sa ne batem intre noi. Le-am explicat care e problema. Se uitau suspiciosi la noi si ne-au zis ca trebuie sa ne duca la sectia de politie pana se intoarce Dan cu actele! Eram pe punctul de a ne pierde mintile. Mi-a venit ideea sa le arat poze, din care si-au dat seama ca nu mintim pentru ca platforma avea acelasi numar cu masina de tractare. Ne-am mai bagat iar mainile prin buzunare si am adunat vreo 40 de euro. I-am indesat subtil in mana politistului si am scapat. Tremuram inca in momentul cand l-am sunat pe Dan sa nu se mai intoarca. La granita urama sa lasam platforma in Ungaria sau, in functie de noroc puteam trece spre Satu Mare. Bravo lui Tudor pentru papagalul innascut cu care a vrajit politia maghiara !!! Am uitat sa mentionez ca Tudor nu era singur. O avea in masina pe iubita lui Cristina o fata frumoasa si tanara (21 de ani) care avea carnet cu categoriile, atentie! A, B si C! Cristina a trecut la volan si a condus pana dimineata. La noi a trecut la volan Mircea. Ne-am oprit intr-o parcare dupa ce platforma a luat un balans atat de mare incat ne-am speriat si noi si Cristina, dar deja se luminase.

Ziua 4

Tudor si Cristina

Avem multa iubire si admiratie pentru omul asta si pentru Cristina.

Din fericire am trecut cu bine granita in Romania. Ne-au debarcat intr-o parcare din Carei, parand ca e un loc sigur. Ne-am imbratisat si ne-am pupat, ne-am luat la revedere si am ramas prieteni. Din cand in cand ii mai sunam sa mai stim de ei. A doua zi cand i-am sunat erau in Austria.

Cristina ne-a zis ca la noi abia acum incepe greul. Romania e greu de strabatut, iar pana la Bucuresti mai aveam aproximativ 800 de km. Am baut cate o cafea tare in benzinarie, am mutat toate bagajele din Scorpio in micul Fiat (culmea e ca au incaput!) si m-am urcat eu la volan. I-am lasat pe baieti sa se recompenseze cu cate o bere rece si am condus pana in Bucuresti fara alte evenimente neplacute.

Intre Teius si Alba Iulia ne-am abatut pe la poarta bunicului meu care peste doi ani si jumatate implineste 100 de ani. Ne-am emotionat amandoi pana la lacrimi, nu ne mai vazusem de un an.

Ne-am despartit cu ochii rosii, dar ne-am abtinut de la bocit, ca niste barbati adevarati ce suntem. Am plecat mai departe. Am mai oprit si la Manastirea Cozia, unde am aprins lumanari si am multumit lui Dumnezeu ca ne-am vazut acasa. De la Carei deja ne simteam acasa. Si ne-am mai indeplinit o dorinta pe care ne-am exprimat-o cu totii in parcarea sinistra din Austia: Un mic si o bere pe Dealul Negru!

Scuzati calitatea pozei, e facuta cu ultima suflare a acumulatorilor din aparat! De blitz nu le-au mai ajuns resursele. Dupa mici si bere baietii s-au bagat la somn iar eu am codus pana acasa. Am ajuns la ora 01.00 a celei de-a cincea zi. In fata blocului mi-a venit sa ma las usor pe lateral si sa alunec pe asfalt imbratisandu-l si pupandu-l ca pe sfintele moaste. Am facut-o mental. Multe nu am mai facut, ne-am scos ciorapii cu dalta, am facut dus si ne-am bagat in pat rupti de oboseala. Daca ar fi sa fac drumul acesta pana in Olanda si inapoi l-as face, dar NICIODATA cu o masina veche si fara bani in buzunar!

Epilog

Inca platim pentru transportul masinilor stricate: 200 pentru Ford Winstar, 400 pentru platforma cu Scorpio, 550 pentru Xantia. Euro. De Paste o sa avem pe masa numai bucate primite de la parinti, ca suntem plini de datorii, iar eu sunt somera de la inceputul lunii aprilie. Intre timp recuperez incet-incet numerele de telefon din agenda. F merge la serviciu, dar si acolo are probleme neplacute de rezolvat.

Multumiri speciale:

Baietilor care au venit dupa noi in Germania;

Lui Tudor si Cristinei ca ne-au scos din caca;

Mirunei pentru straita de mancare cu care ne-am scos tot drumul si pentru telefonul pe care mi l-a facut cadou. L-am deblocat din reteaua olandeza si merge bine.

Proprietarului pensiunii  Landgasthof Schnaus. 

Tuturor soferilor de TIR care au incercat sa ne ajute.

Fiatului Punto care ne-a adus fara nicio poticnire atatea mii de km, incarcat cu 4 oameni si muuulte bagaje, in ciuda motorului mititel de 1.2 pe benzina. Excelenta masina! Deci… marimea nu conteaza!

Asta este o intamplare pe care am scris-o aici pentru ca nu sunt sigura ca mi-o voi mai aminti cand o fi sa le povestesc nepotilor.

Slava Domnului!

Tags: autostrada, Citroen Xantia, defectiuni la sistemul elecric, defectiuni tehnice, Fiat Punto, Fiat Punto 1.2 benzina, Ford Winstar, germania, ghinion, GPL, masini, Olanda, pensiune, platforma, remorca, service auto, tractari, treiler